Capitolul II Vila din Ordînka

Furtuna de primăvară se dezlănţuise undeva în apropierea capitalei. Cupola întunecată a cerului nocturn bubuia şi se cutremura parcă sub loviturile năprasnice ale unui uriaş nevăzut. Ca urmare a acestor lovituri cumplite, crăpături subţiri şerpuiau pe cupolă şi prin ele se năpustea vijelios spre pămînt o lumină albastră, strălucitoare. Ploaia torenţială se revărsa pe pămînt în şuvoaie neîntrerupte.

În astfel de nopţi pînă şi păsările, simţind primejdia, îşi părăsesc cuiburile şi se pierd în beznă, orbite de strălucirea fulgerelor înfricoşătoare ; pe astfel de furtuni trăsnetele despică pînă la pămînt trunchiurile puternice ale stejarilor seculari. Numai că arareori astfel de furtuni izbucnesc în latitudinile noastre nordice.

Pe asfaltul neted al şoselei Entuziaştilor, trimiţîndu-şi înainte tentaculele luminoase, gonea dinspre oraş o limuzină strălucitoare, scăldată din belşug de apele cerului. Asfaltul fîşîia sub roţi, ţîşneau pietricele întîmplătoare şi stropii ochiurilor de apă făcute ţăndări

Acul fosforescent al vitezometrului se apropia încet de cifra „80“. Viteza începea să fie primejdioasă. Ce nenorocire sau treabă urgentă îi făcuse pe aceşti oameni să plece din oraş în această noapte furtunoasă ?

Lîngă şofer, un om de vreo cincizeci de ani, în pardesiu şi cu capul gol, privea încordat şi neclintit drumul ce zbura înapoi pe sub roţile maşinii. Părul încărunţit îi cădea pe frunte și el, cu un gest repezit al mîinii, cînd își dădea şuviţele pe spate, cînd îşi netezea energic barba nu prea mare, rotundă ca o lopată. Tulburarea se oglindea şi în ochii limpezi, cenuşii, energici, care făceau ca faţa acestui om să pară neobişnuit de frumoasă.

Altcineva nu mai era în automobil.

Da, profesorul era tulburat. Urmărea atent fiecare nouă descărcare electrică apoi, cu ochii pe ceas, aştepta bubuitul tunetului.

— Mai repede, Slava! E la cel mult zece-cincisprezeee kilometri înaintea noastră!...

Întoarse mina cu ceasul spre becul şoferului.

— Vezi, am făcut cincizeci şi opt de minute de la barieră... Să spunem o oră... Atunci era la treizeci de kilometri. Iar noi am făcut...

— Patruzeci şi şase — zise şoferul.

— Se îndepărtează!... exclamă neliniştit profesorul. Ce mai !... Distanţa s-a redus aproximativ la jumătate. Dar dacă mergem cu aceeaşi viteză, o ajungem din urmă abia peste o oră. Şi va fi prea tîrziu, Slava!... Totul se va termina — rosti el cu amărăciune.

Şoferul abia îşi stăpînea zîmbotul, văzînd cu cîtă nerăbdare urmăreşte profesorul acul vitezometrului. Apăsă uşor pe pedala acceleratorului şi acul începu să se mişte spre dreapta.

— Aşa, aşa !... Încă !bolborosi mulţumit profesorul, lăsîndu-se pe speteaza scaunului.

Era limita vitezei permise în astfel de condiţii. Pe faţa de obicei mucalită a tînărului şofer se oglindea acum o încordare neobişnuită. Degetele lui strîngeau cu putere volanul. Era şi explicabil, căci la cea mai mică mişcare greşită — catastrofa ar fi fost inevitabilă.

Deodată o revărsare orbitoare de lumină înghiţi razele farurilor şi risipi întunericul. Pînă departe în faţa lor, se vedeau ca ziua şoseaua, şanţurile, stîlpii de telegraf, pădurea... Fulgerul, înfigîndu-se într-un mesteacăn înalt aflat lîngă drum, la vreo sută de metri de maşină, continuă să tremure pentru o clipă deasupra jertfei sale.

Cuprins de extaz, cu trupul aplecat înainte, profesorul îl tot trăgea pe şofer de pulpana hainei, strigînd ca să acopere bubuitul tunetului:

— O-o-o ! Asta-i! Ia te uită ! Uite, Slavka, uite ! Ti-i... Ei, drace ! Ai văzut ? Tocmai cînd a trăsnit!

Muşchii şoferului, încordaţi ca nişte trăgace armate care aşteaptă doar o uşoară apăsare pentru a-şi face datoria, răspunseră comenzilor nervoase, făcînd ca maşina să evite şi primejdia de afară, şi primejdia pe care o constituia entuziasmul necontrolat al profesorului.

Fulgerele se descărcau acum undeva în lături şi în urmă. Putea să încetinească. Ploaia continua să se reverse torenţial. Profesorul îşi răvăşi părul şi lăsîndu-se atît de mult pe spate încît barba i se proţăpi aproape în sus, închise ochii cu aerul unui om care a dus la bun sfîrşit o operaţie complicată şi obositoare.

— Acum întoarce, Slava, şi mergi mai încet. Aşa să mergi — spuse el. Ei, azi am avut noroc! Foarte rar ai posibilitatea să vezi o descărcare atît de puternică şi încă, aş putea spune, la doi paşi de tine 1 Simţi ce aer ? Ăsta-i ozonul. Ah, ce bine! Respiră, Slava, profită de ocazie.

De fiecare dată cînd vechiul lui barometru aneroid, încadrat într-o ramă de nuc sculptat, arăta o scădere bruscă a presiunii atmosferice şi la orizont se îngrămădeau nori plumburii, profesorul Ridan, celebrul fiziolog, îşi lăsa lucrul şi pornea în întîmpinarea furtunii. Cu cîţiva ani în urmă publi-ease o teorie a sa referitoare la acţiunea biologică a descărcărilor electrice din atmosferă. Această teorie a fost primită în lumea savanţilor cu destulă indiferenţă. S-a întîmplat ceea ce se întîmplă adeseori cu ipotezele ştiinţifice: toţi au luat cunoştinţă cu interes de această ,,noutate ştiinţifică“ — nimeni n-a încercat măcar să-l contrazică ; curînd însă teoria ,a fost dată uitării, fără să se tragă nici un fel de concluzii practice. Or tocmai asupra implicaţiilor practice insistase savantul. Teoria aceasta constituia doar un rezultat secundar al unei lucrări a lui de mari proporţii care însă era departe de a fi terminată. Dar pentru că acest rezultat avea o importanţă de sine stătătoare, profesorul a socotit că n-are dreptul să întîrzie publicarea lui. Iar faptul că colegii lui n-au primit comunicarea cu prea mult entuziasm nu l-a necăjit de loc pe Ridan. Profesorul cunoştea bine lumea savanţilor. „N-au înţeles — spunea el vesel şi ironic, Fiecare e ocupat cu ale lui. Nu-i nimic, cu timpul o să înţeleagă. Iar pînă atunci să profităm noi de ea..."

Şi el profita. De îndată ce observa semnalele barometrului, telefona la Institutul meteorologic, afla tot ce se putea afla în legătură cu furtuna', stabilea pe harta împrejurimilor Moscovei direcţia de deplasare şi pornea într-acolo în goană cu maşina sa, străduindu-se să ajungă chiar în focarul furtunii.

„Băile de furtună“ erau pasiunea profesorului Ridan. El cunoştea valoarea lor terapeutică. Oboseala fizică, starea de deprimare din pricina insucceselor în munca ştiinţifică, indispoziţiile supărătoare legate de vîrsta lui, toate acestea se risipeau după băile de furtună, iar după aceea se simţea întinerit, vioi, energic, vesel; şi muncea cu mult mai mult spor, manifestînd o neobişnuită prospeţime şi acuitate a perceperii lumii înconjurătoare. Simţea în tot organismul o vitalitate nouă, capabilă să-i hrănească mult timp activitatea.

Dar asta nu era totul. Profesorul nu vorbise încă nimănui despre un uimitor fenomen pe care-l observase. Activitatea supremă a creierului, raţiunea însăşi, e stimulată de aceste băi de furtună. Dacă nu reuşea să rezolve ceva în munca lui grea ştiinţifică, dacă nu se simţea în stare să tragă o concluzie justă sau nu-i venea în minte o experienţă elegantă cu care să rezolve problema, era suficient „să se scalde“ în furtună şi căpăta după aceea, pentru multă vreme, o neaşteptată strălucire a minţii, asemănătoare fulgerului...

Iată de ce astăzi căutase cu atîta îndîrjire să ajungă furtuna din urmă.

* * *

Munca profesorului Ridan ajunsese la acea limită cînd se hotărăşte însăşi soarta învăţatului. Mare fiziolog, anatomist şi iscusit chirurg, profesorul Ridan şi-a consacrat viaţa studierii structurii şi funcţiilor organismului viu. Uimitoarele operaţii pe inimă şi pe creier efectuate de el îi duseseră faima nu numai pe tot cuprinsul patriei, dar şi peste graniţă. În chirurgie aproape că n-a avut insuccese şi ajunsese să cunoască atît de bine omul — la crearea căruia natura şi-a folosit toate resursele — încît s-ar fi putut opri aici, con-sacrîndu-se în întregime practicii chirurgicale.

Dar tocmai cînd credea că a atins culmile cunoaşterii organismului omenesc, a venit catastrofa. Soţia lui, bolnavă de la o vreme, a murit cînd se aştepta el mai puţin. Ridan-omul, Ridan-soţul a fost copleşit de durere. Ridan-savantul a rămas uluit, descurajat. Cum vine asta ? Pentru salvarea acestei vieţi, care-i era cea mai dragă, apelase la toate cunoştinţele, la toată experienţa sa de medic. Nu comisese nici o greşeală. Şi totuşi ştiinţa se dovedise neputincioasă. Sfîrşitul n-a putut fi evitat.

Cu o limpezime zguduitoare, Ridan a înţeles cît de imperfectă este încă ştiinţa şi atunci pentru întîia oară, cu toate succesele din trecut, s-a îndoit de justeţea bazelor ei. Cunoştinţele lui Ridan se dovediseră insuficiente pentru a controla un organism bolnav ; asta înseamnă că în organism acţionează forţe al căror rol nu-l cunoaşte încă nimeni. Şi atunci savantul s-a întrebat sceptic : ar fi putut vreodată în practica sa chirurgicală să spună că „omul va trăi” ? Nu, nu a avut niciodată această siguranţă. Şi atunci, ce fel de ştiinţă e aceasta ?! Care este adevăratul drum pe care va trebui să apuce ?

Atunci Ridan a trăit zile înfricoşătoare. Chiar şi tezele cele mai sigure, de multe ori verificate, ale fiziologiei i se părură deodată îndoielnice. Nenumăraţii „factori întîmplători“, „particularităţile individuale“, asemenea unor vedenii de basm îl înconjurau şi îl copleşeau, cerîndu-î noi explicaţii, noi ipoteze. Din adîncul memoriei se ridicau la suprafaţă fapte şi fenomene „suspecte“, pe care le observase cîndva. Treptat, Ridan începu să pătrundă noul lor sens şi, în sfîrşit, apăra în faţa lui ideea proceselor electrice care dirijează viaţa.

Profesorul Ridan schimbă brusc dramul său. Practica chirurgicală o părăsi cu hotărîrea eare-i era caracteristică, în ciuda protestelor energice ale lumii medicale.

O vilă nu prea mare, cu parter şi etaj, aşezată pe una din străduţele liniştite din Ordînka, a fost transformată în Institut de electrofiziologie. Guvernul, fără să precupeţească nimic, a pus la dispoziţie suficiente mijloace pentru amenajarea acestui Institut, după toate cerinţele lui Ridan.

Era o clădire ciudată, ferită de zgomotele străzii, înconjurată de tei bătrîni şi tufe dese de iasomie înmiresmată ; un grilaj înalt de fier, pe soclu de piatră, oprea accesul nepoftiţilor spre clădirea înconjurată de verdeaţă. Cea mai mare parte din parter era ocupată de o „menajerie“. Aici îşi duceau viaţa nenumăraţi iepuri, cîini, peşti, broaşte, păsări, maimuţe — cu care Ridan şi colaboratorii săi făceau experienţe.

Ceva mai la o parte se aflau rînduri de cuşti speciale, cu animalele operate. Nişte botniţe ciudate, legături şi aparate le încătuşau mişcările.

Stăpînul „menajeriei“ era Tîrsa, un tătar tăcut şi deşirat, burlac aspru şi nesociabil, care însă în mod vădit cunoştea graiul animalelor şi veşnic bombănea ceva pe sub nas. Ridan aprecia mult capacitatea lui Tîrsa de a înţelege animalele şi de a şti să se comporte cu ele după dispoziţia lor, precum şi excepţionalul lui spirit de observaţie şi simţ al ordi-nei. În „menajerie“ era întotdeauna o curăţenie exemplară şi Tîrsa nu lăsa pe nimeni să intre fără permisiunea specială a lui Ridan.

O scară largă, cu balustradă de marmură, ducea în vestibulul etajului de unde se putea ajunge în locuinţa profesorului sau într-un coridor, de-a lungul căruia se aflau aşezate laboratoarele. În fiecare dintre ele lucrau unul sau doi colaboratori. Aceştia veneau zilnic la ora 8 dimineaţa şi plecau la ora 3. Ridan le interzicea cu stricteţe să rămînă peste orele de program. El lucra de obicei în laboratorul propriu, care se afla alături de biroul lui.

Rareori intra cineva în această odaie misterioasă. Aici pulsa întotdeauna viaţa liniştită, ciudată, închisă în complicate maşini nichelate sau în vase de sticlă, prinsă în tentaculele metalice ale aparatelor. Aici băteau inimi scoase din trupuri, se mişcau cîini cărora li s-a scos inima. Capete tăiate de trup îşi roteau încet ochii. Instrumente electrice, cu tentacule strecurate în preparate vii de organe, ori în cutii craniene de animale, foşneau uşor notînd ceva pe benzi de hîrtie cadrilată.

Liniştea laboratorului era întreruptă doar de zgomotul picăturilor desprinse din nişte filtre cu secreţii de glande ale animalelor operate, precum şi de tic-tacul aparatelor care înregistrau automat procesele vieţii „fiziologice“ dezgolite.

Într-o cameră alăturată, nu prea mare, mobilată ca o rezervă de spital, cu un singur pat, apăreau uneori bolnavi cu leziuni ale nervilor sau creierului. În această cameră nu era nici un obiect de prisos care ar fi putut să atragă atenţia pacientului. Dacă trebuia însă efectuată o operaţie, Ridan apăsa pe nişte pîrghii şi din dulapuri camuflate în pereţi apărea o masă de operaţii, un dulâpior cu instrumente, instalaţia de iluminat.

Şi în toate cazurile, spre capul sau spre spatele bolnavului, acolo unde făcea intervenţia, se întindeau cabluri subţiri, ecranate, trecute prin perete, care alături, în laboratorul lui Ridan, puneau în funcţiune aparate ce înregistrau pe o bandă fotografică viaţa electrică a creierului bolnav.

Creierul! Creierul! Iată cine comanda maşina umană atît de complicată. Iată unde converg toate semnalele lumii exterioare, de unde pornesc toate firele nervoase care dirijează muşchii, organele şi fiecare proces fiziologic; iată de undo este dirijată activitatea organismului, dezvoltarea, viaţa lui. Dar ce se petrece în creier ? În ce constă încordata activitate veşnic neîntreruptă din această substanţă aparent inertă ? Ce reprezintă de fapt aceste „excitaţii“ şi „inhibiţii“, aceste „conexiuni“ deduse de marele Pavlov după manifestările lor exterioare în organism ? Care este natura lor fizică ? Deocamdată, la aceste întrebări nu există răspunsuri. Dar ele trebuie găsite : numai atunci omul va fi într-adevăr stăpînul propriului său organism.

Întreaga experienţă, cunoştinţele uriaşe acumulate, energia plină de pasiune a savantului s-au canalizat spre acest nou ţel. Ridan acţiona de parcă ar fi cunoscut rezolvarea şi n-avea decît să demonstreze justeţea ei.

El a fost unul dintre primii care au început să studieze curenţii ce iau naştere în creier. Ace subţiri de argint, pă-trunzînd în cutia craniană trepanată, găseau centrii care dirijează un anumit simţ al animalului — văzul, auzul, mirosul. De la ac, un fir trecea printr-un amplificator spre oscilograful sensibil ; tremurai micului spot luminos al oscilografului dezvăluia prezenţa unor tensiuni electrice abia perceptibile. Căzînd pe banda sensibilă la lumină, în continuă mişcare, spotul desena pe ea fel de fel de curbe care reprezentau impulsurile electrice ale creierului.

Iat-o, viaţa electrică a organismului! Ridan făcea în fiecare zi zeci de astfel de notări — cerebrograme. A putut să constate lucruri minunate. Fiecare sector al creierului în stare liniştită dădea un desen al său, o curbă caracteristică. Sub influenţa excitaţiilor exterioare, sau în caz de îmbolnăvire, desenul se schimba, dar numai în anumite limite. Fiecărui fel şi grad de excitaţie îi corespundeau schimbări absolut precise în caracterul impulsurilor electrice ale creierului.

Studiind cu atenţie curbele pe care le obţinea, Ridan a observat însă că grosimea liniilor care reprezentau oscilaţiile curentului nu era întotdeauna constantă, ci se schimba tot timpul. De asemenea, urma spotului luminos era rareori tot atît de subţire ca şi spotul. Ea era aproape întotdeauna ceva mai groasă, iar pe alocuri grosimea urmei întrecea de multe ori diametrul spotului.

Această împrejurare, aparent neînsemnată — căreia alţi cercetători nu i-au acordat atenţie — pentru Ridan a fost o adevărată revelaţie. Explicaţia putea fi numai una singură. Pentru a-şi verifica presupunerea, profesorul a schimbat mecanismul care plimbă banda sensibilă la lumină prin faţa spotului. Noul aparat rotea bobina cu o viteză de douăzeci de ori mai mare ca înainte. Acum banda lungă de zece metri se desfăşura de pe o rolă şi se înfăşură pe cealaltă în decurs de numai două secunde.

Ridan aştepta cu nerăbdare şi emoţie noua probă. Cîteva zile tehnicienii de la Institut au pregătit şi au pus la punct noul mecanism. În sfîrşit, totul a fost gata şi Ridan a conectat la oscilograf curenţii produşi de creierul unui iepure...

Bineînţeles ! Presupunerea lui se adeveri! Segmentul de curbă care înainte încăpea pe o porţiune de zece centimetri de bandă se întindea acum pe o lungime de doi metri şi se vedea că este format din zigzaguri care înainte, în timpul mişcării încete a bandei, se contopeau şi formau linii îngroşate. Aşadar, oscilaţiile curentului în creier se produc cu o frecvenţă mult mai mare decît s-a crezut pînă acum.

Dar asta ce-i ? Profesorul se plecă deasupra unei noi cerebrograme. Da, da : din nou liniile nu aveau aceeaşi grosime. Ele erau de asemenea alcătuite din oscilaţii şi mai repezi şle spotului luminos. Dar asta... — şi profesorul calculă repede în gînd viteza posibilă a noilor oscilaţii — e radiofrecvenţa! înseamnă deci că trebuie să existe unde, radiaţii!

Aşa, aşa! Nu s-a întîmplat nimic deosebit şi cu atît mai puţin ceva neaşteptat. În fundul conştiinţei sale, Ridan bănuia de mult că aşa trebuie să fie.

Tabloul vieţii electrice a creierului îl avea acum tot mai limpede în faţa ochilor. Acum înţelegea de unde apar aceste oscilaţii relativ încete ale curentului, care — înregistrîndu-se atît de limpede pe banda fotografică — derutează pe toţi cercetătorii. Ele constituie în electrotehnică aşa-numitele „bătăi“ ce se produc ca rezultat al acţiunii simultane asupra unui aparat de recepţie a cîtorva — probabil a foarte multe — unde de diferite frecvenţe. Cînd coincid în direcţie, oscilaţiile lor se însumează şi atunci pe bandă apar curbe pronunţate, care descresc lent. Cînd, dimpotrivă, acţionează în direcţii opuse, îşi anulează efectele, atenuîndu-se treptat.

E adevărat că „bătăile“ reprezentate pe cerebrograme oferă o oarecare idee despre activitatea creierului. Aceste însumări fizice ale oscilaţiilor sînt totuşi caracteristice pentru fiecare excitaţie, pentru fiecare stare. După ele se poate studia creierul, se poate determina modul cum sînt dispuse diferitele lui regiuni şi limitele acestora. Dar „bătăile“ nu reprezintă decît o imagine întîmplătoare a forţelor electrice care acţionează în creier. În realitate acţionează tocmai aceste unde elementare din care rezultă „bătăile“. Aceste unde trebuie să le stăpîneşti ca să poţi stăpîni organismul.

Acum, cînd Ridan era convins că există în creier curenţi ce pulsează cu o viteză uluitoare —• de cel puţin milioane sau poate chiar miliarde de oscilaţii pe secundă — nu se mai putea îndoi că există şi radiaţii ale creierului. Nu puteau să nu existe ! Astfel de curenţi creează desigur în jurul lor cîmpuri electrice şi magnetice şi dau naştere fără îndoială unor unde electromagnetice care trebuie în mod inevitabil să se propage în jur.

Şi dacă există, înseamnă că pot fi captate, măcar de la o distanţă cît de mică. Nici unul dintre savanţi însă n-a reuşit pînă acum să facă lucrul acesta.

Să capteze aceste unde ! Numai atunci se va putea convinge definitiv că toate concluziile lui sînt juste.

Ridan nu se îndoia că experienţa de control va confirma presupunerile lui.

El a dezgolit o porţiune din zona vizuală a creierului unui iepure şi a fixat un ac receptor la o distanţă de numai doi milimetri de substanţa medulară. Tot spaţiul din jurul acului — această antenă de argint improvizată — a fost ecranat cu plumb, pentru ca nici un fel de unde întîmplătoare din afară să nu poată acţiona asupra acului.

Întuneric deplin. Iepurele nu trebuia să vadă nimic. Apăsînd pe un buton, profesorul puse în funcţie oscilograful şi după aceea aprinse de două ori pentru o durată foarte scurtă un mic bec electric în faţa ochilor iepurelui.

Peste douăzeci de minute Ridan ţinea în mână banda developată.

O linie dreaptă tăia toată banda în lungul ei. Nici un fel de oscilaţii...

De cîteva ori Ridan repetă experienţa, dar do fiecare dată căpăta aceeaşi linie imperturbabil de dreaptă.

Aşadar... nu există radiaţii ?

Începură zile lungi de meditaţii încordate. În ce consta greşeala — în logica concluziei propriu-zise ori în metoda de verificare ? De zeci de ori Ridan şi-a controlat raţionamentele, a schimbat condiţiile experienţei. Rezultatul era mereu acelaşi. Aparatele lui nu înregistrau nici un fel de unde în jurul creierului.

Au fost zile de căutări creatoare pline de chin şi îndoială. În viaţa savanţilor intervin adeseori astfel de perioade grele, cînd gîndirea se zbate într-un impas din care trebuie să ieşi cu orice preţ. Atunci se mobilizează toate resursele interioare şi exterioare — cunoştinţele, inventivitatea, mijloacele tehnice...

Ridan trecuse de mult dincolo de limitele sferei sale de cunoştinţe. Studia acum mecanica ondulatorie. Şi simţea că cunoştinţele lui în domeniul radiotehnicii sînt insuficiente.

— Dar nu poţi să ştii totul ! exclama el în clipele de deznădejde.

În aceste zile, Ridan încerca ceva asemănător mustrărilor de conştiinţă. Se învinuia de ignoranţă. E adevărat că la universitate nu s-a învăţat fizica aşa cum trebuie — pe atunci lucrul acesta nu se socotea necesar, iar biologii şi fizicienii erau priviţi aproape ca specii diferite de oameni. El însă ar fi trebuit de mult să înţeleagă că asta-i absurditate, că fiecare cercetător al naturii este obligat să cunoască în mod temeinic fizica, şi mai ales electricitatea, începînd cu galvanizarea şi sfîrşind cu radiotehnica.

Mustrîndu-se cu înflăcărarea-i caracteristică, Ridan exagera „profanismul“ său şi uita că a reuşit totuşi să cucerească o bună parte din această „ţară a făgăduinţei“ — electricitatea.

Ridan nu era singur în munca sa. Dimpotrivă, caracterul lui sociabil, înclinaţia de a-şi împărtăşi gîndurile şi de a „crea cu glas tare“ făcea ca toţi colaboratorii lui, inclusiv tehnicienii şi laboranţii, să-i cunoască gîndurile, să fie la curent cu greutăţile pe care le întîmpina ; pe toţi îi făcea astfel să gîndească, să caute, să-l contrazică, să-l dezmintă. Ridan îşi alegea colectivul cu multă grijă şi discemămînt. Din acest colectiv făceau parte fiziologi, histologi, citologi, biochimişti, toţi oameni serioşi, care se afirmaseră ea cercetători de sine stătători. Iar în rîndurile lor se găseau nu numai adepţi ai ideilor lui Ridan, ci şi sceptici şi chiar adversari. Pe aceştia mai ales Ridan îi aprecia în mod deosebit.

Dar ceea ce îi era mai necesar, şi anume fizicieni, nu avea. De la bun început, pe cînd întocmea statele personalului său, Ridan se gîndise să le completeze în primul rînd cu biofizicieni şi de aceea şi-a aruncat năvodul în „apele“ respective ale ştiinţei. „Vînatul“ a fost însă puţin şi sărăcăcios. Erau nişte fiziologi mediocri, cu slabă pregătire în domeniul fizicii. Pretindeau că „studiază biocurenţii“, dar Ridan n-a observat în munca lor nici un fel de idei, nici un fel de căutări creatoare şi a renunţat imediat la ei.

Atunci a organizat o adevărată „razie“ după fizicieni „puri“ — electricieni radiofonişti. Aceştia sînt „cîtă frunză şi iarbă“, spunea Ridan fericit că a scăpat de biofizicieni, între timp, ajunsese să-şi dea seama că tocmai de electricieni de acest profil are nevoie. Totuşi, nici de data aceasta n-a făcut nimic. Nici un fizician serios, specialist în domeniul undelor, n-a vrut să treacă la studierea problemelor fiziologice. Aveau ei destule probleme şi idei proprii. Ridan însă n-a renunţat şi continua să caute, deşi cu mai puţină energie ca la început. Căutările acestea i-au uşurat întru-cîtva situaţia, îşi formase un cerc de noi cunoştinţe, savanţi care îl ajutau cu plăcere, sfătuindu-l în cazurile grele.

Aşa s-a întîmplat şi acum. Unul dintre fizicieni, care nici nu ştia bine despre ce este vorba, i-a spus simplu, fără să bănuiască măcar ce revelaţie vor constitui pentru Ridan cuvintele lui:

— Dacă sînteţi sigur că radiaţiile acestea există şi că ele sînt indefinit de mici, de ce nu încercaţi să folosiţi amplificatorul dinatronic inventat de curînd ? El este destinat tocmai studiului curenţilor foarte slabi.

A doua zi, nevrînd să încredinţeze nimănui o sarcină atît de importantă, Ridan a plecat personal la inventatorul acestui minunat aparat electronic, tocmai la Leningrad. Inginerul, om modest, l-a cucerit definitiv pe profesor cu invenţia sa. Era un tub nu prea mare, de o formă elegantă ; curenţi iniţiali abia perceptibili, trecînd prin tub, se amplificau de zeci de milioane de ori. Şi asta fără nici un fel de lămpi ! Tubul putea să funcţioneze şi ca celula fotoelectrică : sub acţiunea celei mai slabe lumini venite din afară, el amplifica curenţii care se năşteau în el.

Inventatorul îi arătă lui Ridan cîteva „scamatorii“ uluitoare. Tubul aprinse lumina electrică în cameră atunci cînd profesorul, stînd în întuneric, la o distanţă de cîţiva metri de el, îşi aprinse o ţigară, înecîndu-se şi tuşind din pricina neobişnuinţei. Aparatul de radio prevăzut cu acest tub nu mai avea nevoie de curent ca să se încălzească şi putea să funcţioneze alimentîndu-se direct, de la orice izvor de lumină din cameră. Pus în legătură cu un microfon şi un difuzor, tubul făcea să se audă în toată camera „paşii“ unei muşte care alerga pe o cutie de ţigări.

Plin de admiraţie, Ridan îi povesti inginerului despre greutăţile pe care le întîmpină. Ar putea oare să folosească tubul pentru amplificarea biocurenţilor ? Neîndoindu-se de aceasta, inginerul îi explică amănunţit cum să procedeze.

Înaripat de speranţă, cu tubul preţios în braţe, Ridan se întoarse la Moscova şi de îndată se apucă, ajutat de colaboratorii săi, să monteze tubul minune.

Iată, în sfîrşit, totul gata. Ridan simţi din nou tulburarea pe care o încercase de atîtea ori în faţa unei experienţe hotărîtoare.

Fu adus din nou iepurele cu cutia craniană trepanată, antena de argint, ecranul de plumb.

Linişte. Întuneric. Becul electric se aprinse de două ori...

Cînd i se aduse banda developată, profesorul o desfăşură dintr-o dată, nerăbdător.

— Aha, iată !

Banda era toată acoperită de zigzaguri inegale ce săreau dintr-un loc într-altul. Închizîndu-şi uşor pleoapele, ca să poată desprinde din haosul acestor sărituri direcţiile principale ale curbei, Ridan desluşi desenul cunoscut al impulsurilor electrice ce apăreau întotdeauna în creier cînd lumina acţiona pe neaşteptate asupra ochilor.

Undele produse de creier au fost captate !

Era în sfîrşit dezlegată una din enigmele pe care de multă vreme zadarnic s-au străduit să o dezlege fiziologii: cum se transmite excitaţia de la un nerv la altul sau de la o celulă nervoasă la alta atunci cînd între ele nu există un contact direct.

Nu era nevoie de nici un contact! Undele electromagnetice se propagă fără nici un fel de conductori.

În felul acesta, cu perseverenţă, neabătut şi sigur, Ridan înainta pe drumul ce şi-l trasase.

Dimineaţa profesorul făcea experienţe, trecea prin laboratoare, controla munca colaboratorilor, le dădea indicaţii. Seara, de obicei îşi întindea pe masă ultimele cerebrograme şi se adîncea în studierea lor. Făcea calcule, îşi nota ceva într-un caiet gros, cartonat, uneori desena pe hîrtie milimetrică nişte curbe şi lipea aceste schiţe în acelaşi caiet. Cere-brogramele îi ofereau un material extrem de bogat pentru meditaţii şi în mintea lui se năşteau mereu alte şi alte idei pe care a doua zi dimineaţa le verifica printr-o nouă serie de experienţe.

După ora unsprezece seara, înainte de a adormi, Ridan citea. Lectura revistelor sovietice şi străine în care urmărea activitatea altor cercetători ai biocurenţilor îi lua destul de mult timp. La început aceste informaţii îi ajutau lui Ridan să se orienteze ; găsea în ele indicaţii care-i erau de folos. Dar peste un an îşi dădu perfect de bine seama că îi depăşise pe colegii din străinătate. Pe drumul pe care mergea el, lucrările lui Berger, ale lui Adrian şi ale altora rămăseseră ca nişte jaloane în urmă.

Cu unii dintre colegii din străinătate era în corespondenţă. Odată Jasper i-a scris o scrisoare în care îşi arăta entuziasm mul faţă de concluziile lui Ridan referitoare la legătura dintre unele curbe ale biocurenţilor şi structura diferitelor zone ale scoarţei cerebrale la animalele superioare. Se mira cum de a reuşit Ridan într-un termen atît de scurt să efectueze o lucrare atît de dificilă şi constata cu părere de rău că el nu dispune de mijloace pentru a-şi procura în cursul unui an măcar două maimuţe, vreo zece cîini şi treizeci de iepuri de casă.

Ridan zîmbi, răsfoind un vraf de hîrtii ce se aflau pe un colţ al biroului său, şi scoase deasupra o foaie de hîrtie. Era copia unui deviz pe care-l trimisese nu de mult la Academie.

În colţul paginii se afla rezoluţia : „Se aprobă“. Ridan citi încă o dată cu deosebită satisfacţie lista cunoscută :

„În contul sumelor alocate de dumneavoastră pe următoarele şase luni, vă rog să achiziţionaţi pentru noi... Lista a fost întoomită de comun acord cu administraţia Centrului zoologic de stat.

Gorilă .........	1
Cimpănzeu........	1
Cîini.........	50
Iepuri de casă......	500
Arici.........	10
Şarpe boa........	1
Crapi în vîrstă de 1 an . . . .	10
Crapi în vîrstă de 6 ani ....	5
Peşti-torpilă.......	2
Ţipari de Brazilia......	2
Ciori.........	15
Bufniţe........	2...”

Profesonul îi descrise lui Jasper. condiţiile pe care le oferă guvernul Uniunii Sovietice savanţilor şi instituţiilor ştiinţifice şi anexă, ca o ilustrare, copia acestui deviz.

Ridan vedea că păşeşte în fruntea tuturor celorlalţi electrofiziologi şi asta îi înzecea energia clocotitoare. În afară de aceasta, simţea că se apropie de ţelul său...

Totuşi problemele ştiinţifice nu-l izolau de restul lumii. Dis-de-dimineaţă, cînd i se aducea poşta, în primul rînd lua ziarele şi, cufundîndu-se în fotoliu, răsfoia foile proaspăt tipărite, citind cu nesaţ.

La prînz îşi aştepta fetele de la cursuri. Amîndouă, şi Ana şi Nataşa, îi erau la fel de dragi. Dar Ana...

După moartea soţiei, lui Ridan nu i-a rămas nici un om apropiat în afară de fiică-sa. Cînd îi murise nevasta, fetiţa era o adolescentă deşirată, oarecum stîngace, cu o fire închisă, perseverentă şi dornică să înveţe şi să afle cît mai multe. Şi iat-o acum pe punctul de a deveni domnişoară. Cu o deosebită atenţie, Ridan urmărea cum natura îşi finisează opera, cum se netezesc asperităţile şi se desăvîrşesc liniile acestei fiinţe atît de dragi.

Ridan nu era de loc înclinat să vadă în Ana „un copil genial“ cum fac mulţi părinţi. El cunoştea această maladie atît de răspîndită, ştia ce influenţe nefaste are asupra formării caracterului copilului şi se străduia să fie cit se poate de obiectiv şi reţinut în aprecierea calităţilor şi aptitudinilor Anei. În asta însă nu era nici indiferenţă, nici severitate. Dragostea lor reciprocă, profundă şi atentă, evita sfioasă orice atribute sentimentale exterioare.

Şi iată că Ana a crescut mare.

Cu o mândrie ascunsă Ridan urmărea rezultatele muncii sale educative. Fata intra în viaţă uşor, vesel. Din caracterul închis şi din stîngăcia copilului de altădată nu rămăsese nici urmă.

Şi totuşi adeseori Ridan punea la îndoială aprecierile sale „obiective“. Oare îşi cunoştea el fiica ? Cum este ? Ce ştie despre ea ? Tatăl se convingea cu uimire că nu poate să răspundă nici măcar la o întrebare în aparenţă atît de simplă : oare e drăguţă ? E frumoasă ? Bineînţeles că toate „amănuntele“ el putea să le aprecieze. În ceea ce priveşte statura, e aşa cum trebuie să fie o fată, nici prea scundă, nici prea înaltă. Conformaţia — normală, armonioasă. E destul de dezvoltată fiziceşte, e puternică însă nu în dauna graţiei şi a feminităţii. Îmbinarea părului castaniu cu ochii mari, de un cenuşiu-deschis — exact ca ai tatălui — era cel puţin originală, şi tocmai de aceea, în primul rînd, atrăgea atenţia asupra ei. Nasul... poate cam prea mare; dacă vârful lui n-ar fi uşor ridicat în sus, ar părea un nas borcănat... Dar în general ?...

În general, din toate aceste amănunte tatăl nu fusese în stare să formuzele acea trăsătură caracteristică a Anei pe care odată o formulase atît de simplu Vikenti Sergheevici, unul dintre vechii lui prieteni din tinereţe: Ana e „o personalitate luminoasă“ spusese el. „Luminoasă“ ? Cum rămâne atunci cu principialitatea ei, perseverenţa ei soră cu încă-păţînarea, francheţea ei uneori cam aspră ?

Dar nu. Ana era într-adevăr „luminoasă“. Luminoase erau s mişcările ei liniştite, spontaneitatea ei.

În orice caz, două trăsături importante pe care Ridan se străduise în mod deosebit să le dezvolte la fiica lui, le avea în mod indiscutabil: cinstea şi spiritul de independenţă.

Cinstea...

În această privinţă, profesorul îşi avea concepţia sa proprie, Ce este cinstea ? A fi. cinstit înseamnă oare numai a spune adevărul, a nu înşela încrederea altora ? Nu. Cinstea înseamnă ceva mai mult, înseamnă a gîndi adevărul şi a crede în oameni. Înseamnă a şti să vezi lumea şi oamenii aşa cum sînt ei şi a-i iubi. Este un sistem deosebit de a gîndi, simplu şi îndrăzneţ, eliberat de ceaţa acelei false morale a lumii burgheze, care învăluie pe nesimţite oamenii cu un strat înecăcios de nesinceritate, înstrăinare şi duşmănie.

Această cinste îndruma întotdeauna faptele Anei, şi de aceea toţi cei care o cunoşteau se simţeau atraşi spre ea.

Cea de a doua trăsătură a ei era spiritul de independenţă. Ridan nu se mai îndoia că în orice situaţie grea, Ana va şti să găsească singură ieşirea justă. Din ce în ce mai rar se adresa ea cuiva, cerîndu-i sfatul, întrebînd cum să procedeze. În schimb alţii veneau la ea să se consulte în tot felul de probleme, şi cu cît trecea timpul, cu atît aceştia erau mai numeroşi, pentru că Ana îndrăgise munca obştească şi îşi dădea seama că oamenii au nevoie de ea.

Cu cîteva luni în urmă, Ana fusese aleasă în Comitetul Comsomolului. Ridan a înţeles că prin asta el a obţinut calificativul „foarte bine“ pentru activitatea sa educativă. Şi era mîndru de această apreciere, cu atît mai mult cu cît foarte puţini dintre oamenii ce-i erau apropiaţi s-au gîndit că ar trebui să-l felicite şi pe el cu această ocazie.

Dar nu în toate domeniile activitatea părintească a lui Ridan se desfăşura atît de senin şi satisfăcător. De pe cînd Ana era mică el visase în taină să trezească în ea o înclinaţie spre cercul de fenomene care-l preocupau şi pe el. O şi vedea păşind pe urmele lui, tovarăş de luptă apropiat şi de nădejde, şi în sfîrşit — într-un viitor ceva mai îndepărtat — luîndu-i-o înainte şi continuîndu-şi opera.

Cu timpul, Ridan a fost nevoit să renunţe la acest vis. N-a găsit la fiică-sa nici un fel de înclinaţie mai aparte spre un astfel de viitor. „Fie şi aşa — s-a gîndit el. Dar ce este predominant la ea ? Ce o va atrage ? Ce o preocupă ?“

Timpul trecea. Ridan aştepta, observînd cu atenţie. Faţă de tot ce o înconjura în viaţă. Ana manifesta un interes uimitor de egal. Învăţa cu plăcere şi uşurinţă şi în foarte rare cazuri îi cerea tatălui său să o ajute. Îi plăcea muzica, citea mult, îndrăgise munca obştească, sportul... Pe Ridan îl mira memoria ei prodigioasă şi capacitatea de a-şi însuşi totul foarte repede. „Ce multilateralitate ciudată! se gîndea alarmat Ridan. În felul acesta n-o să se găsească niciodată pe sine însăşi..."

Veniră ultimele zile de şcoală. Unde să meargă ? Ce să urmeze ? Discuţiile pe această temă, care-i amarau din ce în ce mai mult pe amîndoi, nu duseră la nici un rezultat. Ana nu-şi putea opri alegerea la nimic. Iat-o şi cu diploma de maturitate în mînă. A trecut şi vacanţa... Din nou o oarecare speranţă începu să se înfiripe în sufletul profesorului. Dacă într-adevăr „îi este totuna“, atunci de ce nu urmează medicina ? Ana strîmbă puţin din nas, dar acceptă... Trebuia doar să se hotărască odată. Apoi începură să discute că va fi probabil nevoie să renunţe sau în orice caz să reducă lecţiile de muzică...

Şi deodată lucrurile se lămuriră de la sine, neaşteptat şi atît de minunat! Ana se încăpăţînă. Cum ? ! Să lase muzica ? Pentru nimic în lume ! Mai degrabă renunţă la matematică ori la fizică, la oricare dintre disciplinele care se predau în şcoală, e gata să se lase de patinaj, de înot, de orice, numai de muzică nu !... Mai ales acum cînd ea însăşi a compus două piese : o romanţă şi un cîntec !

Ridan îşi privea fiica cu un zîmbet liniştit şi în sinea-i îşi rîdea de el — la ce i-a mai supraveghiat atîţia ani evoluţia, dacă n-a fost în stare să observe ceea ce era evident ?

...Ana Ridan a fost primită la conservator fără examen, dacă nu punem la socoteală un mic „concert“ pe care l-a dat în faţa unui juriu foarte sever. Tocmai acest concert i-a hotărît soarta.

* * *

Zilele zburau repede şi pe neobservate ; se adunau ani de muncă nouă, plini de căutări.

Treptat, viaţa electrică a creierului se dezvăluia în faţa lui Ridan. Unul după altul, fenomenele care înainte îi erau neînţelese se încadrau supuse în noi legităţi din care începeau să se întrevadă, ispititoare, contururile îndrăzneţei generalizări pe care pînă atunci Ridan doar o întrezărise.

Dar cu cît se apropia profesorul de ţintă, cu atît se iveau mai multe enigme. Extraordinara complexitate şi excepţionala perfecţiune a construcţiei creierului îl speriau uneori.

Creierul produce oscilaţii de înaltă frecvenţă, unde cerebrale. Foarte bine ! Asta e limpede. Dar ce sînt aceste unde?

Nu sînt cumva „undele substanţei“ ? Acele unde electromagnetice pe care le răspîndeşte chiar materia „moartă”, şi a căror frecvenţă este tot atît de variată pe cît este de variată materia ? Atunci izvorul acestor unde este constituit de substanţele care fac parte din compoziţia creierului, iar instabilitatea oscilaţiilor se explică prin reacţiile chimice care se produc în creierul viu ?

Nu! Ridan cunoştea bine chimia creierului. Oricît ar fi de numeroase substanţele care fac parte din structura creierului, tot sînt mult prea puţine faţă de nesfîrşita varietate de influenţe — momentane şi precise — pe care creierul le poate avea asupra organismului. Una nu corespunde cu cealaltă. Aşadar undele creierului nu sînt, nu pot fi radiaţii ale substanţelor din care e compus.

Dacă e aşa, atunci înseamnă că aceste unde sînt rezultatul unei anumite activităţi a creierului, o funcţiune a lui. Chiar dacă numărul undelor cerebrale este nesfîrşit de mare, şi varietatea funcţiilor organismului, dirijate de creier, este de asemenea nelimitată. Se poate deci presupune că fiecărei unde emise de creier îi corespunde o anumită funcţie bine determinată a organismului.

Dar cum, pe baza cărui principiu, necunoscut deocamdată în fizică, creierul-generator produce aceste unde ?

Din toate problemele la care deocamdată nu avea răspuns, Ridan scoase în evidenţă una, tocmai problema principală, cea care socotea el că trebuie elucidată în primul rînd.

Iată în faţa lui sute de cerebrograme reprezentînd curbele curenţilor produşi la diferite animale de senzaţia durerii sau de alţi stimuli: sonori, luminoşi, tactili, gustativi, motrici...

La toate animalele, aceiaşi stimuli externi provoacă în general oscilaţii electrice cu diagrame asemănătoare. Înseamnă asta oare că, de pildă, durerii provocate de o înţepătură îi este specifică tocmai această curbă a oscilaţiilor curentului — tremurătoare, cu minime periodice foarte pronunţate ? Şi apoi acest impuls electric produce direct în organism senzaţia de durere sau fenomenele electrice însoţesc numai vreun alt proces, necunoscut, „de durere“ în organism ?

Dacă ar putea reproduce pe cale fizică un cîmp electromagnetic identic aceluia care dă senzaţia de înţepătură şi dacă ar putea supune acţiunii lui sectorul respectiv al creierului, omul ar simţi înţepătura, iar problema ar fi rezolvată.

Dar nu, fizica, tehnica nu sînt deocamdată capabile să realizeze astfel de cîmpuri electromagnetice, pentru că, aşa cum a stabilit Ridan, toate oscilaţiile înregistrate se compun din nenumărate alte oscilaţii de frecvenţe ultra înalte, care numai ele pot produce senzaţiile respective. Înseamnă deci că pentru a lămuri problema esenţei acestor impulsuri electrice trebuie găsită o altă cale.

Şi din nou începură căutările, mereu alte cercetări şi experienţe, investigaţii în necunoscut.

Ca întotdeauna în astfel de cazuri, Ridan nu-şi întrerupse celelalte lucrări, ba dimpotrivă le intensifică, pentru că totul era legat de firele unei aceleiaşi idei. E ştiut doar că în orice lucrare secundară poţi găsi cînd te aştepţi mai puţin cheia pentru rezolvarea problemei principale.

Dar treceau săptămîni, gîndirea obosită începuse să se agite reîntorcîndu-se mereu la izvoarele problemei ivite. După cum îi era obiceiul, Ridan controla din nou şi din nou justeţea poziţiilor iniţiale. Totul se arăta a fi just, rezolvarea plutea în aer. Dar calea spre această rezolvare nu o putea găsi.

Luna mai, neobişnuit de călduroasă în acel an, se apropia de sfîrşit cînd deasupra Moscovei se dezlănţui furtuna scurtă dar extrem de puternică pe care Ridan, gonind spre răsărit cu o perseverenţă atît de pătimaşă, izbutise să o ajungă la cincizeci de kilometri de capitală.

** *

Pe la orele unu din noapte, limuzina profesorului claxonă în faţa porţii.

Ana şi Nataşa nu dormeau. Erau amîndouă în toiul examenelor, cînd toţi oamenii sovietici, de la cei de unsprezece pînă la cei de cincizeci de ani, se prezintă în faţa comisiilor de profesori ca să capete aprecierea cunoştinţelor acumulate în cursul unui an de zile.

Nataşa era o mică sălbăticiune acum un deceniu, cînd soarta, sub înfăţişarea unei mătuşi inimoase care lucra la cantina Institutului lui Ridan, o adusese din satul ei natalîn capitală : pînă una alta trebuia hrănită fetiţa de nouă ani rămasă fără părinţi, şi pe urmă „om vedea noi“.

Vioaie şi inteligentă, Nataşa se obişnui repede cu noua ambianţă şi începuse să fie un ajutor activ aproape al tuturor lucrătorilor din „secţia de alimentare“ a Institutului, adică bucătăria şi cantina. Curînd începu să apară în locuinţa profesorului, ajutînd femeii de serviciu sau ospătăriţei care aducea dejunul şi prînzul de la cantină.

Văzînd-o o dată, Ridan a rămas uimit de vioiciunea ei senină. I-a vorbit blînd, bucurîndu-se de răspunsurile ei inteligente, sigure, apoi a aflat de la mătuşa-bucătăreasă totul despre ea...

Apariţia Nataşei îi puse în faţă o problemă importantă.

— N-a fost de loc, atinsă de cultură. Este un pui sălbatic de om — îi spunea în aceeaşi zi fiicei sale. Dar ce vioaie e, cît de inteligentă şi simpatică... Şi gîndeşte-te, Ana, încă nu ştie carte 1 Trebuie să înveţe, nu să cureţe cartofi la bucătărie. Ia ascultă, ce-ar fi s-o luăm la noi ? Să stea aici. O învăţăm carte, o educăm, o dăm la şcoală, facem din ea un adevărat om cult... Ei, ce zici, o luăm ?

Nu-i mai puţin adevărat că această idee a lui avea şi un alt sens. Există o zicătoare orientală : „Nu e bine ce-i prea bine“. Aşa şi cu Ridan. Era un tată bun, iar Ana o fiică bună. Dar un om în vîrstă şi o fiică adolescentă pot forma oare o familie ? Oricum, la ei nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Nu existau acele nesfîrşite şi neobservate griji, pasiuni, aprecieri, compasiuni, conflicte şi necazuri care îmbogăţesc cu culorile şi nuanţele lor viaţa unei familii obişnuite, aşa cum cutia de rezonanţă a viorii dă sunetului simplu al strunei acel minunat timbru care ne vrăjeşte.

Profesorul nu greşise. Treptat, Nataşa ajunsese să fie un adevărat membru al familiei. Ana avea acum o surioară mai mică şi o elevă pe care s-o educe, iar Ridan o a doua fiică. Viaţa lor se schimbă pe nesimţite. Cînd se întorcea din laborator în locuinţă, nu-l mai întîmpina pe profesor acea surdă tăcere care-i amintea atît de apăsător moartea soţiei. Nu, acum auzea de departe glasurile cristaline ale fetelor, rîsul, cîntecul, uneori cearta lor nevinovată. Şi chiar liniştea din camere încetase să mai fie posomorită : căpătase un alt sens — denota o încordată concentrare a minţii acolo, în spatele uşii, şi asta îl îmbărbăta şi-l bucura pe Ridan.

Şi iată că Nataşa trecea în ultima clasă a şcolii. Era greu să recunoşti în această fată graţioasă şi drăguţă cenuşăreasa de odinioară, „ţigăncuşa“, cum i se spunea pe atunci. Cu toate acestea, trăsăturile ei esenţiale rămăseseră aceleaşi. Era tot atît de suplă şi smeadă, cu ochii tot atît de vioi, iar codiţele caraghioase, care odinioară i se proţăpeau într-o parte şi-n alta a capului, acum împodobeau mîndru, ca o coroană grea şi neagră, feţişoara ei ştrengară.

În aceste zile dinaintea examenelor (Ana trecea în anul IV la Conservator) fetele învăţau sîrguincios şi metodic, ţinîndu-se cu stricteţe de programul zilnic pe care îl întocmiseră împreună cu tatăl lor. De data aceasta însă programul fusese încălcat: hotărîseră să lucreze pînă va veni Ridan.

Învăţau în sufragerie, la o masă mare încărcată cu cărţi şi caiete. Prin ferestrele larg deschise pătrundea parfumul florilor şi mirosul reavăn al pămîntului ud de ploaie.

Zgomotul automobilelor care treceau în goană pe asfaltul ud al străzii distrăgea mereu atenţia Anei. Începuse să se neliniştească. Tatăl ei era plecat de trei ore şi din povestirile lui Slavka ea ştia că goana după furtună era adeseori legată de primejdii.

În sfîrşit afară, în stradă, răsună semnalul cunoscut. Scîrţîi uşor portiţa şi glasul profesorului răsună vesel în curte. Fredonînd, el suia cu paşi repezi scara.

— A venit! oftă Ana uşurată, închizînd cartea. Hei, Nataşa, gata ! Lasă învăţătura !

Ridan stabilise o regulă: în rarele ceasuri cînd se întîl-neau toţi laolaltă — nici un fel de lecţie, nici un fel de treburi; acestea erau ore de odihnă, de joacă, de hîrjoană...

Profesorul se năpusti vesel în cameră, luă o atitudine teatrală şi ridicînd cu un gest autoritar mîinile, începu să dirijeze, fredonînd :

Obişnuite cu aceste apariţii furtunoase ale profesorului, fetele se însufleţiră şi începură să cînte şi ele cu glas tare :

continuă profesorul, improvizînd versuri noi.

Între timp, cărţile şi caietele dispărură de pe masă, iar Nataşa, continuînd să cînte, scoase din bufet ceştile pentru ceai.

— Atenţie! le întrerupse deodată Ridan. Care dintre noi dă mîine examen ?

— Mîine, nimeni. Poimîine...

— Perfect! Admirabil! Acum vă arestez pe amîndouă. Veţi fi la dispoziţia mea... Gata, am zis ! O oră, nu mai mult. Ne-am înţeles ? Facem o experienţă.

O privi pe Ana cu un aer şiret. Fata înţelese :

— Efectele furtunii ? rîse ea.

— Bineînţeles ! Şi de data asta se pare că m-a ajutat în mod strălucit. Vedem noi acuşica... Şi ce descărcare electrică am reuşit să prindem ! Nu mă credeţi ? întrebaţi-l pe Slavka ! Cît pe-aci să ne cadă în cap. Timpanele, praf ! Nervii vizuali, ferfeniţă !... Păcat că n-aţi fost acasă cînd am plecat, nu vă lăsam eu să tociţi... vă luam cu mine... Şi acum hai să mîncăm repede... Pînă pregătiţi, mă duc să mai aranjez cîte ceva... Încolonarea! comandă Ridan şi dispăru în laboratorul său.

Peste vreo zece minute se aşezară toţi trei în jurul mesei.

— Cum terminăm — spuse Ridan cu gura plină — du-ceţi-vă jos, treziţi-l pe Tîrsa şi aduceţi-mi trei iepuri. Numerele 84, 85 şi 86... Au nişte căşti cu electrozi.

— Nu ni-i dă, Konstantin Aleksandrovici — răspunse Nataşa — dacă nu-i scrieţi cîteva rînduri. Nu ştiţi cînd m-am dus să iau bufniţa ? N-a vrut să mi-o dea.

Îi puse profesorului în faţă creionul şi un blocnotes.

— Nu există ! mormăi Ridan, băgîndu-şi în gură a jumătate de tartină.

— Ei, asta-i! se bosumflă Nataşa. Cum nu există ? Nu v-aţi supărat şi dumneavoastră pe Tîrsa...

Ridan continua să mormăie clătinînd negativ din cap.

Fără să-şi dea seama de cursă, Ana îi luă apărarea Nataşei.

— Ba aşa e... acum o lună... Ai trimis-o pe Nataşa să aducă o bufniţă... Chiar ai uitat, tată ? Nu ştii că l-ai făcut atunci pe Tîrsa birocrat zoologic...

Profesorul tot bodogănea scutuirînd mereu din cap. Indignate, fetele căutau să-i aducă aminte... În sfîrşit, Ridan înghiţi ultima bucăţică, sorbi o înghiţitură de ceai şi, zîmbind deodată viclean, spuse :

— Ho, bufniţelor ! Cucuvelelor ! Voi sînteţi nişte „bufniţe“. Bubo Maximus, asta sînteţi...

Înţelegîndu-i în sfîrşit jocul, fetele se năpustiră asupra lui; Ridan sări în picioare şi începu o vînzoleală zgomotoasă. Cădeau scaune, zbură pe podea o ceaşcă...

— Mă predau ! Gata! Lăsaţi-mă în pace ! strigă profesorul satisfăcut de această hîrjoneală.

Pînă făcură fetele ordine, el se aşeză la masă şi scrise rîndurile cerute pentru Tîrsa.

„Să se dea trei iepuri — nr. 84, 85 şi 86. Şi trei porţii de varză“.

— Asta-i! Eu am plecat, fetelor ! Vă aştept în laborator !

* * *

Ca întotdeauna cînd intra în laborator, savantul îşi puse un halat alb. Îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă încet sticlele.

O experienţă cere totdeauna o mare atenţie. Totul trebuie prevăzut din timp, de totul trebuie să ţii seama, toate trebuie puse la locul lor. Cea mai mică neglijenţă, chiar una care ar părea lipsită de importanţă, te poate duce la o concluzie greşită. Înainte de a începe o experienţă, Ridan se transforma parcă, nu mai era om, ci un ghem încordat de nervi. În locul gesturilor repezi, făcea mişcări prudente, calculate. El, cel obişnuit să discute, dădea atunci dispoziţii scurte, precise, punea întrebări şi numai în ochii vii, cenuşii, puternic conturaţi de gene, clocotea o viaţă complicată şi plină de zbucium.

Fetele aduseră iepurii în cuşti portative şi, cuprinse de sfială, intrară tăcute în acest sanctuar al savantului.

Soluţia găsită de Ridan după întîlnirea cu furtuna era simplă şi avea toate şansele să rezolve complicata problemă. De data aceasta tehnica n-avea aproape nici un rol în experienţă. Nu folosea nici un fel de aparat.

Lângă peretele care despărţea laboratorul de mica sală de operaţii, utilată şi pentru experienţe asupra animalelor, Ridan puse pe o masă o cuşcă specială ecranată cu o reţea de plumb, pentru a feri cuşca de orice influenţe electrice exterioare. Două cuşti asemănătoare erau aşezate de cealaltă parte a peretelui, în sala de operaţii.

Un cablu subţire, perfect izolat, ieşea din prima cuşcă şi, trecînd printr-o deschizătură din perete, se bifurca şi trecea în celelalte două cuşti. Fiecare cuşcă era prevăzută cu un mic întrerupător aflat la îndemînă, deasupra uşiţei. Cînd făcea cercetări asupra creierului, Ridan conecta de obicei la cablu un amplificator şi un oscilograf. Acum aceste aparate lipseau.

— Aduceţi iepurii — dădu indicaţii profesorul. Unul aici, ceilalţi doi în sala de operaţii.

— De ce au botniţele astea ? întrebă Ana aproape în şoaptă.

Ridan luă iepurele şi, desprinzîndu-i cureluşa, scoase de pe capul lui un fel de cască de piele. Nataşa, care dusese ceilalţi doi iepuri în sala de operaţii, se apropie şi ea.

— Nu sînt botniţe, sînt căşti — începu Ridan să le explice. În acele zone ale creierului unde se găsesc centrii de dirijare a funcţiilor de nutriţie, acestor iepuri le-am introdus nişte electrozi foarte subţiri de argint... Uite-i aici... Ies la suprafaţa cutiei craniene prin orificiul aflat în mijlocul acestui mic disc de porţelan. Electrozii au la capăt nişte inele mici... Vedeţi ? De ele se conectează un conductor al cablului care uneşte toate cele trei cuşti. În felul acesta, dacă întoarcem butoanele întrerupătoarelor spre dreapta... ţineţi minte să nu greşim ! dacă le întoarcem spre dreapta, zic, atunci centrii respectivi din creierele celor trei iepuri vor fi uniţi între ei prin acelaşi conductor. Asta-i tot. Deci astea nu-s botniţe, ci căşti; ele acoperă locul unde electrodul iese din craniu, pentru ca iepurii să nu se poată scărpina eu laba şi să rupă inelul. Acum să scoatem căştile... iar iepurilor să le aplicăm aceste dispozitive... tot în acelaşi scop.

Cu o mişcare abilă, obişnuită, Ridan prinse dispozitivul mic de lemn în jurul iepurelui.

— Vedeţi ? Poate să se mişte, să umble, să mănînce; numai că nu poate să se scarpine. Iar electrodul este dezgolit. Şi acum să-l conectăm la cablu...

O clamă microscopică, prinsă la capătul unui şnur subţire şi moale ce trecea prin tavanul cuştii, se prinse de inelul electrodului de pe craniul iepurelui. La fel procedară şi cu celelalte animale.

— Ei, asta-i tot... Aşadar... înţelegeţi ce se petrece ? Un iepure este aici, iar doi... dincolo de perete. Centrul de nutriţie din creierul acestui iepure este unit printr-un obişnuit conductor electric cu centrii respectivi ai celorlalţi iepuri, în acest circuit nu există, în afară de întrerupătoare, nici un fel de aparate, nici un fel de generatoare de curent. Nu există nimic. Nimic ! Aţi înţeles ? Şi acum... fiecare la locul său. Nataşa, tu stai lîngă cuşca aceea. Cînd am să-ţi spun, deschide uşiţa şi pune în cuşcă toată varza odată. Apoi să-l laşi să mănînce. Nu, nu încă ! Ana, vino tu încoace... O duse pe fiica lui în sala de operaţii. Aşază-te aici lîngă această cuşcă, şi pune mîna pe întrerupător... Stai liniştită şi urmăreşte cu atenţie iepurele. O să-mi spui ce face şi cum se simte.

Ridan se postă alături de Ana, lîngă cea de-a treia cuşcă.

Cîteva secunde domni o linişte desăvîrşită. Ridan îşi trecu degetele prin păr ; observă pe mîneca halatului un fir de aţă — îl smulse şi-i dădu drumul jos.

Prin fereastră se zărea cerul palid de dinaintea zorilor. Fetele aşteptau în tăcere dispoziţii.

— Începe, Nataşa — se auzi în sfîrşit glasul lui Ridan.

— Gata. Am pus toată varza — răspunse fata din cealaltă cameră.

— Întoarce întrerupătorul la dreapta !

— L-am întors !

— Ce face ?

-—- Adulmecă... fornăie. Şi-a ciulit urechile. Se apropie de varză...

— Anka, întoarce întrerupătorul — spuse încet Ridan.

— Da.

— Ei, ce face ?

— Nimic. E somnoros.

— A început să mănînce — se auzi din laborator.

Şi de îndată observă şi Ana :

— Adulmecă... Mestecă, mestecă !...

— Mestecă ?!

Ridan se apropie cu paşi repezi, fără zgomot, de Ana şi se lipi de cuşcă. Apoi lăsîndu-se pe vine, profesorul se strădui să vadă de jos botul iepurelui.

Iepurele mesteca într-adevăr. Mînca, deşi în faţa lui nu se afla nici un fel de hrană ! întindea botişorul în spaţiul din faţa lui, prindea cu mişcări repezi ale limbii lui umede ceva nevăzut, apoi mesteca ; îşi dezgolea caraghios incisivii gălbui, muşca aerul, apoi iarăşi mesteca repede. Picături de salivă cădeau uşurel pe fundul curat al cuştii.

O privelişte neobişnuită, care pentru orice observator neiniţiat ar fi părut un număr de circ, rezultatul unui dresaj iscusit: iepurele se juca parcă, prefăcîndu-se că mănîncă. Nici un animal nu face vreodată mişcări atît de „absurde“, nedeterminate de nimic.

Cu simţurile ascuţite la maximum şi cuprins de o adîncă emoţie, Ridan înţelese şi sensul şi importanţa acestui eveniment datorat numai lui. Era, bineînţeles, o nouă etapă în cunoaşterea materiei vii. Această experienţă va intra în istoria ştiinţei. Iată dovada incontestabilă ! Iată minunea săvîr-şindu-se pentru întîia oară, chiar în clipa asta... Iată cum picură saliva ! Ridan îşi dădu seama că tocmai aceste picături de salivă l-au emoţionat mai mult decît toate celelalte manifestări din comportarea iepurelui. Reflexul condiţionat avea loc chiar în creierul profesorului! Care fiziolog nu nutreşte un profund respect faţă de reflexul salivar devenit celebru de cînd Pavlov l-a transformat în baza metodei de studiere a creierului ? Şi atunci, la fel, a început o nouă etapă în fiziologie, un nou capitol... Iar acum Ridan începea capitolul următor. Dar de data aceasta saliva nu mai juca acelaşi rol...

— Ce face, Nataşa, mănîncă ?

— Mănîncă, mănîncă !

— Anka, întoarce spre stînga întrerupătorul... Uite!... Vezi ? Nu mai mestecă. Admirabil, Anka, admirabil! Trecu lîngă cealaltă cuşcă. Să-l încercăm şi pe-al meu. Veniţi încoace. Nataşa, lasă totul aşa cum este şi vino aici ! Lasă-l să mănînce liniştit... Uitaţi-vă : al meu aproape a adormit. Dair întorc întrerupătorul 'şi... Vedeţi ?

Iepurele întinse capul într-o mişcare energică, de parcă s-ar fi străduit să prindă ceva...

Tabloul „mîncării fără mîncare“ se repetă în toate amănuntele. De data aceasta Ridan nu mai acţiona cu obişnui-tele-i gesturi calculate, cum făcea cînd era în laborator ; se mişca degajat, vorbea cu glas tare, bătu chiar cu degetul în cuşcă. După mişcarea ochilor şi urechilor iepurelui, îţi puteai da seama că el vede şi aude normal, dar toate acestea nu-l mai puteau distrage, prea era puternică influenţa, întocmai ca o hipnoză, a .celuilalt creier, fluxul care se scurgea prin conductorul subţire din cuşca de după perete.

— Întorc spre stînga întrerupătorul.

Iepurele încremeni în vechea poziţie.

Un timp oarecare Ridan rămase locului, mutîndu-şi tăcut privirea de la o cuşcă la alta, apoi sări în picioare.

— Gata ! înapoi, fuga marş! Repaus ! Totul e limpede, înţelegeţi voi, tocilarelor, ce înseamnă asta ?... O descoperire epocală ! Ura-a-a!

— Ura-a-a ! răsună în cameră.

— Şi acum, la culcare ! Hai, fără vorbe ! Dacă vreţi, vorbim mîine.

Ajutoarele se priviră una pe alta zîmbind, eu ochii obosiţi dar fericite, şi plecară cuminţi să se culce. Profesorul „deco-nectă“ iepurii din acest circuit uimitor, îi aşeză pe fiecare în cuşca lui şi, împărţindu-le varza cită mai rămăsese, plecă în camera sa.