Capitolul XV „Casa plutitoare”

Într-o zi cu soare strălucitor şi căldură toridă, pe una din străzile străvechiului orăşel din Ural, Krasnoufimsk, apăru un grup de turişti încărcaţi cu bagaje; tocmai ieşiseră pe poarta „hotelului” – o căsuţă de lemn, fără etaj. Deşi bagajele erau grele şi căldura moleşitoare, ei păşeau repede pe trotuarul îngust, podit, grăbindu-se probabil să ajungă cu povara lor undeva, nu prea departe. Curând ajunseră la capătul străzii; de aici începea un coborâş abrupt. Jos şerpuia panglica străvezie a râului Ufa. Malul opus, lin, dezvăluia în faţa ochilor vasta privelişte a pajiştelor şi-a culmilor împădurite ale munţilor Ural, ce se zăreau albăstrii în depărtare. Dar panorama aceasta măreaţă nu atrase deocamdată atenţia noilor veniţi. De îndată ce-şi lăsară jos baloturile, valizele şi lăzile, îşi aţintiră privirile în jos, spre malul râului, unde era acostată o barcă. Feţele turiştilor radiau de bucurie. Tot ce făcuseră până atunci – cumpărarea proviziilor şi a lucrurilor necesare, drumul pe calea ferată de la Moscova la Krasnoufimsk şi cele trei zile petrecute în acest orăşel pitoresc, cât timp Fiodor şi Nikolai căutaseră o barcă potrivită – toate acestea erau doar pregătiri în vederea călătoriei care abia acum începea. Câteva minute încă, şi vor avea parte de bogăţii neasemuite: aer curat, apă cristalină, libertate, soare, natură sălbatică. Pe cărarea abruptă, turiştii îşi duseră cu grijă lucrurile la mai, le urcară în barcă, apoi fără să mai întârzie niciun pic îşi ocupară locurile conform indicaţiilor lui Fiodor, iar el, care de la bun început fusese recunoscut drept „căpitanul echipajului”, se aşeză la pupa cu mâna pe rama de cârmă. Ana şi Wiekling trecură la vâsle. — Mola parâmele! comandă vesel Fiodor. Vorbind ca un marinar încercat, lungind cuvintele, Nikolai îi răspunse: — Am înţeles! Mola parâmele! şi împingând barca, sări în ea. Călătoria începu. Câteva lovituri de vâslă şi, ieşind pe firul apei, turiştii porniră la vale. Vremea era admirabilă. De pe cerul fără pic de nor, soarele îşi revărsa vipia, dar pe apă nu era cald. Râul te ademenea cu răcoarea lui. În orice clipă puteai să-ţi arunci de pe tine plicticoasa îmbrăcăminte de oraş, acum inutilă, să te azvârli în apă şi să înoţi cât îţi pofteşte inima, pe lângă barcă… Aşa cum se cuvine unui adevărat şi încercat căpitan, Fiodor păstra un aer calm, nepăsător, dar mereu îşi privea prietenii cu satisfacţie, aşa cum îşi priveşte un autor dramatic chemat la rampă, spectatorii cuceriţi de opera lui strălucitoare. Oraşul, rămas în urmă, curând nu se mai zări. Malul drept era din ce în ce mai scund. În depărtare, la poalele unor coline nu prea înalte, se mai zăriră un timp stâlpjj de telegraf ce se înşiruiau de-a lungul căii ferate, apoi trecu, parcă târându-se, un tren lung de marfă şi fluierul lui puternic fu ultimul sunet al vieţii de oraş… Turiştii se odihneau după alergătura prin oraş şi căratul bagajelor grele. Uimiţi de liniştea care se aşternuse pe neaşteptate, urmăreau tăcuţi malurile prin dreptul cărora pluteau. Barca purtată de curgerea apei mergea singură şi destul de repede. Dar căpitanul nu lăsa pe nimeni să trândăvească. — Ei, prieteni, gata cu odihna! spuse el. Mai avem destule treburi pentru ziua de astăzi. — Cum, iarăşi treburi? — Bineînţeles, şi încă foarte importante. N-o să ne scăldăm şi n-o să ne sorim tot timpul. Trebuie să şi mâncăm, deci să pregătim mâncarea, să dormim, să ne adăpostim pe timp urât. Toate acestea trebuie pregătite din vreme. Doar n-o să stăm înaintea fiecărei mese şi în fiecare seară înainte de a ne culca să desfacem baloturile, să scoatem ce ne trebuie şi apoi să împachetăm la loc! în cazul ăsta nu ne-ar ajunge nici două luni ca să parcurgem tot itinerarul. — Ce avem de făcut? Dă comanda, căpitane! — Alfred şi Ana, puneţi mâna pe vâsle şi vâsliţi cum trebuie! Nikolai, urmăreşte flora de pe ţărm şi dacă vezi vreun desiş de răchită sau fân uscat, undeva, pe luncă, semnalizează. Nataşa, deschide lada noastră cu scule şi scoate tot ce e înăuntru. Deocamdată atât! — Înţeles, căpitane! Nu trecu nicio oră şi pe malul stâng zăriră un răchitiş des. Turiştii acostară într-un golfuleţ liniştit, puţin adânc, scoaseră tot ce era de prisos pe ei, ieşiră la mai şi se apucară de lucru. Fetele pregăteau dejunul. Tuturor li se făcuse foame. Alfred răspundea de combustibil şi de focul de vreascuri, în timp ce Fiodor şi Nikolai se ocupau cu amenajarea bărcii. — Cum, n-o să dormim pe mai, în cort? se interesă Nikolai, văzând că Fiodor măsoară ceva în barcă, în raport cu înălţimea sa. — Nu, Kolea, barca va fi casa noastră plutitoare, bine apărată de rouă şi ploaie. N-are niciun sens ca în fiecare zi să ridicăm cortul şi să facem paturile. Asta ne-ar lua zilnic vreo două ore preţioase şi ar fi mai puţin comod. Iar în barcă, ai să vezi tu ce bine o să ne aranjăm. Barca era mare – lungă de opt metri şi lată de aproape doi metri la mijloc. Sub bancheta de la provă şi sub cea de la pupă puteau fi adăpostite lucruri. Meşterul barcagiu de la care cumpăraseră barca amenajase aceste „dulapuri” conform indicaţiilor lui Fiodor. Prin deschizătura circulară din bancheta de mijloc se putea instala un catarg într-un lăcaş trainic de pe fundul bărcii, aşa că puteau călători şi cu velă. Când vântul era prielnic. De-a lungul bordurilor, Fiodor bătu câteva scoabe de fier pe care le pregătise încă de la Moscova. Apoi fixă în de nişte nuiele lungi, tăiate din răchitiş, pe care – îndoindu-le – le legă două câte două deasupra bărcii, ca nişte arcuri destul de înalte, formând toate la un loc scheletul pentru acoperiş. — Aşa! Acum nu ne mai rămâne decât să întindem prelatele şi oasa noastră plutitoare va fi gata – spuse Fiodor, desfăcând balotul cu corturile. Două foi mari de cort, întinse pe arcurile de nuiele şi prinse cu inele mici de nişte cuie bătute în marginea bordurilor, acoperiră complet barca, făcând-o să semene eu un dirijabil coborât pe apă. Nikolai rămăsese înăuntru. — Admirabil, Fedea! strigă el. Aici e un adevărat salon de navă! — Şi cum ieşim de-acolo? întrebă Ana de pe mai. Nikolai vârî mâna în crăpătura dintre cele două foi de cort, scoase un inel din cui şi, dând în lături colţul foii de cort, ţâşni prin „uşa” triunghiulară, direct în apă. — Poftiţi de admiraţi locuinţa! strigă el, trăgând barca la mai. Fetele se furişară înăuntru şi izbucniră deodată în strigăte de entuziasm, atât de spaţios, de confortabil şi de luminos era înăuntru: pânza subţire a „acoperişului” lăsa să treacă destulă lumină, iar pe bancheta din mijloc puteai să şezi în voie, fără să te apleci. — Acum poate să plouă – spuse Fiodor. Ne mai rămâne numai să facem rost de fân şi atunci suntem definitiv pregătiţi pentru călătorie. — E fân cât vrei aici – îi anunţă Alfred, care chiar atunci se întorsese dintr-o mică excursie „pe uscat”. Dăduse peste o fâneaţă, foarte aproape de locul unde se aflau ei. Masa era însă gata şi cu toţi întrerupseră lucrul. Călătorii se adunară în jurul velei întinse pe iarbă, la umbra unor tufe înalte şi începură să mănânce. Omleta

cu slănină şi roşii se dovedi neobişnuit de gustoasă, iar cartofii fierţi, după aprecierea generală, nu se deosebeau cu nimic de castane. Chiar şi pâinea, o pâine neagră obişnuită, pe care o mâncară cu ceai, puteau să jure că-i tort. Într-un cuvânt, aerul şi ambianţa începeau să-şi facă efectul. — Ehei! se miră Nataşa. Dacă mâncăm aşa tâmp de o lună şi jumătate, n-o să ne mai ţie barca! — Ba aşa o să mâncăm, Nataşa – o încredinţă Fiodor. Dar n-avea grijă. Cel mult o să fim mai zdraveni, mai viguroşi, mai veseli! După-masă, dădură prelata deoparte şi aranjară „saltelele”. Bărbaţii aduseră trei braţe marj de fân şi îl aştemură pe fundul bărcii. Între timp, fetele lichidară bucătăria de campanie şi spălară vasele. Toate ustensilele pentru bucătărie fură aranjate în „cala” de la proră, iar proviziile în „cala” de la pupă. Fânul moale fu acoperit cu alte foi de cort. În „casa plutitoare” era plăcut, comod şi curat, fundul bărcii se transformase într-un pat mare. Bancheta din mijloc împărţea barca în două „dormitoare” bine distincte – la pupă unul mai lat, pentru bărbaţi, iar la proră unul mai îngust, pentru fete. — Acum să nu intraţi în casă cu picioarele murdare! ordonă Ana. — Dar cu picioarele ude putem? întrebă Nikolai, şezând pe marginea bărcii şi scuturându-şi apa de pe picioarele desculţe. — Cu picioarele ude se poate – răspunse Fiodor. Până seară totul se va usca. — Va trebui să te descalţi şi dumneata, dragă tovarăşe, îi spuse Nikolai lui Alfred, care îşi examina îngrijorat pe mai bocancii mari, de turist, plini de lut. Era singurul care nu se hotărâse încă să-şi scoată încălţămintea. Toţi ceilalţi se descălţaseră de mult, bucuroşi parcă să scape cât mai repede de bocanci. Există un farmec cu totul deosebit în această senzaţie de a umbla nestingherit, desculţ, pe malul apei. Linia apei lângă mai încetează să mai fie un cordon peste care nu poate păşi un om încălţat. Iar dincolo de această limită este atât de plăcut! Să treci oricând, să te apropii, mergând drept prin apă, de barca care şi-a înfipt prora în mai, să simţi răcoarea care ţi se ridică tot mai mult pe picioare şi sub tălpi covorul moale, clisos, de pe fund, care te gâdilă între degete… Dar trebuie să ştii să umbli desculţ. Această deprindere se dobândeşte în copilărie şi apoi nu se mai uită niciodată, ca şi arta de a înota. Atunci începe să ţi se formeze mersul. Piciorul e parcă mai atent şi mai curios: înainte de a călca, pipăie repede pământul, controlează dacă nu este ceva ascuţit, şi abia după aceea primeşte greutatea corpului. Spinii, ghimpii şi pietrele educă mişcările, piciorul în timpul mersului se înalţă mai sus, se avântă şi atunci omul păşeşte moale şi agil, nu-şi prăvăleşte dintr-o dată întreaga greutate a corpului pe talpa întinsă înainte şi nu-şi târşâie picioarele ca M Jt w * wj* bătrânii, agaţând cu vârful fiecare neregularitate cât de mică a drumului. În această privinţă s-ar putea spune că Nikolai, Nataşa şi Fiodor aveau o „înaltă calificare”. În viaţa fiecăruia dintre ei a fost o vreme când socoteau că încălţămintea trebuie purtată numai iarna. Iar pe Ana, Ridan o învăţase din fragedă copilărie să umble desculţă. Alfred însă se dovedi în această privinţă un deplin ignorant. Prietenii îl tachinară cu veselie atunci când, neavând încotro, se hotărî să se descalţe şi, bălăbănindu-şi bocancii atârnaţi de şireturi, o porni şontâc pe prundiş. În sfârşit, Wiekling se instală pe locul său şi „casa plutitoare” porni iarăşi la drum, părăsind malul ospitalier al primului lor popas. Ca şi înainte, Fiodor continua să conducă barca. De la bun început hotărâse să-şi ia asupra sa, cel puţin pentru un timp oarecare, rolul de cârmaci, deoarece era primejdios să încredinţezi conducerea bărcii unui începător. Într-adevăr, adâncimea apei scăzuse şi mereu întâlneau praguri repezi, peste care barca trecea cu o viteză de până la patru metri pe secundă. Bolovani uriaşi, acoperiţi de un mâl verde-desehis, lunecau asemenea unor fiinţe subacvatice pe lângă ei,. Aproape la suprafaţa apei. Trebuia să observi la timp locurile primejdioase, să stabileşti din timp, după felul valurilor şi al vârtejului de apă, cât de adânc se află bolovanul şi, la nevoie, să-l ocoleşti. Dar, când e purtată de curent cu o asemenea viteză, barca se supune greu cârmaciului. Vâslele ridicate nu pot fi de folos: ar fi primejdios să se accelereze mişcarea. Dar iată că au trecut pragurile, râul se lărgeşte, fundul dispare în adâncul verzui. — Cu toată viteza, înainte! comandă căpitanul şi vâslele coboară ascultătoare în apă. Acum vâslesc Nikolai şi Alfred. Fetele se odihnesc, după ce au pregătit mâncarea. Ana stă culcată la proră, mult aplecată, şi priveşte cu încordare şi interes în apa străvezie care lunecă pe lângă bord. Din cauza acestei poziţii simte o ameţeală plăcută şi i se pare că zboară cu o viteză nemaipomenită deasupra unei lumi necunoscute, ca în vis. Fiodor a instituit următoarea regulă: doi se odihnesc, doi vâslesc. La fiecare jumătate de oră unul dintre cei care se odihnesc îl schimbă pe unul dintre vâslaşi. Priveliştea e mereu alta. Râul, asemenea unui şarpe, se strecoară printre lanţurile de munţi când îngustându-se în defileuri străjuite de stânci cu forme ciudate ce atârnă ameninţător chiar deasupra călătorilor înmărmuriţi, când se revarsă în lunci, prelingând şuviţe limpezi de apă peste bancurile de nisip. Seara se apropie pe furiş. Din nou încep să caute un loc de popas, de. Astă dată pentru noapte. Au destul de lucru: trebuie să taie lemne pentru foc, să pregătească cina, apoi să-şi aranjeze definitiv paturile, să întindă acoperişul din foaie de cort. În sfârşit, totul e gata. O noapte răcoroasă ia locul serii calde. Au legat barca lângă mai, cât mai departe de firul apei şi la adăpostul unui banc de nisip, ca să nu dea peste ea vreun buştean desprins întâmplător din vreo plută sfărîmată de bolovani cine ştie unde, pe. Cursul superior al râului. Pe mai mai fumuie tăciunii focului ce se stinge, iar scânteile se aprind şi se sting ca nişte licurici. Călătorii se învelesc mai bine şi, gustând plăcerea odihnei şi o amorţeală plăcută în muşchii obosiţi, se cufundă într-un somn adânc şi sănătos. ★ — * Primele două-trei zile ale călătoriei, Nikolai le trăi ca în vis. După încordata muncă intelectuală dusă fără întrerupere timp de mulţi ani, toată această atmosferă i se părea ireală. Apa, pământul, pădurea trezeau treptat în el senzaţii din copilărie, de mult uitate. Recunoştea miresmele puternice ale naturii, foşnetele abia auzite ale nopţii, murmurul şi plescăitul apei, aşa cum, după o lungă. Despărţire, omul recunoaşte o privire cunoscută, strângerea de mână a unui prieten pe care nu l-a văzut de mult. Nikolai trăia cu o deosebită acuitate această reîntoarcere la natură, arunca parcă de pe el întreaga povară a anilor, redevenind din nou un adolescent. Odată, într-o dimineaţă, când abia porniseră la drum după popasul de noapte şi pluteau încet pe apa liniştită a unei meandre, zăriră apărând la cotitură o plută mare. Pluta, dusă de curent, luneca repede pe lângă malul drept, înalt, pe la poalele unui masiv stâncos venit până în albia râului să înfrunte năvala apelor. Prinzând voiniceşte râul de mijloc, muntele îl zvârlea aici spre stânga, aproape în unghi drept. Spre acest unghi gonea pluta. Îngustă şi lungă, alcătuită din trunchiuri groase de molizi de Ural, pluta se şi îndoise ca un are, pentru că cei doi plutaşi – unul în faţă, celălalt la coada plutei – văzând primejdia, vâsleau din toate puterile cu cârmele lor uriaşe, străduindu-se să ţină pluta cât mai departe de mai. Apăsând cu toată greutatea corpului dintr-o parte în coada lungă, cârmeau cât puteau de mult apoi,ridicând cârma din apă, o mutau fuga în cealaltă parte şi, coborând-o în valuri, împingeau din nou cu umărul în coada grea, proptindu-se cu picioarele desculţe în buşteni. Dar aceste forţe erau insuficiente pentru a învinge inerţia plutei care îşi luase avânt. Fără zgomot şi înfricoşător, pluta se izbi într-un colţ de stâncă. Din barcă turiştii văzură cum se răsuci prima tăblie a plutei, cum se ridicară din apă şi apoi se prăbuşiră înapoi, greu, buşteni, cum zbură prin aer coada unei cârme frânte în două ca un chibrit. Plutaşul din faţă abia apucă să sară pe o altă tăblie a plutei, rămasă întreagă. Dar şi acolo legăturile de sârmă începuseră să cedeze. Eliberaţi din strânsoarea legăturilor, buştenii se răsuceau sub greutatea omului. Plutaşul căzu, şi se zbatea deznădăjduit să iasă din apă, pentru ca buştenii să nu se împreune şi să-l strivească. Toate acestea se petrecură în câteva, secunde. — Înainte! Mai repede! strigă Fiodor, îndreptând barca spre plută. Nikolai, treci la proră! Ana şi Alfred vâsleau din răsputeri. Manevrând cu abilitate barca printre buştenii ce trecuseră de stâncă perfidă, Fiodor o conduse spre plutaşul care se zbătea în apă. Nikolai îl apucă de guler şi, ridicându-l cu uşurinţă, îl trase în barcă. Palid şi sleit de puteri, după ce înghiţise multă apă, flăcăul nu izbuti o vreme să scoată nicio vorbă. Nikolai îl dezbrăcă, îl înveli cu o pătură, îi stoarse hainele ude şi le întinse pe acoperişul „casei plutitoare”. — Conduci întâia oară o plută? îl întrebă el când omul se mai linişti puţin. Flăcăul scutură înciudat din capu-i ud. — Da de unde! Cunosc Ufa cum îmi cunosc măselele, numai bolovanu-i de vină! înainte nu era aici. Pesemne chiar acu’ s-a prăbuşit. Nikolai privi malul drept. Bolovani uriaşi, acoperiţi de un covor gros de muşchi verzui îngrămădiţi acolo, unul lângă altul. Pe bolovanii aceştia şi între ei creşteau copaci. Fiodor acostă la coada plutei. Mai bine de jumătate rămăsese întreagă. Cel de-al doilea plutaş, un om vânjos, cu barba roşcată, văzând că tovarăşul lui nu mai are nevoie de ajutorul său, îşi continua treaba şi era pe cale să scoată pluta din locul primejdios, pe cursul liniştit de lângă malul stâng. — Tragi la mai? întrebă Fiodor, ştiind că fără cârma din

faţă pluta risca să se izbească din nou de vreo stâncă. — Ce pot să fac? răspunse posomorit plutaşul. — Atunci, aruncă… Fiodor prinse cu vâsla capătul frânghiei făcute laţ, pe care plutaşul o aruncase în apă. Ieşind pe malul cu pantă lină, bărbaţii traseră pluta uriaşă şi fixară frânghia pe mai. Plutaşul roşcovan se apropie de barcă, mergând prin apă, şi-l întrebă pe tovarăşul lui: — Eşti întreg? — Întreg sunt eu – răspunse flăcăul – numai că acum o să ne întreacă ceilalţi. Ce mai udamici! Fir-ar el blestemat de bolovan, că ne-a stricat toate socotelile! Rândul trecut nu era acolo! — Adevărat, e un bolovan nou… Cum să spun… — adăugă roşcovanul, privind cu un aer enigmatic în susul apei. Eu cred totuşi că n-o să ne-ntreacă. Vasili e mult în urma noastră… Abia peste vreo trei ceasuri va fi aici. Clătinându-se uşor, flăcăul ieşi pe mai. Forţele îi reveneau repede. — Să adunăm buştenii, că altfel nu-i mai prindem nici într-o zi! Luară căngile, ţapinile şi sârmă, le puseră în bărcuţa uşoară legată la pupa plutei, şi porniră să prindă buştenii care se îndepărtaseră. Fiodor îl privi semnificativ pe Nikolai. — Înţelegi? — E limpede. Probabil că sunt în întrecere. Care duce mai repede pluta la destinaţie şi, bineînţeles, întreagă. — Da, şi le e teamă să nu-i ajungă Vasili acela, sau cum spunea că-l cheamă, care peste trei ceasuri ar trebui să fie aici. Sigur îi întrec. Nu strâng ei buştenii în trei ore, de aceea… — De aceea – zâmbi ironic Wiekling, roşcovanul speră că acest Vasili îşi va rupe şi el nasul de acelaşi bolovan. Halal udarnici! — Ce-i de râs aici?! se încruntă Ana. — N-avem niciun motiv să credem că le-a trecut aşa ceva prin minte. Asta ar fi o crimă – continuă Fiodor. Eu zic mai bine să-i ajutăm să strângă buştenii. — Chiar aşa – îl aprobară fetele. Wiekling privea nedumerit. Era convins că plutaşul mai în vârstă e un potlogar. — Va fi un exerciţiu de gimnastică minunat pentru muşchii dumitale, adresă Nikolai o glumă răutăcioasă. Peste câteva minute plutaşii se întoarseră, trăgând încet la remorca bărcii primul tot de buşteni. Vâsleau tăcuţi şi posomoriţi – se vede că-i ajunsese oboseala. Propunerea lui Fiodor de a-i ajuta îi mai însufleţi. Dar roşcovanul, plescăind cu cizmele pline de apă, se apropie de „căpitan” şi-i spuse: — Vă mulţumim! Dar… Cu buştenii om scoate-o noi cumva la capăt. Avem însă o treabă mai importantă. Vin în urma noastră patru plute şi nimeni nu ştie încă de bolovanul aista. Iar locul este aşa că nu poţi să coteşti… Aţi văzut doar. Te împinge curentul la mai. Trebuie s-o ie; din timp la stânga şi să te smulgi de pe firul apei. Aşadar, dacă aveţi timp şi bunăvoinţă, porniţi în sus cam vreo jumătate de kilometru de la’ bolovan şi daţi de veste primei plute. Spuneţi-i totul plutaşului, nenea Vasili. Altfel se sparg cu toţii, că vin aproape unul de celălalt. Fără să mai întârzie, prietenii îşi ocupară locurile în barcă. — I Halal udarnici! spuse Nataşa privindu-l ţintă pe Wiekling, care se simţea cam stânjenit. Pe la prânz, urmările accidentului fură lichidate. Plutaşii,. Preveniţi de turiştii noştri, îşi opriră plutele la mai, mai sus de locul primejdios, cercetară albia, coborând cu bărcile la vale, până la tovarăşii lor accidentaţi, şi-i ajutară să-şi lege pluta la loc. Îşi dădea seama că-i datorau roşcovanului şi tovarăşului acestuia poate chiar viaţa. Plutaşii care suferiseră accidentul îşi luară cu căldură rămas bun de la turişti şi porniră la drum, ca şi mai înainte, în fruntea flotilei de plute. ★ ★        * Timpul trecea. Străbătuseră aproape 200 de kilometri. Râul era tot mai larg şi bogat în apă iar praguri repezi, primejdioase, întâlneau tot mai rar. De vreme n-aveau motiv să se plângă. Soarele strălucea cu generozitate, iar ploile scurte şi rare, cu fulgere şi tunete, nu le făceau turiştilor decât plăcere. Trăgeau repede „acoperişul” şi îşi vedeau de drum. Uneori începea să bată un vânt tărişor, prielnic. Atunci deasupra „câtsei plutitoare” se înălţa vela simplă, dreptunghiulară, catargul se îndoia, apa la pupă începea să clocotească şi să susure. Lunecarea impetuoasă îi însufleţea, îi îmbăta, îi făcea să respire larg şi liber aerul tare al apei. Din când în când îşi întrerupeau călătoria şi făceau excursii pe mai. Peşterile tainice, răcoroase şi răsunătoare, pline de foşnetul apei care picura susurând şi al liliecilor speriaţi din somn îi purtau pentru mult timp pe prieteni în adâncurile umede ale stâncilor. Hăţişuri de zmeură sălbatică, ori de coacăze, pe care privirea ageră a Nataşei le descoperea de departe, erau o completare plăcută la raţia obişnuită de hrană a turiştilor. Ana, mare amatoare de cules ciuperci, ghicea cu multă dibăcie locurile unde puteau fi găsite şi-l privea atât de rugător pe „căpitan”, încât acesta îndrepta deîndată barca spre mai. În anul acela secetos erau puţine ciuperci şi cu atât mai mult se bucurau când găseau vreo mânătarcă pitită sub câte o frunză uscată. Căutarea ciupercilor se transforma într-o întrecere în care Ana ocupa întotdeauna primul loc. Nikojai se pasiona după pescuit şi pentru aceasta aproape în fiecare zi se scula înainte de revărsatul zorilor. De obicei, în fiecare zi se întorcea dimineaţa cu zece-douăzeci de bibani sau crăpceni. Fiodor aproviziona adeseori bucătăria cu raţe sălbatice şi lişiţe, pe care le vâna. În felul acesta se stabili ocupaţia principală a fiecăruia. Specialitatea lui Wiekling rămăsese în continuare procurarea lemnelor pentru foc. ★ — ★ Nimeni nu ştie cum şi de ce apare dragostea. Cândva omul va înţelege aceasta mai bine… Uneori dragostea îl surprinde oa o furtună în plin câmp şi-l uluieşte cu fulgerele, tunetele şi vijelia ei. Alteori se furişează neobservat, când bucurându-l, când întristându-l cu atingerile ei uşoare. Aceste uşoare atingeri Nikolai le simţea de mult, încă de pe vremea când lucra la construirea „uscătoriei”, la fabrica de instrumente muzicale. Dar la dragoste nu s-a gândit niciodată. Era un fel de admiraţie a inteligenţei Anei, a tactului, a spontaneităţii, a graţiei, a talentului ei muzical… Acum admira alte trăsături ale ei – felul cum înţelegea natura, contopindu-se cu ea, neobişnuita eleganţă cu care înota, uşor şi liber, ca un peşte în apă, precizia cu care trăgea la ţintă cu pistoletul de calibru mic, sistem „Monte Cristo”, pe care i-l dăruise tatăl ei şi de care nu se despărţea niciodată… Şi cum putea să n-o admire când în întrecerile pe care ei le organizau uneori undeva, pe malul pustiu, Fiodor (care era un bun ţintaş) nimerea într-un măr la o distanţă de zece metri cam două gloanţe din cinci, iar Ana nimerea întotdeauna patru, iar uneori chiar toate cinci? Nataşa se entuziasma de fiecare dată şi o strângea nebuneşte pe Ana în braţe, sufocând-o. Alfred îi strângea mâna şi, glumind cam din topor, îşi exprima părerea de rău că nu-i este îngăduit să se manifeste întocmai ca Nataşa. Iar Nikolai zâmbea domol, şi inima lui se umplea de mândrie şi respect. Poate că tocmai asta era dragostea? N-a încercat niciodată să se apropie de Ana, şi asta cu atât mai mult cu cât observa cât de insistent I se vâra Wiekling în suflet, iar faptul că Ana, de fiecare dată, aproape neobservat însă cu multă hotărâre tăia de la rădăcină toate încercările lui, în loc să-l încurajeze pe Nikolai, îl ţinea şi mai mult deoparte – avea convingerea că ar fi murit de ruşine dacă asta i        s-ar fi întâmplat lui şi se silea să-şi stăpânească toate pornirile de duioşie. Iar Ana îşi împărţea atât de egal atenţia între prieteni, încât nici cel mai experimentat psiholog nu şi-ar fi putut da seama cu câtă încordare aştepta ea dragostea lui Nikolai şi ce vise chinuitoare şi fericite în acelaşi timp o copleşeau uneori; se temea în fiecare seară să nu-i pronunţe numele în somn. Ana simţea că cea mai mică preferinţă acordată unuia dintre ei ar fi putut să strice relaţiile lor prieteneşti şi atunci minunata lor călătorie şi-ar fi pierdut tot farmecul. Foarte rar li se întâmplă să rămână în doi. Vai, cât de ciudat sunt alcătuiţi oamenii! în astfel de clipe, când soarta îi împingea spre pragul mărturisirilor fericite, ei se speriau parcă unul de celălalt şi de ei înşişi. Nikolai se închidea în el, devenise taciturn, iar Ana, dimpotrivă, lua întotdeauna iniţiativa în discuţie, nelăsând să se aştearnă tăcerea, alegând cu dibăcie diferite teme, destul de „intime” pentru astfel de întrevederi, dar… atât de îndepărtate de gândurile şi sentimentele lor ascunse! Discutau scrisorile lui Ridan şi ale lui Nârkin, primite în punctele fixate dinainte de-a lungul itinerarului, făceau diferite supoziţii cu privire la soarta necunoscutului lor prieten din Germania, care dispăruse iarăşi din eter, vorbeau despre importanţa lucrărilor lui Ridan, despre planurile lor „culturale”, pe care aveau să le pună în aplicare când se vor întoarce acasă… într-una din aceste întrevederi întâmplătoare, Ana îi povesti lui Nikolai cum, înainte de plecarea lor din Moscova, Ridan a chemat-o seara la el în laborator, a aşezat-o în fotoliu, i-a pus pe cap o plasă rotundă de metal cu conductori şi şi-a făcut mult timp de lucru la G.M., notându-şi ceva în caiet. Apoi a pus-o pe Ana să rezolve în minte diferite probleme aritmetice, să citească în gând fragmente din cărţi, să se uite la nişte schiţe. Dar n-a mai apucat să-l întrebe pe ţatăl ei ce înseamnă toate acestea. — Bănuiesc de ce e vorba. Profesorul m-a întrebat dacă pot face ca G.M.-ul să poată funcţiona nu numai ca generator, dar şi ca receptor al radiaţiilor cerebrale – îi explică Nikolai. L-am adaptat… Şi probabil că profesorul s-a folosit de dumneata ca să vadă variaţia impulsurilor cerebrale în funcţie de diferite activităţi ale gândirii, de impresii. — Dar pientru ice asta? — Nu ştiu, Ani. Cunosc numai detalii, numai unele aspecte ale muncii profesorului. Ideile lui sunt foarte profunde şi noi, iar cunoştinţele mele nu-mi sunt suficiente ca să pot înţelege tot… …Altfel -stăteau lucrurile între Fiodor şi Nataşa. Dragostea

lor încetase să mai fie o taină cu mult înainte ea ei înşişi să-şi fi făcut mărturisiri unul celuilalt. Toţi priveau cu plăcere perechea fericită, şi prin glume pline de duioşie sau prin aluzii transparente consfinţiseră în mod prietenesc ceea ce încă multă vreme ar fi putut să chinuiască prin îndoieli cele două inimi îndrăgostite… * În sfârşit, călătorii ajunseră la punctul însemnat încă de la Moscova cu o cruciuliţă pe hartă. Aici Wiekling urma să-şi părăsească prietenii pentru două-trei zile, ca să viziteze, din însărcinarea Direcţiei generale, noua uzină unde trebuia să facă recepţia utilajului electric chiar atunci montat. După informaţiile pe care le avea Wiekling, uzina se găsea la vreo cinci kilometri de râu. Prietenii se hotărâră isă-şi instaleze tabăra pe mai şi să folosească acest popas pentru a hoinări prin împrejurimi şi pentru a repara „casa plutitoare” în care apa începuse să pătrundă undeva, în „cală”. Locul ales pentru popas se dovedi a fi excepţional de favorabil. Munţii înalţi, cu vârfuri piramidale, înconjurau din trei părţi râul foarte larg în acest loc. Din stâncile «măcinate de ape ţâşneau în câteva locuri puternice izvoare cu apă rece ca gheaţa, care după ce formau nişte ochiuri nu prea mari şi limpezi ca cristalul, se revărsau sub formă de pârâiaşe în râm Intr-o parte, lanţul stâncos se prăvălea brusc într-o vale pitorească, acoperită de o pădure de foioase ce cobora până aproape de mai. Aici îşi instalară tabăra. Pe malul opus se vedeau construcţiile unui centru de plutărit. Acesta îşi trăia viaţa sa obişnuită, încordată, grăbindu-se să-şi termine la timp planul de vară. Acolo mişunau oameni cu ţapine şi căngi în mână, pufăiau maşinile de legat plute, iar suprafaţa râului, lângă mai, era acoperită de crusta întunecată a plutelor ce aşteptau să fie expediate, pe când aici, lângă tabără, domnea liniştea, întreruptă doar de ţipetele păsărilor şi de susurul izvoarelor. Din când în când, din aşezarea de pe celălalt mai se desprindea o barcă şi câte cineva, trecând pe malul acesta liniştit, acostă în partea de jos a văii, lângă drumul care ducea de la râu spre sud. Wiekling porni a doua zi dis-de-dimineaţă pe acest drum, spre uzină. După ce-l conduseră, prietenii se apucară de treabă. Traseră „casa plutitoare” pe mai şi o aşezară pe o rină. Fiodor şi Nikolai aduseră răşină proaspătă din pădure, călăfătuiră locurile mai slabe ale bordajului şi turnară peste de răşmă topită pe foe. Fetele îşi vedeau de gospodărie; trebuiau primenite aşternuturile, schimbat fânul, aveau de spălat, de gătit. Pe frmghii întinse lângă cort atârnau cearşafuri, pături, rufe, focul pâlpâia sub ceaunul înnegrit – tabăra căpătă o înfăţişare plăcută, casnică. Prietenii se grăbeau să-şi termine treburile, ca a doua zi să se ocupe de completarea rezervelor de alimente; cârdurile de raţe sălbatice care treceau mereu pe deasupra lor nu-i dădeau linişte lui Fiodor, iar Ana şi Nataşa erau sigure că în pădurea de foioiase vor găsi din belşug ciuperci, — ★ O zi liniştită, fără vânt şi plină de arşiţă încremenise deasupra văii. Părea că soarele se împotmolise undeva, la zenit, şi nu se mai putea urni din loc. Pe o astfel de vreme, în pădure aerul e înăbuşitor. În văzduhul nemişcat, plin de respiraţia grea a plantelor, pluteşte un polen pâclos, sclipitor în lumina puternică strecurată prin frunziş. Ana obosise. Ciuperci erau puţine şi fusese nevoită să umble multă vreme ca să umple un coşuleţ. Era lac de sudoare şi funigei i se lipeau supărător pe faţă, pe gât. Dorea mult să se întoarcă în tabără, la apă, în răcoarea proaspătă a râului. Coti spre apus şi ieşi din pădure. În faţa ei se întindea o pajişte mare, descoperită, pârjolită de arşiţă. Părea valea pe care plecase Alfred… Da, într-adevăr, iată şi cărarea. Ana ieşi la drum şi porni spre râu; curând însă ajunse în dreptul unui pâlc mic, singuratic de tufe ce se întindeau în stânga drumului. Şi de îndată găsi un pretext să se oprească: trebuia să aleagă ciupercile care se cam bătuseră şi să arunce gunoiul, de pe fundul coşului. Ca să stea la Umbră, fu nevoită să ocolească tufele şi să se culce în iarbă, de cealaltă parte a drumului,chiar la rădăcina lor. De oboseală, îşi simţea picioarele grele ca de plumb. Ana închise ochii şi imediat simţi o ameţeală plăcută, aşa cum ţi se întâmplă când te fură somnul… împrejur, în iarbă, ţârâiau greierii. Unul dintre ei, cel mai gălăgios, îşi încerca „glasul” undeva în frunziş, chiar deasupra capului ei… Şi Ana se lăsă dusă pe aripa visului. Chiar dacă ar fi trecut cineva pe drum, nu şi-ar fi putut închipui pentru nimic în lume că în spatele acestui pâlc singuratic de tufe, ce se ofileau din pricina secetei, se află cineva. …De jur împrejur numai apă. Valurile îi mângâie picioarele. Şi ce lumină strălucitoare! Cerul te orbeşte, apa reflectă soarele şi nu poţi să deschizi ochii. Încotro s-o ia? Unde-i malul? Ana încearcă să-şi ridice cât de cât pleoapele… inu, e imposibil. Lumina o loveşte cu razele-i fierbinţi, înţepătoare. Nu se aude nimic în jur… Dar iată, în depărtare răsună un glas. E Nikolai… Vorbeşte încet, de parcă ar fi vorbit cu el însuşi, dar Ana -aude fiecare cuvânt. Îl -cheamă pe Nikolai! — Nu, nu-i nevoie să strigi, Ana. Ştiu tot. Vin la tine… Pleoscăitul apei se aude alături… paşi puternici păşesc prin apă. El o ia în braţe, ca pe un copil, şi o duce, iar ea îi cuprinde umerii. Ce fericire! Cum îi bate inima de bucurie! Nikolai îi spune: — Acum o să mergem împreună… Mereu împreună… Iată şi malul, culcă-te aici! O aşază uşor pe iarbă şi de departe, stins, aude iarăşi glasul lui domol: — … Ne despărţim aici. Până la râu nu mai e mult şi în pădure s-ar putea să dăm peste careva dintre… „prietenii” mei. Aşadar, Reno… „Nu e el!” îi trece ca un fulger prin minte. Se trezeşte brusc, simţind că inima-i bate chiar în gât, dar nu poate să deschidă ochii: soarele, care s-a înălţat peste vârfurile tufelor, îi scaldă faţa. Umbra cade acum spre drum. Paşi se apropie; ea aude fiecare cuvânt al celui care vorbeşte. Ciudat, cât de cunoscut îi pare glasul! Şi totuşi – cine poate fi? — Să stăm puţin. Uite, e aici puţină umbră. La naiba! Te istoveşte căldura asta blestemată!… „E Wiekling!” îl recunoaşte în sfârşit Ana. „La naiba!” este expresia lui favorită. Ea face o sforţare să se ridice când, deodată, îşi dă seama că Alfred vorbeşte într-un mod cu totul neobişnuit: vorbeşte în cea mai curată limbă rusă – niciun fel de accent! Ce-nseamnă asta? El o fi? Ana aşteaptă fără să se mişte şi fiorul spaimei o cuprinde tot mai mult. — Aşadar, Reno, cred că totul e cât se poate de limpede. Darea în exploatare a uzinei a fost fixată pentru ziua de 15 şi trebuie să aibă loc neapărat, ca să spun aşa, pentru liniştirea vârfurilor. Bine. Dar pentru trecerea la capacitatea proiectată ţi se vor da cel mult zece zile… Ei bine, asta-i sarcina dumitale: cele zece zile trebuie să se transforme în -douăzeci, poate chiar treizeci. Într-un cuvânt, până-n ultima clipă uzina nu trebuie să lucreze cu capacitatea maximă. Altfel ştii ce se v-a întâmplă? închipuie-ţi dumneata că „ai noştri”, acolo… vor întârzia pentru vreun motiv oarecare. Atunci gigantul acesta, până la lichidarea lui, va reuşi să producă atâta tehnică aducătoare de moarte încât toată munca mea şi a dumitale, aici, va fi aproape inutilă. — E dar I răspunse interlocutorul lui Wiekling, cu un glas subţire de tenor, aprinzându-şi un chibrit. Dar nici să tergiversez prea mult nu pot. Mi-e teamă că şi aceste douăzeci de zile pot da naştere la suspiciuni şi atunci periclităm lichidarea uzinei la momentul hotărâtor. — Asta nu putem admite! Termenul însă nu depinde de noi… — Dar de ce? De situaţia aparatelor ionizatoare? Apropo, ai aflat cumva cum stau lucrurile acolo? — Stau bine. Acum trei săptămâni a fost gata primul tot de cincizeci de bucăţi. Glasul de tenor chicoti sceptic. — Ştii precis, Herr Wiekling? Nu-mi vine să cred! Mai ales că aceste aparate misterioase sunt unicul lucru oare ne dă dreptul să sperăm într-un succes. Şi asta numai dacă Moscova n-a aflat încă despre noua descoperire. — Eşti sceptic, Reno! Eu urmăresc lucrul acesta. Totu-i să ştii de unde să culegi informaţiile. Uite, de pildă, la nevoie e bine s-o faci şi pe poştaşul… În mâinile lui Wiekling foşni o hârtie. Vezi? Am avut eu grijă să aranjez încă de la Moscova. Scrisorile vin la oficiul poştal local. Poftim: „Tovarăşului Nikolai Arsentievici Tungusov”… Asta e probabil de la radiotelegrafistul Nârkin, care urmăreşte comunicările din eter… Chiar aşa… Ei, la naiba! Iarăşi cifrul! — De unde? întrebă Reno. Cine comunică? — Văd că nu spune… „Prietenul tău misterios a apărpt în sfârşit astăzi, dar era foarte grăbit. A transmis un singur cuvânt: «Recepţie», apoi textul cifrat pe care ţi-l trimit în întregime”. — Bineînţeles că n-ai cheia cifrului? — N-o am, Reno… Dar de ce „bineînţeles”? se aprinse deodată Wiekling. — Pentru că nu acţionezi aşa cum trebuie, dragă colega. Urmăreşti fata ca să obţii cifrul şi toate celelalte, ca să spun aşa, pe tavă, fără muncă şi fără risc. Fata însă, uite că e mai tare decât credeai, şi asta ar fi trebuit s-o înţelegi de mult. Nu cumva te-ai îndrăgostit de ea de-a binelea? Şi această posibilitate trebuia s-o prevezi, doar nu mai eşti copil. Decât să faci excursia asta tâmpită pe Ufa, mai bine puneai mâna pe cheia cifrului încă la Moscova. S-o fi luat de la Tungusov, nu să aştepţi să ţi se ofere împreună cu niscaiva sărutări. — Aiurea!… Nu cunoşti situaţia concretă. Ana s-a făcut una cu pământul acolo, după tufă. Discuţia aceasta are loc la doi paşi de ea. Orice mişcare, însăşi respiraţia poate s-o trădeze, şi atunci… o vor omorî ca să şteargă orice urmă, şi nimeni n-o să afle despre crimă. Da! Şi-a adus aminte de pistoletul pe care îlţine, ca întotdeauna, în buzunăraşul din dreapta rochiei. Emoţia o strânge de gât, bătăile inimii o sperie. Simte că leşină din pricina acestei cumplite încordări nervoase şi a îngrozitoarelor

bătăi de inimă. Iată că a început să i se învârtească totul înaintea ochilor… …Linişte! Ce fac ei? Poate că au observat-o prin golurile dintre tufe şi acum… Trec cinci minute, şapte, zece… Niciun sunet dincolo de tufe. Au plecat oare? Ana continuă să stea culcată, fără să se clintească, simţind că a încremenit din pricina nemişcării. Deodată un trosnet răsunător se aude chiar deasupra capului ei şi, pentru o clipă, i se opreşte inima. E greierul! Tulburat de venirea oamenilor, s-a pitulat între frunze şi a tăcut. Iar acum îşi reia din nou cântecul. Spaimei îi ia locul explozia de recunoştinţă faţă de acest greier: fără voia lui, greierul o ajută – probabil că oamenii au plecat. Ana îşi întoarse cu băgare de seamă capul şi privi printre crengi în cealaltă parte. Apoi se ridică încet în coate şi văzu drumul care se pierdea în pădure, spre râu. Nimeni. Se rid; că încet, cercetă toată pajiştea deschisă în faţa ei, îşi luă coşuleţul şi o rupse la fugă spre nord, spre tabără. Dar după câţiva paşi se opri. Nu, nu trebuie să fugă. Primejdia a trecut. Aoum rolurile s-au schimbat: soartă lui Wieklins este în mâinile ei. Numai să nu se trădeze înainte de vreme. Acum o să dea ochi cu el şi trebuie să fie ca de obicei, egală, plină de tact, calmă. Mai ales calmă. Îi va povesti totul numai lui Nikolai. Şi nu acum, imediat. Va trebui să aleagă un moment prielnic. Fâşia îngustă de pădure întinsă spre malul râului începea să se rărească; soarele, scăpătând, arunca pete strălucitoare pe suprafaţa râului. Dinspre tabără venea miros plăcut de fum. Nikdiai şi Wiekling,. Numai ’ân chiloţi şi maiouri, tocmai lansaseră „casa plutitoare” pe apă. Văzând-o pe Ana de departe, îi făcură semne cu mâna. Ana îşi dădea silinţa să zâmbească, să se poarte ea întotdeauna. Dar. Amâodoi se apropiară reped 3 de ea şi-i priviră neliniştiţi faţa. — Ce-i, ce s-a întâmplat, Ana? — Ce-i cu dumneata, Annie? „Ah, ce prostie! E prima greşeală cumplită!… Era normal să nu-şi revie aşa, dintr-o dată, din emoţia prin care trecuse: ar fi trebuit să se mai plimbe vreun oeas-două.” — Cum, ce? N-am nimic. Nu s-a întâmplat nimic – răspunse ea, înfruntând privirea iscoditoare a lui Wiekling. Şi din nou simţi că emoţia o strânge de gâtlej. „Ori bănuieşte ceva?” — Eşti palidă. Ţi s-a întâmplat ceva în pădure? — Nu. Am obosit. Căldura asta… te înăbuşi, nu altceva! — Bagă de seamă, Annie, să nu fi făcut vreo insolaţie! Răcoreşte-te puţin! — Da, chiar acum intru în. Apă. De când aştept să fac o baie I Deodată, hotărât, Wiekling luă iniţiativa: — Bună idee, Annie! Lasă ciupercile, ia prosopul şi urcă aic.i. Aruncă în barcă un braţ mare din fânul pregătit pe mai, şi-l acoperi cu o pătură. Poftim, trăsura e gata! Am să te duc într-un loc admirabil pentru scăldat. Aici nu se poate face baie: fundul este oribil, apa-i puţin adâncă şi murdară. — Mulţumesc, Alfred, dar nu-i nevoie – se sili Ana să-i răspundă frumos. Merge şi-aici… Nu vreau decât să mă răcoresc puţin – ripostă ea, fără prea multă hotărâre. Să rămână acum singură cu el? Ar fi o încercare prea mare. Dar cum să refuze?… Nu arie argumente. S-ar trăda şi ar strica totul. Nu, nu poate să refuze! „Cum să facă să-l ia cu ei şi pe Nikolai?” se întrebă ea, căutând chinuitor un pretext pentru aceasta. Dar Wiekling parcă-i ghicea gândurile. — Nu, nu Annie… Tot trebuie să te odihneşti puţin înainte de a te scălda. Dă-mi mâna… Aşa! Stai şi te odihneşte! Uite, până ajungem, citeşte-ţi scrisoarea! Mi se pare că e de la Konstantin Aleksandrovici.. Nikolai nu poate să meargă. Nu vezi? Pregăteşte masa. Nataşa şi Fiodor au plecat. Iar dumneata, după baie, trebuie să mănânci bine. Împinse grăbit barca, se aşeză la pupa şi trăgând cu o singură vâslă, se îndepărtă de mai. — Alte scrisori nu mai sunt, Alfred? — Nu, Annie, asta a fost singura. Ana sta tolănită, cu faţa spre el, aproape pe. Fundul bărcii; numai capul i se înălţa puţin deasupra banchetei din mijloc. Malul rămânea în urmă. Nikolai le făcu semne cu mâna şi se îndreptă spre cort. Din desiş apăru Fiodor cu arma în mână şi Nataşa. Ridicând deasupra capului trofeele vânătorii – două raţe sălbatice – Nataşa îi strigă Anei ceva cu glas vesel. Dar ea n-o auzi. „Singura scrisoare” – îi stăruia în minte. Aşadar, Wiekling are de gând să reţină comunicarea lui Nârkin. Nu numai că a deschis scrisoarea. A furat-o, ticălosul!… Primejdioasă situaţie! în sufletul Anei se dă o luptă complicată. Ura faţă de omul care şade în faţa ei şi se preface a-i fi prieten grijuliu când clocoteşte, când se potoleşte înăbuşită de un val de neobişnuit calm. Ana deschise plicul şi din scrisoarea tatălui ei îi căzu pe piept o hârtie plină de cifre. „Copia radiogramei” îşi dădu ea seama plină de bucurie, şi în aceeaşi clipă surprinse privirea lui încordată, sfredelitoare îndreptată asupra hârtiei. Ana abia se abţinu să nu-i zâmbească şi să-i spună: „Ai căscat gura, Henr Wiekling I A avut dreptate acel Reno…” La sfârşitul scrisorii lui Ridan, un post-scriptum: „îţi trimit copia radiogramei primite astăzi de Nârkin (o trimite şi el). Asta pentru. Cazul că în fundul de ţară unde vă aflaţi, s-ar pierde una dintre scrisori”. Wiekling era tulburat, sau poate emoţionat. Cel puţin aşa voia să pară. Se simţea asta după mişcările bruşte ale unicei vâsle din mâinile lui, după tăcerea lui prelungită. Dacă a văzut înşiruirea de cifre, trebuie să fie atentă – ar putea chiar acum să întreprindă ceva… împăturind scrisoarea, Ana o ascunse în buzunarul din dreapta şi totodată trase puţin afară pistoletul, pentru orice eventualitate. Uneori Anei i se părea că tot ce se petrece este un coşmar. Nu cumva se chinuie în somn? Ori participă într-adevăr la aceste evenimente înfricoşătoare, fantastice? Mâna ei sitrânse pistoletul. Ar putea oare să tragă într-; un om? Da, dacă trebuie… Dacă va fi silită să o facă… — Annie – vorbi în sfârşit Wiekling, dând impresia că abia îşi ascunde emoţia – Annie, ai observat probabil că am căutat să rămân singur cu dumneata… Cred că iştii de ce… — Nu, Alfred, nu ştiu – răspunse Ana, simţind că se apropie momentul hotărâtor. — Îmi pare foarte rău, Annie că-mi răspunzi aşa. Ascultă-mă… Aceste două zile pe care le-am petrecut fără dumneata a. U fost foarte grele pentru mine. Nici eu n-am crezut că… te iubesc atât de mult… Mişcarea fusese calculată cu multă fineţe. Ana tresări ca sub o lovitură de bici. Indignarea i se ridică la cap. Nu se mai putea stăpâni. — Eşti un ticălos! Un trădător! strigă ea cu glas surd, uitând de orice prudenţă, şi mâna ei, parcă singură, scoase fulgerător pistoletul. Wiekling căscă ochii mari… Acum e cenuşiu la faţă. Tăcerea durează câteva secunde. Pentru o clipă, Ana îşi dădu seama ce greşeală primejdioasă a făcut, nereuşind să-şi joace până la capăt rolul. Dar… — Nu înţeleg nimic, Annie… Este prea de necrezut! Oare mărturisirea mea?… — se maimuţări Wiekling, şi un nou val de mânie o cuprinse pe fată. „Acum e totuna” – se gândi ea. — Nu mai face pe paiaţa, Wiekling! Poţi să vorbeşti fără accentul acesta tâmpit! Şi-acum, răspunde-mi, ce-ai făcut cu scrisoarea lui Nârkin? — Care scrisoare a lui Nârkin? întrebă el cu acelaşi accent. — Dacă nu încetezi jocul, trag! Vorbesc despre scrisoarea pe care ai deschis-o şi pe care nu i-ai mai dat-o lui Nikolai. Ştiu destule ea să nu cred nici un singur cuvânt din ceea ce spui. Ştiu de ce te-ai dus ieri la uzină. Ştiu cât de mult vrei să descifrezi unele radiograme… Îţi ajunge?… Iar acum întoarce spre tabără! Wiekling privi în jur, parcă pentru a lua direcţia necesară. Acum reuşea să se stăpânească, faţa lui nu mai exprima nelinişte. Anei, acest lucru i se păru suspect şi adăugă: — Bagă de seamă… o singură mişcare de prisos, şi trag! Ştii cum trag… — Bine, Ana Konstantinovna – rosti rar Wiekling, într-o rusească fără accent. Văd că rolul meu s-a terminat. Mă predau… Recunosc că am obosit de mult din pricina acestui rol. Dar dumneata nu ştii totul. Aş putea să-ţi povestesc ceva mult mai interesant decât activitatea mea de diversionist. Vrei? — De ce nu întorci? — Numai puţin, Annie! Vreau să mai smulg câteva minute din timpul cât mi-a mai rămas de trăit. Doar acum mi-ai pronunţat sentinţa. Am dreptul să spun ultimul cuvânt… E adevărat că mie nu-mi va fi de folos, dar dumitale o să-ţi prindă bine. Oricât ar părea de paradoxal, aş vrea să-ţi fiu de folos măcar acum… Ochii lui Wiekling, lunecând pe suprafaţa netedă a riului, se opreau mereu pe ceva care se afla dincolo de Ana, în faţa bărcii. Poate vrea s-o facă să se întoarcă, pentru a o lovi cu vâsla în cap? Nu, n-o să-l slăbească din ochi! între timp, barca intră pe firul apei şi, prinsă de curent, se îndepărtă din nou de malul pe care era aşezată tabăra. Iar în faţă – ceva mai la vale – se afla o plută lată, prinsă de mai cu un odgon gros. Curentul apei dispărea sub ea, clipocind lângă linia din faţă a buştenilor legaţi. — Aşadar, ascultă-mă, Annie – începu rar Wiekling. Peste două, maximum trei luni, Uniunea Sovietică va înceta să mai existe! Germania va ataca fulgerător şi… — Vorbeşti prostii! — Nu, nu, de data asta vorbesc serios. Nici eu n-aş fi crezut într-un succes atât de rapid dacă n-aş fi ştiut despre o nouă şi cumplită armă de luptă pe care încă n-o cunoaşte Armata Roşie. — Aparatele lui Gross? — Da… Ştii de existenţa lor? — Nu-i treaba dumitale… Dar văd că ai început să baţi câmpii. Trage la mai! — B’ne, trag la mai. Furată de curentul repede, barca se întoarse de-a curmezişul şuvoiului de apă chiar în momentul când se aflau îla doitrei metri de plută. Răsună o lovitură surdă în bordul bărcii. Barca sughiţă parcă, smucită de valurile iscate în legănarea plutei şi aplecându-se într-o parte, începu să ia apă… în clipa următoare se răsturnă împreună cu Ana care, până să-şi dea seama ce se întâmplă, dispăru sub plută. Cu o săritură calculată dinainte, Wiekling căzu mai departe în apă şi îndată se căţăra pe plută. Tţidicându-se la suprafaţă, Ana deschise ochii şi văzu deasupra sa un

polog întunecat, străbătut de liniile punctate, luminoase, ale crăpăturilor subţiri dintre buştenii plutei. .. Sfârşitul!” îi trecu Drin conştiinţă. Dând din mâini, ea se năpusti împotriva curentului, spre spaţiul verzui al apei luminate. Dar marginea plutei nu se apropia. Atunci se ridică, se apucă de o chingă dintre buştenii peste oare dădu întâmplător deasupra capului şi cu o smucitură îşi lansă corpul înainte. Degetele ei simţiră capătul retezat al unui buştean. Se întoarse pe spate – lumina o lovi în ochi. Făcu încă o sforţare să se ridice în muşchii braţelor… Spasmele îi încleştau pieptul… …Wiekling sta în patru labe, nemişcat, aplecat deasupra apei, ca o fiară în aşteptarea vânatului. Degetele albe ca hârtia apărură de sub un buştean, în dreapta lui. El se năpusti şi cu mişcări repezi împinse aceste degete de pe suprafaţa lunecoasă a lemnului. Apoi aşteptă din nou… Trecu un minut, alt.nl… Degetele nu mai apărură. Wiekling sări în picioare, apucă vâsla şi vârând-o între crăpăturile plutei, îi rupse pala, apoi începu să dea din mâini şi să strige cu glas cumplit, neomenesc, spre tabără. Cei de acolo îl auziră. Trei siluete se desprinseră de lângă cort şi fugind pe un banc de nisip, săriră în apă. Pe Nataşa curentul o purtă mai la vale. …Nikolai înţelese ce s-a petrecut eu mult înainte de a fi ajuns înot la plută, împreună cu Fiodor. Strigătele lui Wiekling,. Atitudinea lui, linsa bărcii şi a Anei, toate arătau că se întâmplase ceva îngrozitor. Wiekling şedea jos, pe plută, cu picioarele desfăcute, cu mâna stângă sprijinindu-şi corpul din spate, iar cu mâna dreaptă, răvăşind părul ud, făcea o mişcare lipsită de viaţă şi neîntreruptă în jurul capului. Ochii lui larg deschişi păreau că nu văd nimic în faţa lor. Părea nebun. — Ce s-a întâmplat?! Alfred! strigă Nikolai, alergând pe buşteni. Wiekling tăcea. Falca de jos îi tremura, sunete ce aduceau a hohot înăbuşit de plâns îi ieşeau din piept. Repezindu-se spre el, Fiodor îl scutură puternic de umeri. — Ce-i cu Ania? Spune mai repede! — E… e acolo… Cuvintele lui Wiekling se puteau desluşi cu greu. El arăta cu mâna în jos. Vâsla… s-a rupt… Barca… Annie… şi ea… uite-aici… Vâsla ruptă, împinsă de curentul apei, plutea chiar. În locul unde arăta Wiekling. Prima mişcare a lui Nikolai fu să se arunce sub plută, dar Fiodor îl ţinu de mână., — Nikolai, să nu faci prostii! N-are niciun rost. A dus-o apa… acolo. Şi-şi repezi mâna spre celălalt capăt al plutei. Fuga! Împiedicându-se şi căzând, făcând salturi uriaşe, ei alergară iarăşi pe buşteni. Pluta avea vreo cincizeci de metri. Ajungând la capăt, o văzură pe Nataşa care alerga pe mai în întâmpinarea lor. Săriră amândoi în apă. Aici apa era mai mică. Ieşind de sub plută, curentul ajungea la bancul de nisip, iar mai departe începea un prag. Dacă şuvoiul ar fi scos-o pe Ana până atunci de sub plută s-ar fi văzut în apa transparentă rochia albastră, cu picăţele albe. Palidă, cu buzele strânse şi faţa udă de lacrimi, Nataşa se repezise şi ea în căutarea Anei. Toţi trei înaintau în zigzaguri, privind cu încordare în avă, de la bancul de nisip spre plută. Ana nu era acolo. Trăgând adânc de câteva ori la rând aer în piept, Nikolai intră sub plută. O pâclă întunecoasă, verzuie, se dezvălui în faţa lui. Ca nişte năluci, se mişcau nedesluşit pe fund pletele lungi ale algelor, luminate slab din loc în loc de şuviţele de lumină strecurate prin crăpăturile dintre buşteni. Cam un minut Nikolai înaintă, ţinându-şi respiraţia. Mişcările convulsive ale diafragmei îl siliră să se întoarcă înapoi. Şi-n clipa aceea, în faţă, aproape de el, apăru o pată difuză, de un albastru deschis… Ieşi lângă Fiodor, care stătea până la brâu în apă. Tnăbuşindu-se, nemaifiind în stare să spună ceva, trase lacom aer pe gura larg deschisă, făcu un gest de parcă ar fi vrut să strige prietenului isău: „Aici!” Şi din nou se cufundă sub plută. Fiodor: îl urmă. Peste câteva clipe, scoaseră corpul lipsit de viaţă, dar cald încă, al Anei. Tot ce s-a petrecut după aceea a rămas pentru totdeauna în. Amintirea prietenilor învăluit în pâcla unei dureri nesfârşite şi al neputinţei de a schimba ceva. Cu multă claritate, ca văzute printr-o lupă, li s-au întipărit în minte cele ce se petrecuseră sub ochii lor. Restul lumii părea acoperit de o ceaţă, în care dispăru şi soarele, şi orizontul, şi frumuseţea munţilor ce străjuiau râul. Din ceaţă se desprinseră nişte oameni – doi plutaşi care ziua făceau de pază pe mai; unul dintre ei porni vâslind iute cu barca lor uşoară, să-l aducă pe medicul de la centrul de plutărit. Iar aici, pe mai, mărit la maximum parcă, zăcea pe nisip corpul Anei, pe care prietenii ei, în încercările lor desperate şi neîndemânatice de a-l face să respire şi să pulseze, îl mişcau, îl răsuceau, îi ridicau braţele. Ca prin ceaţă, de după plută, se mai ivi pe neaşteptate, cu zgomot şi plescăituri, de parcă ar fi fost vie, „casa plutitoare”, pustie şi întunecată, singurul martor al criniei lui Wiekling. Din ceaţă apăru doctorul – mai degrabă un felcer de la centru – ca să rostească aici, în câmpul lor vizual şi auditiv mărit, simplu şi răsucindu-şi în aer degetele desfăcute: — Da… totul is-a isfârşit! Ana fu transportată în tabără, învelită într-o foaie de cort şi întinsă pe un aşternut moale de fân. Soarele apusess în spatele munţilor. Se întunecase. Nataşa intră în cort şi acolo, lăsându-se pradă durerii, îşi trase pătura peste cap ca să-şi înăbuşe hohotele de plâns. Tăcuţi, Nikolai şi Fiodor aprindeau focul, ca să facă ceva. Apoi se apropiară de Ana, îi descoperiră faţa. Lucirile flăcărilor împrumutau parcă chipului ei o anumită mişcare; pieptul părea că se saltă încet, datorită respiraţiei… Nikolai atinse cu buzele fruntea fetei. Pielea rece îl făcu să se dea înapoi, îşi lăsă capul pe umărul prietenului său şi pentru întâia oară lacrimile îi ţâşniră din ochi. — Nu se poate, Fedea, şopti el. E cu neputinţă! Cu asta nu te poţi împăca! Ce facem acum?!… Gândul la Ridan, cumplit ea şi moartea. Anei, le veni în acelaşi timp în minte. Amândoi se întoarseră spre foc. Din cealaltă parte, din întunericul care se îngroşase, se ivi Wiekling, vânăt, tremurând, cu acelaşi aer de nebun, şi se aşeză tăcut lângă foc. Nimeni nu spuse nimic. Noaptea scurtă de vară se lăsa repede deasupra râului. Deodată, pe apă se auziră plescăituri de vâslă, urmate peste o clipă de foşnetul şi scrâşnetul pietrişului şi pe mai apăru botul ridicat al unei bărci. Un om sări eu îndemânare peste bordul bărcii îşi se apropie grăbit de foc. — Tovarăşul Tungusov este aici? întrebă el: — Da – răspunse Nikolai, ridicându-se în picioare. — Sunt radiotelegrafistul de la centrul de plutărit. Aveţi o radiogramă din Moscova. Fulger! Ne-au rugat să v-o înmînăm de urgenţă. Nikolai luă foaia de hârtie şi, aplecându-se spre foc, citi: „Şefului centrului de plutărit nr. 64 din TEoraidel. Cu cea mai mare urgenţă, indiferent de oră, căutaţi-l pe turistul Tungusov pe râu, lângă centrul dumneavoastră. Transmiteţi-i următoarele: înecata să fie ţinută într-un loc cât mai rece, dacă nu există gheaţă, în apă rece, curgătoare. Spre ziuă aprindeţi foicuri de semnalizare pe bărci pentru amerizarea a două hidroplane. Ridan”. — Aţi comunicat ceva la Moscova despre noi? îl întrebă Nikolai pe radiotelegrafist. — Nu, nimic. Nikolai avu impresia că şi-a pierdut minţile. Gheaţă nu găsiră la centru. Înveliră atunci strâns corpul Anei într-o pânză de cort şi-l cufundară într-o bulboană săpată de un izvor, în apropiere.