Capitolul XVI Ce este moartea

În vila lui Ridan viaţa se desfăşoară liniştit, ritmic. Multe din laboratoare sunt închise: colaboratorii au plecat în concediu. Dacă n-ar fi lătrăturile, schelălăielile, răgetele care se aud periodic jos, în „menajerie”, şi care arată că Târsa şi-a făcut apariţia acolo, s-ar putea crede că Institutul şi-a încetat existenţa.

Dar nu, viaţa îşi urmează cursul, Institutul lucrează. În fiecare zi doi laboranţi, împreună cu Mămicuţa, intră „în seră” pentru a lua la analiză noi probe din carnea care a fost expusă la radiaţii. Aici e cald şi umed. Lăzile, de diferite dimensiuni, sunt aşezate în ordine pe stelaje. Unele dintre de sunt deschise în fiecare zi, atunci când se iau probele, apoi se închid din nou. Microbii au toată posibilitatea să se plaseze pe carnea pusă acolo la păstrare – vite întregi tăiate sau bucăţi separate de carne. Cu toate acestea, carnea nu se descompune. Laboranţii iau probe, trec în laboratorul lor «şi spre seară dau toate analizele lui Ridan. Descompunerea proteinei în carne este egală cu zero. Şi e aproape o lună de când lăzile au fost aşezate în această „morgă” tropicală. Da, aproape o lună, Mămicuţa, care n-a căutat niciodată să pătrundă esenţa ştiinţifică a lucrărilor din Institut, de data asta este intrigat peste măsură. Carnea, o carne crudă, obişnuită, pe care el „cu mâinile lui” a adus-o de la abator, stă în căldura asta umedă şi nu se strică! De ce? Şi doar nu i-au făcut nimic! Au pus-o pentru un minut pe banda transportorului şi au trecut-o printr-un câmp de înaltă frecvenţă. Şi ce-i cu asta? Nefiind în stare să înţeleagă misterul, Mămicuţa se adresează lui Ridan:

— Bine, câmpul electric a omorit bacteriile care se aflau pe carne şi în lăzi. Dar noi le deschidem din nou. Atunci?… De ce nu mai apar alte bacterii? Că doar sunt atâtea în aer!

Ridan îl priveşte uimit: Mămicuţa se interesează de ştiinţă!

— De, nu în orice carne „apar” bacterii – răspunde profesorul.

— Hm… Tare-aş vrea să văd ce carne nu se strică într-o încăpere caldă, dacă o ţii mai mult de două zile!

— Cum „ce carne”? A dumitale se strică?

— Care a mea? nu-nţelege Mămicuţa.

— A dumitale proprie, uite asta! şi Ridan îl împunge cu degetul în pântecul rotund. Mămicuţa începe să râdă.

— Păi asta e vie! Ridan se apleacă la urechea Mămicuţei şi arătând spre „seră”, spune încet:

— Şi carnea aceea este tot vie… Discuţia s-a terminat pentru că Mămicuţa încetează brusc să râdă, şi îndepărtându-se dintr-un salt de Ridan, ca o minge, dispare repede. Profesorul glumeşte, bineînţeles… Dar… cine ştie ce fel de glume mai sunt şi astea! Te pomeneşti c-o să spună că vitele tăiate poţi să le faci s-alerge I La naiba! Mai bine să nu se bage unde nu-i fierbe oala! Iar Ridan priveşte această ieşire a Mămicuţei ca o ilustrare a noilor zguduiri în lumea ştiinţei. „Şi aici, în procesul de descompunere a ţesuturilor – se gândeşte el – microbii trec pe planul doi. Din provocatori ai procesului, iată-i doar indicii lui. „Apar”, şi totuşi nu provoacă descompunerea. Mulţi vor trebui să-şi revadă poziţiile…”

În locuinţa profesorului domneşte o ordine severă, curăţenie, linişte; vizitatori vin rar. Tuşa Paşa dirijează această linişte, apărând pe neauzite şi întotdeauna la timp, – întotdeauna precis, acolo unde este necesară prezenţa ei. Are un aer grav, gospodăresc: se află în elementul ei. Ridan e fericit: nimeni şi nimic nu-l distrage de la lucru. Dispare în încăperile Institutului sau lucrează la el în cabinet, iar atunci când apare în sufragerie glumeşte, ca întotdeauna, cu tuşa Paşa, ori stau amândoi de vorbă, şi atunci află cu iscusinţă de la ea din tainele înţelepciunii populare.

De când au plecat tinerii, locuitorii vilei s-au mai schimbat. În primele zile Anatoli Nârkin venea numai în serile când era de cart în eter, apoi dispărea oricât se străduia Ridan să-l mai reţină. Totuşi, peste un timp se obişnui, începu să vină la ceai, apoi rămânea la cină şi până la urmă, când pasionat de călătoriile sale prin spaţiul nesfârşit al universului, ca şi Nikolai, uita de timp şi întârzia mult după miezul nopţii, rămânea să doarmă acolo.

După vreo zece zile, Anatoli Nârkin se hotărî în sfârşit să urmeze sfatul lui Ridan şi se mută, pe timpul lipsei lui Nikolai, în camera acestuia…

* * *

Ciudată este totuşi comportarea profesorului! Preocupări noi, care cu greu ar putea fi denumite muncă, au apărut în ultimul timp în activitatea lui. Operaţia de „gradare” se apropie de sfârşit. Animalele sunt duse la locurile lor, totul este pus în ordine, colaboratorii pleacă. Ridan ia masa. Acum e ar cuveni să se odihnească puţin, conform obiceiului introdus de mult.

Dar iată că, din nou, se duce în laboratorul său şi închide uşa cu cheia.

Aici s-au operat unele schimbări. Lângă perete, începmd de la podea şi până în tavan, se întinde o tijă lungă, verticală, aidoma unei ţevi obişnuite de apă. Cam la nivelul pieptului unui om, pe această tijă, ca pe un ax, este fixată o roată mică de comandă. Alături, pe o policioară, se află o busolă cu două ace: unul obişnuit, magnetic, celălalt – desenat pe faţa exterioară a geamului.

Ridan se îndreaptă mai întâi spre masă, cercetează harta regiunii Sverdlovsk întinsă acolo şi determină ceva cu ajutorul raportorului. Apoi, privind atent busola, întoarce cu grijă roata de comandă.

Dacă cineva ar urmări „ţeava de apă” după ce iese prin tavan, ar vedea că tija aceasta se termină sus, pe acoperişul casei, şi acolo, la capătul ei este fixat ceva care seamănă foarte mult cu reflectorul parabolic al vechiului generator construit de Tungusov.

În colţul din fundul camerei se află un fotoliu moale de piele; locul acestui fotoliu era până de curând în cabinet. Ridan îl trage din colţ lângă G.M. Apoi scoate husa şi cu cea mai mare grijă schimbă ceva la el, strânge în cleme nişte fire; în sfârşit se aşază în fotoliu, îşi pune în cap un fel de scafă de o formă ciudată, făcută din ineluşe de sârmă şi o plasă de metal cu ochiuri mici. Profesorul se lasă pe spate şi închide ochii. Mâna lui dreaptă, sprijinită pe braţul lat al fotoliului, se întinde spre G.M. Şi degetele lungi ale profesorului apasă pe o pârghiuţă cu are aflată pe panoul generatorului.

Astfel şade profesorul, complet nemişcat, zece-douăzeci de minute, uneori mai mult. Pare că doarme. În sfârşit, vine un moment când mâna lui se lasă fără viaţă în jos, degetele îi lunecă de pe întrerupător şi pârghia sare atunci în sus, la loc.

Ridan se ridică, frecându-şi mulţumit mâinile. Asta se repetă în fiecare zi.

Astăzi, şedinţa s-a prelungit neobişnuit de mult. Ridan şade în faţa G.M.ului de mai bine de o oră. La început a fost liniştit, ca întotdeauna, dar când degetele lui au dat drumul pârghiei, el nu s-a mai sculat din fotoliu, ci a apucat din nou întrerupătorul. Mişcarea aceasta s-a repetat de mai multe ori.

Acum profesorul se comportă cu totul neobişnuit. S-a aplecat tot înainte, corpul lui se încordează convulsiv, tresare ca omul în somn de parcă ar vrea să se repeadă la cineva. Respiraţia i se accelerează, o grimasă îi schimonoseşte faţa ca din pricina unei lumini puternice.

Un geamăt surd, chinuitor, îi iese deodată din piept, mâna i        se ridică în sus şi-i cade pe cap. Pârghia e liberă. Încet, i se deschid pleoapele şi în ochi se zăreşte groaza, desperarea… Ridan se ridică greu din fotoliu şi, clătinându-se, iese din laborator şi câteva minute aleargă agitat prin cabinet, dintr-un colţ în altul, şoptind plin de deznădejde:

— Ce-i de făcut?! Ce-i de făcut?!…

Treptat, reuşeşte să se stăpâneasca. În locul mişcărilor pierdute, încep mişcări precise, repezi, caracteristice lui Ridan. Pe masă, într-un vraf de hârtii, găseşte scrisoarea primită în ajun, îşi aruncă ochii în fugă şi găseşte locul de care are nevoie. Apoi ridică receptorul.

— Baza aviaţiei sanitare? La telefon profesorul Ridan.

Da, da! Tovarăşe, trebuie neapărat să trimiteţi un avion în Ural, regiunea Sverdlovsk. Imediat!… Bine. Câte locuri?… Puţin. Atunci e nevoie de două avioane. Şi să aibă flotoare! Acolo nu există teren de aterizare. Vor trebui să amerizeze direct pe râul Ufa, lângă Karaidel. Nu, nu-i nevoie de medic, plec eu. Pregătiţi o ladă cu gheaţă… Da, da, bolnavul va fi pus în gheaţă… Bine, în douăzeci de minute sunt acolo!

Ridan aşeză receptorul în furcă şi imediat îl ridică din nou.

— Interurban? Daţi-mi imediat legătura cu Sverdlovskul ! Fulger!… La telefon un medic, profesorul Ridan. Este vorba de salvarea vieţii unui om. Nu ştiu numărul. Am nevoie de staţia de radio a Trustului forestier din Sverdlovsk. Numărul meu de telefon este… Peste câteva clipe, profesorul năvăli în camera lui Tungusov. Nârkin tresări şi se întoarse, scoţându-şi casca.

— Anatoli Vasilievici – i se adresă Ridan pe un ton cu care niciodată încă nu i-a vorbit lui Nârkin. S-a întâmplat o mare nenorocire… acolo la ei… pe Ufa. Cred că Anka… s-a înecat… Plec imediat cu avionul. Am cerut acum Sverdlovskul la telefon şi i-ain dat numărul dumitale. O să-ţi facă aici legătura cu staţia de radio a Trustului forestier din Sverdlovsk. Roagă staţia să ia imediat legătura cu centrul de plutărit din Karaidel şi transmite acestui centru radiograma pe care o scriu acum… Dă-mi hârtie!

Ridan se aşeză la masă şi scrise textul.

— Afară de asta, află care sunt indicativele centrului. Cred că la ei legătura se face pe unde scurte, şi caută să prinzi legătura cu ei prin radio. Dacă prinzi Karaidelul, transmite radiograma direct…

Nâridn n-apucă să scoată un cuvânt. Abia termină Ridan să vorbească, şi telefonul zbârnâi prelung.

— Uite, sună! spuse profesorul, întinzându-i mâna lui Nârkin. Acţionează !

Alergă în cabinetul său şi din nou telefona.

— Slavka, scoate mai repede maşina, plecăm…

— Furtună, Konstantin Aleksandrovici? căută să afle şoferul.

— Furtună, Slavka, cumplită furtună! Cum n-a mai fost pe la noi… Hai repede, ies în clipa asta! Pardesiul şi harta, iată tot ce luă Ridan cu el. Silueta tuşei Paşa, hotărâtă, insistentă, îi apăru înainte.

— Ce-i asta, Konstantin Aleksandrovici? Ce s-a întâmplat?

Pentru o clipă, Ridan se pierdu: Ce să-i spună? — Mâine dimineaţă vin ai noştri, tuşă Paşa – îi spuse el posomorit. Numai că… Anei i s-a întâmplat o nenorocire. Plec să văd…

Douăzeci de minute mai târziu, pe aerodromul viu luminat al bazei aviaţiei sanitare, două amfibii de oţel, întinzându-şi mult picioarele scurte în lături, porniră să alunece pe pista de beton şi, una după alta, se avântară în albastrul întunecat al cerului înstelat.

* * *

Singur în cabină, lângă fereastră, Ridan se avântă cu întreaga sa fiinţă înainte, spre răsărit. Încet, vai cât de încet zboară avionul! Dacă priveşti sus, spre cer, nu mai poţi suporta: ai impresia că avionul stă pe loc. Numai luminile localităţilor care rămân jos, în urmă, vorbesc despre viteza cu care se apropie de Ufa. Ufa! Ce se întâmplă oare acum acolo? Cu insistenţă, în ciuda voinţei, în minte îi stăruie tablouri ce-i fac inima să freamăte chinuitor. Ridan se străduie fiziceşte să-şi înăbuşe imaginaţia, scuturându-se şi tresărind din tot corpul. Dar asta ajută prea puţin. Atunci începe să-şi cheme în ajutor îndoiala. Oare e adevărat, oare într-adevăr toate s-au petrecut aşa? De ce a crezut orbeşte în acest generator diabolic? Cine ştie ce oauze atmosferice sau cosmice, necunoscute încă, i-au înscenat poate această „răbufnire necrobiotieă” şi apoi au întrerupt radiaţia? Poate chiar în aparat, în amplificator, s-a petrecut ceva neprevăzut, doar toate acestea sunt încă atât de puţin studiate…

— Nu, nu! Erau gânduri care nu puteau să-i aparţină lui, profesorului Ridan, nici măcar în somn, dacă el a adormit cumva în timpul şedinţei. Şi-apoi, chiar dacă generatorul este imperfect în acest rol, chiar dacă este doar o primă realizare încă rudimentară a unui viitor aparat perfect – oare nu ideile lui, cărora le-a consacrat întreaga credinţă, toate cunoştinţele, fantezia lui de savant sunt concretizate în acest aparat şi… confirmate acum într-un mod atât de tragic?! îndoielile pot consola numai pe un profan. Ah, Anka, Anka! „Nu fac doi bani! strigă în gând Ridan, încleştându-şi degetele în braţele scaunului. Nu fac doi bani toate ideile şi cunoştinţele mele dacă, în ciuda lor, din nou, pentru a doua oară în viaţă, pierd tot ce am mai scump pe lume!”

Zboară de două ore. Noaptea scurtă, care ţine doar patru ceasuri, e pe sfârşite. Peste o jumătate de oră se va face ziuă. O mie două sute de kilometri se vor fi aşternut atunci între Ridan şi Moscova. Va vedea râul, tabăra, chipurile schimonosite de durere… şi pe Anka… Jos, punctele de foc sunt tot mai rare şi mai palide. Pe, pământ, oamenii au stins luminile în locuinţele lor. Şi pe cer au început să pălească diamantele albăstrii ale stelelor în prag de dimineaţă. În faţa avionului se conturează treptat linia neegală a orizontului şi cerul deasupra zării începe să se lumineze. Pâmântul este încă întunecat, dar tot mai des apar pe el pete albicioase de cer, reflectat în râuri şi lacuri.

Râul Ufa apare pe neaşteptate din dreapta, ca urma unei gigantice râme care se târăşte printre munţi. Avioanele fac un viraj brusc şi continuă să zboare urmând şerpuirile râului ascuns după pâela străvezie a dimineţii. Ridan priveşte în jos urmărind acele ceasului. Timpul de zbor calculat de pilot se apropie de sfârşit. Încă două-trei minute..

Iată-i!

Şuviţe de fum străbat ceaţa, luminile roşii ale focurilor aprinse în bărci indică locul şi direcţia de amerizare. Dar Ridan nu se uită la aceste focuri. Privirile lui sunt aţintite spre mai; iată cortul, siluetele oamenilor care se mişcă lângă apă…

Altceva nu mai vede nimic…

Defileul liniştit se umple de huruitul. Asurzitor al motoarelor. Piloţii descriu un cerc, coboară mai (jos, încă un cerc, apoi al treilea şi din nou încep să coboare, studiind locul greu al amerizării… în sfârşit, unul dintre avioane coboară deodată brusc pe faţa îngustă a râului şi amerizează împroşcând valurile cu flotoarele. Ridan sare într-una din bărcile ce s-au apropiat în grabă şi peste un minut iese pe mai. Nataşa, din fugă, i se aruncă la piept. Fiodor şi Nikolai, tăcuţi, se apropie de profesor. Un om cu faţa schimonosită într-un mod ciudat, în care Ridan cu greu îl recunoaşte pe Wiekling, se îndepărtează încet, ca un câine bătut.

— Unde-i? întreabă scurt Ridan.

Îl conduc la izvor. Şuviţele reci de apă ce ţâşnesc din pământ mişcă cutele foii de cort. Scot trupul neînsufleţit afară şi îi descoperă faţa… Prietenii stau tăcuţi în jur şi deodată o speranţă nebună se aprinde pentru o clipă în inima lor. Se va produce o minune! O minune! i Pentru o clipă, durerea dă naştere nebuniei. Iată, acum Ridan îşi va ridica mâna, va rosti cu autoritate un cuvânt… şi tot ce a fost până acum se va dovedi un vis urâit. Ana v. A deschide mirată ochii, ss va ridica…

Ridan se lasă pe nisip, întinde braţul într-o parte şi face un gest uşor înapoi. „Plecaţi, lăsaţi-ne singuri” – spune acest gest. Capul Anei e pe mâna lui; el se apleacă deasupra ei din ce în ce mai mult. Prietenii se îndreaptă spre cort.

Buzele profesorului tremură, se strâmbă. Lacrimi amare de părinte îi alunecă pe obraji şi cad pe chipul scump, ud al fetei.

— Anka… Anka mea… — şopteşte Ridan.

Dar minunea nu s-a produs.

Ridan se întoarce şi cu o mişcare a capului îi cheamă pe prieteni.

— Să vină mai repede sanitarii – spune el cu glas ferm şi acoperind-o din nou pe Ana cu foaia de cort, o cufundă în apă.

Tine câteva secunde mâna în apa izvorului şi mâna începe să-i îngheţe.

— Bine – şopteşte el ridicându-se, apoi îl întreabă pe, Nikolai: De mult e aici?

— De la ora zece seaifa.

— Cât a trecut până atunci?

— Aproape… două ore – îşi aduce cu greu aminte Nikolai.

Sanitarii duc pe brancardă corpul Anei în barcă, îl transportă la avion, apoi brancarda e ridicată cu grijă şi introdusă înăuntrul fuselajului. Acolo corpul Anei este pus într-un răcitor de zinc, cu pereţii plini de gheaţă. Ridan îşi scoate capul pe fereastra cabinei; faţa lui este cenuşie, umbre grele i se aştern în jurul ochilor. Arată acum aproape la fel ca şi cei care l-au întâmpinat aici, în tabără. Dar în glasul lui răsună din nou autoritatea omului care ştie ce are de făcut.

— Nikolai Arsentievici – spune el, aplecându-se deasupra bărcii – urcă-te aici, ai să pleci cu mine chiar acum. Ceilalţi vor Veni cu al doilea avion! Hidroplanul se desprinde greu de pe apă şi încet, luând înălţime deasupra albiei râului, dispare după o cotitură a defileului. Ridicându-se deasupra munţilor, porneşte direct spre apus.

Nikolai şade într-un fotoliu comod, moale şi, pentru prima oară după cele întâmplate, îl copleşeşte o nemaipomenită oboseală. Încordarea nervoasă care l-a ţinut până în ultimul moment pe picioare, începe să scadă. Ridan găseşte în dulăpiorul cu medicamente al avionului un somnifer şi i-l dă lui Nikolai.

— Acum asază-te comod, uite aşa… şi dormi. Dormi, Nikolai Arsentievici. O să mai am nevoie de ajutorul dumitale… chiar azi.

Cuvântul „dormi” acţionează magic. Nikolai adoarme aproape instantaneu şi nu mai aude ultimele cuvinte ale profesorului.

La ora 5,40 dimineaţa, avionul aterizează la Moscova. O maşină sanitară încarcă răcitorul şi goneşte în urma maşinii în care se află Ridan, spre Ordânka. Vila doarme. Lada grea de zinc este ridicată şi dusă sus, în camera spaţioasă a „conservorului”. Sanitarii pleacă. Peste douăzeci de minute, Nikolai, înţelegând cu greu ce îi cere profesorul, conectează anozii „conservorului” său, controlează acordul pe „nodul condiţiilor” şi cuplează apoi întrerupătorul transportorului. Corpul Anei, într-o husă din ţesătură subţire, caueiucată, trece prţn fluxul de energie radiantă.. „ Aşa a început una din cele mai îndrăzneţe încercări ale omului de a răsturna legile naturii, legi a căror imuabilitate era consfinţită de milenii.

Ridan e de nerecunoscut. S-a închis în sine, nu scoate o vorbă, şi chiar la întrebările care i se pun nu răspunde dintr-o dată, desprinzându-se, pe cât se vede, eu greu din gândurile lui apăsătoare, complicate. Iar durerea – o durere profundă, apăsătoare, se simte în fiecare din mişcările lui, neobişnuit de prudente.

Nu vorbeşte nimic despre Ana, nici despre planurile lui. Şi nimeni nu intră în camera „conservorului”, în afară de oâţiva colaboratori ai Institutului, pe care profesorul îi cheamă deseori la el. Şi ei tac. E limpede că Ridan nu vrea să se ştie şi să se vorbească despre intenţiile lui. Toţi tac, respecâtnd dorinţa neexprimată a profesorului, şi nimeni na întreabă nimic.

* * *

Fiodor, Nataşa şi Wiekling se întoarseră în aceeaşi zi, cam la vreo trei ore după sosirea lui Ridan. Grea şi întunecată a fost întoarcerea aceasta! Au tăcut tot drumul; despre ce să vorbească?

Minunea nu s-a produs. Ridan a venit să plângă deasupra corpului fiicei sale…

Mai uşor decât celorlalţi îi era Nataşei. Durerea ei se topea în lacrimi.

Sentimentele lui Fiodor însă erau complicate de conştiinţa apăsătoare a răspunderii şi a vinei lui. El era iniţiatorul călătoriei, el era conducătorul, „căpitanul”, era datoria lui să prevină posibilitatea unui accident! El este vinovat de catastrofă şi de durerea prietenilor, a tatălui!

Când ajunse acasă Fiodor găsi o citaţie – trebuia să se prezinte la comisariatul militar. Mai fusese chemat şi alteori. De obicei, i sfe puneau câteva întrebări: unde lucrează, funcţia pe care o ocupă, adresa şi pleca acasă. Această operaţie purta numele misterios de „reînregistrare”. Acum însă erau alte vremuri. Ştiri alarmante veneau de la graniţă, şi din apus, şi din răsărit. Fiodor se agăţă de această citaţie cum se agaţă un înecat de colacul de salvare. Porni imediat la comisariatul militar şi-l rugă pe comisar să-l trimită în cel mai important şi mai neliniştit sector al graniţei. A treia zi, plecă în Orientul îndepărtat, plin de o hotărâre deznădăjduită de a se jertfi, de a înfăptui acte de eroism… Nataşa nici nu încercă măcar să-l reţină. Wiekling plecă de la aerodrom fără să-şi ia rămas bun, fără să spună niciun cuvânt şi urcă în primul taxi care-i ieşi în cale. Nici Fiodor, nici Nataşa nu avură puteri să-i spună un cuvânt îmbărbătător deşi, vădit lucru, el continua să se afle la graniţa nebuniei.

Când taxiul se mai îndepărtă, Wiekling începu să-şi revină. Umerii care îi atârnau neputincioşi se săltară, cutele adânci care-i brăzdau fruntea, pornind de la rădăcina nasului, se neteziră, sprâncenele strânse cu amărăciune îşi reluară locul obişnuit. Cu mâinile încă murdare de răşină îşi puse în ordine părul încâlcit şi răsuflă din adâncul pieptului. Apoi repede, de parcă şi-ar fi amintit de ceva important, băgă mâna în buzunarul lateral şi scoase un plic. Scrisoarea… foaia de hârtie plină de cifre. Totul e în regulă. Băgă plicul din nou în buzunar. Totul eîn regulă… Şi nici crima nu există, pentru că nu există probe, nici măcar suspiciuni. Singurul martor e mort. Degetele palide, verzui, care se ridicau spre suprafaţa apei, apărură din nou – pentru a câta oară! — în faţa ochilor lui… Wiekling se cutremură şi o grimasă de suferinţă îi trecu peste faţă. …Viaţa în casa lui Ridan se dezorganizase. După nişte legi noi, haotice şi contradictorii, începură să se desfăşoare toate acele procese care alcătuiesc viaţa şi preocupările oamenilor.

Ridan se comporta ca un om care se pregăteşte să plece şi se teme să nu întârzie la tren. N-avea timp să vină la dejun sau la masă. Mereu se uita la ceas; iar noaptea îl trezea deşteptătorul şi luând în grabă ceva* pe el, trecea în laborator.

Toată ziua Târsa ducea animalele sus şi le aducea înapoi jos. Mămicuţa evacua unele camere, transforma altele, aducea oameni noi care transportau în sala de operaţii nişte obiecte grele, pe care le montau acolo, se auzea zăngănit de ciocan lovind în metale… Toate acestea începură o oră – o oră şi jumătate după întoarcerea profesorului şi astfel trecură douăzeci şi patru de ore pe care Ridan le-a numărat înfrigurat minut cu minut.

Nikolai înţelegea că această activitate febrilă se desfăşoară în jurul Anei, şi sentimente complexe luau naştere în sufletul lui agitat. Profesorul tăcea; el acţiona. De douătrei ori îl consultă pe Nikolai în probleme de electrotehnică, fără să-i spună ce urmăreşte să facă – în sala de operaţii erau instalate în grabă nişte aparate noi, Ana zăcea acum acolo.

Ce însemnau toate acestea? Dacă Ridan speră să-i dea viaţă, de ce nu-i împărtăşeşte şi lui Nikolai această speranţă? Nimic nu l-ar îndreptăţi să-i ascundă, dacă există vreo astfel de posibilitate de necrezut. Dar el tace. Şi nicio geană de speranţă nu mijeşte în această neobişnuită stare de mohorâre care l-a cuprins. Deci nu există această posibilitate. Şi nici nu poate exista, e de la sine înţeles! Atunci?… Nu cumva profesorul vrea… să folosească corpul propriei sale fiice pentru vreo experienţă?… Ce suflet gol, înfricoşător, monstruos trebuie să ai ca să faci una ca asta! Nikolai se revoltă împotriva lui Ridan. Nu… Oricât de mari şi de importante ar fi problemele lui ştiinţifice, n-ar trebui să le jertfească trupul Anei, memoria ei. Asta-i un sacrilegiu!

Copleşit de durere, creierul lui Nikolai nu se mai putea descurca din aceste gânduri. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai mult se umplea fiinţa lui de indignare, de mânie.

În sfârşit, Nikolai nu se mai putu stăpâni. Ieşi hotărât din camera lui şi porni să-l caute pe profesor. Trebuia neapărat să stea de vorbă cu el şi, la nevoie, să-i ceară socoteală… Negăsindu-l nici în cabinet, nici în laborator, se îndreptă spne sala de operaţii. Întâmplător, uşa era deschisă. Nikolai rămase înmărmurit în prag. Drept în faţa lui, într-un cilindru mare, închis, dintr-un material străveziu şi strălucitor, se rotea încet corpul Anei. Prin transparenţa cilindrului, aburit de frigul din interior, corpul imobilizat se topea sub priviri ca o fantomă. Cilindrul, fixat în mijlocul unui mare inel metalic, dispus vertical, executa simultan două mişcări lente şi uniforme: în jurul axei sale şi în planul inelului, asemenea acului unei gigantice busole. Nikolai încremeni, nefiind în stare să-şi ia ochii de la această nălucă nespus de dragă. Ridan apăru pe neaşteptate în faţa lui.

— Ai treabă cu mine, Nikolai Arsentievici? întrebă el încet, cuprinzându-l pe Nikolai cu braţul pe după umeri şi împingându-l uşor afară. E mai bine totuşi să ieşim de aici.

Intrară în laboratorul „de plumb”. Nikolai se eliberă brusc de sub mâna profesorului, care i se părea grea.

— Aş… vrea să ştiu… ce înseamnă toate acestea? întrebă emoţionat Nikolai. Socot că am dreptul…

Se priveau în ochi, amândoi copleşiţi de durere; numai că unul era înţelept, stăpânit, iar celălalt cuprins de emoţie, mânios. Ceva asemănător cu compătimirea lunecă pe faţa lui Ridan. Înţelese că mânia lui Nikolai este primul simţământ care l-a cuprins, căruia el i-a cedat instinctiv, ca să-şi înăbuşe insuportabila durere.

— Da, ai dreptul: ştiu asta chiar mai bine decât dumneata… — răspunse profesorul.

Nikolai nu acordă atenţie cuvintelor lui.

— Vreo experienţă? îl întrerupse el furios. Ridan îşi ridică brusc capul, îl privi sever pe Nikolai, apoi se uită la ceas.

— Zece minute putem sta de vorbă, Nikolai Arsentievici. Hai la mine!

Se îndreptă hotărât spre cabinet; acolo îl pofti pe Nikolai să se aşeze şi, de câteva ori, tăcut, se plimbă pe covor.

— Am înţeles ce te frământă – spuse el, în sfârşit.

„Experienţe pe cadavrul propriei mele fiice”… „pângărire”, „cruzime… „Savantul-maniac care îşi calcă în picioare demnitatea de om!”… Toate astea, Nikolai Arsentievici, le ştiu eu bine, chiar prea bine. Dar aseultă-mă… Aveam vârstă dumitale când mi-am pierdut tatăl. Agonia lui a fost lentă, a durat mult, câteva luni. A murit din cauza unui proces pulmonar care nu voia să cedeze. Viaţa i se împuţina în organism, deşi se făcea totul pentru salvarea lui: primea o îngrijire excepţională, avea o cameră de rezervă în cel mai bun spital din Moscova, şi „se bucura” de îngrijirea celebrului şi respectatului specialist, profesorul Kurnakov. Profesorul îl vizita pe tata aproape în fiecare zi şi medicii curanţi îndeplineau toate indicaţiile lui cu o neobişnuită punctualitate. Eu însumi aproape că nu ieşeam din spital. Vegheam şi urmăream tratamentul. La început numai urmăream. Apoi mi s-a spus că starea lui este desperată… Pe vremea aceea nu eram încă medic dar mă pasiona medicina, eram la curent cu ultimele descoperiri în domeniul ei, înţelegeam multe şi credeam profund în posibilităţile inepuizabile ale acestei ştiinţe. Credeam, cum cred acum, Nikolai Arsentievici, că am avut dreptate… Ce absurd mi se părea acel tratament „clasic”, la adăpostul căruia oamenii, urmând întocmai litera manualului, ascundeau lipsa de iniţiativă şi deplina lor neputinţă de a învinge boala. Şi am început atunci să acţionez. Alergam prin capitală, căutând medicii cu iniţiativă, curajoşi, înaintaţi, pe cei care erau mereu în căutarea noului – util bolnavilor deşi nu întotdeauna puteau să-l explice din punctul de vedere al canoanelor ştiinţei clasice, „universitare”. Oamenii aceştia făceau aşa-numitele „minuni”, adică vindecau bolnavi socotiţi irecuperabili. Unii dintre ei acumulau energia radiaţiei solare în reacţiile chimice din substanţe şi le introduceau în organismul bolnavului pentru a mări rezistenţa lui faţă de acţiuni distructive. Alţii ajungeau la acelaşi rezultat acţionând cu minerale radioactive. Alţii demonstrau în mod practic justeţea ideii influenţei acţiunilor nervoase asupra bolnavului. După ce am ascultat cu atenţie argumentele lor teoretice, urmându-le sfatul, am venit la spital şi am cerut să se aplice aceste noi metode de tratament, deoarece vedeam că acolo doctorii, în frunte cu profesorul, depuseseră armele, declarând sfârşitul drept inevitabil din punctul lor de vedere. M-au refuzat. „Noi facem tot ceea ce în astfel de cazuri ştiinţa găseşte că trebuie făcut – spuneau ei – şi nu putem admite ca în clinică să se folosească metode insuficient de verificate”. „Da, dar metodele dumneavoastră bine verificate nu ajută la nimic!” mă indignam eu. Intre timp, viaţa se stingea treptat în corpul slăbit peste măsură. Desperat, continuam să insist. În sfârşit, am avut o discuţie hotărâtoare cu profesorul Kurnakov, fie blestemat acest nume care a însemnat de atunci pentru mine simbolul birocratismului, reacţionarismului şi al limitării în medicină! „Cum aşa, a strigat el pe un ton de nobilă indignare. Nu oumva îmi careţi să fac ex-pe-rien-ţă pe tatăl dumneavoastră muribund?”

N-am ştiut ce să-i răspund… Tata a murit. Şi abia mai târziu am înţeles întreaga falsitate a acestui „nobil” argument al profesorului. Da, Nikolai Arsentievici, ar fi trebuit să încerce, să facă experienţă, dacă într-adevăr voia să-şi salveze pacientul cum voiam eu să-mi salvez tatăl; şi sunt sigur că aşa ar fi făcuit dacă nu tatăl meu, oi tatăl lui ar fi fost pe moarte…

Ridan tăcu pentru câteva clipe, pentru a se elibera parcă de sub povara amintirilor.

— La dispoziţia medicinei se află un imens arsenal de mijloace şi metode. Medicul care-şi lasă neputincios mâinile şi consideră că starea pacientului este desperată, pentru că el a epuizat un anumit program de tratament şi n-a obţinut efectul obişnuit în astfel de cazuri, nu este decât un prost meşteşugar. În medicină nu există cazuri incurabile şi nu există reţete de-a gata, universale pentru salvarea bolnavilor. De trebuie căutate, încercate, alese. Timpul! Iată ce limitează de obicei posibilităţile noastre de a găsi mijloace de luptă care pot să salveze omul. Crezi cumva că acum, când dumneata însuţi mi-ai dat posibilitatea să birui timpul, am dreptul să renunţ la experienţă?!

Nikolai nu-şi lua ochii de la Ridan. Profesorul vorbea ca întotdeauna limpede, convingător. Totuşi Nikolai nu-l înţelegea… Dacă ar fi fost vorba de-o boală…

— Da, dar… Ania a murit – bolborosi el, şi un muşchi mic îi tremură pe faţă.

Ridan îşi lăsă capul în jos.

— Poate – răspunse el încet. Poate… Nu ştiu… Nu sunt sigur de asta. Moartea este un proces complex şi destul de îndelungat, ea afectează organele treptat, şi pe durate diferite. Chiar dacă s-a oprit respiraţia, chiar dacă i s-a oprit inima, asta încă nu înseamnă că a murit cu adevărat. Şi dacă întreg organismul este nevătămat, este suficient să-i aplici pentru un timp circulaţia artificială a sângelui şi el va trăi din nou. În ştiinţă a domnit altădată convingerea că o dată cu primele simptome ale morţii – încetarea respiraţiei şi a circulaţiei sângelui – creierul paralizează pentru totdeauna. De aici, mai ales, se trăgea concluzia că moartea este ireversibilă. Apoi a apărut ideea aşa-numitei „morţi clinice”, moarte reversibilă, ce durează, zice-se, câteva zeci de minute, după care celulele creierului îşi pierd definitiv capacitatea vitală. Ştii însă ce am reuşit eu să demonstrez? Că sistemul nervos central, creierul, este organul cel mai robust, cel mai stabil dintre toate organele, că el, deşi îşi încetează activitatea în momentul „morţii”, totuşi păstrează potenţial capacitatea de a funcţiona mai mult timp decât toate celelalte organe. El moare ultimul. Iar fiecare organ moare cu adevărat numai atunci când ţesutul său, substanţa, proteina sa a suferit o descompunere ireversibilă. Şi-acum, gândeşte-te: avem „conservorul” care opreşte descompunerea substanţei organice; avem G.M.-ul care poate acţiona asupra creierului… Ce-i cu dumneata, Nikolai Arsentievici? Nikolai îşi acoperise faţa cu palmele şi printre degete, în picături repezi, îi curgeau lacrimile. Nici el însă n-ar fi putut spune ce se petrece în sufletul lui. Era o furtună de sentimente prinse într-un vârtej puternic. Speranţa renăscută, ideile captivante ale lui Ridan, căinţa amară pentru mânia care îl încercase şi care îl adusese aici, toate se încâlciseră în această pornire înviorătoare. Nikolai se lipi de Ridan, care se aşezase lângă el, şi-i strânse mâinile cu palmele lui ude.

— Dac-aţi şti… — atât reuşi el să spună.

— Ştiu – răspunse Ridan. Dragostea dumitale… Şi mai ştiu ceva ce dumneata nici nu bănuieşti măcar… Se uită la ceas. Linişteşte-te, Nikolai Arsentievici! Să fim tari… Totuşi nu trebuie să nădăjduim prea mult. Ţi-am vorbit numai despre posibilităţile principiale. În practică însă mai sunt multe greutăţi şi piedici necunoscute care aproape nu pot fi prevăzute.

— Credeţi totuşi că…

— Am să lupt, am să ex-pe-ri-men-tez, îl întrerupse cu înverşunare Ridan. Până nu mă conving că toate încercările pe care le-aş mai avea de întreprins n-au niciun rost, nu renunţ! Se uită din nou la ceas. E timpul să mergem. Sunt gata analizele. Uite ce-i, stai aici vreo zece minute şi caută să te linişteşti cum trebuie. Vreau să mai vorbesc ceva cu dumneata.

Ridan se întoarse peste o jumătate de oră. Nikolai dormea dus în fotoliul moale. „Admirabil!” şopti Ridan şi din nou ieşi uşurel. Îl întâmpină Nataşa, cu un pachet în mână. Chi nuită de durere, ea îşi găsise în sfârşit o ocupaţie: despacheta şi punea în ordine lucrurile aduse de pe Ufa. Printre aceste lucruri găsise un pachet lunguieţ, înfăşurat pe cât se vede în grabă, într-un cearşaf, şi legat bine cu sfoară. Era vârât sub curelele balotului în care se aflau corturile. Nataşa îşi aminti imediat că Fiodor o rugase să dea acest pachet lui Nikolai de îndată ce acesta se va mai linişti puţin.

— Nikolai e la dumneata, Konstantin Aleksandrovici? îl întrebă ea pe Ridan.

— Da, Nataşa. A aţipit acolo, aşteptându-mă pe mine. Lasă-l să doarmă. Să nu-l trezeşti. Dar ce vrei cu el?

— M-a rugat Fedea să-i dau ceva.

— Ce anume?

— Pachetul acesta. Nu ştiu ce e în el. Ridan luă pachetul, îl pipăi, îl examină. Sub sfoară se afla o bucată de hârtie îndoită cu grijă, pe care scria: „Personal lui Nikolai”.

— Bine. I-l dau când s-o trezi. Punând încetişor pachetul pe divan, Ridan închise cu grijă uşa cabinetului şi aproape în fugă se îndreptă spre sala de operaţii.

Prin multe clipe grele trecuse profesorul în camera asta, de nenumărate ori în ultimii zece ani. Aici se hotăra soarta oamenilor, propria lui soartă de învăţat, a ideilor lui îndrăzneţe şi a nemaipomenitelor operaţii. Dar niciodată încă. Până acum, n-a intrat aici cuprins de o emoţie atât de mare, aproape de neînvins. Chirurgul trebuie să fie tare. Trebuie să ştie să-şi înăbuşe mila, nehotărârea, să evite cea mai mică deviere în mişcarea bisturiului, datorită ţipătului neaşteptat de durere. Pacientul culcat pe masa de operaţie trebuie să fie pentru el un simplu „preparat anatomic”. Ridan poseda din plin această capacitate. Dar acum simţea că e gata s-o piardă. Cadavrul alb-vineţiu care se rotea încet în cilindrul transparent, prins din toate părţile de cureluşe, cârlige, cu sonde şi tuburi de cauciuc ce pătrundeau înăuntru, cu tampoane de vată pretutindeni – cadavrul acesta continua să fie pentru Ridan corpul fiicei lui. Utilajul de formă ciudată care acoperea acest trup, utilaj creat şi montat de Ridan însuşi, îl speria acum, cum sperie morga pe omul care intră pentru întâia oară în ea.

Doi asistenţi, oameni cu experienţă, stăteau de gardă neîntrerupt în sala de operaţii şi făceau observaţii din oră în oră. Nimeni în afară de ei şi de profesor nu intra acolo.

Ultimele analize şi observaţii erau gata şi Ridan se cufundă în studierea lor. Niciun semn de descompunere a proteinei. Gigantica „busolă” – sistemul care susţinea corpul într-o rotire neîntreruptă şi complexă – îşi justifica scopul: sângele, care la înecaţi nu se coagulează, continua să se difuzeze egal în tot corpul. Dacă n-ar fi fost această mişcare, sângele – sub influenţa propriei sale greutăţi – ar fi început să se scurgă în jos, supraîncărcând şi distrugând unele vase şi lăsând goale altele. Acelaşi lucru s-ar fi petrecut şi cu celelalte lichide din organism.

Spuma trandafirie din bronhii dispăruse. Apa, care o sufocase pe Ana astupându-i alveolele părţii superioare a plămânilor, scăzuse simţitor. Peste câteva ore, dacă nu se va deregla procesul de absorbţie şi extragere a apei prin trahee, se va putea considera că partea pregătitoare a operaţiei a fost terminată. Dar tocmai în acest timp se vor desfăşura cele mai simple şi mai de temut procese fizico-chimice: nenumăratele substanţe lichide din interiorul organismului, pe care natura le-a despărţit cu multă grijă cu ajutorul unor învelişuri şi pereţi speciali, vor începe să se interpătrundă, să se amestece. Este vorba de fenomenul nunnt osmoză. Pereţii, adormiţi şi inerţi, îşi vor pierde vigilenţa şi vor înceta să le mai reţină. Organele vor începe să se umple cu sucuri care le sunt străine şi vor putea să piardă capacitatea de funcţionare. Cât de departe poate să ajungă acest proces este greu de spus şi imposibil de urmărit. Încă o analiză. Analiza serului fiziologic care circulă acum în tubul digestiv. În acest lichid, da prima spălă tură s-a găsit mult sânge. Probabil că sucul gastric acumulat în stomac şi intestine a început să distrugă pereţii, a început autodigesitia şi, ca urmare a lor, au apărut ulceraţiile. Acum însă Ridan injectase ser fiziologic care conţinea o substanţă coagulantă şi iată că această soluţie a înlăturat acest suc perfid, care la un om viu este atât de strâns legat de apariţia poftei de mâneare. Procentul de sânge în lichid a scăzut. Plăgile erau probabil pe cale de vindecare. Totuşi, ar trebui să intensifice puţin circulaţia.

Ridan îşi împărtăşi consideraţiile asistenţilor săi, mări puţin presiunea lichidului şi se întoarse în cabinet. Nikolai se trezise. Ţinea în mâini biletul ataşat la pachetul adus de Nataşa şi-l citea sau recitea cu un aer uluit: o nouă emoţie îl stăpânea acum. Ridan observă imediat lucrul acesta.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el

Nikolai îi întinse nota.

— Citiţi!

Fiodor îi scria:

„Kolea, dragul meu! În timp ce strângeam ultimele lucruri pe mai, ca să plecăm cu avionul, m-a chemat încetişor în tufişuri unul dintre plutaşii pe care i-am ajutat. Era chiar flăcăul pe care – îţi aduci aminte? — l-ai scos tu din apă. El mi-a adus aceste două bucăţi ale vâslei noastre de la cârmă, din pricina căreia s-a produs accidentul, şi mi-a spus că le-a găsit chiar acolo unde s-a răsturnat barca. Partea de sus a vâslei era întreagă şi plutea pe apă, împinsă de curent chiar lângă plută. El a tăiat-o cu toporul ca să o poată aduce mai uşor. Partea de jos a vâslei însă el spune că a găsit-o înţepenită într-un rest dintre buştenii plutei şi abia a scos-o de acolo. Nu ştiu cum s-a putut întâmpla lucrul acesta. Să nu-l credem pe flăcău? N-avem nici lui temei. Se vede bine că ne păstrează nouă, tuturor, multă simpatie. Numai pe Alfred, ori de câte ori pomeneşte de el, îl înjură. Nu-i pare de loc irău că-i în starea în care este şi m-a rugat cu insistenţă să nu-i arăt aceste două bucăţi de vâslă şi nici să nu-i spun nimic despre de. Ei, şi acum rămâi cu bine, dragă prietene! Fii tare, îngrijeşte-ţi sănătatea şi ai grijă de Nata şi de Konstantin Aleksandrovici. Al tău, Fiodor”.

— A-a-aşa! rosti mulţumit Ridan. Admirabil! A venit tocmai la timp!

Când profesorul citea, Nikolai desfăcu pachetul şi examină cu atenţie bucăţile de vâslă. Rezultatul acestui examen îl ului şi mai mult decât conţinutul biletului.

— Konstantin Aleksandrovici! exclamă el. Pe apă, vâsla nu s-ar fi putut rupe în locul acesta… Priviţi: ruptura e puţin mai jos de mijlocul palei. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat aşa cum a explicat Wiekling… — Lucrurile nu s-au întâmplat aşa cum a explicat Wiekling – îl întrerupse Ridan. Ascultă, Nikolai Arsentievici, aici nu-i vorba de accident, cum ai crezut până acum. S-a comis o crimă.

— Crimă?!

— Da. Wiekling a înecat-o dinadins pe Ana. Am ştiut lucrul acesta chiar atunci, în clipa aceea. Ba mai mult, am, ştiut înainte cu vreo două ore că se poate întâmplă o nenorocire.

— Dar cum?… Asta-i de necrezut, Konstantin Aleksandrovici! Cu două ore, chiar cu o oră şi jumătate înainte de asta, Ania culegea ciuperci în pădure. Şi-apoi, cine v-ar fi putut comunica?

— Chiar ea. Mai bine zis, creierul ei. G.M.-ul adaptat de dumneata pentru recepţia impulsurilor cerebrale s-a dovedit capabil să acţioneze nu numai în laborator. Este una dintre cele mai mari descoperiri ştiinţifice ale timpului nostru, Nikolai Arsentievici! Dar despre asta o să vorbim altă dată… Ridan îşi scoase din nou ceasul. Intr-un cuvânt» G.M.-ul a amplificat şi mi-a transmis unele emoţii ale Ankăi. E adevărat că aceste emisiuni erau imperfecte. Dar eu ana încercat în fiecare zi să le recepţionez şi, în sfârşit, am reuşit să deosebesc impulsurile creierului chiar când era mai puţir» excitat. Am prins uneori destul de dar, de pildă, te rog să mă ierţi, dar asta nu făcea decât să mă bucure, efuziunile ei de dragoste pentru dumneata.

— Pentru… mine?! Ea… mă iubea… Pe mine?!

— Cum, n-ai ştiut lucrul acesta?

— Nu. Nikolai era gata să izbucnească în plâns.

— Stăpâneşte-te! îi spuse aspru Ridan, ca să-şi corecteze greşeala involuntară. Discuţia noastră nu s-a terminat, iar timpul meu e pe sfârşite. Aşadar, semnalele cele mai clare le-am primit în ziua catastrofei. Am să mă străduiesc să-ţi redau pe scurt ceea ce am recepţionat din reprezentările Anei care ajungeau la mine ca nişte vedenii.

În clipele încordărilor deosebit de acute ale creierului ei, aceste reprezentări ajungeau la o claritate şi o intensitate atât de mari, încât nu le mai puteam deosebi de propriile mele reprezentări. Îmi pierdeam pur şi simplu conştiinţa, vedeam, gândeam şi simţeam ceea ce vedea, gândea şi simţea ea.

Apoi impulsurile slăbeau, începeau să se amestece cu ale mele, dispăreau periodic, interveneau întreruperi… Nu ştiu dacă a cules ciuperci, dar cu vreo două ore înainte de ultimul semnal – probabil că asta se petrecea în pădure – ea se afla alături de Wiekling şi de încă un bărbat şi asculta discuţia lor, din care se putea înţelege că Wiekling nu este acela drept care se dă. Au pomenit de maşinile lui Gross, de o radiogramă cifrată. Ana se ascunsese, cuprinsă de groază, şi se temea să se mişte. A intervenit apoi o întrerupere – poate că şi-a pierdut cunoştinţa. După un timp oarecare am simţit din nou emoţiile ei. Era singură. O scurtă explozie de bucurie – triumful eliberării de primejdie. S-a grăbit atunci să vină la dumneata. Apoi, după o întrerupere destul de îndelungată, iat-o din nou cu Wiekling, de data asta în barcă… O răbufnire de mânie, de dezgust faţă de el… După aceea o spaimă neaşteptată, căderea în apă, groaza morţii, încercările disperate de a ieşi de sub plută şi, în sfârşit, răbufnirea radiaţiei necrobiotice – îngrozitorul şi neasemuitul semnal al morţii… Iată, pe scurt, ce am aflat atunci. Din toate acestea reiese limpede că Wiekling vă urmărea şi punea ceva la cale împreună cu complicele său. Apropo, ai primit scrisoarea lui Nârkin? Ţi-a trimis-o o dată cu scrisoarea mea către Ana. N-ai primit-o? Ei, vezi?! Probabil că Wiekling a pus mâna pe ea. Ana a aflat despre aceasta, l-a acuzat şi el, ca să-şi salveze pielea, a înscenat acest accident.

Ridan se apropie tăcut de masă, mută pe ea nişte obiecte, străduindu-se să-şi alunge amintirile apăsătoare şi să-şi înăbuşe emoţia.

— Ticălosul! şopti Nikolai. Ah, cât am fost de orb!

— Da, s-a prefăcut cu multă iscusinţă – continuă profesorul. Şi acum, Nikolai Arsentievici, trebuie să acţionăm. Până acum n-am întreprins nimic. N-aveam niciun fel de dovezi. Îţi închipui ce s-ar fi putut întâmplă dacă în faţa organelor de anchetă l-aş fi învinuit pe Wiekling de crimă şi spionaj numai pe baza informaţiilor pe care mi le-au furnizat impulsurile cerebrale ale fiicei mele care a murit… Probabil că m-ar fi închis la casa de nebuni. Acum avem însă dovezi. Bucăţile de vâslă, dispariţia scrisorii…

— Mai e o dovadă – îşi aminti deodată Nikolai. Când a plecat în pădure, Ana avea revolverul la ea. Când s-a întors, nu şi-a mai schimbat rochia, nici n-a intrat măcar în cort: Wiekling a dus-o direct spre barcă şi au plecat. Apoi… revolverul nu l-am mai găsit în buzunarul ei. Avea un buzunar anume făcut, sub cordon.

— Aşa, aşa… — confirmă Ridan. Înainte de a cădea în apă a vrut să tragă în Wiekling, de asta îmi amintesc bine. Înseamnă că ţinea revolverul în mână. Avem dovezi suficiente. Acţionează, dragul meu. Eu nu pot să mă ocup de asta şi, de altfel, dumneata ai să te descurci mai bine decât mine. Dar te rog din suflet: fii cât se poate de prevăzător. Înţelegi acum cât este de primejdios şi de viclean duşmanul. Nu uita că ăsta este război. Ar fi mai bine să nu-i spui deocamdată nimic Nataşei. Bucăţile acestea de vâslă ascunde-le şi păzeşte-le ca lumina ochilor. Iar arestarea lui Wiekling trebuie să se facă în aşa fel ca nimeni să nu-şi poată da seama, cel puţin câteva zile, ce s-a întâmplat. Numai aşa o să poată fi prinsă toată banda. Cred că aici am să te pot ajuta. El o să vină la mine, sunt sigur de asta, şi încă foarte curând, căci altfel comportarea lui ar putea da de bănuit. Şi-apoi radiograma mea, şi tot ce facem acum cu Ana, nu se poate să nu trezească în el anumite temeri. Uite ce-i… Ia legătura cu cine trebuie şi organizează un grup de oameni de nădejde care în orice moment, la un semnal convenit, să poată veni aici fără să trezească suspiciuni, să zicem, sub înfăţişarea unor colaboratori de-al noştri. Iar restul, las’ pe mine. Am să-l fac pe Wiekling să stea aici măcar o săptămână. Şi nu numai că o să accepte bucuros propunerea mea, dar o să-i avertizeze pe complicii lui să nu-i poarte de grijă. În acest fel vom câştiga timp pentru cercetări. Du-te şi anunţă… Chiar acum poţi să te duci.

* * *

Previziunea lui Ridan se împlini mai repede decât se aştepta.

Abia părăsi Nikolai locuinţa, că în vestibul se auzi soneria – timid, nehotărât. Nataşa deschise. Wiekling intră tăcut şi aşteptă nesigur până îi întinse ea mâna. — Bună ziua, Nataşa – o salută el, strângând cu recunoştinţă mâna întinsă

— Bună ziua, Alfred.

Privi obiectele cunoscute, împrăştiate prin tot vestibulul, se aşeză pe colţul uneia dintre lăzi şi îşi lăsă capul în palme.

— N-am mai putut suporta singurătatea, Nata. Şi iată-mă… am venit… Spune-mi, când o să fie înmormântarea?

— Nu ştiu.

— Dar ea unde-i?

— Nu ştiu… Undeva, acolo – arătă Nataşa cu capul spre Institut. Nimeni nu ştie nimic, în afară de Konstantin Aleksandrovici. Face ceva cu ea… nu ştiu… E foarte ocupat, noi aproape că nu-l vedem. Wiekling îşi ridică fruntea.

— Ce se mai poate face acum? clătină el din cap cu amărăciune. La el am venit. N-ai vrea să-i spui că sunt aici?

Tăcută, Nataşa ridică receptorul telefonului de interior şi. Apăsă pe unul din butoanele de pe discul aparatului.

— Konstantin Aleksandrovici, a venit Alfred… Vrea să vă vadă… Bine. Puse receptorul la loc. Te roagă să aştepţi, vine îndată.

Trecu aproape o oră de discuţii inutile şi apăsătoare până ce veni Ridan. Cu aceeaşi expresie de recunoştinţă, Wiekling strânse mâna ce i se întinse. Intrară în cabinet. Ridan închise uşa, îl rugă pe Wiekling să ia loc şi cu glas surd se interesă despre starea sănătăţii lui. Acesta nu-i răspunse. Părea că nu auzise întrebarea; cutele suferinţei îi brăzdau din nou faţa.

— Iertaţi-mă! Nici nu ştiu de ce am venit la dumneavoastră – bâigui el. Mi-e foarte greu să suport durerea. Mai ales că eu sunt vinovat de cele ce s-au întâmplat. Da… Voiam să vă rog… să-mi daţi posibilitatea să-mi răscumpăr măcar cât de cât vina. Sunt gata…

— Lasă. Wiekling – îl întrerupse Ridan. Te înţeleg, înţeleg starea dumitale şi am să caut să ţi-o uşurez, dar cu o singură condiţie: tot ce ai să afli acum să rămână un secret… un secret absolut pentru toţi.

Wiekling se uită la profesor cu o privire tulbure. Sunt condiţii prea uşoare. Am nevoie de o încercarc,. Cea mai grea, să lupt cu greutăţi de neînvins pentru…

— Iartă-mă că te întrerup! Sunt foarte grăbit. Am la dispoziţie literalmente secunde numărate. Vor fi şi greutăţi. Dar prima condiţie este păstrarea secretului. Eşti de acord?

— Mai e vorbă, Konstantin Aleksandrovici! Jur că am să păstrez secretul şi am să îndeplinesc tot ce-mi veţi cere t

— Bine. Ascultă! încerc să-i redau viaţă Anei! Şi cred. Că voi reuşi…

Wiekling sări în picioare. În locul cutelor de amărăciune pe faţa lui se aşternu groaza.

— Asta-i imposibil! şopti el repede. Nu, e posibil! Profesorul vorbea calm. Dar este o problemă dificilă. Nu poate fi rezolvată dintr-o dată. Am nevoie de timp îndelungat. Am nevoie de timp şi de ajutorul unor oameni devotaţi până la sacrificiu, de oameni pecare să mă pot bizui pe deplin, care să-mi stea la dispoziţie în orice clipă din zi sau noapte. Nikolai Arsentievici a şi început să mă ajute, dumneata ai să fii al doilea. Dacă timpul o să-ţi permită, bineînţeles…

— Mai am concediu două săptămâni. Şi dacă va fi nevoie…

— Foarte bine. Deocamdată ajunge. Aşadar, cea de-a doua condiţie: pentru cel puţin o săptămână trebuie să te muţi aici. Nimeni nu trebuie să ştie. Orice contact al dumitale cu lumea din exterior încetează. Poşta, telefonul să. Nu mai existe pentru dumneata. Poţi să comunici tuturor: prietenilor şi cunoscuţilor că pleci, să spunem, la Leningrad „din însărcinarea mea. Asta-i! Dacă eşti de acord, mâine fix. La ora nouă seara să fii aici… Iar acum, iartă-mă, trebuie să. Plec. Wiekling apucă mâna profesorului cu ambele mâini, o scutură cu căldură şi cu un aer uluit ieşi în goană din cabinet. Ridan stătu un minut lângă fereastră şi urmări cum mergea el împleticindu-se prin grădina din faţa casei, apoi pe stradă, păstrând aceeaşi înfăţişare a omului descurajat şă copleşit de gânduri.

* * *

Spre seară, plămânii umflaţi ai Anei se strânseră până la dimensiunea lor normală. Pieptul, care se oprise într-o răsuflare spasmodică, peste măsură de largă, se lăsa în sfârşit. Microradiografia arăta că bronhiile şi alveolele şi-au luat o formă aproape normală. Aerul uscat introdus prin tuburi, sub o presiune foarte slabă, pătrundea tot mai adânc şi grăbea eliminarea excesului de umiditate.

După socotelile lui Ridan, peste vreo două ore se va putea începe ultima şi hotărâtoarea operaţie. Ridan era extrem de emoţionat. Peste aceste două ceasuri ori se va ivi speranţa unei fericiri cu nimic comparabile, de necrezut, ori… va fi o lovitură – ultima, cea mai crudă, după care nu-i va mai rămâne nicio speranţă. Gândindu-se la posibilitatea unui deznodământ fericit, Ridan era, în unele clipe, gata să-şi piardă stăpânirea de sine. Gândul că totul se va termina cu un eşec, dimpotrivă, îl făcea să-şi stăpînească simţămintele şi să transforme energia lor în muncă. Ridan observase şi înţelesese acest paradox şi se străduia să îndepărteze gândurile despre un deznodământ fericit, gânduri care slăbeau voinţa sa. Oare ce mai are de făcut? Ce nu trebuie să scape din vedere? Pătrundea cu gândul în interiorul corpului care se rotea în „busolă”, examina, pipăia fiecare organ, îi controla culoarea, consistenţa, capacitatea de funcţionare. Uneori, într-un colţişor al acestui sistem complex se ivea ceva neclar. Atunci îl chema în ajutor pe Ivan Lukici sau pe Vikenti Sergheevici, care de la bun început fuseseră iniţiaţi în tot ce se petrecea aici. Studiau împreună, după cele mai mici schimbări, după reacţii chimice insesizabile sectorul respectiv care scăpa analizei clare, discutau în contradictoriu şi stabileau în comun ce mai este de făcut.

Aceşti trei oameni, şi Nikolai, care tot se mai emoţiona la vederea îngrozitorului dispozitiv al lui Ridan, aproape că nu părăseau sala de operaţii, şi nimeni în afară de ei nu intra acolo.

În acea seară, câţiva „colaboratori” noi, oameni pe care nu-i cunoştea nimeni, sosiră în casă şi, conduşi de Mămicuţa, ocupară posturi lângă toate intrările şi ieşirile din vilă.

Se făcu noapte.

Ultimele minute trecură în căutări încordate şi precaute; într-o muncă încordată. Se instală masa de operaţii. În jurul ei, ca nişte martori tăcuţi, vegheau aparate sensibile, atente, gata să capteze şi să fixeze fiecare mişcare, fiecare oftat, fiecare bătaie a pulsului, gata să înregistreze şi să stabilească temperatura corpului. De puteau oferi serviabil în orice moment tot ceea ce era necesar organismului: sânge, oxigen, medicamente lichide.

Un perete al sălii de operaţii fu căptuşit cu o tablă pătrată de plumb. Lângă peretele opus, Nikolai instală pe un trepied aparatul G.M.

La miezul nopţii Ridan studia ultimele analize.

— Totul este în ordine – spuse el, stăpânindu-şi emoţia, începem… Vikenti Sergheevici, conectează aparatul pentru încălzirea sângelui în termostat.

Sângele conservat într-un termostat de şase litri fusese pregătit pentru eventualitatea că în vasele corpului se vor găsi chiaguri de sânge care ar fi putut să astupe inima. Planul lui Ridan de a evita operaţia complicată a disecării pieptului ar fi eşuat atunci. Începea faza hotărâtoare a acţiunii. Ridan deconectă pentru un timp legăturile cu inima. În arterele deschise va pătrunde prin tuburi sânge încălzit, saturat cu oxigen dintr-un autoinjector – un aparat uimitor, instalat tot aici, rtnai la o parte. Rod al unei idei geniale a savantului sovietic, acest aparat putea să înlocuiască inima şi plămânii în timp ce chirurgul va deschide aceste organe, va înlătura leziunile şi din nou le va face să funcţioneze. Ridan se apropie de „busolă”. Alături, pe un mic tablou de distribuţie, răsuci nişte robinete mici.

— Întrerup răcirea şi lichidul – anunţă el. Cilindrul continuă să se mai rotească vreun minut.

— Ajunge! spuse Ridan. Opriţi rotaţia! Luaţi toate tuburile… conductorii… scoatem cilindrul! Oamenii în halate albe luară cilindrul greu, îl duseră repede în camera vecină şi, cu grijă, îl aşezară pe transportorul nemişcat al „conservorului”, direct sub reflectorul lui. Nikolai aştepta în faţa tabloului de comandă.

— Nu-i nevoie de condiţii de conservare – îi spuse Ridan. La început – o undă slabă pentru încălzirea corpului, apoi, în mod uniform, măreşte intensitatea fluxului.

Linia roşie de pe banda termografului, care înregistra temperatura corpului, începu să urce repede. Suprafaţa cilindrului se limpezea treptat. Peste trei minute termograful arătă 39°.

La un semn al lui Ridan, Nikolai deconectă generatorul. Cilindrul fu din nou adus în sala de operaţii şi i se scoase capacul.

Speranţa care se născuse în sufletul lui Nikolai se stinse din nou când văzu de aproape acest chip cu ochii pe jumătate deschişi, acoperiţi de o pâclă tulbure, plumburie. El semăna ciudat, dar era un chip străin, nu acela pe care îl cunoştea şi-l iubea atât de mult. Nu găsi în acest chip nimic care să făgăduiască viaţa. — O punem pe masă. Apucaţi toţi patru… Nikolai Arsentievici, stăpâneşte-te sau te scot afară de. Aici! Ana fu aşezată pe masă, pe un strat gros de vată acoperit cu un cearşaf.

Aparatele de înregistrare îşi întinseră repede tentaculele mlădioase către corpul ei.

— Conectează G.M.-ul, Nikolai Arsentievici, şi verifică… Aşa… Microfoanele, amplificatorul, difuzoarele… Cred că asta-i tot, Ivan Lukici?

— Tot – răspunse chirurgul.

— Tot – repetă încet Vikenti Sergheevici.

— Puneţi chimograful în funcţiune! Ridan se apropie de G.M. Şi începu să-l acordeze. Pe banda lată a chimografului, câteva ace subţiri începură să traseze linii. Două dintre aceste linii prinseră imediat viaţă: linia care fixa timpul în secunde şi linia temperaturii, care scădea încet. Celelalte ace, care trebuiau să însemne pe bandă pulsul, respiraţia, tensiunea arterială lăsau încă în urmă linii orizontale, drepte.

Ridan şovăia. Mai avea de făcut doar o mică mişcare: să întoarcă butonul G. M.ului acordat pe acea undă a creierului care excita activitatea inimii. Multă muncă şi inventivitate a trebuit să depună profesorul ca să găsească această undă, şi Simka era cât pe-aci să cadă victimă acestor căutări, căci pentru a verifica acţiunea undei asupra inimii unui mamifer superior, trebuia în prealabil să o oprească. De altfel şi acum Ridan nu era încă pe deplin sigur că găsise unda în mod just, din moment ce n-o verificase pe om. Şi iată-l acum în faţa generatorului atingând cu degetele butonul comutatorului… şi neavând curajul să-l apese. Se aplecă încă o dată şi încă o dată spre vizor, verificând dacă fascicolul de radiaţii este îndreptat cu precizie asupra capului şi pieptului Anei. În sfârşit, printr-un efort al voinţei, îşi înăbuşi îndoielile.

— Emit la lungimea de undă a inimii – rosti el surd şi apăsă pe buton.

O tăcere mormântală domnea în cameră. Se auzea doar scârţâitul acelor subţiri pe banda chimografului, asupra căreia toţi îşi aţintiseră privirile. Trecu un minut. Încet, trecu şi al doilea minut. Ca şi mai înainte, linia inimii continua să fie dreaptă. Stăpânindu-şi respiraţia până la durere în piept, Nikolai privea chipul atât de grav şi acum cu totul străin. Fără să-şi dea seama de ce, îşi aminti de prima încercare a G.M.ului atunci când, îndreptând fascicolul asupra bucăţii de cupru, aştepta ca acesta să înceteze să mai fie cupru…

Şi mai chinuitor se scurse cel de-al treilea minut. Ieşind brusc din imobilitatea lui, Ridan se aplecă spre generator şi toţi îşi întoarseră capul. El mări intensitatea radiaţiei, se îndreptă din nou de spate şi încremeni ca o statuie.

Încă două minute continuă să se întindă linia mortal de dreaptă şi din nou Ridan întoarse, tot cu atâtea diviziuni, regulatorul de putere.

Şi deodată acul care înregistra activitatea inimii tresări abia perceptibil şi începu să se ridice… în difuzor se iscă un foşnet abia auzit. Toţi tresăriră la auzul glasului răsunător al lui Ridan:

— A început contracţia! Acul chimografului căzu înapoi şi încremeni din nou: pe bandă, în urma lui, se desena timid o linie în formă de val neregulat…

Şi din nou aşteptarea chinuitoare: ce-a fost asta? Prima bătaie a inimii care se trezeşte cu greu sau… Nu, era trezirea I Iată că din nou se ridică acul, de data asta mai repede şi mai sus, apoi încă o dată… încordarea încremenise pe feţele oamenilor: tot nu le venea să creadă… Incontestabil, asta era trezirea! Valuri din ce în ce mai uniforme se continuau pe bandă…

— Staţi! Generatorul nu este încă deconectat – spuse Ridan fără să creadă singur îndoielilor sale. Întoarse cu zgomot comutatorul, oprind acţiunea generatorului, dar acul îşi continua salturile sale vioaie în sus şi în jos, în sus şi în jos!

Inima Anei începuse să bată!

Deodată un zgomot puternic, sâsâitor, apoi clocotitor ca o cascadă prăbuşită de pe stânci, se revărsă din difuzor şi nu mai era necesar să urmăreşti liniile chimografului, pentru că toţi vedeau cum se mişcă cerculeţul strălucitor al microfonului lipit de pieptul Anei. Prima respiraţie, scurtă, grea!…

— Aer uscat! mai că strigă Ridan, repezindu-se spre masă.

Dar Vikenti Sergheevici şi aplicase gura largă a respiratorului, fixat pe un suport flexibil, drept pe gura Anei. Mai mult de două minute trecură până ce pieptul se ridică greu din nou. Aerul deshidratat absorbea rapid excesul de umiditate din plămâni şi-l elimina…

— Oxigen! spuse Ridan.

Ana respira slab şi rar, dar uniform. Nikolai vedea tot, dar nu-l părăsea un sentiment îngrozitor de neîncredere faţă de toate aceste semne, încă artificiale, ale vieţii. Da, inima bătea, plămânii respirau. Dar asta înseamnă oare că Ana trăieşte? Iată, zace întinsă în faţa lui, abia acoperită cu marginea cearşafului, de sub care tot mai ies ţevile şi conductorii; zace tot nemişcată, cu ochi întredeschişi, care nu văd nimic… Dar unde-i viaţa? Viaţa adevărată, vie, nu viaţa aceasta de laborator – cu aparate, ţevi, conductori… Nu cumva Ridan se bucură prea devreme? încet, străduindu-se să nu atragă atenţia asupra sa, Nikolai ieşi în camera vecină, apoi în coridor. Acolo se aşeză pe pervazul ferestrei şi îşi aprinse o ţigară.

Auzind glasul triumfător al profesorului, se străduia să-şi închipuie ce se întâmplă acum în această cameră plină de maşini, aparate, dispozitive. De, maşinile acestea, făceau corpul să respire. Poate că tot de îl vor face să vadă, să audă, să gândească, să râdă… Dar ce înseamnă asta?

Nikolai nu putea să tragă nicio concluzie. Îl doborî din nou oboseala, creierul lui refuza să se gândească la orice lucru complicat.

— Pupila – doi, tovarăşi! se auzi în sala de operaţii. Cofeină în venă… Reflexul corneei! Nikolai se întoarse în sală. Apropiindu-se de masă, tresări şi se opri. Ce-i asta? în faţa lui stătea întinsă o altă Ana. Se schimbase ceva. Pieptul îi freamătă datorită bătăilor inimii! Pielea prinsese o nuanţă trandafirie!

— Priviţi! Ridan îndreptă în ochii ei raza reflectorului de deasupra mesei de operaţii. Nikolai se aplecă spre obrazul Anei. Prin corneea care strălucea umedă, pupila se îngustase, zâmbind parcă, iar în jurul ei jucau scântei aurii.

— Trăieşte! izbucni Nikolai. Bucuria clocotea în el. Se aruncă spre Ridan şi îl îmbrăţişă cu labele-i de urs.