Capitolul XIV La frontiera de nord

— Ai dreptate! Prin comisarul poporului! se bucură Ridam. Du-te la el chiar astăzi. Povesteşte-i tot, expune punctul nostru de vedere. Dar vezi… fii prudent. Discuţia trebuie să aibă loc mimai între patru ochi! în nopţile întunecate, fără lună, primăvara sau toamna, când pe Marea Baltică bântuie furtuna îşi ceţurile se târăsc ca o perdea groasă şi vâsooasă pe mare şi pe ţărm, nu e greu de loc să te strecori pe pământul sovietic. Pe o astfel de vreme numai din întâmplare te poţi întâlni cu vreo vedetă rapidă, şi-apoi radiolocatorul navei te avertizează şi goeleta are tot timpul să iasă din apele teritoriale Sovietice; cât despre barcă, după debarcare, o iau valurile în larg ori se sfărâmă de stânci. Pe urmă o baie rece, din cap până-n picioare, la ţărm, unde se sparg valurile de stânci, o scurtă luptă cu apa, care te mână înapoi, spre larg, şi cu bolovanii de granit, alunecoşi, mereu rostogoliţi de hulă, inevitabilele căderi şi lovituri… Dar toate astea sunt fleacuri. Apoi treci peste o fâşie tare de nisip, îngustă de vreo douăzecitreizeci de metri, străbaţi un fel de terasă nu prea mare şi gata, eşti în pădure! Astfel de locuri sunt multe pe ţărmul Estoniei.

Cel puţin aşa susţineau toţi profesorii şcolii de spionaj. Din literatura secretă de specialitate şi din povestirile spionilor cu experienţă, Juhannes Riekart a studiat amănunţit toate aceste detalii geografice, tehnica debarcării şi multe altele. Băiatul era talentat şi avea o imaginaţie vie, practică

— În timpul lecţiilor rezolva cu atâta măiestrie diferite variante operative, încât conducătorii organizaţiei ardeau de nerăbdare să-l trimită cât mai repede înfer-o „misiune” adevărată. Cu atât mai mult cu cât o asemenea „misiune” serioasă şi neapărat încununată de succes, o cereau imperios împrejurările: prestigiul şcolii fusese puternic zdruncinat de câteva eşecuri suferite de unii elevi ai ei, iar pirestigiul însemna bani, banii ce se scurgeau de la „centru” şi umflau buzunarele conducătorilor acestei organizaţii misterioase. Da, incontestabil, „Juho” promitea mult. Era radiotelegrafist şi radiotehnician excelent, gata format – lu-crul acesta nu a mai fost nevoie să-l înveţe. Ba dimpotrivă, chiar el conducea lecţiile practice cu ceilalţi viitori spioni. Ura Puterea sovietică pentru că o minase pe mătuşa sa, care, după moartea mamei, l-a crescut timp de câţiva ani în minunata ei moşie lângă lacul Vâirts-Iarvi, în apropiere de Tartu. După aceea, tatăl său, care era german, l-a luat pe Hans înapoi în patrie, în Germania. Mătuşa, care era estoniană, după ce şi-a pierdut moşia, s-a stabilit într-un cătun izolat, la poalele unei păduri, lângă Rângu, care acum putea fi folosit ca bază: mătuşa ţinea mult la nepotul ei Juhannes. În afară de toate acestea, el vorbea curent limba estonă. Ce-i drept, Juho nu era prea dezvoltat fiziceşte şi la gimnastică rămânea în urma multor elevi. Ar fi trebuit să-l mai ţină în regim sanaitorial încă vreo două-trei luni. Acum însă lucrul acesta era imposibil. De altfel, nici nu era atât de necesar. Îndemânarea, isteţimea, iuţeala reacţiilor erau mult mai importante decât forţa fizică. Când la lecţii profesorii descriau în mod amănunţit cât de uşor se poate trece frontiera maritimă a Uniunii Sovietice, Juhannes zâmbea în sinea lui. Înţelegea cât preţ se poate pune pe aceste ştiinţe şi pe aceşti specialişti. Cu excepţia unor „discipline” ca: radio, tragerea cu pistoale de diferite sisteme, cifrarea comunicărilor, mijloacele de a scăpa de câinii grănicerilor, jiu-jitsu şi alte câteva, restul – cele care se refereau la comportare, la tactică – erau toate născociri. De o „ştiinţă a spionajului” nici nu putea fi vorba, cel puţin aici, în această şcoală. Da, e adevărat că înitr-o noapte întunecată, ceţoasă, dacă nu dai de la început peste o vedetă de pază sau peste o patrulă pe ţărm, poţi să te strecori; destul de simplu şi repede în pădure. Dar pe urmă? Pe urmă? Profesorii întrerupeau brusc expunerea despre cazurile ’concrete şi înoepeau să teoretizeze. Poţi să procedezi aşa, poţi să procedezi altfel. Să te orientezi aşa, să comunici prezidentului” I că ai sosit, să-ţi ştergi urma şi să ajungi în punctul dinainte stabilit. Toate astea erau prostii. Juhannes îşi închipuia mult mai dar cum se petrec lucrurile tocmai aici, în această pădure chipurile salvatoare. Aici începeau greutăţile şi era primejdia mai mare. Nu în zadar din acel moment expunerile despre adevăratele evenimente se transformau în „teorie”: aici, se vede treaba, majoritatea spionilor îşi găseau sfârşitul. Era şi firesc să fie aşa. Ga să înţelegi e de ajuns să „intri” în temă. Noapte, ceaţă. Unde anume a dus vântul sau curentul mării barca de lemn ori cauciuc, naiba ştie. Harta amănunţită a ţărmului nu-ţi poate fi de prea mare folos, cu, atât mai mult cu cât nu se vede nimic şi nici nu există vreun punct de orientare. Ca un pisoi care n-a deschis ochii, omul se îndreaptă spre pădure aproape pe dibuite… Şi trebuie neapărat să nu lase urme pe fâşia ţărmului. Lucru aproape irealizabil! Fiecare bolovan de pe ţărm, fiecare tufiş, tot ţi se pare şi poate fi într-adevăr un grănicer. Cum o să mai stai să-ţi „ştergi” urmele?!… Şi-apoi, ce să ştergi? Mereu trec pe ţărm patrule de grăniceri cu câini. Dar, în sfârşit, să zicem că ajungi în pădure. Grănicerii sovietici cunosc desigur foarte bine acest „genial” procedeu de debarcare. Nu înseamnă că şi-au organizat în mod corespunzător sistemul de observare? Dar care este acest sistem, n-ai de unde să ştii. Prin ce fâşie din pădure să treci pentru a depăşi limita supravegherii, pe unde trec în mod regulat patrulele cu -câini? Şi de fapt, unde te duci? Busola o fi ea bună,dar ce faci cu ea dacă nu ştii cu precizie pe hartă de unde ai început drumul? Acul ei fosforescent îţi arată, bineînţeles, încotro e sudul, interiorul ţării, pentru că debarcarea va avea loc pe ţărmul nordic, departe, dincolo de Tallin, unde sunt -mult mai puţine insule care păzesc cu vigilenţă, ca nişte santinele, ţărmul sovietic al Mării B-altice. Dar acolo, întocmai ca dintâi unui ferăstrău vechi, nenumărate peninsule strâmbe, mari şi mici, se înfig în mare, şi dacă nimereşti pe una dintre de,ceea ce. Este foarte posibil, atunci poţi, mergând spre sud, să nimereşti în cea mai primejdioasă zonă a ţărmului şi chiar să ajungi din nou la mare. Dar să zicem că ai reuşit în mod îmtâmplător să ghiceşti direcţia şi să-ţi petreci „cu bine” restul nopţii, pitit în pădure, sub ploaia inevitabilă în acest anotimp. S-a făcut dimineaţă. Istovit, ud, rebegit, murdar, omul trebuie să iasă din pădure, să vină între oameni, să se transforme într-un localnic care să nu iasă prin nimic în evidenţă. Nu poţi nici să te speli, nici să faci un foc. Te poţi orienta numai după sunete: după sirenele vapoarelor, uzinelor, claxoanelor automobilelor, zgomotul trenurilor. Dacă de nu sunt, trebuie să ajungi până la de, păstrând distanţa cuvenită. Cu ajutorul hărţii şi al busolei, acestea pot să-ţi furnizeze unele indicaţii. Dar aceste indicaţii trebuie controlate cu prudenţă şi precizate, cu riscul permanent de a fi descoperit. Înainte de a ieşi între oameni trebuie să găseşti o ascunzătoare unde să instalezi antena, emiţătorul şi la o anumită oră să iei legătura cu rezidentul. Apoi să îngropi emiţătorul şi tot utilajul compromiţător şi să pleci repede din acest loc, pentru că foarte probabil ai fost reperat de operatorii radio de serviciu, cu ajutorul radiogoniometrului. Poate că sectorul a şi fost înconjurat de grăniceri… Nu… Toate acestea sunt cât se poate de naive şi primitive. Aici nu se simte nimic din ingeniozitatea de care au dat dovadă clasicii spionajului, cum a fost de pildă Thomas Lawrence. Tot ascultându-şi atent „profesorii”, Juhannes începu treptat să sesizeze esenţialul: niciunul dintre ei nu crede în acest procedeu „uşor” de a trece graniţa. Chiar dacă unii dintre ei au fost într-o „misiune” adevărată, au scăpat numai datorită unei întâmplări fericite. De altfel, dacă te gândeşti bine, asta reiese chiar din expunerile lor. Iar cea mai preţioasă observaţie era că întreaga organizaţie de spionaj – şi şcoala şi acest atât de misterios „centru” – aşteaptă cu nerăbdare ca cineva să găsească un nou procedeu, mai sigur şi mai de nădejde. Juhannes avea scopurile şi sarcinile lui ascunse. El, orice s-ar întâmplă, trebuie să se evidenţieze în şcoală, pentru ca după terminarea ei să capete imediat o „misiune” importantă. A şi reuşit de altfel câte ceva în acest sens. Este unul dintre „cei mai buni” elevi. Trebuie să devină însă primul. Şi iată-l că începe pe ascuns să-şi creeze un proiect al său, nou şi original. Totul îi este limpede: planul „şcolii” este greşit chiar la bază, pentru că relativa siguranţă a primei lui părţi – debarcarea la adăpostul nopţii, al ceţii şi furtunii – aduce după sine greutăţi inevitabile şi aproape de netrecut în etapa următoare, etapa „de pădure”, greutăţi datorite mai ales dificultăţii de orientare în aceste condiţii. Sarcina spionului este de a ajunge printre oameni fără să provoace din partea lor niciun fel de suspiciuni. Atunci de ce să se creeze această etapă inutilă şi atât de riscantă? Nu, poate fi prima etapă oricât de complicată şi grea, chiar şi scumpă la nevoie, numai să-i îngăduie spionului să ajungă deodată, fără un risc deosebit şi fără această pădure idioată, printre oameni – ziua, când vezi totul în jurul tău şi poţi uşor să înţelegi ce ai de făcut şi încotro să o apuci. Cum se poate face asta? Iată cum… Proiectul fu gata după câteva zile de chibzuinţă încordată. Cu trei săptămâni înainte de terminarea cursurilor, când trebuiau să aibă loc examenele de absolvire, un inspector de la „centru” sosi pentru o nouă verificare, de astă dată ultima, a activităţii şcolii. Era un fel de examen pentru conducătorii ei. Ţinând seama de situaţie, Juhannes Rickert prinse un moment prielnic şi-i spuse în treacăt unuia dintre profesori că el are câteva idei noi cu privire la tactica spionajului. După cum se aştepta, urmările fură aproape instantanee şi cu un efect vizibil. În aceeaşi zi, Juhannes fu chemat în cabinetul directorului, unde se adunaseră toate vârfurile şcolii,

în frunte cu reprezentantul „centrului”. …Toţi recunoscură că planul lui Rickert e original şi îndrăzneţ, şi că merită să fie imediat verificat în practică. — Dumneata, ca autor al proiectului, n-ai vrea cumva să înfăptuieşti primul o asemenea operaţie? îl întrebă inspectorul, dar în vorbele lui se simţea mai mult propunere decât întrebare. — Voi fi bucuros să justific încrederea dumneavoastră, domnule inspector – răspunse Juhannes respectuos, străduindu-se totuşi să-şi ascundă bucuria care-l cuprinsese. Vedea că scopul lui tainic e pe cale de a fi atins. Din ziua aceea Rickert fu scutit de lecţii şi trecut pe statul agenţilor „centrului”, cu leafa respectivă. Proiectul i-l considerară drept examen de absolvire. Mai trebuia, în termenul cel mai scurt, să pregătească un plan amănunţit şi absolut concret al operaţiei şi să. Asigure achiziţionarea mijloacelor tehnice necesare pentru realizarea ei, pe care chiar el le propusese. ★ ★        * Regiunea Mării Baltice este bântuită de ploi, vânturi şi ceţuri. În Golful Finic cad până la o mie de milimetri de precipitaţii anual – aşa cel puţin susţin buletinele meteorologice. Iar numărul zilelor cu ceaţă este în medie de aproape şaizeci. Ce-i drept, cea mai mare parte din aceste zile triste, apăsătoare pentru un om neobişnuit, sunt iarna, primăvara şi toamna. Dar chiar şi în toiul scurtei veri nordice – în iulie-august – când nopţile trec în fugă pe deasupra acestei regiuni ca umbrele unui nor mare gonit de vânt, şi când apa mării încălzită până la 17—18° de soarele care nu apune mult timp, îi îmbie pe înotători şi pe amatorii de băi, chiar şi atunci, în această, perioadă fericită, se întâmplă să fie zile ploioase şi nopţi eu ceaţă, albe ca laptele. Într-un a din aceste nopţi o goeletă de pescuit, de provenienţă necunoscută, probabil dintr-acelea care brăzdează de obicei apele Golfului Finic în căutarea bancurilor de scrumbii, se apropie de limita apelor teritoriale ale Estoniei sovietice, mult mai la est de Tallin. Această goeletă nu trecu limita apelor teritoriale dar, reducând viteza la minimum, viră şi se îndreptă de-a lungul zonei de litoral, mai departe spre est, urmând cu dibăcie toate şerpuiturile şi cotiturile ţărmului nevăzut. Peste o oră goeletă, cu motoarele oprite, intră în derivă. Un vânt destul de puternic dinspre nordvest a început s-o împingă spre ţărm; iat-o în apele teritoriale… Încă vreo zece minute dură această derivă apoi elicele începură deodată să funcţioneze, goeletă făcu un viraj brusc şi în cea mai mare viteză dispăru în apele neutre ale mării. Ceea ce s-a petrecut la început, când goeletă se apropiase pentru întâia oară de zona apelor teritoriale, lată de douăsprezece mile marine, n-a putut observa nimeni. De la pupa un om îmbrăcat în ceva care aducea de departe cu un costum de scafandru a fost coborât în apă. Omul acesta s-a culcat pe burtă şi a rămas aşa la suprafaţa apei. În faţa sa, ţinea prins de două mânere un obiect ciudat, de forma unei ţigări de foi uriaşe, un fel de torpilă cam de jumătate de metru lungime. În faţă, această torpilă se termina cu o elice mică, de navă. Goeletă s-a îndepărtat apoi şi a făcut toate acele manevre ca să distragă atenţia de la omul eu torpila, care continuă să rămână câtva timp nemişcat. Ceaţa, tot mai luminată de soarele care răsărea, părea acum lăptoasă şi parcă mai transparentă. În sfârşit, omul întinse mâinile şi picioarele şi pentru o clipă rămase vertical în apă, ca un flotor. Acest lucru îi dădu posibilitatea să ridice capul deasupra valurilor şi să determine limitele vizibilităţii. Da, ceaţa începuse să se destrame. Mai avea la dispoziţie cel mult o oră şi jumătate, tocmai atât cât îi trebuia să străbată cele douăsprezece mile marine, adică cei peste douăzeci şi doi de kilometri până la ţărm. Era timpul. Apăsă pe demaror şi „torpila” se avântă pe faţa apei. În spatele ei, ţinându-se strâns cu ambele mâini întinse, gonea omul, spintecând valurile. …Aproximativ la un kilometru de ţărm el opri motorul şi înălţând capul, privi în toate părţile. Se vedea bine plaja cu nisipul alb, strălucind în soare, cu siluetele bronzate, rare la acea oră a dimineţii, ale oamenilor veniţi în întâmpinarea razelor ultraviolete. Juhannes ştia ce are de făcut. Peste vreo trei ore plaja aceasta, cunoscută nu numai în Estonia, va fi arhiplină. Atunci, conform planului său, urma să acţioneze. Dar începuse să-l plictisească „jocul”. Pentru ce să mai aştepte? Mai ales că acest „plan” era depăşit. Acum putea să treacă la celălalt plan, la cel adevărat, fără ghilimele. „Torpila” plutea aici, lângă el. Degetele amorţite, înţepenite de încordare, îşi reveniseră şi se mişcau normal în mănuşile largi, impermeabile. Făcu câteva mişcări complicate cu mâinile, trase ca pe fermoar nişte bile mici care se vedeau la încheieturile mâinilor, a umeri, la gât. Apa rece începu să se strecoare în interiorul costumului, răcindu-i mâinile, pieptul, pântecele, iar aerul cald, şuierând şi bolborosind, începu să iasă pe lângă gât, afară. Corpul lui se scufunda încet în apă. Juhannes apucă de mânerele „torpilei” şi o puse în funcţiune. Sub presiunea apei, partea din faţă a costumului se deschise deodată, ca gura unui caşalot, şi „torpila” trase omul gol din ea; purta doar un slip, ca un adevărat sportiv înotător; după el, prins de un şnur, se târa un rucsac cufundat pe jumătate în apă, cu partea superioară umflată ca o băşică. Era ruiosaciil în care îşi avea lucrurile. Costumul-soafandru se duse la fund. Peste câteva minute Juhannes îşi struni din nou „calul” ascultător şi răsuci o manetă mică de lângă mâner. Scufundându-se repede şi scoţând băşicuţe de aer, „torpila” dispăru şi ea în adâncul galben-verzui. Juhannes o urmări cu părere de rău şi începu să înoate spre ţărm, trăgând eu greu sacul după el. Ocupat cu toate aceste operaţii, de-abia acum observă o şalupă care se îndrepta spre el. Şalupa avea la proră un fanion roşu. Unul dintre cei doi oameni care se aflau în ea îl urmărea printr-un binoclu, stând în picioare. „S-a făcut!” se gândi zâmbind Juhannes. — Nu ştiţi că-i interzis să înotaţi aşa departe? spuse în limba estonă omul din şalupă, când înotătorul se apropie de bordul ei. N-aveţi voie să depăşiţi geamandurele. Poftiţi sus! Juhannes, ascultător, aruncă mai întâi rucsacul,. Apoi urcă şi el pe bord. Scoase un prosop, se şterse şi după aceea se îmbrăcă tăcut. Barca se îndepărta de plajă. „S-a făcut! repetă Juhannes în gând, plin de fericire. În sfârşit, am ajuns!” * ♦        ★ Interogatoriul se apropia de sfârşit. Da, era un caz ieşit din comun, o întâmplare neobişnuită chiar şi pentru organele securităţii de stat. Agentul fascist prins de paza coastei nu numai că n-a opus rezistenţă, dar a cerut chiar el să fie dus „unde trebuie”. Din comportarea lui, şi chiar din expresia feţei lui, din zâmbetul abia perceptibil care îi sălta uşor colţurile gurii, din strălucirea ochilor liniştiţi, afundaţi mult în orbite, se vedea că omul este fericit că şi-a îndeplinit în sfârşit greaua-i misiune despre care le povestise, de a ajunge în Uniunea Sovietică. Spionii şi diversioniştii care au trecut prin această cameră şi au stat pe acelaşi scaun nu arătau nici pe departe aşa. Anchetatorii – un maior şi doi căpitani din organele securităţii de stat – au ascultat cu interes povestirea lui lungă şi amănunţită. Era o întreagă epopee a unei lupte complexe şi foarte periculoase pentru îndeplinirea misiunii care-i fusese încredinţată. Omul a vorbit laconic, fără să înflorească nimic, despre faptele şi evenimentele care au dus la necesitatea de a fi trimis aici, şi toate acestea au îngăduit să se contureze chipul unui ilegalist antifascist curajos şi plin de abnegaţie. Tot ce a povestit el părea, cel puţin deocamdată, verosimil. Unele fapte cu caracter secret erau cunoscute ofiţerilor, altele puteau fi controlate. Dar scopul principal al agentului – transmiterea unor informaţii referitoare la o invenţie de o covârşitoare importanţă pentru apărarea ţării – putea fi apreciat numai după o verificare îndelungată şi după studierea de către specialişti a datelor prezentate de el. Să-l creadă sau să nu-l creadă?… Oare toate acestea n-ar putea fi, în definitiv, un truc nou, pus la cale cu mult talent?, — De ce-aţi ales totuşi un drum atât de complicat, printr-o organizaţie de spionaj, pentru a vă îndeplini misiunea? întrebă maiorul. Aţi fi putut pur şi simplu să treceţi graniţa şi să vă predaţi grănicerilor. — La început aşa m-am gândit să procedez – răspunse agentul. Apoi mi-am dat seama că este foarte primejdios. Puteam fi prins chiar pe teritoriul nostru… Sau pur şi simplu omorât de cei de acolo. Şi atunci scopul meu nu ar fi fost atins. Serviciul de spionaj îmi garantează cel puţin dintr-o parte securitatea trecerii frontierei… Mai târziu, în şcoală, am înţeles că putem obţine şi alte foloase. „ — Adică? — Voiam tocmai să vă spun. Planul pe care l-am propus centrului de spionaj se referea nu numai la tactica pătrunderii pe teritoriul Uniunii Sovietice. I-am convins că o să reuşesc uşor să organizez o bază sigură într-un cătun, lângă Rângu, la mătuşa mea despre care v-am povestit, unde se poate lansa dintr-o dată un întreg grup de diversionişti şi spioni. Operaţia a fost elaborată în toate amănuntele. Debarcarea grupului urmează să se facă după ce pregătesc aici totul. — Debarcarea se va face după procedeul propus de dumneata? — Nu întocmai. Deocamdată se experimentează. Vor fi folosite doar „torpilele” pentru trecerea de pe goeletă pe ţărm, ca să nu fie descoperiţi de radiolocatoare, dar debarcarea au hotărât să o facă noaptea, pe ceaţă, după vechea metodă, iar eu trebuie să-i ajut să iasă din pădure. Au găsit ei că-i mai sigur aşa… O să puteţi prinde întregul grup şi să slăbiţi astfel în mod simţitor serviciul lor de spionaj. Dacă, bineînţeles… aveţi încredere în mine… — Evenimentele ne vor arăta întrucât este adevărat tot ceea ce ne-ai comunicat – spuse unul dintre ofiţeri. — Vedeţi

însă… e aici ceva care complică lucrurile. Grupul va sosi pe goeletă de pescuit „Ervalla”, aceeaşi care m-a adus şi pe mine. A fost închiriată la Stockholm ca navă de pescuit, dar de fapt o foloseşte centrul de spionaj. De îndată ce-am să comunic că pregătirile au luat sfârşit, goeletă va intra în Golful Finic. Mi-au ordonat să mă travestesc în pescar şi pe o barcă cu pânze s-o întâmpin în largul mării şi să trec pe ea. Aici va trebui să rtiportez şefilor cum a decurs debarcarea mea şi ce am reuşit să fac în Estonia. Probalbil că acolo va avea loc şi o consfătuire eu reprezentanţi ai centrului. Vor discuta experienţa făcută de mine. Apoi mă voi întoarce pe ţărm, pentru ca în prima noapte cu ceaţă să ies în întâmpinarea grupului şi să-l scot din pădure. Din păcate n-am putut să refuz această întrevedere idioată în largul mării, deşi, după părerea mea, ea este o greşeală extrem de periculoasă pentru întreaga operaţie… Acum vedeţi că niciun fel de evenimente nu vă pot ajuta să verificaţi sinceritatea mea. Dacă nu mă prezint pe goeletă, vor deduce că am „căzut”, şi debarcarea n-o să mai aibă loc. Iar ca să mă credeţi şi să mă lăsaţi să mă duc acolo… vă înţeleg… n-aveţi niciun temei. Îmi dau seama foarte bine. Multă vreme stărui tăcerea. Privind înaintea lui, în gol, maiorul gândea cât de ciudat e acest om. Oricât i-ar spune inima că aşa stau lucrurile şi nu altfel, oricât ar crede în cineva, tot ar vrea dovezi, indicii care să-i întărească cât de cât convingerea!… — Spuneţi-mi, e cineva în Uniunea Sovietică care vă cunoaşte? Acum, mad de curând? întrebă el. — Nu. Nimeni… Dar deodată faţa agentului se lumină. — În afară de… o cunoştinţă din eter… adăugă el. Nu ştiu nici cum îl cheamă, nici cine este, dar e un radioamator cu multă experienţă. Am întreţinut cu el o legătură destul de îndelungată. Şi agentul povesti amănunţit despre această legătură. — Ţineţi minte cumva indicativul lui? — Cum să nu! Eu2bd. — Şi ce ştie el despre dumneavoastră? — Cred că şi mai puţin decât ştiu eu despre el… Dar îşi va aduce întotdeauna aminte de mine după acest… cifru… îmi permiteţi?… El se ridică în picioare, luă stiloul pe care i-l întinse maiorul şi scrise pe o foaie de hârtie: LMRWWAT * — * După ce îşi legă barca la pupa goeletei, Hans urcă pe seara de pisică şi când păşi pe punte, deodată îl cuprinse un sentiment apăsător de nehotărâre, o nelinişte inconştientă. Simţi un gol la stomac şi prin minte îi fulgeră un cuvânt neplăcut: presimţire. Se miră şi de una şi de cealaltă. De ce toate astea? într-adevăr totul se desfăşura conform planului fixat şi ştia că n-a făcut nicio greşeală… Ori totuşi… Da, s-ar fi cuvenit să se ducă în aceste zile la mătuşă-sa, în cătun, să-şi împrospăteze măcar impresiile, va trebui doar să raporteze despre această călătorie… Ei, dar la urma urmei, totul se poate născoci. Nimeni dintre cei cu care se va întâlni acum nu poate şti în ce împrejurări a pătruns el pe pământul sovietic şi ce a făcut acolo în aceste câteva zile. Le va povesti ce va găsi de cuviinţă şi ei vor trebui să-l creadă. Îi era, bineînţeles, tare neplăcut să se scufunde iarăşi în această atmosferă dezgustătoare de minciună, crimă, mascaradă, mai ales după ce respirase cu atâta bucurie libertatea pe acest pământ. Şi doar a fost o libertate relativă: a continuat să rămână sub strictă supraveghere, fiecare pas al său era controlat; în schimb pentru întâia dată în aceşti ani din urmă a putut să spună deschis adevărul, să nu ascundă nimic despre el, să nu se prefacă… Şi ce fericire era asta I Iar astăzi – după ce i se permisese să plece fără însoţitor în largul mării, la „întâlnire” – simţise deosebit de intens această fericire. L-au crezut! Şi doar n-aveau niciun temei să-l creadă! Acum, într-o clipă, trebuia să se pregătească pentru întâlnirea cu cei de pe goeletă, să facă să dispară toate urmele acestei fericiri – şi din suflet, şi de pe faţă – să se transforme din nou într-un duşman al noilor săi prieteni… Când se văzu sus, pe puntea cunoscută a goeletei „Ervalla”, Hans reuşi să se stăpânească pe deplin. Pe punte era pustiu şi linişte, ca de obicei noaptea, pe vreme calmă. Marinarul care aruncase seara o strânse la loc şi, fără să spună o vorbă, dispăru. Privind atent în jur, după obiceiul unui conspirator, Hans studia rapid situaţia. Totul era acolo la fel ca în noaptea când a fost coborât împreună cu „torpila” sa pe apă. Vântul, parcă mai cald, se înteţise uşor, iar ceaţa se îngroşase în mod vădit. „Asta-i prost” – se gândi Hans. Dacă se dezlănţuie furtuna, n-o să se mai poată întoarce astăzi la mai. După câteva clipe, o siluetă într-o grosolană manta de ploaie, cu capişon, apăru pe covertă şi apropiindu-se de el, îi privi cu încordare chipul. Hans recunoscu imediat ochii mici, sfredelitori ai „instructorului” şi, după strângerea lui puternică de mână, după zâmbetul lui, înţelese că totul este în ordine, că sunt mulţumiţi de el, că este apreciat mai mult decât un agent de rând, începător. Impresia aceasta fu confirmată atunci când intrară în micuţa cabină-salon a goeletei. La masă şedeau trei oameni; Hans îi vedea pentru prima oară. — El este – îl prezentă instructorul; probabil că tocmai discutaseră despre el. Cei trei nu se sculară, nu-şi spuseră numele, dar îl salutară întinzându-i mâna peste masă, examinându-l cu un vădit interes, plin de bunăvoinţă. După comportarea lor, şi mai ales după slugărnicia prevenitoare a instructorului, Hans înţelese că are în faţa lui nişte „rechini”, de la centrul de spionaj. Unul dintre ei părea chiar a fi „şef” cu împuterniciri nelimitate. Probabil că „desanţii” se odihneau în celelalte cabine, înainte de încercările primejdioase care-i aşteptau. Pe masă se aflau o sticlă de coniac abia începută, mai multe farfurioare cu felii de lămâie tăiate subţire şi presărate cu zahăr pudră, păhărele mici şi un singur tacâm, în faţa căruia fu aşezat oaspetele. „Instructorul” sună şi apăru bucătarul, cu un biftec sfârâind în tigaie. Gestul prevenitor venea la timp; lui Hans i se făcuse foame. În timp ce mânca grăbit, gazdele sorbeau coniacul cu înghiţituri mici, fumau şi discutau degajat, pe teme care n-aveau nicio legătură cu operaţia pentru care se aflau aici, în ceasurile acestea de noapte. Vorbeau în cea mai curată limbă germană, şi numai în vorbele şefului se strecurau intonaţii străine, de tonalitate engleză. Mâncând cu poftă dar în limitele bunei-cuviinţe, Hans lua parte la discuţie cu privirea, cu zâmbetul sau mimica. Părea complet absorbit de discuţie. În realitate însă, el îşi muncea creierul în căutarea unei explicaţii a ceea ce se petrecea. Atenţia lui ascuţită surprindea fapte care îl convingeau că în jurul lui nu e totul chiar aşa de simplu şi liniştit cum pare. De ce se uită instructorii, când unul, când altul, la ceas? De două ori în cabina mare, în afară de bucătar, a intrat un om cu o hârtie pe care a întins-o celui mai mare dintre „rechini”. Hârtia circulase din mână în mână, dar niciodată n-a ajuns la Hans şi nici n-a fost întoarsă cil faţa scrisă spre el. Ascultând paşii acestui om, Hans stabilise că el se duce înapoi la staţia de radio, care se afla în spatele punţii. De comandă. Aşadar, hârtiile erau nişte radiograme, dar judecind după mimica celor care le citeau, niciuna nu era aceea pe care O aşteptau ei. Şi de ce oare aceşti oameni nu dormeau? Ar fi putut doar foarte bine să dea dispoziţie să fie treziţi când va veni. Probabil că aşteptau o comunicare legată de venirea sa pe goeletă, ori de planul debarcării agenţilor. Toate acestea nu miroseau a bine şi-l nelinişteau pe Hans. Când termină să mănânce, „patronul” întrerupse discuţia, îi umplu din nou păhărelul cu coniac şi propuse să se treacă la subiect. Pentru început, aveau să-i pună câteva întrebări. Procedeul său de debarcare a dat practic rezultatele aşteptate? („Indiscutabil” – răspunse convins Hans.) Proiectul său iniţial are nevoie de vreo rectificare? („Da, de unele lucruri n-a ţinut seama când şi-a întocmit planul, din cauză că nu cunoştea exact realitatea sovietică.”) Consideră că planul de debarcare a grupului care se găseşte pe bordul goeletei rămâne în vigoare? Operaţia poate fi efectuată acum? — Din păcate operaţia n-a fost proiectată exact după planul meu. Depinde de vreme – răspunse Hans. — Îmi pare rău – repetă ironic „patronul” – dar lucrul acesta a fost considerat necesar pentru unele considerente. Planul dumitale este foarte interesant. Trebuie însă verificat în practică şi nu o dată… Chiar dumneata ai constatat unele defecţiuni. Să le discutăm, să le înlăturăm, să mai încercăm… Ei, şi-acum raportează totul, punct cu punct! Hans povesti cu voce sigură cum s-a desfăşurat cursa sa cu „torpila”, cum a ales calm şi netulburat, la lumina soarelui de dimineaţă, un loc potrivit pe plajă, unde era mai puţină lume, cum a ieşit pe nisip desfăşurând în urma sa şnurul de kapron de pe mosorul ascuns în slip şi cum a tras apoi mai aproape de mai rucsacul pe jumătate scufundat în apă… în timp ce se odihnea pe ţărm, a scos din slip un sac împăturit cu grijă, din mătasea cea mai fină, l-a umflat pe neobservate prefăcându-se că l-a dezgropat din nisip, şi cu acest sac, care era o copie a rucsacului său, după ce l-a purtat în mod demonstrativ ca să-l vadă toţi cei de pe plajă, a intrat din nou în apă „ca să-l spele”. Aici nu i-a fost greu să înlocuiască rucsacul fals cu cel adevărat, s-a întors, şi-a scos, de data aceasta fără să se mai ascundă, rufele, hainele şi s-a îmbrăcat. Toată această poveste fantezistă, presărată din belşug cu mici amănunte inventate de Hans, dar cunoscute ascultătorilor săi din „celebrul său proiect”, făcea ca expunerea să fie vie, interesantă şi convingătoare. Ea distrăgea atenţia, îndepărta de la anumite întrebări delicate. Apoi, cu aceeaşi ardoare, le istorisi cum a organizat baza pentru grupul de spioni. Da, i-a făcut o vizită mătuşei sale Laine Toop în cătunul Voorkile, de lângă Rângu. Bătrâna nutreşte şi

acum o ură bine ascunsă faţă de Puterea sovietică şi s-a bucurat nespus de mult când şi-a văzut nepotul şi fiul adoptiv. Au avut mare noroc! Bătrâna tocmai se pregătea să construiască o căsuţă tip vilă pentru fiica sa, care s-a măritat anul trecut. A şi căpătat parcela necesară tot acolo, în cătun; o mare parte din materiale sunt pregătite, aşa că – imediat ce va face rost de parale – voia să angajeze zidari să înceapă lucrul; Juhannes i-a promis că o ajută cu bani şi a asigurat-o că peste câteva zile, când se va întoarce, o să-i aducă meşterii de care are nevoie. Cât timp vor lucra, muncitorii or să stea la mătuşa sa – e loc suficient. Bineînţeles, n-or să aibă prea mult confort, dar e vară. Aşa că nimeni nu va fi nevoit să se ascundă, cel puţin vreo trei-patru săptămâni… Din nou, patronul se uită la ceas şi „rechinii” schimbară priviri între ei. Cu coada ochiului, Hans surprinse gestul unuia dintre ei, care şedea alături: acesta a dat din cap afirmativ şi aprobator parcă. Şeful se sculă şi se apropie de telefon. Hans tăcu. — Ei, Erwin, cum e vremea? Membrana vibră cu atâta putere, încât şeful îndepărtă receptorul de la ureche, aşa că toţi din cabină auzeau ce-i răspunde Erwin şefului. — Timpul este foarte bun pentru pescuit, înălţimea voastră – se auzi glumind glasul gros, răguşit, al unui lup de mare. Cald, umed şi ceaţă. Tocmai bun să arunci năvodul. Ce porunciţi? — Mai precis, mai precis, Erwin! Şi, te rog, fără glume! — Poftim: vântul trei grade sud-est, cum s-ar zice sovietic, cu toate astea, blând şi cald. Temperatura 17,5 grade, temperatură de cameră. Valurile de gradul patru, leagăn, nu altceva… Cam asta-i totul… Nu mai face pe prostu’, Erwin! Dar ceaţa?! În receptor răsună un râs blajin. — Iertaţi-mă, înălţimea voastră, am uitat că preferaţi în loc de whisky curat, lapte abia muls. Pot să vă tratez, ieşiţi pe punte. Din păcate meteorologii n-au inventat un sistem pentru stabilirea gradului de densitate a’ ceţii, aşa că mai precis nu pot… — Aşadar, totul e în regulă? — În modul cel mai precis, excelenţa voastră! V-am spus doar că putem arunca năvodul. Hans înţelese tot. Aşa cel puţin i se părea lui. De altfel, evenimentele care urmară îi confirmară bănuiala. Aerul cald, dinspre sud, năvălind în Marea Baltică, provocase ceaţa şi operaţia avea să înceapă chiar acum… Pentru „rechini” era acelaşi lucru dacă el îi va întâmpină pe spioni pe ţărm sau va debarca împreună cu ei, urmând să acţioneze mai departe conform planului. Pentru el însă, această variantă neaşteptată însemna aproape sigur eşecul propriului său plan, poate chiar moartea sa. Să-i prevină pe noii săi prieteni, nu mai avea cum. Bineînţeles, ei vor descoperi grupul, fiindcă erau preveniţi şi cunoşteau locul debarcării. Dar va debarca împreună cu ei şi Hans? Ori îl vor opri pe goeletă, iar spionii vor acţiona singuri? Dacă au schimbat cu totul planul de debarcare? Şi, în sfârşit, ce motive au cei de „acolo” să-l creadă într-atâta încât să nu admită că el, fiind prins la ţărm, a trădat planul debarcării ca să o poată şterge singur?… În cazul acesta, ei nu vor lăsa grupul să intre în pădure. N-ar avea niciun rost! Şi dacă se va încinge lupta pe ţărm, nu va mai scăpa cu viaţă. Dacă va arunca arma şi va voi să se predea, ca să nu-l împuşte grănicerii, îl vor omorî ai lui. Oricând se va găsi cineva gata să-şi îndeplinească „datoria”, conform asprei legi a spionilor, şi în ultima clipă să sfarme între dinţi fiola cu cianură de potasiu… „Ei – se gândi Hans – fie şi-aşa. Eu mi-am îndeplinit misiunea principală”. Gândul acesta îl bucură şi-l linişti. Ridică păhărelul şi-şi bău coniacul dintr-o înghiţitură. Discuţia la telefon era pe sfârşite. — Spre locul indicat porunci şeful. Când ajungem acolo? — Suntem în căutarea peştelui, luminăţia voastră! Dai dacă v-aţi plictisit de această ocupaţie onorabilă, atunci peste vreo treizeci de minute va da domnul să intrăm în derivă. — Bine, acţionaţi fără întârziere. — Aţi auzit? întrebă şeful, aşezându-se în fotoliul său. Va trebui să profităm de ceaţa aceasta şi, prin urmare, vom schimba întrucâtva planul. Dumneata, Juho, ai să pleci împreună cu ei. Sper că asta nu va aduce complicaţii deosebite… Juhannes se arătă de acord. E păcat să se piardă o ocazie ca asta. Cine ştie când va mai fi aşa vremea… …Pe goeletă începu mişcarea ca într-o alarmă la mijlocul nopţii. Pe punte, la pupa, echipajul pregătea mijloacele tehnice pentru coborârea oamenilor pe apă. Şase spioni treziţi de şefii lor, se îmbrăcau în grabă, îşi împachetau rucsacurile, îşi aranjau armele pe ei, pregătindu-se pentru vreo eventuală luptă pe ţărm. Toate aparatele de observare cu care goeletă era înzestrată, ca cea mai modernă navă de luptă – radiolocatoare, radiogoniometre, receptoare acustice de apă – funcţionau continuu circular, pentru a preveni la timp primejdia, indiferent din ce parte ar fi apărut ea. Învăluită în ceaţa deasă, umedă, „Ervalla” se furişa încet şi cu băgare de seamă, ca o pisică, spre apele teritoriale ale statului sovietic. Şi în salon se făceau pregătiri febrile. Hans primea ultimele instrucţiuni şi misiunile de spionaj; învăţa pe de rost adresele locuinţelor conspirative, numele spionilor a căror existenţă în Estonia nici măcar n-o bănuise până atunci, datele întâlnirilor şi ale legăturilor prin radio cu centrul. Toate acestea el le repeta de câteva ori cu glas tare, apoi, ca să le memoreze mai bine le nota pe foi mici de blocnotes pe care instructorul, care şedea în faţa lui, i le lua imediat şi le ardea într-o scrumieră. Aproape totul era terminat când în cabină intră din nou radiotelegrafistul cu o telegramă în mână. În tăcerea generală, hârtia aceasta, ca şi cele de mai înainte, circulă pe la toţi, afară de Hans, şi se întoarse la şef. Numai că de data aceasta reacţia fu cu totul alta. Înainte, feţele lor spuneau destul de vădit: „nu-i asta!”. Acum însă nu mai exprimau nimic. De parcă ar fi privit o foaie de hârtie absolut curată. Hans înţelese: „asta era”. Şi simţi deodată că un perete orb, de neînţeles, îl despărţi de toţi ceilalţi, rupând toate firele care îl legaseră de aceşti oameni în cursul acestei întâlniri pe goeletă. În aparenţă însă, totul era ca şi mai înainte. Şeful turnă din coniac în păhărelul său, apoi în păhărelul lui Hans, iar Hans îl bău imediat ca să umple cu ceva această clipă de cumplită nesiguranţă. Pe neaşteptate se făcu linişte: maşinile „Ervallei” se opriseră. Asta se auze, a foarte bine şi însemna că vasul a ajuns la locul indicat; dar se pare că în salon nimeni n-a observat lucrul acesta. Instructorul, care şedea în faţa lui Hans, căuta ceva în carneţelul său de notiţe. Şeful îi întinse cu un gest neglijent foaia de hârtie primită şi, pentru prima oară îi spuse liniştit pe nume: — Ei, Gerhardt… acţionează în consecinţă. Şi în asta era ceva ameninţător. — Imediat – bolborosi acesta. Să-mi notez unele date. Aşadar, Juho, cum o cheamă pe mătuşa dumitale? — Laine Toop. — Lai-ne To-op – repetă Gerhardt, notându-şi. Vârstă ei? — Patruzeci şi trei de ani. — Unde locuieşte? — În cătunul Voorkile, aproape de Rângu. — Acolo te-ai întâlnit cu ea? — Da. — Când? — Acum cinci zile. La 24 iulie. Hans răspundea cu siguranţa unui condamnat la moarte, pentru că acum, în sfârşit, înţelesese totul. — Ei, asta-i tot – spuse tăios Gerhardt, strecurându-şi carnetul de notiţe în buzunarul din spate, iar cu mâna stângă îi întinse peste masă foaia de hârtie adusă de radiotelegrafist. Acum citeşte asta! Numai la ce scria acolo nu se aştepta Hans! „… Ieri am vizitat cătunul Voorkile, lângă Rângu. Complimente de la Rickert n-am avut cui transmite. Laine Toop a murit în aprilie anul acesta de pneumonie – 852”. În primele -clipe, mintea lui Hans căută cu o încordare nebunească o ieşire din situaţie. Reciti din nou şi din nou textul ca să-şi mai lungească timpul. Fără să ridice ochii, el văzu totuşi în mâna stângă. A lui Gerhardt, scoasă din buzunarul de la spate, unde şi-a vârât carnetul, un revolver care îşi arăta ţeava peste marginea mesei. Telefonul zbârnâi şi şeful ridică receptorul. — Nu cumva aţi. Adormit acolo, luminăţia voastră? se auzi glasul gros. — La naiba! strigă iritat şeful. Mii de draci, auzi, Erwin? întoarce imediat spre nord şi porneşte cu toată viteza! Cu maximum de viteză! O linişte neobişnuită îl cuprinse deodată pe Hans. Înţelese că toate planurile şi speranţele lui s-au prăbuşit şi că nu mai poate face absolut nimic. Decât doar să aştepte sfârşitul. Să aştepte şi, cel mai bine, să tacă. — Iar acum, Rickert – rosti cu glas scăzut,ca de plumb, Gerhardt – povesteşte-ne cum s-a petrecut totul de fapt. Hans îşi ridică ochii şi întâlni privirea lui rece, ameninţătoare… în clipa următoare îl cuprinse o uşoară ameţeală şi în toate membrele simţi o slăbiciune de neînvins, capul începu să i se plece spre masă şi pleoapele i se închideau fără voie. Cunoştinţa îl părăsea repede, îndepărtându-se tot mai mult de el. „M-au otrăvit… — îi trecu prin minte. În ultimul păhărel mi-au pus otravă.” * — * Niciunul dintre oamenii care se aflau pe „Ervalla” n-a ştiut şi nici n-a aflat vreodată ce s-a mai petrecut după aceea. La vreo patruzeci de minute după ce nava intrase în derivă şi pătrunsese în apele care scaldă ţărmul Estoniei, ceaţa fu luminată de proiectoarele puternice de pe două vedete de pază sovietice. Una dintre de se opri la o oarecare depărtare, iar cealaltă se apropie de goeletă şi, prin semnale, întrebă nava sub ce pavilion se află. Goeletă nu răspunse. Părea moartă. Luminile de bord erau stinse, nu se vedeau oameni. Vedeta se apropie de bordul goeletei şi în aceeaşi clipă un detaşament de grăniceri înarmaţi, ca un stol de păsări, trecu pe „Ervalla”. Ciudată privelişte! Ceaţa luminată de proiectoare arunca asupra punţii o lumină cenuşie, de amurg, dezvăluind ici-colo pe ea trupuri de oameni întinşi pe spate, cu mâinile date în lături. Constatară însă că toţi sunt vii. Nicio leziune nu putu fi observată la nimeni,

iar feţele lor exprimau sănătate. Părea că dorm, dar toate încercările de a-i trezi, de a-i readuce la viaţă nu dădură niciun rezultat. În aceeaşi stare fură găsiţi ofiţerul cu navigaţia în cabina de hărţi, marinarul de cart la timonă, radiotelegrafistul, restul de echipaj care se odihnea în cabine, într-un cuvânt — Toţi cei de pe goeletă. Atenţia locotenentului care comanda detaşamentul fu atrasă în mod deosebit de priveliştea din salonul goeletei. Acolo se aflau cinci oameni. Unul dintre ei, cel mai tânăr, cu îmbrăcăminte simplă de pescar, şedea la masă cu capul lăsat pe mâinile împreunate. Drept în faţa lui, cu pieptul prăvălit peste masă, un altul, îmbrăcat bine ca şi ceilalţi, îşi prinsese între piept şi masă mâna dreaptă, din oare, vădit lucru, scăpase revolverul căzut alături. Un al treilea, mai în vârstă, zăcea în fotoliul căpitanului, cu capul dat pe spate, şi sforăia tare. Un al patrulea căzuse pe podea, al cincilea lângă uşă; şi lângă ceilalţi doi de lângă masă găsiră revolverele căzute din mâini. Aici prea mirosea a violenţă, chiar dacă nu era nimeni rănit, şi locotenentul se hotărî ca deocamdată să nu se atingă de cei cinci „adormiţi”. Luă numai revolverele şi lăsând în cabină o pază întărită, urcă în goană pe punte. Între timp, de celălalt bord al „Ervallei” se apropie cea de-a doua vedetă şi de pe ea trecu pe goeletă un grup alcătuit dintr-un maior, doi căpitani de securitate şi un civil. Locotenentul, comandant al detaşamentului, raportă situaţia: pe goeletă au fost găsiţi douăzeci şi opt de oameni, toţi vii, dar… fără cunoştinţă, într-o stare care seamănă cu somnul. N-au reuşit deooamdată să trezească pe niciunul… Altă surpriză pentru locotenent, după cele văzute pe goeletă! Privind feţele celor veniţi, care exprimau şi uimire, şi entuziasm, îşi dădu seama că ei ştiu despre ce-i vorba. Şi imediat după ce-i ascultară raportul, îl felicitară cu căldură pe civil, pentru extraordinarul succes dobândit. Apoi, amintindu-şi parcă de o sarcină importantă ce trebuia îndeplinită imediat, ofiţerii se repeziră spre „cadavrele vii” care zăceau pe punte, le examinară în grabă, privind faţa fiecăruia, de parcă ar fi căutat pe cineva. Locotenentul îşi dădu seama că oamenii din salon i-ar putea interesa, şi-i conduse acolo. Ofiţerii se priviră între ei când îl recunoscură pe Hans, care dormea liniştit în compania „patronilor” săi, la o sticlă de coniac. Dar această „paşnică” scenă căpătă altă semnificaţie când locotenentul raportă despre revolverele pe care le găsise aici. Maiorul ridică încet, cu băgare de seamă capul lui Hans, îi ascultă respiraţia, îi cercetă pulsul… Privirea îi fu atrasă de o foiţă de hârtie care se zărea de sub mâinile împreunate pe masă ale tmărului. Citi repede textul şi dădu hârtia celor doi căpitani. Din nou schimbară priviri între ei. Apropiindu-se de civilul înalt, cu părul castaniuînchis, care urmărea cu atenţie cele ce se petreceau, maiorul îi spuse: — Ştiţi, tovarăşe profesor, ce s-a petrecut aici? Pe lângă toate celelalte, aţi salvat viaţa acestui tânăr de treabă… Profesorul îşi desfăcu mâinile zâmbind. Nici nu se străduia măcar să pătrundă sensul evenimentelor… se pare că altceva, cu totul altceva îl interesa pe el aici. — Asta e… — răspunse el. Acest fenomen are menirea să distrugă tot ce e rău şi să salveze tot ce e bun. …Operaţia fu terminată spre dimineaţă; oamenii de pe vedetă munciră din greu pe „Ervalla”. Toţi „adormiţii’ fură percheziţionaţi cu cea mai mare grijă, mai ales cei care făceau în mod evident parte din reţeaua de spionaj. Asupra celor şase spioni diversionişti găsiţi în partea din faţă a punţii, lângă „torpilele” şi combinezoanele-scafandre pe care nu apucaseră să le îmbrace, grănicerii – conduşi acum de unul dintre căpitani – găsiră şi fiole cu otravă ascunse în colţurile gulerelor, în reverele hainelor, în batiste. Rucsacurile, cu un utilaj complet şi ingenios de spionaj – aparate portative de radio pe unde scurte, aparate de fotografiat miniaturale, de forma şi mărimea unor portţigarete, cutii de chibrituri sau stilouri, blocnotesuri pentru cifrare, colecţii de ţigări somnifere şi otrăvitoare, cerneală simpatică, obiecte de travestire, mustăţi, bărbi şi multe altele, documente false, iar unele chiar autentice, paşapoarte, certificate, adeverinţe ascunse separat, în buzunarele impermeabile ale hainelor şi, în sfârşit, acele mijloace de apărare împotriva oamenilor şi câinilor – substanţe chimice şi arme – de care ar fi avut nevoie în primele clipe după debarcare. Toate acestea fură adunate la un loc şi puse în ordine după numerele scrise cu creion chimic chiar pe corpul spionilor – „pe fund” – cum glumeau ostaşii grăniceri intrigaţi de această întâmplare. Desanţii ghinionişti, legaţi şi transportaţi jos, într-una din cabine, continuau să doarmă acolo, sub pază. Echipajul goeletei, în frunte cu căpitanul Erwin, „zăcea” pe puntea inferioară, iar de „rechinii” din eabina-salon se ocupau maiorul şi celălalt căpitan, amândoi anchetatori cu experienţă. Percheziţia avu drept rezultat o „recoltă” bogată. Organizatorii spionajului antisovietic se simţeau probabil ca la ei acasă pe această navă puţin arătoasă, a cărei menire ar fi trebuit să fie căutarea şi semnalarea bancurilor de peşti. Profitând de avantajele pe care le ofereau izolarea şi inviolabilitatea navei în apele neutre, ei conduceau de aici, prin radio, agenţii spioni strecuraţi în Estonia. Asupra „rechinilor” nu găsiră nici fiole cu otravă, nici arme, în afară de revolverele pe care le-au scos în momentul „demascării” lui Juho. Se pare că ei n-aveau de gând să guste din primejdie. De aceea ţineau fără grijă în buzunare planurile diferitelor operaţii, orarele legăturilor prin radio, numele agenţilor, datele întâlnirilor, adrese de case conspirative şi multe altele, care îi entuziasmară pe anchetatori. Materialul găsit le dădea posibilitatea să reteze de la rădăcină reţeaua de spionaj inamic lăsat aici încă înainte de recenta instaurare a Puterii sovietice în Estonia. Cel de-al doilea căpitan coborî în cabină şi raportă maiorului că operaţia de „curăţire” pe navă s-a terminat. Tuturor celor care dormeau, în afară de Hans, li se puseră cătuşe şi fură lăsaţi pe locurile lor. Privirile ofiţerilor se îndreptară spre civilul care, ca şi înainte, urmărea tăcut munca lor. — Să-i trezim? înţelese el. Atunci făceţi-mi legătura cu farul… Dacă se poate, chiar de aici. Radiotelegrafistul venit de pe vedetă pe bordul goeletei stabili imediat legătura. Întinzându-i receptorul telefonului, maiorul îl întrebă pe civil: — Noi ce facem… trecem pe vedetă? — Staţi liniştiţi! Nouă nu ne dăunează absolut cu nimic. Aşa că, luaţi loc… Alo! Farul „Stenşer”? Daţi-mi-l pe inginer. Dumneata eşti? Nikolai Arsentievici, schimbă unda, aşa cum ne-am înţeles… Da, aici totul este gata… Toţi, până la unul! Şi nu uita să înregistrezi distanţa. Poţi să începi! Se trase lângă perete, ca să-i vadă dintr-o dată pe toţi cei adormiţi. — Durează mult? întrebă maiorul. — Gata, a şi început! Priviţi! Ceea ce se petrecu după acel „priviţi” părea curată vrăjitorie, cu atât mai înfricoşătoare când te gândeai că porneşte de la omul acesta calm şi domol în mişcări. Cu toate acestea, nu se întâmplă nimic deosebit. Cei adormiţi dădeau semne de viaţă. Şeful nu mai sforăia, toţi începuseră să se mişte încet, pe nesimţite; deschideau ochii, mişcau buzele, degetele, umerii… Impresia de înfricoşătoare vrăjitorie se datora faptului că toate aceste semne de trezire se produceau simultan, dovedind că aici acţiona o forţă puternică, de neînţeles şi de neînvins, venită din af ară. Apoi deodată tabloul se schimbă brusc. Oamenii începură să se ridice în capul oaselor, să se trezească realmente, de astă dată fiecare în felul său. Comună pentru toţi rămânea numai încremenirea plină de tăcere şi groaza din ochi, care creştea pe măsură ce-şi dădeau seama de situaţia lor. Toţi tăceau. Numai pe Hans, evoluţia aceasta nu-l atinse. Chiar în clipa când se trezi, dădu mai întâi cu ochii de feţele cunoscute şi atât de dorite ale maiorului şi ale celor doi căpitani – deooamdată singurii şi adevăraţii săi prieteni din noua lui viaţă. Tot mai stăruiau în el sentimentele sumbre ale clipei când se cufundase în somn: sentimentul că a „căzut”, că va muri, că nu va putea niciodată să justifice încrederea acestor prieteni… Şi iată că acum, priutr-o minune inexplicabilă, ei veniseră să-l salveze… Văzu cătuşele la încheiaturile mâinilor care, cu puţin înainte, îndreptaseră spre el ţeava revolverului… la mâinile şefului şi ale celorlalţi. Mâinile lui – le privi, le mişcă – erau libere! întoarse din nou capul şi întâlni privirea prietenoasă a maiorului… Era prea mult pentru el. Xeşiiind dacă îi este îngăduit să se sooale, dacă trebuie să continue rolul de spion şi în general cum să se comporte în această situaţie pe oare nu o ghicise încă, lăsă capul în jos şi-şi acoperi faţa cu mâinile… Şi deodată îşi simţi pe degete lacrimile de fericire care-l uşurau. Pe la prânz, nava suedeză de pescuit „Ervalla”, care violase apele teritoriale ale R.S.S. Estone şi care, conform regulilor. Internaţionale, fusese confiscată de paza de frontieră, intră, escortată de o vedetă de pază, în golful Kunda şi acostă în port. Cealaltă vedetă care participase la capturarea goeletei, încă de dimineaţă se apropie de insuliţa Stenşer, pe culmea căreia se înălţa unul dintre numeroasele faruri sovietice din Golful Finic şi, luând pe bord un om, după o scurtă escală, se îndreptă spre Tallin. ★ — * Ridan şi Nikolai şedeau alături, în avionul de pasageri. Ochii lor roşii, feţele cenuşii vădeau oboseala. Nu era de mirare: de două zile şi două nopţi, de când au fost chemaţi pe neaşteptate la telefon şi au plecat apoi cu avionul din Moscova, abia au apucat să doarmă cu totul vreo trei ore. Şi câte s-au petrecut, prin câte au trecut, câte impresii neobişnuite au acumulat în acest timp!

Pe aerodromul din Tallin, înainte de decolarea avionului, au apucat să aţipească vreo douăzeci de minute, şi iată că acum, când ar fi putut să doarmă două ore bune, somnul nu li se lipea de gene. Ridan privi discret, cu coada ochiului, faţa lui Nikolai şi, văzând că nici acesta nu doarme, îl atinse uşor cu cotul.

— Totuşi, grozav a ieşit! spuse el. Cât ai spus? Treizeci şi unu de kilometri?… Mda, e cam puţin… Oricum însă… înţelegi?… Am avut dreptate?

— Se pare că aşa e.

— Se pare! Nu „se pare”, ci precis! Doar n-am avut niciun eşec, toţi douăzeci şi opt, ca unul… Un timp tăcură amândoi, apoi începu din nou, tot profesorul:

— În toată fantasmagoria asta, un singur lucru nu înţeleg… Ne-iau chemat la Comisariatul Poporului pentru securitatea statului alaltăieri seară. De-abia aflaseră de propunerea noastră referitoare la încercarea aparatului, de posibilităţile lui… Ţi-aduci aminte ce ne-au întrebat? Dacă putem pune în funcţie aparatul în largul mării, noaptea, pe ceaţă, iar în cazul că avem ca obiectiv, în larg… nişte oameni de pe un vas, dacă nu va fi o piedică „bordajul”, şi aşa mai departe… înţelegi? Iar ieri seară am fost luaţi pe sus şi conduşi la acest far cu radiolocator! Ei, nu-i aşa că atunci nu era încă ceaţă? De unde au putut ei să ştie dinainte că în această noapte, aşa, deodată, o să se lase ceaţă şi că o oarecare navă suedeză se va îndrepta spre ţărmul nostru, şi chiar în acest loc?!

— Da, într-adevăr, e de neînţeles… Au şi ei ştiinţa lor… pe care noi n-o cunoaştem… Dar cât de ingenios au rezolvat problema încercării G.M.ului… Nu-i aşa?… Nikolai vorbea mai rar ca de obicei, cu o voce surdă. Prin vuietul avionului, vocea lui mai că nu se auzea. Ridan îl privi din nou cu coada ochiului, se gândi p;: ţin, tresări.

— Ascultă, Nikolai Arsentievici – spuse el hotărât, ferm, de parcă ar fi vrut în mod intenţionat să opună glasul său sonor, de bariton, glasului şters al lui Nikolai. Peste… (se uită la ceas) două ore vom fi acasă. Uite ce-ai să faci. Dar categoric! Mai întâi o baie, mănânei bine şi… la culcare! Fără tăifăsinală, cu atât mai mult cu cât nu putem deocamdată povesti nimic celor de acasă. Ai să dormi pe săturate. De asta o să am eu grijă… Şi chiar astăzi am să dau dispoziţie fetelor să se pregătească de urgenţă pentru plecarea pe Ufa. Am să-i telefonez lui Fiodor Ivanovici… şi în două zile să vă văd plecaţi.

— Dar… acum… G.M.-ul este cunoscut! În orice moment ar putea să ne…

— Da, ştiu… „ar putea”… — îl întrerupse tăios Ridan. Dar pe dumneata n-o să te poată chema! Ştiu precis că dacă rămâi la Moscova n-o să ai linişte şi asta se va termina prost. Dacă eu n-am fost în stare să-ţi respect odihna, ce să mai aşteptăm de la cei care nu ştiu ce-i cu dumneata! Acum îmi asum eu toată răspunderea şi gata! Te rog să mă crezi că nimeni, absolut nimeni n-o să ştie unde te afli!

— Bine… fie – răspunse Nikolai.