Capitolul XIII Profesorul caută unda

Trecuse mai mult de o săptămână de când Ridan şi Tungusov – pe furiş, ca să nu-i ştie nimeni, asemeni unor adolescenţi care s-au hotărât să fugă de acasă în ţara indienilor – şi-au petrecut toată noaptea încercând „generatorul de minuni”, în sfârşit refăcut.

Într-adevăr, a fost o noapte a minunilor; şi de la început experienţa a avut un efect atât de viu şi de neaşteptat, încât experimentatorii au pierdut pe loc orice noţiune a timpului şi a primejdiei – n-au mai ţinut seama de faptul că în starea în care se afla, lui Nikolai nu-i era îngăduit să se surmeneze şi în general n-au ţinut seama de niciun fel de prudenţă.

Înainte de a pune în funcţiune G.M.-ul cu obiectivul îndreptat asupra unui iepure de casă care ronţăia liniştit foi de varză în faţa ecranului de plumb, Ridan simţi deodată că-l cuprinde un sentiment de nesiguranţă, vecin cu timiditatea. Se surprinse căutând cu înverşunare cauzele datorită cărora influenţa radiaţiilor ar putea să nu se manifeste.

Într-adevăr, erau puţine şanse ca încercarea să se termine cu succes. Încrederea lui Ridan bazată pe presupuneri în legătură cu cele petrecute la Casa oamenilor de ştiinţă, de data aceasta era subminată de îndoieli cu totul reale. Noul model al „generatorului de minuni” putea să aibă greşeli de construcţie care l-ar deosebi de primul; frecvenţele undelor produse de vechiul generator puteau să se deosebească de undele creierului, pentru că în fond nu se ştia care anume împrejurări întâiuplătoare au ajutat atunci să se transmită unda respectivă de la Nikolai la Ridan şi, în sfârşit, gama undelor cerebrale ale iepurelui – probabil alta decât la om – putea să nu intre în frecvenţele produse de „generatorul de minuni”. Într-un cuvânt, în momentul când, cuprins de desperare, Ridan întoarse („Fie ce-o fi!”) întrerupătorul, era aproape convins că experienţa nu va da niciun rezultat…

Am spune că aceleaşi îndoieli au pus stăpânire şi pe Nikolai dacă el, istovit după montarea generatorului, ar mai fi fost capabil să se gândească la ceva.

În clipa următoare, iepurele zbură în sus – un salt gigantic, pe care de obicei iepurii nu-l fac: un metru şi jumătate în sus şi aproape un metru la o parte de farfurioara din care mânca. Revenind pe duşumea, iepurele se întoarse liniştit şi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, se îndreptă din nou spre mâncare. Saltul acesta, prin el însuşi, n-ar fi însemnat încă victoria lui Ridan. Contractarea convulsivă a muşchilor o poate provoca uşor, de pildă, şi curentul produs de o bobină Ruhmkorff obişnuită, dacă electrozii ei sunt aplicaţi pe corpul animalului. Pentru aceasta nu sunt necesare niciun fel de influenţe asupra creierului. N-ar fi fost exclus ca şi în acest caz radiaţiile generatorului să fi excitat pur şi simplu nervii muşchilor, provocând această zvâcnire a picioarelor.

Dar nu! Ridan ştia ce ştia. Intrucât ca şef şi cel mai în vârstă dintre cei doi „adolescenţi”, lui îi revenea cinstea de a declanşa primul radiaţiile, a trebuit în prealabil să afle de la Nikolai în mod amănunţit tehnica destul de simplă a mânuirii generatorului. Dar în tot acest timp nu şi-a luat nicio clipă ochii de la iepure. Şi ca un experimentator cu rutină, nu putea să nu observe că acest salt, deşi absurd şi nemotivat în condiţiile date, n-a fost o convulsie independentă a picioarelor iepurelui. Nu, asta a fost o mişcare organizată, pregătită, „premeditată”; înainte de a se desprinde de duşumea, zvâcnind cu labele din spate, iepurele a strâns sub el labele din faţă, apoi le-a întins înainte, lăsându-se pe spate, într-un cuvânt s-a comportat ca şi cum vreo împrejurare apărută pe neaşteptate i-ar fi impus necesitatea de a sări în sus, şi încă la o înălţime atât de mare.

Toate acestea s-au petrecut într-o fracţiune de secundă, dar Ridan nu a scăpat nici cel mai mic detaliu al acestui complex de mişcări, dovadă a victoriei de atâta vreme aşteptată.

Ridan se repezi la Nikolai şi, îmbrăţişându-l, îl sărută – cel dintâi sărut în viaţa lor, tot atât de important şi de inevitabil ca şi primul sărut în dragoste, pentru că şi aici s-a petrecut acelaşi lucru: suprema emoţie a două suflete care şi-au găsit fericirea.

Ridan repetă experienţa fără să schimbe acordul. Iepurele reedită saltul cu precizia unei imagini de film rulată din nou pe ecran.

Venind aici, profesorul nu se gândise să facă niciun fel de cercetări. Voia numai să controleze G.M.-ul. Dar acum, după ce stabilise cu atâta precizie acţiunea acestei unde întâmplătoare asupra iepurelui – undă luată la nimereală undeva, la începutul scalei de acord – ar fi fost o prostie să nu noteze importanţa ei fiziologică. Ridan însemnă repede cu creionul pe un petic de hârtie lungimea exactă a undei şi efectul ei. Şi acum, gata! încercarea s-a terminat, totul era limpede, putea să se odihnească şi mai ales putea „să-l ducă la culcare” pe Nikolai, care n-avea voie să se surmeneze.

Dar ţi-ai găsit!… Chiar în momentul când îşi băga însemnarea în buzunar, Ridan îşi dădu seama că tocmai cel mai important lucru nu l-a verificat: gama de unde a generatorului conţine toate lungimile de undă ale creierului? Dacă această undă, luată cam pe la începutul scalei, este una dintre ultimele lungimi de undă ale creierului?! Asta ar însemna că G.M.-ul dispune numai de o porţiune mică din întreaga bandă de frecvenţe cerebrale.

Deci încercarea nu e edificatoare! Trebuie să încerce două unde: cea dintâi şi cea din urmă undă. Numai atunci va putea constata dacă generatorul este într-adevăr bun.

Hotărî să repare greşeala.

„Cea dintâi” undă nu avu niciun efect vizibil. Dar efectul ar fi putut fi şi invizibil – vreo funcţie interioară care nu influenţează de la bun început şi nemijlocit comportarea animalului. Pentru aflarea ei ar trebui să organizeze altfel experienţa, într-o cămăruţă unde să poată folosi aparatele care înregistrează pulsul, temperatura, respiraţia, ar fi nevoie de analize ale sângelui ş.a.în.d. Asta, bineânţeles, nu se poate face acum. Şi-atunci?

Nikolai propuse să meargă mai departe pe scala de acord până vor căpăta primul efect vizibil pe acelaşi iepure, apoi să repete experienţa începând de la celălalt capăt al scalei, adică în sens invers.

Profesorul numi acest plan diletantism, dar fu silit să cedeze, căci altfel ar fi trebuit să amâne pur şi simplu totul pentru a doua zi…

Încercară numai diviziunile mari ale scalei (cele de două mii). De micrometru nu se atinseră, deşi Ridan tare ar fi vrut să mişte acul cu a doua suta mia parte, ca să vadă ce se întâmplă…

Nici a doua undă nu dădu un rezultat, nici a treia…

A patra, a cincea, a zecea la fel.

În sfârşit, la a cinoizacea diviziune, iepurele se culcă pe o parte şi îşi întinse picioarele.

Emisia de radiaţii fu oprită. Iepurele continua să stea culcat.

Din nou îşi puseră întrebarea: ce-i de făcut

Deşi de fiecare dată când se deconecta generatorul farfurioara cu mâneare, i se lua din faţă, iepurele apucase totuşi să manince destul în timpul experienţelor; probabil se săturase şi acum simţise nevoia firească de a se odihni, chiar şi fără influenţa undei respective. Ar fi putut să fie şi altceva: influenţa undei fie ca a coincis cu nevoia de a se odihni a iepurelui, fie că a provocat un întreg complex de funcţii ale odihnei care acum, asemenea unui ceas întors, va acţiona până se vor epuiza de la sine reacţiile care le-a determinat.

— Ehei, Nikolai Arsentievici – exclamă Ridan, cuprins de un interes din ce în ce mai mare faţă de cele ce se petreceau – astea nu-s experienţele de fizică ale bătrânului Calvani. Nu uita că suntem în domeniul biologiei! Ştii ce facem noi acum? Provocăm în mod artificial fenomene naturale într-un organism viu. Iată ce este important! Asta-i foarte important!

Ridan îşi dădu imediat iseama cum poate fi aflată cauza „odihnei iepurelui: va luat un alt iepure şi-l va expune la acţiunea aceleiaşi unde. Aşa şi făcu, dar chiar de la început, când aşeză micul animal lângă mâneare, înţelese că numai repetarea aceluiaşi efect va rezolva problema. Dacă iepurele acesta nu. Se va culca imediat, ca şi primul, nu se va lămuri nimic. Se năştea o nouă problemă: provoacă oare fiecare undă a generatorului aceleaşi reacţii la toate animalele – fie chiar din aceeaşi specie? Un răspuns negativ anunţa greutăţi uriaşe în viitor… Mereu alte idei, în lanţ, îi veneau lui Ridan în minte. Experienţele acestea lăsau să se întrezărească necesitatea unor cercetări în viitor al căror număr îl speria.

În clipa următoare însă, profesorul triumfa: conectă generatorul fără să schimbe acordul, şi cel de-al doilea iepure se culcă liniştit pe o parte, uşor, destinzându-şi membrele de parcă ar fi vrut să demonstreze anume lungimea absurdă a labelor sale din spate, cu degetele desfăcute.

Atunci, furat de noua sa victorie, Ridan nu se putu stăpâni şi încălcând flagrant planul stabilit, fără să-i spună lui Nikolai niciun cuvânt – înlocui iepurele cu un cobai şi conectă din nou aparatul la aceeaşi lungime de undă.

Cobaiul începu să-şi scarpine spinarea cu înverşunare, când cu o labă din spate, când cu cealaltă, legănându-se caraghios într-o parte şi-n alta şi uneori căzând pe-o coastă; probabil că nu putea să ajungă cu laba locul respectiv. Ridan deconectă, şi cobaiul încetă să se mai scarpine. Conectă din nou şi cobaiul începu iarăşi să se scarpine! Repetă’ experienţa de câteva ori şi de fiecare dată se întâmplă acelaşi lucru.

— Vezi, Nikolai Arsentievici? spuse el în timp ce ochii cenuşii îi străluceau. Fiecare specie, alte unde! Bineînţeles că aici trebuie să existe o lege… Dar… cum s-o găseşti?… Şi mai ales, ce te faci cu ceea ce este mai important, adică omul?… Tiii, ce muncă ne aşteaptă!

Ridan îşi nota cu înfrigurare, scurtând frazele şi cuvintele la maximum, tot ceea ce se petrecea – lungimea de undă, reacţiile animalelor, concluziile, noile idei… Nikolai fu nevoit să rupă o a treia pagină din carnetul său de note, pentru că nu găsiră altă hârtie la îndemână.

Trecură la cea de-a doua parte a încercării „generatorului de minuni” – începură să varieze unda de la celălalt capăt al scalei de acord. „Cea din urmă” undă nu dădu niciun rezultat. Penultima undă, la fel. Se repetă aproape la fel tabloul de la început: abia după câteva zeci de diviziuni se manifestă influenţa radiaţiilor asupra comportării animalului. De data aceasta în faţa ecranului se afla un câine închis într-o -cuşcă portativă. Câinele începu să latre…

Dintre toate impresiile acelei „nopţi a minunilor”, aceasta a fost cea mai puternică. Un astfel de lătrat n-a mai dobândit niciodată un experimentator. Privind drept în ochii lui Nikolai. Care se afla mai aproape, câinele lătra încet, desluşit, cu pauze nu prea mari şi perfect egale, pronunţând parcă nişte cuvinte de-ale lui, câineşti, pline de o semnificaţie misterioasă

— Părea -că-i avertizează pe om, că-i aduce la cunoştinţă ceva extrem de important…

Deconectarea generatorului oprea imediat efectul, care dispărea complet, fără să lase absolut nicio urmă. Din toată comportarea câinelui, Ridau vedea că în acel moment în creierul lui se stinge un întreg complex de fenomene, probabil legate reflex de acel centru care a fost excitat de radiaţii. Acest lucru trebuia de asemenea lămurit.

Ridan puse în sfârşit capăt muncii în noaptea aceea… Iar primul lucru pe care-l făcu a doua zi dimineaţă fu să discute serios cu Nikolai între patru ochi. Intenţia profesorului era să-l convingă pe Nikolai că ar trebui să renunţe la muncă cel puţin până la întoarcerea lui din călătoria pe râul Ufa. De data aceasta profesorul folosi argumente care-l făcură pe inginer să fie numai ochi şi urechi. Îi demonstră că „gama” intereselor lui Nikolai este periculos de îngustă. Folosind un întreg şir de exemple istorice, el îi arătă lui Nikolai ce urmări tragice poate sa aibă pentru psihicul unui om concentrarea îndelungată a gândurilor în sectoare limitate ale creierului.

Eşti încă tânăr, Nikolai Arsentievici – spunea el – şi la vârstă dumitale e foarte primejdios acest lucru. Uite, primele simptome au şi început să se arate. Indispoziţii nervoase, insomnie, oboseală, „harababura gândurilor”, toate acestea sunt simptome ale unui început de dezechilibru psihic. Nu-i târziu încă să refaci echilibrul. Dar pentru asta trebuie să acorzi un repaus temeinic tuturor celulelor „radiotehnice” ale creierului dumitale, iar pe toate celelalte, care au început să lâncezească din lipsă de activitate, să le pui să lucreze, îţi este necesară o mai mare variaţie de idei, impresii şi interese!… Şi-apoi… Nu te supăra, Nikolai Arsentievici, dar ca unul ce sunt mai mare decât dumneata, am dreptul să-ţi spun… în ultimii ani ai rămas vădit în urmă cu cultura.

Chiar şi în cercul nostru familial… Nataşa începe sa ţi-o ia înainte în ce priveşte gradul de informare în materie de politică, artă… O comparaţie cu Wiekling este vădit în defavoarea dumitale deşi, de fapt, în ceea ce priveşte calităţile, el nu face nici cât degetul dumitale cel mic. Educaţia burgheză îl ajută să păstreze şi să menţină numai un lustru superficial de intelectual. Dumneata ai fond, eşti un intelectual de altă formaţie, un intelectual sovietic. Aceasta este o noţiune mult mai largă, superioară, incompatibilă cu tot ce e „superficial” şi numai „superficial”. Şi intelectualul sovietic, însă, trebuie să-şi aibă fizionomia sa… fizionomie, nu mască!

O fizionomie nobilă şi atrăgătoare, lipsită de pedanterie, dar şi de acele trăsături care au dat naştere noţiunii dispreţuitoare de „semiintelectual”…

Ridan nimerise tocmai acolo unde trebuia. Operaţia era dureroasă, dar eficace. Nikolai înţelese toate aluziile transparente ale profesorului; se privi cu un ochi străin, obiectiv, şi-şi aminti lapsusurile sale din cursul discuţiilor de aseară în prezenţa lui Wiekling, înţelese şi sensul mai adânc al comparaţiei pe care Ridan a făcut-o între el şi Wiekling, deşi n-a spus niciun cuvânt despre Ana…

În faţa lui Nikolai se reliefa cu o limpezime implacabilă prăbuşirea „sistemului său de viaţă”, a luptei lui pentru a ajunge Inginer cu I mare. Căci tocmai despre aceasta vorbise Ridan!

Oricât de amar era sensul acestei „operaţii” a lui Ridan, ea avu asupra lui Nikolai acţiunea unui duş rece, care-l readuse la realitate.

— Am înţeles tot – îi spuse el lui Ridan, strângându-i mâna cu recunoştinţă. Aveţi dreptate. Din clipa asta îmi schimb orientarea!

Pronunţă aceste cuvinte ca pe un jurământ şi cu multă bucurie, deoarece ştia că următorul pas îl va face spre Ana; cu cine altcineva ar fi putut să chibzuiască, să traseze programul acestei cotituri hotărâtoare? Cine îl va putea ajuta apoi să acţioneze?!… Şi iată că începură să se depene zilele noii lui vieţi. Din viaţa de altădată rămaseră numai „carturile în eter”, dar şi acestea căpătară o nouă semnificaţie: Nikolai „îşi pregătea schimbul”, îl antrena pe Anatoli Nârkin, învăţându-l „scrisul” său la manipulatorul Morse.

Tungusov nu mai călca pragul laboratorului său atelier. De altfel, acum nici n-avea ce să facă acolo.

„Cucerirea culturii”, vechea lui pasiune, puse stăpânire pe el cu o nouă forţă. Acum asaltul era mai organizat, mai matur. Eliberându-se lăuntric din captivitatea treburilor şi ideilor sale ştiinţifico-tehnice, Nikolai îi apăru Anei, în discuţiile pe care le purta cu ea, ca un om cu cerinţe şi planuri mari, la realizarea cărora abia acum căpătase posibilitatea să treacă.

Gândurile lui o înflăcăraseră pe Ana. Ea simţi că şi în faţa ei stă sarcina autoperfecţionării ca o sarcină conştientă a vieţii; îşi dădea seama că modul spontan în care îşi însuşea cultura până acum n-o mai putea şi nici nu trebuia s-o satisfacă! Să meargă înainte, mereu, neobosit, să urce tot mai sus!… Acesta era imperativul tuturora, şi al Nataşei, şi al lui Fiodor… Toţi cei patru prieteni se văzură antrenaţi în această nouă acţiune „de dobândire a unei culturi înalte”. Alcătuiau liste „cu lacunele ce trebuiau completate mai întâi: literatură beletristică şi de specialitate, conferinţe, simpozioane şi discuţii, excursii şi vizite la muzee, concerte şi alte „spectacole”. Întocmeau programe şi orare… Toţi se afundară până peste cap în această muncă plăcută, cu atât mai antrenantă cu cât fiecare găsea în ea ceea ce socotea că-i este necesar. În rarele seri când nu mergeau cu toţii împreună la teatru, cinematograf sau concert, purtau discuţii despre diferite probleme. Toţi notau ceea ce li se părea interesant pentru a fixa mai temeinic în memorie cunoştinţele dobândite.

Nu uitau nici de pregătirea în vederea călătoriei. Cumpărau treptat inventarul de care aveau nevoie, îmbrăcăminte, diferite alimente…

Nikolai citea mult, temeinic, pasionat, aşa cum făcea orice treabă de care se apuca. Cea mai mare parte a zilei o petrecea în grădină, într-un boschet de iederă. Era tratat întocmai ca un convalescent. Profesorul luase chiar măsuri ca starea lui să fie zilnic consemnată într-o fişă personală.

Între timp, cu Ridan se petrecea ceva ciudat. După acea „noapte a minunilor”, obişnuita lui veselie crescu şi mai mult, în întreaga lui comportare se simţea vibraţia unei mari viotorii. Şi cu toate că orice discuţii referitoare la treburile lui Ridan erau acum strict interzise, fetele bănuiau ce se petrece cu el şi înţelegeau de ce profesorul, când venea acasă, glumea aşa de vesel, fredona şi lua în râs „activităţile lor culturale”. De erau destul de bine informate asupra visurilor şi speranţelor lui Ridan.

Peste câteva zile însă, toate acestea luară sfârşit. Ridan nu mai era de recunoscut. Mereu tăcea, dus pe gânduri. Cu fiecare zi se cufunda tot mai mult în propria-i persoană şi se posomora de parcă s-ar fi zbătut fără succes să găsească soluţia unei probleme dificile, o ieşire din nişte complicaţii noi şi serioase. Nu lucrase încă niciodată cu încordarea cu care lucra acum. Obişnuitul program riguros al zilei fusese stricat. După-masă, Ridan nu se mai odihnea timp de o oră în „sânul familiei”, aşa cum făcea de obicei, şi nici nu mai intra apoi în cabinetul său să-şi facă bilanţul zilei de lucru, oi se înapoia vijelios în laborator. Bilanţului îi consacră începutul nopţii şi acum nimeni nu ştia când se culcă profesorul.

La ora opt dimineaţa era întotdeauna sculat, îşi bea paharul de ceai tare, pregătit de tuşa Paşa, şi dispărea pe coridorul Institutului. Aici, de obicei, îl întâlnea pe Târsa. Încet, cu grijă, străduindu-se să nu tulbure animalele, Târsa aducea în laboratorul profesorului cuştile cu animale, bombănind ca de obicei, de parcă ar fi stat de vorbă cu toate aceste vieţuitoare într-o limbă numai de ei ştiută. De altfel, poate că într-adevăr aşa era. În orice caz, Ridan susţinea că animalele îl înţeleg pe Târsa mai bine decât oamenii.

La început, profesorul organiza scurte convorbiri cu colaboratorii săi. Discutau rezultatele muncii efectuate în ajun şi, dacă era nevoie, examinau animalele expuse la radiaţii. Cu acest prilej punea la punct programul de cercetări pentru ziua curentă.

Apoi, împreună cu unul dintre principalii săi tovarăşi de muncă şi asistenţi – Ivan Lukici, un bătrân cărunt, uscăţiv, anatomist şi chirurg cu experienţă sau cu Vikentii Sergheevici, un talentat endocrinolog – intra în „laboratorul de plumb”. La intrare, lângă „stiva” de cuşti abia aduse îl aşteptau Târsa, înveşmânitat în halatul lui alb şi încă un laborant. Toţi dispăreau în spatele uşii, închisă apoi cu zăvorul de profesor.

Acolo începea vrăjitoria, căreia Ridan îi dăduse denumirea comodă şi evazivă de „gradarea fiziologică a generatorului”. Sensul acestei munci consta în a stabili ce funcţii fiziologice provoacă în organismul animalului fiecare undă a „generatorului de minuni”. Scala de acord, rotundă, realizată de Wiekling, cuprindea întreaga gamă de microunde biologice pe care le emitea generatorul. Ea permitea să se împartă această gamă în 200 000 de diviziuni, adică să se obţină 200 000 de unde diferite, stabilite cu precizie. Din punct de vedere fiziologic, nu era prea mult: numai emisferele mari ale creierului omenesc conţin miliarde de celule – centre ale activităţii nervoase. Dar în majoritatea cazurilor de se îmbină în grupe, unite printr-o activitate comună. Lucrul acesta salva situaţia, fiindcă 200 000 lungime de undă ar fi reprezentat o problemă extraordinar de complexă. Ridan calculase că pentru a determina efectul fiziologic al fiecărei unde cu un singur G.M., chiar dacă ar avea la dispoziţie un număr mare de colaboratori fiziologi şi sute de animale de experienţă, ar fi avut nevoie de cel puţin şase ani şi asta lucrând câte opt ore pe zi!

O porţiune oarecare din scala de acord, Ridan o „gradase” încă în primele zile. Avusese noroc: printre frecvenţele cele mai joase, de la care începuse operaţia de „gradare” a scalei, se aflau o serie întreagă de unde care controlau funcţiile principale ale sistemului vegetativ – respiraţia, activitatea inimii, a vaselor şi altele.

Cum era şi de aşteptat, începutul cercetării acestui domeniu necunoscut a fost deosebit de bogat în noi observaţii extrem de interesante. Ridan făcea descoperiri una după alta.

În primul rând, constatase că funcţiile cele mai primitive ale organismului corespund celor mai joase frecvenţe din gama undelor G.M. Se părea că dezvoltarea funcţiilor, complicarea lor în procesul evoluţiei mergea paralel cu apariţia frecvenţelor tot mai înalte în sistemul nervos. Apoi se confirmă o observaţie care îl speriase foarte mult pe profesor încă din acea „noapte a minunilor”: dar efectul undelor e diferit pentru specii diferite! „Oare la fiecare specie de animale – se gândi Ridan, alarmat – destinaţia frecvenţelor este alta? Dacă este aşa, atunci toată această „gradare” pe animale va fi nefolositoare pentru ceea ce este mai important – pentru om !”

Dar curând profesorul se linişti: el constată că fiecare specie de animale necesită numai un oarecare decalaj al undei, o deplasare a scalei de acord, introducerea unui anumit corectiv, acelaşi pentru toate undele. Atunci începu să determine aceste corective pentru diferitele specii şi clase de animale. În laborator, în afară de iepuri, câini, şi alte mamifere, îşi făcură apariţia cele mai variate animale: moluşte, peşti, broaşte, insecte, şerpi, păsări…

Erau descoperite şi alte legi extrem de interesante. Fiecare dintre de necesita o serie de cercetări speciale şi la început în primele zile ale lucrului cu „generatorul de minuni”, Ridan, fără să se zgârcească, acorda studiului lor tot timpul necesar, întrerupând mereu munca de gradare a scalei de acord.

Acum însă totul decurgea altfel. Ridan nu se mai lăsa furat de la lucru, oricât de interesante s-ar fi arătat noile idei ce-i veneau în minte. Se grăbea. De altfel, întreaga lui muncă îmbrăcase acum forme simple, neobişnuite pentru profesor. Nu mai aştepta ca înainte – uneori câte un ceas, şi mali bine – atunci când acţiunea noii unde, probabil ascunsă în anumite procese interioare ce se desfăşurau lent în organism, nu avea o influenţă asupra comportării animalului. Reacţiile „externe” se manifestau aproape instantaneu. După punerea în funcţiune a G.M.ului, animalele se culcau supuse, se scărpinau, încercau diferite feluri de excitări, îşi încordau involuntar anumiţi muşchi sau chiar grupuri întregi de muşchi, şi toate acestea în raport de poziţia acului indicator pe scala de acord; era de ajuns o schimbare cât de mică a acordului generatorului pentru ca imediat să se schimbe şi influenţa radiaţiilor. Stările provocate de radiaţii dairau întotdeauna atâta timp cât funcţiona generatorul. O dată cu deconectarea lui, unele reacţii dispăreau instantaneu, după cum apăruseră, altele mai persistau un timp oarecare. Intensitatea radiaţiilor, reglată de un buton special, se vede că nu avea niciun fel de influenţă asupra felului reacţiei; probabil însă că influenţa abia perceptibil intensitatea manifestării ei. Lucrul acesta Ridan deocamdată nu-l lămurise.

Dacă influenţa unei noi unde nu se manifesta în cinci minute, Ridan nu mai aştepta şi nici nu făcea însemnarea respectivă în caietul său: aceste unde aveau să fie descifrate mai târziu, în „etapa a doua” a operaţiei de gradare; acum îl interesau numai reacţiile rapide ale organismului.

— De ce? îl întrebă o dată Nikolai. Îl vizita adeseori pe profesor şi urmărea cu mare interes munca lui, care într-adevăr părea o muncă de vrăjitor.

— N-are rost să stabilim legile generale înainte de a trece la om – răspundea Ridan. Dacă aş începe să studiez acţiunea tuturor frecvenţelor, nici într-o viaţă n-aş termina până la capăt operaţia de gradare a scalei de acord. Deocamdată mi-ajunge să stabilesc în ce sectoare ale scalei se află diferitele grupuri de funcţii… Ehei, dacă aş avea vreo douăzeci de G.M.-uri!… dar deocamdată e încă prea devreme…

Era convingător dar… de neînţeles. Ce nevoie are de aceste „sectoare”? Şi de ce Ridan verifică totuşi cu atâta minuţiozitate toate frecvenţele, temându-se să nu scape vreo mişcare cât de mică a acului indicator? Aveai impresia că tocmai printre reacţiile rapide ale organismului Ridan căuta ceva precis.

De fapt, legile principale fuseseră stabilite şi, după părerea lui Nikolai, acestea erau absolut suficiente ca să se „poată începe experimentarea la om, măcar la funcţiile lui cele mai simple. Doar acum, înainte de „etapa a doua a operaţiei de gradare”, n-o avea de gând profesorul să purceadă la tratarea unei anumite boli! O asemenea inconsecvenţă i-ar fi fost cu totul străină. Nu… Nikolai vedea că Ridan, prin operaţia sa simplificată de gradare a scalei de acord, căuta cu perseverenţă pe scala G.M.ului ceva foarte simplu şi foarte important… Şi, după cât se vede, nu găsea. Prin asta se explică starea lui de concentrare din ultimul timp. Nikolai ştia bine ce înseamnă în munca ştiinţifică să cauţi şi să nu găseşti ceea ce neapărat trebuie găsit! Dar ce anume şi de ce cu atâta grabă încordată căuta acum Ridan?

Într-o zi, Ridan îl luă pe Nikolai în cabinetul său şi începu o discuţie încâlcită, al cărei sens Nikolai nu putu să-l înţeleagă mult timp.

— Ai să auzi acum întrebările unui profan – începu el cu deznădejde în glas. Spune-mi, se pot oare… ca să spunem aşa… schimba radiaţiile generatorului în aşa fel ca el să capete… valoare inversă!

— Cum valoare inversă?

— Ei, valoare negativă… să zicem… Nikolai Arsentievici, iartă-mă, îmi dau seama că vorbesc prostii, dar ce să fac! încearcă să mă înţelegi! Undele G.M.ului pun celulele nervoase în acţiune, le excită. Asta o ştii. Dar fiziologia organismului se bazează nu numai pe excitarea unor nervi sau funcţii, ci şi pe inhibarea lor. Pavlov a arătat în mod foarte convingător rolul extrem de important al acestor fenomene inhibitive în sistemul nervos şi în viaţa organismului. Acum înţelegi? Pentru a putea dirija cu adevărat funoţiile, trebuie să Sităpânim şi aceste procese. Undele G.M.ului nostru trebuie să fie capabile nu numai să excite dar, atunci când este nevoie, să şi anihileze excitarea celulelor nervoase, să le paralizeze pentru o vreme… Nu mă pricep la fizică, nu ştiu ce-s acelea faze sau forme de oscilaţii, liniare şi neliniare… habar n-am… Dar… nu există cumva posibilitatea de a folosi unul din aceste fenomene în aşa fel ca, fără să schimbăm unda, s-o transformăm din punct de vedere calitativ, să-i schimbăm sensul, ca să spun aşa, în sens contrar?…

— Ştiu eu? Cred că nu – răspunse într-o doară Nikolai, neînţelegând prea bine esenţa întrebării.

Discuţia aceasta n-avu niciun rezultat.

Nikolai avea impresia că profesorul ocoleşte problema principală şi importantă care îl frământa în ultima vreme şi care l-a descumpănit atâta. Ridan, la rândul lui, căpătă convingerea că rezolvarea pe oare o căuta nu se ascunde în radiotehnică. Şi asta îl bucura.

— Aşadar – rosti el gânditor – pentru a obţine aceste reacţii inhibitive sunt necesare… probabil alte unde. Ciudat! Deocamdată n-am descoperit nicio undă de acest fel. Dacă am să le găsesc, atunci va trebui poate să ne facem o altă reprezentare despre acest proces. Ar însemna că inhibiţia, ca atare, nu există, există doar o altă formă a excitaţiei, cu efect opus. Dar… să vedem. Am să mai caut.

Şi iată-l căutând din nou şi din nou…

Citi din nou în lucrările lui Pavlov tot ce se referea la procesul inhibiţiei. Toate acestea nu sunt prea clare. Inhibiţia este un proces opus excitaţiei. O acţiune externă, recepţionată de „antene”-nervi periferici (Ridan şi începuse să creeze o nouă terminologie radio-fiziologică), excită centrul nervos, celula. Apoi excitaţia încetează şi în celulă începe un fenomen opus – inhibiţia. Cu cât excitaţia este mai puternică, cu atât este mai intensă şi inhibiţia. Un fel de oboseală, o epuizare a rezervelor de energie. Asta-i limpede. Dar inhibiţia, afirmă Pavlov, poate să iradieze – să se propage, să cuprindă celulele vecine, să treacă pe alte sectoare ale creierului. Ce înseamnă asta? Cum poate oboseala să cuprindă celule care până atunci n-au funcţionat?! Cum îţi poţi închipui oboseală fără muncă? Să fie o reacţie chimică? O intoxicaţie? Activitatea sistemului nervos dă naştere la toxine care se infiltrează în ţesuturile înconjurătoare şi atacă celulele nervoase vecine, intoxicându-le şi paralizându-le? Nu, această ipoteză a şi fost dezminţită. Chiar Pavlov dovedeşte prin fapte că inhibiţia apare în unele cazuri imediat, în mod izolat, fără o excitare prealabilă a sectoarelor vecine ale creierului.

Toate acestea pot fi totuşi explicate când avem de-a face cu reflexe condiţionate, adică cu nişte conexiuni nervoase care se formează între diferiţi centri ai creierului, la început independenţi unul faţă de celălalt. Aceste conexiuni, a căror natură şi formă reală au rămas până acum neexplicate, se creează în procesul activităţii vitale a fiecărui animal. Numai datorită lor animalul „ştie” cum să se comporte, cum să trăiască, ce să întreprindă ca să nu moară.

Dar Ridan are cu totul alte obiective. El nu studiază nici reflexele, nici activitatea nervoasă superioară în general. El ignorează toate acestea. N-are nevoie de niciun fel de „semnale” naturale sau artificiale – excitanţi secundari, ca să provoace la animal acţiunea vreunei funcţii. Trecând peste toate acestea, el excită direct acel centru al creierului de care are nevoie. Câinele începe să secrete salivă fără să vadă mâncarea, fără niciun fel de semnale convenţionale – numai sub acţiunea unei anumite unde, de o anumită frecvenţă. Făcu următoarea experienţă: puse în faţa G.M.ului un câine „proaspăt”, adică nesupus vreunei experienţe, şi fixă unda „salivară” de intensitate maximă, pe care o găsise între timp. Imediat saliva începu să curgă în eprubetă prinsă de o fistulă deschisă pe botul câinelui – după toate regulile tehnicii pavloviene. Peste câteva secunde însă scurgerea încetă, începură să cadă picături din ce în ce mai rare şi, în sfârşit, se stabili o salivaţie uniformă, cam treizeci de picături pe minut, după cât se pare, maximum din ceea ce poate să producă o glandă care a epuizat rezerva acumulată.

Trecu o oră, trecură două, trei… Ridan nu schimbă condiţiile experienţei. În a patra oră câinele începu să dormiteze. Inhibiţie? „Iradiaţie în scoarţa emisferelor lui cerebrale?”, după cum susţine Pavlov? Nu. Câinele de control, prins alături într-un dispozitiv special şi neexpus la radiaţie, a închis de mult ochii şi şi-a lăsat capul în piept…

Profesorul tare n-ar vrea să amestece fiziologia cu psihologia, dar înţelege foarte bine că „eforturile” acestor sărmani „azorici” în laboratorul acesta liniştit nu se pot sfârşi altfel decât cu somn… În sfârşit, abia după cinci ore deconectă generatorul. Salivaţia încetă imediat. Câinelui i se dădu mâneare. Salivaţia produsă era mai puţin decât normală. Nu mai încăpea îndoială că celulele întregului aparat salivar dădeau semne de oboseală. După câteva minute de odihnă, de începură să funcţioneze normal. Unde-i atunci inhibiţia?!

Încercă toate gradele de intensitate a fluxului de radiaţii, toate schimbările de undă, până la limitele rezonanţei cu centrul salivar al creierului. Voia să găsească acele condiţii de expunere la radiaţii în care secreţia salivei să se oprească complet (sau măcar să se micşoreze), chiar şi la un câine flămând, în timp ce mănâncă. Iată ce căuta Ridan.

În fiecare zi profesorul nota în caietul săli liniat descrierea unor noi serii de funcţii provocate de el. Şi în fiecare seară, după ce termina ultima însemnare, îşi răvăşea părul cu un aer nemulţumit, închidea înciudat caietul şi uneori bombănea, zbârlindu-şi mustaţa: — Eh, la naiba! Iar n-am găsit!

* * *

Un nou eveniment însenină întrucâtva concentrarea mohorâtă de oare era cuprins Ridan. Lucrurile se petreoură astfel: O dată, înaintea prânzului, Mămicuţa năvăli ca o vijelie în laborator:

— A venit Simka! anunţă el.

— În sfârşit! exclamă profesorul, bucuros. Pică tocmai bine. Tocmai acum am mare nevoie de el! Adu-l în cabinet. Să vedem, m-a uitat?

Peste câteva clipe, cineva bătu la uşa cabinetului lui Ridan.

— Intră !

Uşa se deschise larg şi o fiinţă de culoare cafenie-întunecată se strecură moale în cameră, şchiopătând şi cumpănindu-se dintr-o parte în alta.

— Simka ! exclamă Ridan.

Iar fiinţa aceea se năpusti şi-i sări pe piept. Două labe lungi, păroase, îi încolăciră gâtul, iar o mutrişoară tristă de cimpanzeu se lipi de umărul profesorului. Simka era cel mai preţios dintre animalele de experienţă din „menajeria” lui Ridan. Fusese achiziţionat cu vreo cinci ani în urmă, când era încă foarte tânăr, şi se dovedi excepţional de capabil. Încăput pe mâinile unui dresor învăţase atât de multe, şi prin întreaga sa comportare se deosebea atât de mult de un animal, încât profesorul a fost nevoit să creeze pentru el condiţii cu totul deosebite. Simka era favoritul întregii familii. Ieşea adesea din cuşca sa mare, din colţul maimuţelor, şi ore întregi petrecea în locuinţa lui Ridan, jucând mingea cu Ana şi Nataşa, distrându-le prin interesul său aproape omenesc faţă de orice obiect nou şi mai ales faţă de jucăriile mecanice cumpărate în mod special pentru el, pe care le strica repede tot scotocind curios în ele.

Cu o uşurinţă neobişnuită el a învăţat să se folosească de lingură sau să bea din cană, şi de atunci şedea la masă cu toţi. Mai târziu, treptat, şi-a însuşit unele obligaţii elementare de servitor şi îşi îndeplinea acest rol cu cel mai mare zel şi interes. Pe Simka îl atrăgea mai ales tot ceea ce îl apropia de om. Uneori aveai impresia că şi-a impus drept scop să şteargă ultima, treaptă care despărţea omul de restul regnului animal. Bineînţeles că Ridan a fost nevoit să-l scutească pe Simka de orice fel de operaţii primejdioase şi dureroase legate de studierea creierului şi să-i acorde mai ales rolul de obiect de observaţii.

Cu doi ani în urmă însă, Simka începu dintr-o dată să dea semne de indispoziţie şi curând „căzu la pat”. Părea că are tuberculoză, boală foarte răspândită la maimuţele care trăiesc în latitudinile nordice. Ridan îşi examină cu atenţie pacientul şi hotărî că singura metodă sigură de tratament este să-l trimită temporar pe Simka undeva în Sud, într-o climă şi o ambianţă mai potrivite lui. Simka a fost trimis, până se va vindeca, într-una din cele mai bune crescătorii de maimuţe din Transcaucazia.

Lăsat aproape în voia lui şi a semenilor săi, într-o pădure subtropicală sălbatică, învăluită de liane, la început „semiomul” s-a întristat şi mai mult. Ceasuri întregi Simka şedea nemişcat, undeva, într-un locşor ascuns, în hăţişuri, urmărind cu indiferenţă zborul fluturilor viu coloraţi. Colaboratorii acestui sanatoriu de maimuţe, care urmăreau cu atenţie comportarea „pacienţilor”, comunicau din când în când lui Ridan starea sănătăţii lui Simka.

În cele din urmă, natura triumfă. Încetul cu încetul, cimpanzeul începu să se învioreze, nu mai tuşea, se împrieteni cu semenii săi şi, probabil, începu să uite deprinderile şi afecţiunile lui omeneşti. Era totuşi destul de tânăr.

Şi iată-l din nou la Moscova.

Chiar de la prima întâlnire, Ridan se convinse că Simka nu l-a uitat. Mămicuţa urmărea emoţionat această manifestare de duioşie a maimuţei. Curând constatară că Simka, în general, n-a uitat nimic. Din cabinet, toţi trei porniră în sufragerie, să mănânce. În ziua aceea niciunul dintre tineri nu era acasă: dis-de-dimineaţă plecaseră toţi într-o excursie în afara oraşului. Bineînţeles că Ridan nu scăpă prilejul să-l prezinte tuşei Paşa pe Simka în modul cel mai spectaculos. Se aşezară la masă în momentul când tuşa Paşa se afla la bucătărie. Când intră în sufragerie, Simka şedea în dreapta profesorului, cu şerveţelul la gât şi cu o cană în mână. Mutra lui păroasă avea un aer grav, iar ochii priveau indiferent la tuşa Paşa care îi era necunoscută. Biata femeie încremeni la câţiva paşi de masă.

— Ce-i asta? bolborosi ea încet, fără să-şi desprindă privirea de la arătare şi începu să se dea încetişor înapoi.

Ridan îi spunea ceva lui Simka, prefăcându-se că nu observă spaima ce-o cuprinsese pe tuşa Paşa. În sfârşit, cu mâna dusă la spate, tuşa Paşa găsi clanţa uşii şi, cu o neobişnuită agilitate, ieşi afară.

Peste câteva clipe, uşa se întredeschise puţin şi se închise din nou cu zgomot. Mai târziu, când Ridan voia să o necăjească pe tuşa Paşa, susţinea că ea, care era o atee convinsă, în clipele acelea şi-a făcut cruce în dosul uşii şi că după aceea a deschis să controleze dacă „vedenia” a dispărut.

Totuşi Simka se dovedi până la urmă o fiinţă atât de paşnică şi de prietenoasă, încât tuşa Paşa îl îndrăgi foarte repede. Atâta doar că nu putea cu niciun chip să înţeleagă deprinderile lui „omeneşti”, dobândite, care o uimeau profund şi îi păreau cu totul nepotrivite la o maimuţă.

Pentru Ridan, întoarcerea lui Simka era un eveniment important. În orice clipă putea să survină cotitura hotărîtoare în mersul cercetărilor sale. Şi atunci i-ar fi prins tare bine un reprezentant al lumii animale aflat pe penultima treaptă a scării evoluţiei.

* * *

Discuţia cu Ridan nu trecu pentru Nikolai fără să lase urme. Mereu se gândea la ea şi cu cât se gândea mai mult, cu atât mai puţin îl satisfăceau argumentele profesorului. Bineînţeles că toate raţionamentele referitoare la procesele de inhibiţie erau juste; enigma pe care voia Ridan să o dezlege i se părea importantă. Cu toate acestea, Nikolai considera toată această argumentare logică drept un paravan care îi îngăduia profesorului să nu spună tot ce gândeşte. În orice caz, Nikolai nu găsea niciun temei grabei cu care lucra acum Ridan.

Sosi însă ziua când profesorul „se trădă”. Nikolai, cel puţin, era convins că dezlegase planurile ascunse ale lui Ridan

Erau singuri în acest laborator căptuşit cu plumb, când Ridan îl întrebă deodată pe inginer:

— Spuhe-mi, Nikolai Arsentievici, ai vreo veste din Apus? Ţi-a comunicat ceva prietenul din Germania?

— Nu, n-a mai apărut în eter. Ultima lui comunicare o ştiţi.

— Nu cumva se teme că i se întinde o cursă? Acum te înlocuieşte Anatoli Vasilievici, şi poate a „simţit” că-i altcineva…

Anatoli Vasilievici… Aşa îi spunea Ridan întotdeauna lui Tolea Nârkin, care acum făcea regulat de cart în eter în zilele şi la orele cuvenite. Foarte tânăr încă, de-abia ieşit de pe băncile şcolii, bondocul Tolea, cu părul vâlvoi, era atât de serios încât provoca râsul. Fire iremediabil tăcută, Tolea cucerise simpatia profesorului prin capacităţile lui uimitoare în domeniul radiotehnicii, capacităţi despre care Nikolai îi povestea deseori profesorului.

— E imposibil să-şi dea seama de înlocuire – îi răspunse Nikolai. Nârkin mă imită într-un mod artistic. Niciunul dintre radioamatorii noştri nu observă această înlocuire.

Asta a fost tot. La început, Nikolai nu acordase nicio importanţă acestei discuţii, dar noaptea, în timp ce sta culcat în pat, îşi aminti deodată de această întrebare neaşteptată pe care i-o pusese Ridan şi o idee cu totul neaşteptată îl ului. Pe Ridan îl preocupă aparatele lui Gross, „razele morţii”! Va să zică, despre asta-i vorba! Iată ce caută el, probabil, în spectrul radiaţiilor emise de „generatorul de minuni” – moartea! Da, într-adevăr asta este o reacţie simplă şi violentă. Moartea instantanee… De aceea se grăbeşte el atât de mult! Nikolai îşi aminti observaţiile profesorului, le rezumă… Toate nu făceau altceva decât să confirme presupunerea lui. Aceste discuţii despre inhibiţie! Păi dar sigur… Să opreşti activitatea inimii, de pildă, printr-o singură atingere a fluxului de radiaţii, cum reuşeşte să facă pe un câine să-şi ridice instantaneu laba. Ah, Ridan! Ce consecvenţă uluitoare! Ce logică de fier în mintea aceasta genială! Totul este just în acţiunile sale, până şi misterul cu care şi-a înconjurat lucrarea de la bun început… Dar dacă el caută „razele morţii”, cu siguranţă că o să le găsească! Atunci… nu-i timp de pierdut. Aparatele aducătoare de moarte ale lui Gross pot să schimbe în orice moment mersul evenimentelor… Chiar a doua zi, Nikolai îşi scoase toate schiţele care se refereau la G.M., le examină. Cu atenţie, alese unele dintre de, începu să corecteze ceva, să facă altele noi… Ridan n-are decât să păstreze tăcere! Este dreptul unui mare savant să tacă până când rezultatele investigaţiilor sale îi vor permite să vorbească. Dar lui, lui Nikolai, acum totul îi este limpede. Noua descoperire a profesorului nu-l va găsi nepregătit. La momentul potrivit, totul va fi gata – şi pentru încercările care trebuie făcute pe poligon, şi pentru introducerea unei serii întregi de „G.M.-uri de luptă” în procesul de producţie a vreunei uzine de armament… începură zile de aşteptare încordată. Cu fiecare zi, firul indicator al scalei de acord a G.M.ului se mişca tot mai departe pe cadranul circular şi cu cât rămânea mai mic numărul de diviziuni încă neinvestigate ale scalei, cu atât mai emoţionat era profesorul dimineaţa, când se apropia de generator, cu atât mai îngrijorat arăta seara când venea să-şi bea ceaiul.

Ridan tăcea, închis în sine; tăcea şi Nikolai, ca să nu-i trădeze profesorului bănuielile sale şi noua surpriză pe care o pregătea pentru el.

* * *

Zumzetul a două semnale sacadate îl făcu pe Nikolai să tresară, deşi nu era nimic neobişnuit în faptul că Ridan îl chema în laboratorul său. Adeseori profesorul îi arăta noi reacţii interesante ale animalelor sau îl ruga să controleze felul cum lucrează G.M.-ul.

De data asta însă, sunetul soneriei îl tulbură pe Nikolai. Ieşi repede pe uşă. Coridorul i se păru mai lung ca de obicei.

Ridan îl întâmpină în prag, cu ochi strălucitori, frământându-şi părul răvăşit.

— Evrika! Evrika!! Dragul meu, totul este gata! Nikolai intră în laborator.

— Priveşte!

În colţul unei cuşti mari, aflate în faţa G.M.ului, cu labele lungi desfăcute neputincios, cu capul lăsat pe piept – asemenea unui ghemotoc întunecos, lipsit de viaţă, zăcea Simka.

— A murit! exclamă Nikolai, contrariat.

O alternanţă impetuoasă de sentimente îl zgudui. Mila îi copleşise inima – îl iubea foarte mult pe cimpanzeul acesta drăguţ, aproape un om. Cum de putea Ridan să se bucure atât de crud de victoria sa? Asta căuta profesorul să obţină! Găsise, în sfârşit, „unda morţii”! Dar nu numai mila pusese stăpânire pe el. Un fior rece îi străbătu spatele. Era ceva grandios. Ridan avea dreptate. Ceea ce realizase acum era mai important decât orice.

Zâmbind, profesorul îl urmărea în tăcere pe Nikolai. Şi atunci când acesta îl privi, gata să-şi exprime cu un aer posomorit admiraţia sa, izbucni într-un râs vesel.

— Îmi dau seama la ce te gândeşti, dragul meu. Dar stai niţel, sunt convins că ai tras o concluzie justă dintr-o premisă greşită. Se întâmplă. Aşadar, dă-mi voie în primul rând să te liniştesc: nu sunt de loc un ucigaş incurabil, aşa cum crezi dumneata. Simka trăieşte!

— Trăieşte?! se bucură Nikolai.

— Trăieşte, canalia… Trăieşte. În schimb… — Ridan termină pe un ton semnificativ şi triumfător: În schimb, doarme!

Toate frământările lui Nikolai se perindară din nou în sufletul său – de data asta însă în ordine inversă: Simka trăieşte, profesorul n-a săvârşit o crimă… atunci înseamnă că nici „unda morţii” nu există! Şi cu un aer aproape indiferent, spuse lungind vocalele:

— Doa-arme?

Ridan ridică mâna spre aparat şi răsuci butonul de contact.

Simka scoase un oftat, se mişcă într-o parte şi, clipind somnoros din ochi, îşi înălţă capul. Apoi se sculă, se apropie de gratii, îşi ridică sus braţele şi apucându-se de vergelele gratiei, privea liniştit spre cei doi oameni pe care-i cunoştea.

— Simka! Nikolai dădu să se apropie şi să mângâie animalul.

— Stai, Nikolai Arsentievici… Numai puţin. Ridan schimbă acordul generatorului şi iarăşi dădu drumul curentului.

— Văd că n-ai înţeles încă despre ce este vorba. Pleoapele lui Simka începură din nou să se închidă, un braţ îi lunecă jos pe vergeaua gratiei, apoi celălalt… Se aşeză, se lăsă pe o parte şi adormi din nou. Toate acestea se petrecură în decurs de patru-cinci secunde. Ridan deeoneotă generatorul.

— Acum deschide uşa cuştii, intră înăuntru şi încearcă să-l trezeşti.

Nikolai intră în cuşcă şi se aplecă asupra sărmanului cimpanzeu. Îl strigă, îl mângâie, îl zgâlţâi, îl întoarse de pe o parte pe alta… în sfârşit îl luă în braţe şi-l scoase afară din cuşcă. Simka respira zgomotos, inima îi bătea liniştit, ritmic, în coşul pieptului mic, ca de copil. Dar de trezit, nu se trezea.

Deodată, Nikolai înţelese tot.

Se repezi înapoi în cuşcă, îl lăsă pe Simka jos şi închise uş’ţa. Ridan găsise tocmai ceea ce trebuia! Nu există „razele morţii”, ci „razele somnului”! Ca efect, acelaşi lucru. Ba nu, e mult mai bine aşa! Iată pentru ce i-a trebuit inhibiţia!

— Konstantin Aleksandrovici, cât timp poate să dureze acest somn?

În loc să-i răspundă, Ridan schimbă unda şi dădu drumul curentului. Simka se trezi imediat.

— Cât doreşti, Nikolai Arsentievici. După cum vezi, cu ajutorul radiaţiilor poţi să-l trezeşti când vrei. Trezirea normală însă survine cu atât mai târziu cu cât este mai mare frecvenţa pe care o dau acestui sector al somnului.

În cazul de faţă, Simka s-ar fi trezit peste câteva ore, poate chiar peste o zi. Dacă măreşti şi mai mult frecvenţa, survine un somn adânc, patologic, un fel de letargie. Dar G.M.-ul poate să scoată obiectul şi dintr-o astfel de stare. Am verificat toate acestea. Acum ai înţeles, sper, despre ce este vorba, de ce am exclamat „evrika”!

— Extraordinar! şopti Nikolai, privind plin de admiraţie la Ridan. În imaginaţia lui văzu într-o clipă tablourile viitorului război. Armatele duşmanului, înzestrate cu cele mai noi şi mai nimicitoare arme, cu înspăimântătoarele maşini ale lui Gross montate pe autocamioane, se apropie de graftiţa noastră… Din depărtare, dintr-un adăpost care nu poate fi descoperit, sau dintr-un avion, radiaţiile G.M.ului alunecă mut de-a lungul frontului, pătrund în spatele frontului… Oamenii cad, cuprinşi pe neaşteptate de un somn de neînvins… Armele duşmanului tac, tehnica lor este moartă. Nu mai explodează obuzele artileriei. Nimeni nu mai este omorât. În acest război nu există moarte… nu există distrugeri… trupele noastre înaintează, îi dezarmează pe duşmanii adormiţi, le iau armele şi maşinile aducătoare de moarte şi le aduc în spatele frontului nostru… Apoi din nou alunecă pe armata adormită radiaţiile G.M.ului – de data asta altă undă… Soldaţii dezarmaţi se trezesc, se încolonează şi, sub escortă, sunt conduşi şi ei în spatele frontului nostru. Sunt prizonieri înainte de a lupta… Aviaţia nu va putea nici ea să se apropie de locul „bătăliei”, piloţii vor adormi de îndată ce avioanele lor vor apare la orizont. Bineînţeles că aici moartea nu va putea fi pe deplin evitată, dar câteva asemenea catastrofe cu totul de neînţeles pentru inamic şi aviaţia lor va fi paralizată…

— … Este o victorie grandioasă… de o importanţă istorică! şopti Nikolai.

— Da, aşa se pare. Ridan îşi frecă mulţumit mâinile. Nu ne mai rămâne decât să facem ultimul pas să traducem toate acestea în limbajul creierului omenesc. Dar acestea sunt fleacuri, chestie de tehnică. Principalul a fost rezolvat.

— Aţi determinat valoarea corecţiei pentru om? Profesorul şovăi.

— Da, dar… numai teoretic, neverificat din punct de vedere experimental… Şi cum să fac asta, deooamdată nici eu nu ştiu.

Nikolai fu cuprins de îngrijorare. Îşi închipui această „verificare” în stilul obişnuit al lui Ridan, ca o nouă muncă îndelungată, migăloasă, cum a fost şi gradarea scalei de acord a G.M.ului. Dar acum n-o să mai îngăduie niciun fel de tărăgănare. Dacă maşinile lui Gross vor apărea înainte de a-şi fi verificat Ridan corecţiile, va fi o greşeală de neiertat!

— Nu vă supăraţi, Konstantin Aleksandrovici, dar probabil că din nou nu înţeleg ceva. Mi-aţi spus că corecţiile dumneavoastră s-au dovedit juste.

— Pe animale, Nikolai Arsentievici, numai pe animale, începând cu reptilele şi terminând cu Simka. Şi afară de asta, am acţionat numai asupra centrilor motori, asupra inimii şi a respiraţiei… E adevărat că experienţele mi-au reuşit grozav de bine… Ţi-aduci aminte legea pe care am descoperit-o: funcţiile elementare le-am găsit la începutul scalei de acord, la frecvenţele cele mai joase. Creierul, în dezvoltarea sa istorică, şi-a însuşit probabil frecvenţe din ce în ce mai înalte. Funcţiile organismului şi frecvenţele celulelor cerebrale, care le dirijează, au apărut şi s-au dezvoltat paralel. La organismele superioare funcţiile sunt foarte complicate, iar multe din aceste funcţii lipsesc cu totul la organismele inferioare. De aceea corecţiile pentru creierul omenesc, organul cu organizarea cea mai complexă, pot fi diferite… Mai e la mijloc şi procesul de inhibiţie. Un proces aparte, original.

— Totuşi… progresia corecţiilor dumneavoastră a fost determinată pentru toate clasele de animale. Atunci de ce trebuie neapărat ca pentru om să fie alta?! Ridan îşi desfăcu mâinile.

— Nu trebuie de loc. Am zis că poate să fie… Nikolai vedea că numai minuţiozitatea lui pedantă îl împiedică pe profesor să facă ultima şi hotărâtoarea experienţă. Ridan e convins că verificarea va reuşi, lucrul acesta era limpede. Iar Nikolai credea în Ridan, în savantul Ridan…

— Konstantin Aleksandrovici – îi strânse mâinile – nu merită să mai tărăgănăm lucrurile. Verificarea ar putea să ne ţie în loc…

— Şi? Ce propui?

În loc să-i răspundă, Nikolai se apropie cu un aer hotărât de cuşca în care se afla Simka, o dădu la o parte cu o mişcare bruscă, luă un soaun şi se aşeză în faţa ecranului de plumb.

— Daţi-i drumul, Konstantin Aleksandrovici! Verificăm unda chiar acum şi gata! Totul va fi limpede… Preţ de o clipă Ridan rămase nemişcat, parcă luptându-se cu el însuşi. Apoi, încet, se apropie de perete,. Ridică mâna spre întrerupătorul principal şi îl deconectă.

— Nu! spuse el. N-am să fac lucrul acesta… Să nu ne pripim, Nikolai Arsentievici… Aşa nu iese nimic. Hai să mergem, că ne aşteaptă fetele la masă. O să serbăm victoria… Iar mâine o să găsim desigur ceva mai puţin riscant. Pe Simka lasă-l să doarmă. Nu-i face rău. Ruşinat întrucâtva de gestul său pripit, Nikolai ieşi din laborator în urma lui Ridan.

* * *

Ana se trezi mai devreme ca de obicei. Dimineaţa strălucitoare de iunie pătrundea prin perdele, aninând pe pereţi, deasupra patului, dantele scânteietoare de lumină. Această năvală a soarelui o trezi pe Ana. Ea îndrăgea nespus de mult astrul zilei şi îşi spunea „adoratoare a soarelui”. Socotea că e o crimă să dormi în dimineţi atât de senine şi luminoase, dătătoare de energie, bună dispoziţie şi o deosebită receptivitate. În astfel de dimineţi toate obiectele de studiu păreau mai simple, mai accesibile, iar clapele pianului păreau că se oferă singure degetelor ei lungi şi subţiri, în „bucăţile” vechi, de mult studiate şi înţelese până la capăt, descoperea deodată noi nuanţe de sentimente, noi imagini, an nou sens.

În astfel de dimineţi, dacă timpul îi îngăduia, Ana se încuia în salon şi se lăsa cuprinsă de vraja muzicii; studia noi bucăţi, finisa, şlefuia pe cele vechi, pentru ca în proxima seară, când tata îi va cere „un concert”, să-i ofere noile bucăţi studiate. Şi nu numai lui, bineînţeles…

În ultimul timp Nikolai începuse să manifeste cel mai sincer interes faţă de muzica interpretată de ea. După unul din aceste „concerte”, când Ana şi Nikolai rămaseră singuri în cameră, Nikolai spuse cu o tulburare prost ascunsă:

— Îţi mulţumesc, Ana Konstantinovna. Înainte îmi plăcea muzica şi atâta tot. Dumneata însă m-ai învăţat s-o înţeleg. Acum ştiu ce este muzica: este un mijloc de exprimare a acelor emloţii complexe şi subtile care nu pot fi redate prin niciun alt mijloc. Există astfel de emoţii… Niciun limbaj, nicio literatură nu poate să exprime deplin o atât de complexă gamă de sentimente şi gânduri cu caracterul lor, cu gradul de încordare, cu profunzimea şi sinceritatea lor, ca muzica… Un cântec, chiar şi cel mai simplu, un simplu refren… este un limbaj al sufletului, pe care eu încep acum să-l înţeleg… iar dumneata, după cum se vede, îl stăpâneşti la perfecţie…

Ana se tulbură adânc şi nu atât datorită laudei, cât de teamă că Nikolai într-adevăr a înţeles-o. Improvizase pe teme din Offembach şi frământările de dragoste ale lui Hoffman se contopeau nestăvilit şi ciudat în fantezia ei muzicală cu chipul lui Nikolai… Oare a simţit el lucrul acesta? Dar atunci înseamnă că într-adevăr ea stăpâneşte „limbajul sufletului” – cea mai grea accesibilă culme a artei!

După această întâmplare, munca ei pentru desăvârşirea măiestriei, căpătând un sens deosebit, o pasiona şi mai mult…

Astăzi, la fel. Ce poftă de muncă îi insufla această dimineaţă minunată!

Nataşa dormea un somn dulce, ca de copil. Ana se hotărî să n-o trezească aşa devreme.

Se îmbrăcă repede, se spălă şi se duse în sufragerie. Tuşa Paşa trebăluia în jurul samovarului care pufăia pe masă. Asta era ideea ei. Tuşa Paşa dispreţuia profund ceainicul electric şi susţinea că ceaiul fiert în el „n-are niciun gust… ba este chiar vătămător”. Ridan, care o susţinea întotdeauna pe gospodină cu mult entuziasm, aducea şi argumente în sprijinul tuturor năzbâtiilor ei; cu umorul său obişnuit, serios, aproape la fiecare masă aducea în sprijinul acestor argumente nemaipomenite explicaţii „ştiinţifice”. Samovarul se „punea” după toate regulile consfinţite de veacuri: cu cărbuni şi surcele. În acest scop fusese construită în bucătărie o instalaţie specială, cu un horn de tablă care dădea în curte, şi numai Mămicuţa, care pe lângă altele era şi responsabilul cu paza împotriva incendiilor, ştia câtă bătaie de cap a avut cu pompierii pentru această ciudată idee a bătrânei…

De altfel şi tinerii, care la început întâmpinaseră cu scepticism introducerea samovarului, cu timpul începură să găsească în el anumite avantaje. Masa pusă, cu samovarul pe ea, părea mult mai intimă şi mai plăcută, ceaiul rămânea mai multă vreme fierbinte, aburii umezeau puţin aerul prea uscat din cauza caloriferului… Şi mai ales amintirile din copilărie, răbufnind mereu sub susurul molcom al apei ce clocotea în samovar, sau „bolborositul” lui neasemuit, cântecul melodios, ciripitul, „clinchetul”, „ciocănaşele de argint”, toate acele uimitoare sunete pe care le scoate ca o „fiinţă” vie samovarul când se răceşte, şi pentru care tuşa Paşa găsea întotdeauna denumiri gata pregătite. Şi acum, domnind pe o tavă strălucitoare, samovarul clocotea nerăbdător, parcă supărat că oamenii nu se aşază la masă. Ana îi zâmbi samovarului, îi zâmbi tuşei Paşa. În cameră mirosea plăcut a fum de samovar – aromă a vremurilor trecute.

— Bună dimineaţa, tuşă Paşa! Ce, ori toată lumea mai doarme?

— Bărbaţii s-au sculat de mult, dar n-au venit încă să bea ceaiul. Cheamă-i! Trezeşte-o şi pe Natalia!

Ana telefonă tatălui în laborator. Nu-i răspunse nimeni.

Nici în cabinetul său nu era.

Văzându-i patul, Ana înţelese că el nici nu s-a culcat. Alarmată, îi telefonă jos lui Nikolai.

— Tata-i la dumneata, Nikolai Arsentievici?

— Nu, azi nu l-am văzut.

— Nici nu s-a culcat! Unde o fi plecat cu noaptea-n cap?

— Eşti îngrijorată, Ana Konstantinovna? Linişteşte-te.

Mă duc să văd şi vin imediat!

Nikolai izbutise să vorbească liniştit, dar îngrijorarea îl cuprinsese într-o clipă. Îşi vârî repede mâna în buzunar. Aşa-i! Iată cheia de la laborator, pe care Ridan i-o dăduse aseară la despărţire. De ce? „Ia-o, pentru orice eventualitate… Eu am altă cheie” – i-a spus, când s-au despărţit pe coridor.

Nikolai alergă spre laboratorul de plumb al profesorului.

Uşa era încuiată. Bătu şi ascultă – nimeni nu răspunse, dar auzul lui surprinse o mişcare. Băgă cheia în broască, deschise şi pentru o clipă încremeni în prag. Drept în faţa G.M.ului, aşezat într-un fotoliu de piele, adus probabil din cabinet, Ridan zăcea în nesimţire. Capul îi căzuse neputincios într-o parte, mâna stângă, învineţită şi umflată, atârna lipsită de viaţă spre duşumea. Puţin mai în dreapta. În cuşca pe care Nikolai o dăduse aseară la o parte, Simka, cu labele întinse de-a lungul gratiilor, scâncea încetişor.

— Iată! strigă Ana, îngrozita, apărând din spatele lui Nikolai, şi se repezi spre tatăl ei. Nikolai reuşi s-o apuce de mână şi s-o oprească.

— Nu se poate! Aparatul funcţionează, nu vezi? Dar linişteşte-te… doarme!

Într-adevăr, scala luminată a G.M.ului îi privea dintr-o parte ca un ochi mare, rotund.

Nikolai înţelese totul dintr-o dată; profesorul se hotărâse să verifice „unda somnului” chiar asupra lui. Şi iată…

— Ce-i facem?! îl întrebă Ana alarmată.

— Să vedem…

Nikolai se apropie de G.M. Pe o foaie de hârtie prinsă de aparat scria cu litere mari: „ATENŢIE! APARATUL ESTE CONECTAT!”

În partea de jos a hârtiei, o săgeată arăta spre dreapta, unde se afla un bilet. Scrisul limpede al lui Ridan sărea în ochi.

„Nik. Ars.!

Ceva nu mi-a reuşit. Dar nu fiţi îngrijoraţi. Eu dorm. Treziţi-mă în felul următor: 1)        Deconectaţi G.M.-ul şi aşteptaţi cinci minute. Dacă nu mă trezesc singur, încercaţi să mă zgâlţâiţi. 2)        Dacă nici asta nu ajută, lăsaţi acelaşi acord (controlaţi, trebuie să fie 959,8 – „somn slab”), conectaţi din nou curentul, îndreptaţi fascicolul drept spre cap şi readuceţi acordul înapoi până la 959,6. Atunci am să mă trezesc neapărat! N. Rid.”

Nikolai deconectă repede aparatul, răsucind întrerupătorul, privi la ceas şi, apropiindu-se de Ridan, îi îndreptă uşor capul, îi ridică mâna, i-o aşeză mai comod, şi-i desfăcu capătul de sfoară subţire ce-i era legat de deget.

Aproape în aceeaşi clipă profesorul scoase un oftat. Muşchii începură să se mişte, pleoapele se ridicară greoi şi se lăsară din nou, apoi un zâmbet îi întinse mustăţile. Căscând, el bolborosi somnoros, schiţând gestul acoperirii gurii cu palma: „La naiba… mi-a amorţit mâna…”

Peste vreo două minute se ridică. Ana se repezi la el şi începu să-l sărute. Ochii i se umpluseră de lacrimi.

Ridan zâmbi.

— Ce-i cu tine, prostuţo! Nu vezi? E simplu.

— Da, simplu! Dar de ce-ai scris acolo „ceva nu mi-a reuşit?” Bine că s-a terminat numai aşa…

— Sfoara a fost de vină? întrebă Nikolai, dându-şi seama ce mecanism construise profesorul.

— Nu. Sfoara era destul de tare. Canalia de Simka mi-a jucat festa! Cum? Am legat un capăt de întrerupător, iar celălalt capăt de deget. Am socotit lungimea sforii aşa fel ca să mă pot aşeza în fotoliu cu mâna întinsă. Când am să adorm, mi-am zis, mâna lăsându-se în jos şi trăgând va deconecta generatorul; şi-am să mă trezesc… Am repetat de vreo zece ori fără să dau drumul la curent. Simka, numai ochi. Chiar am remarcat lucrul acesta… în sfârşit, am conectat generatorul, am vizat fotoliul şi cu mâna întinsă am intrat repede în zona fluxului de radiaţie. Dar în clipa aceea Simka – îi plăcea probabil cum ţăcăne întrerupătorul – a întins laba prin gratii şi a prins sfoara chiar aici, lângă mine. Eu am tras, fără să-mi dau seama… Sfoara s-a rupt, iar Simka i-a dat drumul şi n-a mai putut să ajungă jos, pe podea. Mi-am dat seama de toate astea, dar era prea târziu. Fascicolul intrase în acţ’une. M-am prăbuşit în fotoliu şi m-a prins un somn adâne… Nu numai că n-am mai putut să mă scol, dar nici măcar să iau o poziţie mai comodă n-am fost în stare… Da, dragii mei! Ce vă uitaţi aşa? Am dormit. A fost cel mai adevărat somn, un somn normal, provocat însă în mod artificial! Ştiţi că am visat chiar câte ceva? Cert e că progresia s-a dovedit justă, Nikolai Arsentievici. Exact cum am calculat! Până şi îndoiala în ingeniosul meu mecanism cu sfoara… era justificată. Am fost bine inspirat că am scris bileţelul… Cum m-ai trezit? Ai deconectat aparatul ori?…

— Numai atât. Cum l-am deconectat, aţi şi început să vă mişcaţi.

— Aşa şi trebuia să se întâmple. A fost un somn slab, normal… Numai că mi-e tare foame. Cât e ceasul?

— Acum ne-am sculat şi ne pregăteam să bem ceaiul. Să mergem!

— Admirabil! Numai să mă spăl. Şi trogloditului ăstuia trebuie să-i dăm să mănânce. El, de fapt, a vrut să mă ajute. A cam făcut puţin exces de zel, dar de, nu-l putem acuza pentru asta. Aşa e? Hai, Simka, să bem ceaiul. Dă mâna încoace! adăugă Ridan, deschizând cuşca. Cimpanzeul se rostogoli sprinten din cuşcă şi privindu-l cu un aer serios pe profesor, îi întinse laba sa păroasă. Nataşa şi tuşa Paşa îi aşteptau. Cât timp mâncară, Nikolai le povesti cu haz cele întâmplate, încât toţi se prăpădeau de râs. Chiar şi Simka ţipa ascuţit şi îşi hlizea dintâi, imitându-i pe oameni. Cel mai tare râdea însă Ridan, de parcă ar fi auzit pentru întâia oară această istorie uimitoare.

La sfârşitul mesei, Ridan tăcu dintr-o dată, serios ca în laborator, înaintea unei experienţe. Peste câteva minute se sculă.

— Şi acum, ascultaţi-mă atent, prieteni! Datorită incidentului de astăzi, în ciuda intenţiilor mele, aţi aflat lucruri care trebuiau să rămână secrete. Vă daţi seama, sper, că dacă n-am fi avut motive foarte serioase, eu şi Nikolai Arsentievici nu v-am fi ascuns nimic… Aşadar, ţineţi bine minte: nimeni, absolut nimeni nu trebuie să afle. E dar, nu? Iar acum, fiecare la treaba lui, iar noi doi să mergem în cabinetul meu…

Intrând după Nikolai, Ridan închise bine uşa în urma lui.

— Ei, Nikolai Arsentievici, dă-mi mâna. Uite-aşa…

Acum, când n-a mai rămas nicio îndoială, putem să ne felicităm. Să lăsăm modestia. E o victorie a noastră. Noi doi am câştigat-o. Cum ziceai ieri? „De importanţă istorică”? Mm! Poate cam prea solemn spus… dar în esenţă probabil că aşa este. Datorită uimitorului dumitale generator, am pus în sfârşit stăpânire pe propriul nostru creier, pe creierul omenesc, deci şi pe organismul omenesc! Stăpâni pe om, Nikolai Arsentievioi… Şi-afară de asta, am găsit un mijloc de a ne apăra ţara de orice primejdii.

Ridan strângea mâna inginerului şi Nikolai simţea în această strângere energică ceva mai mult decât satisfacţia savantului pentru succesul obţinut.

Era tulburat. Astăzi nu mai împărtăşea ca ieri această siguranţă a lui Ridan. Aseară, după episodul cu Simka, uluit de ideea profesorului referitoare la „razele somnului”, cu totul neaşteptată pentru el, înainte de a adormi se cufundase în visuri despre măreţia acelei noi cuceriri a omului sovietic. Se lupta cu inamicul, respingea atacuri, trecea la ofensivă, crea şi desăvârşea o nouă tehnică a „luptei”; născocise o metodă care forţa avioanele inamice să aterizeze; pentru aceasta folosea tot unda „somnului uşor”: Nikolai prindea în ocularul vizorului avionul apărut la orizont şi emitea pe această lungime de undă două-trei secunde. Atât cât era nevoie ca pilotul să piardă pentru o clipă capacitatea de a conduce avionul. Butonul de acord al G.M.ului se răsucea puţin, pilotul îşi recăpăta stăpânirea de sine şi redresa avionul. Era numai puţin descurajat. Şi din nou fascicolul de radiaţii îl cufunda pentru câteva secunde într-un somn inexplicabil. Pilotul se convingea că nu este în stare să continue acest zbor: îl ameninţă moartea. Şi dacă nu ateriza imediat, Nikolai repeta manevra a treia, a patra oară… Iar atunci când pilotul ateriza, Nikolai îl adormea cu unda de „somn puternic” pentru multă vreme, până la venirea trupelor noastre… Această manevră putea fi folosită şi pentru o întreagă escadrilă, chiar dacă locul ei de aterizare se afla în afara câmpului său vizual! Echipajele cădeau prizoniere, avioanele în perfectă stare erau capturate… Minunat!

Curând însă fantezia de luptă a lui Nikolai secă. Cum stătea culcat în pat, o întrebare îi sfredeli creierul: dar poate G.M.-ul să facă toate acestea? În laborator, într-adevăr, experienţa dăduse rezultate pozitive, dar acţionând numai la o distanţă de trei-patru metri, cu radiaţii concentrate. Verificarea n-a dat deocamdată decât un rezultat calitativ, a determinat frecvenţa undei, acordul. Ridan crede că asta este totul. Practica însă va cere alte distanţe, de kilometri, de zeci de kilometri. Şi asta este cu totul altceva. Aici îşi, pot spune cuvântul unghiul de incidenţă a fascicolului, dispersia, efectul Compton; puterea maximă a radiaţiilor G.M.ului se va dovedi poate insuficientă şi acţiunea undei somnului se va reduce la zero!… Ciudat, însă… Contrar obiceiului său, Ridan consideră că victoria a şi fost dobândită înainte de a face această ultimă încercare pentru distanţă… Şi apoi, cum de nu s-a gândit că la distanţe mari sar putea produce difracţia fascicolului? îndoielile nu-l slăbiră pe Nikolai nici dimineaţa, când se trezi. Şi treptat, îndoielile se transformară în certitudinea că Ridan face o greşeală, că munca lui la „generatorul de minuni” este departe de a fi terminată. Totuşi, într-un fel Ridan avea temeiuri să se bucure şi să-şi serbeze victoria: pentru scopurile lui principale, fiziologice, generatorul era pe deplin gata. Aici nu era nevoie de distanţe mari…

Acum Nikolai, strângându-i mâna lui Ridan, se chinuia închipuindu-şi cât o să-l indispună pe profesor când îi va împărtăşi îndoielile.

— În primul rând – începu el prudent – G.M.-ul nu este aparatul meu. Ştiţi foarte bine că eu am construit acest generator pentru alte scopuri. Numai ideea dumneavoastră l-a transformat în ceea ce este, aşa -că succesele despre care îmi vorbiţi…

— Ţi-am spus să nu fii modest! Ideea mea ar fi rămas moartă, o simplă ipoteză, dacă dumneata n-ai fi găsit metoda de a reproduce radiaţiile biologice. Dar n-are rost să discutăm despre asta, Nikolai Arsentievici. E limpede. Aparatul dumitale şi teoria mea, luate separat, n-ar fi dat niciun rezultat, pe când aşa, unite la un loc, au dat ceva foarte preţios. Ar treibui -deci să -cădem de acord că aportul nostru la această victorie este egal. Şi? Mai departe? Văd că ai tu ceva pe inimă. Hai, spune tot…

— Fie – zâmbi Nikolai, continuând totuşi să considere că aportul său a fost exagerat. În al doilea rând, Konstantin Aleksandrovici, trebuie să vă mărturisesc cinstit că nu împărtăşesc convingerea dumneavoastră că G.M.-ul este un aparat chiar atât de perfect. Poate că din nou nu înţeleg sau nu ştiu ceva. În investigaţiile dumneavoastră a existat întotdeauna o doză de mister. Mai ales în ultima vreme. Am simţit acest lucru, aşa că… numai presupunând… puteam bineînţeles să greşesc. De aceea până ieri iseară, când mi-aţi explicat ce-i -cu acel „evrika” al dumneavoastră, am crezut -că, aveţi… oarecum alte scopuri.

— Interesant – făcu Ridan. Şi la ce te-ai gândit?

— Că dumneavoastră căutaţi… ori asta a şi fost?… unda morţii!

Ridan se supără.

— „Razele morţii”! spuse el furios. Psihoza ştiinţei militarizate a capitalismului contemporan! în niciun caz nu m-aş fi apucat de această treabă fără rost!

— Cum fără rost?! De ce?

— În primul rând, fiindcă e absurd să-ţi închipui -că printre funcţiile creierului ar putea fi o undă a morţii… N-are ce căuta acolo. Dar dumneata cunoşti concepţia mea asupra acestui lucru. Radiaţia neurobiotică nu-i o undă, ci un flux de foarte multe şi variate unde. Pentru a-l reproduce ar trebui să funcţioneze simultan poate mii sau chiar milioane de generatoare. Şi-apoi „razele morţii”, după câte înţeleg eu, au şi fost găsite şi pot în orice clipă să ajungă în mâinile duşmanilor noştri. Să zicem că ne înarmăm şi noi cu „razele morţii”. Ce avantaje ne-ar putea oferi această armă într-un război? Niciun fel de avantaje! Nu, dragul meu, dacă e să născocim ceva nou, atunci să născocim ceva care să nu-i îngăduie duşmanului nostru decât doar să-şi ridice mâinile ca să se predea. Ceea ce, de altfel, am şi făcut! Asta e…

Nikolai înţelese că a venit momentul când va trebui să-i servească lui Ridan pilula sa amară. Îşi desfăcu braţele.

— Aşa ar fi… dacă G.M.-ul se va dovedi mai tare decât maşina lui Gross…

— Cum? îl întrerupse mirat Ridan. Te mai îndoieşti de asta?

— Am toate motivele să mă îndoiesc! Nu ştiu cum se va comporta G.M.-ul pe câmp, în condiţii de luptă. Puterea lui este neînsemnată chiar şi în comparaţie cu un radioemiţător de amator. La ce distanţă vor acţiona radiaţiile? Şi cât de prompt? Nikolai îi expuse pe scurt lui Ridan toate dificultăţile fizice pe care le are de învins energia G.M.ului pe -o traiectorie cât de cât mai mare prin atmosfera pământului.

Lăsându-se pe speteaza fotoliului, Ridan asculta uimit, cu degetele răsfirate înfipte în părul răvăşit.

— Asta te frământă! spuse el în sfârşit. Acum înţeleg scepticismul dumitale, care nu-ţi este de loc propriu. Dar crede-mă, nu mă aşteptam să ai „vederea fizică” atât de imperfectă, încât să nu observi una dintre cele mai importante proprietăţi ale radiaţiei noastre! Ha-ha, dragul meu, din nou biologia este aceea care câştigă teren! Nu cunosc „efectele Compton” despre care-mi vorbeşti, dar cu mult înainte de apariţia G.M.ului, înainte de a te cunoaşte pe dumneata, Nikolai Arsentievici, şi chiar înainte de a fi înţeles eu însumi natura acestui fenomen, ştiam că radiaţiile generatorului biologic, creierul, sunt capabile să străbată în orice condiţii distanţe uriaşe… Da, da, uriaşe după etaloanele noastre terestre! Şi nici nu cunosc piedici! Ai să mă întrebi cum de am putut să ştiu înainte? Foarte simplu. Eu n-am născocit aceste radiaţii, Nikolai Arsentievici, ci le-am găsit, le-am descoperit. A fost o vreme când eu, ca şi întreaga noastră ştiinţă, până în prezent, nici nu bănuiam măcar existenţa lor. Dar constatam manifestări ale unei legături misterioase, sui generis, între organisme la distanţă, fără participarea organelor de simţ ce ne sunt cunoscute. Am început să caut, să culeg şi să studiez aceste fapte şi, cum e şi firesc, am găsit unele proprietăţi principale ale agentului meu necunoscut. De m-au dus la ideea existenţei energiei radiante de provenienţă biologică şi, în sfârşit, la creierul generator biologic. Printre aceste proprietăţi era şi acţiunea la mare distanţă a radiaţiilor acestui generator, pe care dumneata o pui acum la îndoială… Dar nu-ţi dai seama că în cazul acesta pui la îndoială întreaga mea concepţie? înseamnă să afirmi că eu n-am găsit nimic, că nu există niciun fel de radiaţii ale creierului, că noi doi pur şi simplu dormim, Nikolai Arsentievici, şi că toate minunile pe care le săvârşim acum pe animale, în faţa ecranului de plumb, toată operaţia mea de „gradare”, somnul de ieri al lui Simka şi somnul meu de astăzi, că toate acestea nu sunt decât nişte visuri! Or, fie vorba între noi, cu asta e cam greu să fii de acord, nu-i aşa?

— Totul sau nimic! bombăni Nikolai, intrigat de siguranţa lui Ridan. Doar greşeli, şi încă dintre cele mai neaşteptate, sunt totdeauna posibile! Din fericire, Ridan nu auzi această observaţie. El îşi continuă gândul:

— Înţeleg că toate acestea nu sunt argumente pentru dumneata. Alte argumente, mai solide, fizice, nu am la îndemână… Dar îndoielile dumitale sunt totuşi pentru mine o surpriză. Ieri nu existau. Eram convins că ai fundamentat într-un fel, măcar pentru dumneata, toate particularităţile propagării energiei G.M.ului. Şi când colo!… Ciudat, tare ciudat… Mai ales că dumneata, pare-mi-se, ai fost unuldintre puţinii care au văzut, ca să zic aşa, eu ochii acţiunea radiaţiei cerebrale la o distanţă destul de mare… Acolo…

Siguranţa lui Ridan îl indispuse şi mai mult pe Nikolai. Pilula „amară” o înghiţise el. Într-adevăr, argumentele profesorului nu erau convingătoare, iar ultima observaţie îi aminti lui Nikolai de acele caracterizări răutăcioase pe care i le făceau lui Ridan adversarii lui, „stâlpii” biologiei: „om iute, nesocotit, care se aprinde uşor”…

Într-adevăr, cum putea un savant să-şi întemeieze certitudinea, să construiască prognoze atât de importante pe fapte întâmplătoare şi în plus neverificate din punct de vedere experimental, ca acel memorabil incident de la Casa oamenilor de ştiinţă?!

— Ca să putem folosi G.M.-ul în scopuri de apărare – începu el în sfârşit, văzând că Ridan aşteaptă un răspuns la dojana lui făţişă, raza de acţiune trebuie să fie de cel puţin câteva zeci de kilometri.

Zeci de kilometri, Konstantin Aleksandrovici, nu metri! Iar acolo distanţa n-a fost nici de jumătate de kilometru!

— Unde, „acolo”?

— Între locuinţa mea şi Casa oamenilor de ştiinţă.

— Aha, la asta te referi! Ridan zâmbi şi clătină din cap.

Cum pot oamenii să uite astfel de lucruri… „Acolo”, unde spun eu, erau peste o sută de kilometri! strigă el furios, sărind în picioare. O asemenea distanţă îţi convine?!

— Dar spuneţi că am văzut… Nu cunosc un astfel…

— Nu cunoşti! Atunci înseamnă că ai minţit, dragul meu! Ia să verificăm! Ţi-aminteşti bine împrejurările în care a murit fratele dumitale… Nikifor, dacă nu mă înşel?

— A-a! îşi dădu în sfârşit seama Nikolai. Cum să nu-mi amintesc! Halucinaţiile mamei…

— Ei, vezi? Asta el Minai povestit acest episod… îţi aminteşti?… Chiar în ziua când ne-am cunoscut. Susţineai atunci că acele două momente: moartea fratelui şi „vedenia” mamei dumitale au coincis ca timp. Aşa a fost? Poţi să confirmi şi acum acest lucru? în mod obiectiv, fără să faci nicio concesie de dragul meu. Ori ai spus-o atunci numai aşa, ca să-ţi înfloreşti povestea vieţii…

Nikolai căzu pe gânduri. Ridan îi amintise unul dintre cele mai puternice momente ale copilăriei, dintre acelea care îţi rămân pentru totdeauna întipărite în minte, cu toate amănuntele, cu particularităţile lor – senzaţii, gust, miros, mişcări – caracteristice pentru acea vreme… Izba în care se născuse… Amurgul se stinge dincolo de Volga… Semiîntunericul ascunde aproape cu desăvârşire undiţa pe care o împleteşte din fire de păr negru din coadă de cal (peştele se prinde mai bine cu fir de culoare neagră)… Mişcarea bruscă a mamei…

Strigătul înfiorător: „Nikifor!…”

Apoi drumul pe jos spre Moscova, întâlnirea cu Fiodor… la Moscova tatăl lui Fiodor care. Aflând totul, i-a adus vestea proastă. Şi data însemnată pe micul bilet de spital care a rămas pentru totdeauna la tatăl lui Fiodor: „decedat la 13. August a.e., ora 8 şi 30 seara. Iar în sat, înainte de a pleca, vecinele bătrâne, căinând-o pe mama, spuneau că „13” „aduce ghinion”. Atunci a auzit Nikolai pentru întâia oară acest lucru şi i-a rămas întipărit în minte.

În felul acesta s-a stabilit coincidenţa între cele două momente. Bineînţeles că date mai precise nu avea. D.ar nu avea nici temeiuri să se îndoiască. Să se fi înregistrat greşit decesul fratelui? Cu neputinţă! Era o obligaţie a personalului din spital. Iar dacă mama n-ar fi avut „vedenia” tocmai la acea dată, în sat nu s-ar fi iscat vorbe. Pe la mijlocul lui august soarele apune la ora 8. Prin urmare, la opt şi ceva în odaie domneşte acel semiîntuneric când chiar ochii ageri ai unui copil de zece ani abia pot să desluşească firul negru din păr de cal în degetele de un alb îndoielnic (venea doar de la pescuit şi era murdar pe mâini).

— Aşadar, se poate constata coincidenţa într-o perioadă oarecare de timp? În aceeaşi seară? întrebă Ridan.

— Ba cu o precizie şi mai mare… Exact la ora opt şi jumătate.

— N-am nevoie de o precizie chiar atât de mare. Oricum, în colecţia mea de fapte de acest fel, cel relatat de dumneata este unul dintre cele mai reuşite în ceea ce priveşte indiciile de timp. De obicei diferenţele de timp sunt mai mari într-un sens sau în celălalt dar tabloul este limpede: momentele acestea coincid, chiar dacă nu corespund statistic. Înregistrarea exactă a timpului este dificilă. Nimeni nu se uită la ceas sau la calendar atunci când „i se pare”, când „simte”, când… poftim… când „i se năzare” sau visează ceva. Timpul când s-a petrecut un anumit eveniment se memorează în general foarte greu. După un an, dacă nu s-au păstrat indici obiectivi, este foarte puţin probabil să-ţi aminteşti chiar şi luna când ţi-a venit în minte, să zicem, o idee reuşită pe care totuşi o ţii minte foarte bine!… Dar ne-am îndepărtat de subiect… Aşadar, iată care sunt tezele mele: momentul declanşării radiaţiei şi momentul recepţiei radiaţiei de către un alt creier coincid. Există toate temeiurile că avem de-a face cu o energie electromagnetică a cărei viteză de propagare este egală cu viteza luminii. În cazul dumitale influenţa radiaţiei creierului s-a făcut resimţită la o distanţă de aproape 123 de kilometri în linie dreaptă. Am măsurat eu cu compasul şi am raportat la seara de pe harta regiunii Moscova. Dar cunosc cazuri când această distanţă a fost de zeci de ori mai mare. Şi acum, înţelege cum vrei. Cunoşti mai bine ca mine frecvenţa oscilaţiilor.

Discuţia era tot mai apăsătoare şi Nikolai regreta că o începuse. Poziţia lui de om care se îndoieşte de succes, atât de neobişnuită în munca lor comună, aducea un iz neplăcut de discordie între ei, de dispută de pe o poziţie preconcepută; Nikolai simţea lucrul acesta şi totuşi nu putea să opună argumentelor logice ale lui Ridan nimic în afară de „legile” sale „fizice”, pe care profesorul pasămite le ignora. De altfel nici nu merita să discute în contradictoriu pentru că, oricum, tot trebuia să încerce G.M.-ul înainte de a-i da „drumul în lume”.

Nikolai găsi totuşi un punct îndoielnic în propria-i poziţie, care putea să constituie pentru început o portiţă de ieşire din această controversă. I l-au sugerat cuvintele lui Ridan referitoare la frecvenţa oscilaţiilor. Frecvenţa… Intr-adevăr, ce proprietăţi are această frecvenţă neobişnuită care se revarsă din obiectivul G.M.ului? Când şi-a creat generatorul, era în căutarea unei mici porţiuni din spectrul energiei radiante, care n-a fost încă studiată aproape de loc. Lucru de altfel firesc, atâta timp cât nu exista un generator cât de cât stabil. Aceste unde nu puteau fi obţinute cu ajutorul mijloacelor obişnuite ale radiotehnicii elementare, cum nu s-a putut crea, numai cu ajutorul lor, un generator de radiaţii infraroşii sau de radiaţii luminoase. Fiecare gamă de frecvenţe îşi are principiul ei de generare. Iată de ce, pentru a obţine „undele materiei”, Nikolai a fost nevoit să-şi construiască aparatul pe principii noi şi să folosească, drept elemente radiante primare, elemente chimice pure. Radiotehnica i-a fost necesară numai pentru a aduna, a concentra, a struni aceste radiaţii a căror existenţă putea fi numai bănuită. Asta a şi făcut. G.M.-ul emite acum radiaţii stabile, bine reglabile. Dar ce sunt aceste radiaţii? Care sunt proprietăţile lor, cum acţionează şi cum se propagă? Acum, în sfârşit, pot fi studiate! Ridan a găsit principalul: radiaţiile cerebrale. Pe când el, Nikolai, s-a descurajat după primul insucces al ideii sale alchimiste şi s-a apucat de construirea uscătoriei, în loc să caute legile fizice cărora li se supun aceste unde… De ce nu s-ar putea ca radiaţiile G.M.ului să se propage aşa cum susţine Ridan, pe baza consideraţiilor sale biologice?! Doar s-a mai întâmplat ceva asemănător, nu de mult, cu undele scurte radio, deşi atunci generarea lor nu mai prezenta niciun fel de greutăţi. De au fost „cedate” radioamatorilor deoarece legile radiologiei susţineau că undele scurte nu sunt bune pentru telecomunicaţii, deoarece se propagă numai în limitele orizontului vizibil. Iar radioamatorii au descoperit că telecomunicaţiile pe distanţele cele mari, intercontinentale, se realizează mai uşor cu unde scurte decât cu cele lungi şi medii. Abia pe urmă, explicând această descoperire a radioamatorilor, ştiinţa la rândul său a descoperit proprietatea undelor scurte de a se reflecta pe straturile ionizate ale atmosferei şi pe suprafaţa pământului…

— Ei, vezi? râse Ridan, când Nikolai, cedând în sfârşit, îi expuse noile sale consideraţii. Niciodată nu trebuie să crezi orbeşte în legi. Pentru un savant asta înseamnă pieirea lui. Te poţi conduce după de, dar întotdeauna trebuie să te îndoieşti de adevărul lor! Neapărat trebuie să te îndoieşti! adăugă el cu înflăcărare, agitându-şi prin aer degetul lung, arătător.

Nikolai se ridică din fotoliu, considerând că tema a fost epuizată. Dar nu, Ridan „prinsese gust de vorbă”, ceea ce i se întâmplă destul de des.

— Vreau să mai subliniez încă o greşeală a dumitale, Nikolai Arsentievici. Cum de te-ai putut gândi că scopul întregii mele munci de ani de zile puteau fi „razele morţii”? Deschis vorbind, prin această suspiciune, dumneata… ai fi putut să mă jigneşti… dacă nu te-aş cunoaşte şi n-aş fi sigur că ai căzut într-o greşeală principială… ma rog, regretabilă, dar din păcate foarte răspândită în vremurile noastre. Noi n-avem dreptul moral să ne lăsăm prinşi de această psihoză, şi să subordonăm ştiinţa noastră ideilor nimicirii şi distrugerii. Razele morţii! De ce „razele morţii”? Razele vieţii, în accepţia cea mai largă a acestui termen, ca simbol al creaţiei şi al progresului ştiinţei, iată ce trebuie noi să căutăm ca să fim puternici şi de neînvins în orice luptă! Pare un paradox, dar judecă şi dumneata… Noi studiem atomul, creştem noi specii de plante, creăm noi râse de animale, studiem cauzele aurorelor boreale şi ale petelor solare şi facem acestea toate nu pentru distrugere, ci pentru creaţie, pentru înflorirea omenirii. Dar toate acestea pot servi şi ca mijloace de apărare în caz de război. Şi cu cât studiem mai mult, eu cât cunoaştem mai mult, cu alte cuvinte cu cât este mai puternică ştiinţa noastră, cu atât mai puternică este puterea noastră militară. Iată un exemplu la îndemână! Noi nu am creat G.M.-ul pentru scopuri militare. Dumneata ai urmărit să rezolvi o importantă problemă fizică, iar eu o problemă biologică la fel de actuală. Ca rezultat însă, am obţinut un aparat care are perspectivele cele mai creatoare, cele mai dătătoare de viaţă. Cu ajutorul G.M.ului vom învinge moartea, cel puţin în acele cazuri când ea pătrunde prematur într-un organism capabil încă să trăiască; vom desfiinţa primejdia bolilor, vom înlătura anomaliile prezente uneori în organism, îl vom face pe om să trăiască mult mai mult… Şi astea sunt numai câteva din perspectivele pentru mine de pe acum neîndoielnice. Când mă gândesc la perspective puţin mai îndepărtate, simt că mi se învârte capul, Nikolai Arsentievici… Iar. Acum, vezi ce s-a întâmplat! Aveam urgentă nevoie de un atu împotriva cărţii puternice pe care o deţine inamicul. Şi am căutat mult aceasta? Nu. Era chiar în mâinile noastre! Trebuia numai să-l alegem dintre celelalte cărţi. Şi, aşa va fi întotdeauna, dacă nu ne vom distrage de la sarcinile noastre directe, de la datoria noastră de a pune stăpânire pe natură, de a cunoaşte legile ei, limbajul ei şi aşa-zisele ei „taine” de care ea singură ne aminteşte la fiecare pas… Şi sunt aşa de multe!

Preţ de o clipă Ridan tăcu, aţintindu-şi privirea undeva, departe, peste capul lui Nikolai, probabil pe fereastră, spre cerul Moscovei care strălucea într-o orbitoare pâclă azurie. Ochii lui cenuşii, tiviţi de dunga îngustă a genelor negre, erau acum mai luminoşi şi mai strălucitori ca oricând, iar fruntea puternică, albă, radia parcă idei…

De-abia acum îşi dădu seama Nikolai că în farmecul pe care-l răspândea Ridan, un rol important îl juca înfăţişarea lui. Era un om frumos, în adevărata accepţie a cuvântului, plăcut prin întreaga lui înfăţişare: chip, statură, mişcări, prin acea uimitoare armonie cu oare aceste trăsături exterioare reflectau bogata lui lume interioară, prin firea lui vioaie, expansivă, de gânditor şi de creator. Pentru întâia oară Nikolai văzu şi înţelese acest lucru şi pentru întâia oară, nefiind în stare să-şi ia privirile de la el, îl admira sincer; modestia care îl caracteriza nu-i îngăduise până acum să-şi examineze interlocutorul, el îşi ferea întotdeauna privirile… Ridan continua să gândească, şi reflecţiile gândurilor lui, neapucând probabil să ia forma cuvintelor, i se vedeau pe faţă.

De astă dată, în faţa lui Nikolai apăru un alt chip… Aceiaşi ochi cenuşii însă mai mari, mai blânzi, mai încrezători, cu puncte aurii pe marginea pupilei. Un profil tot atât de fin, dar nu conturat cu un creion bine ascuţit, ci realizat cu umbre străvezii de acuarelă – buza de sus uşor răsfrântă, nasul destul de lung, deşi cârn. Faţa aceasta plutea parcă într-o ceaţă şi Nikolai nu reuşea de loc s-o surprindă, să adune într-o singură imagine toate trăsăturile cunoscute, să şi-o închipuie dintr-o dată în întregul ei. Faţa aceasta parcă se juca, se ascundea de privirea lui Nikolai şi îl chema la ea… Ciudat… De câte ori n-a încercat Nikolai să-şi reprezinte în minte chipul Anei, să-l apropie în faţa ochilor în aşa fel ca să poată examina fiecare trăsătură, zâmbetul, strălucirea ochilor… Putea să-şi amintească până în amănunte figura cunoscuţilor. Dar chipul cel mai apropiat, cel mai dorit, nu reuşea să-l vadă… Ea poate oare să-l vadă pe el în felul acesta? Şi în clipa aceea, în faţa lui Nikolai apăru un al treilea chip – propriul său chip – şi sufletul i se posomori dintr-o dată. O faţă grosolană, cu maxilarele late, cioplită parcă cu barda de un dulgher; fruntea dreptunghiulară, cu nişte cucuie într-o parte şi-n alta, ochii verzi, nu prea mari, cu nas cât un nasture, aproape întotdeauna bătând în roşu, părul albicios, lung, ca de ciobănaş… Putea oare cineva să arate în mod serios interes pentru un asemenea „chip”?

Nikolai avea o părere foarte proastă despre înfăţişarea lui. Îi era jenă de ea şi evita să atragă atenţia unor ochi străini, chiar cu propria sa privire. În asta se vădea spiritul lui bolnăvicios autocritic, caracteristic tuturor oamenilor cu adevărat modeşti.

În realitate însă Nikolai era departe de a fi atât de urât cum se închipuia, deşi în mod formal aprecierea propriilor sale trăsături era aproape exactă. Dar, la urma urmei, totul depindea de „unghiul de vedere”. Nikolai se privea pe sine ca un caricaturist, dispus să scoată în relief şi chiar să exagereze părţile lui slabe. Un pictor realist însă ar fi reflectat în aceleaşi trăsături ale lui Nikolai şi forţa lui de uriaş, şi mintea deosebit de pătrunzătoare, şi dispreţul pe care-l avea pentru bunurile pământeşti sau blândeţea lui fermecătoare şi curăţenia sufletului său încrezător în oameni…

Nu, nimic din toate acestea nu vedea Nikolai. Ba i se mai părea că întreaga duioşie a sufletului, pe care abia izbutea să o ascundă în sine, îi dă o mână tristă, deprimantă…

— Mda… — începu din nou Ridan, reuşind să-şi stăpînească în sfârşit gândurile care prinseseră aripi. Nu trebuie să ne facem iluzii, Nikolai Arsentievici. Ştiinţa este încă în leagăn, în scutece. Cunoaştem încă prea puţin, foarte puţin natura. În orice domeniu, fie că este vorba de propriul nostru organism viu, de lumea materiei moarte sau de cosmosul care ne înconjoară – pretutindeni, pe orice cărare a cunoaşterii, ne lovim de necunoscut. Omenirea contemporană îmi apare ca un copil sugaci, întârziat în dezvoltarea sa, pe care mama-natură nu l-a înţărcat încă. Ori nu-i aşa? Doar adevărul ăsta este că tot ce mâncăm este rezultatul activităţii misterioase a frunzelor vii ale plantelor. Noi n-am fost încă în stare să creăm măcar un gram din hrana pe care am devorat-o de-a lungul întregii istorii! Nici nu ştim măcar cum s-o facem. Şi ceea ce este mai prost decât orice, nici nu ne prea îngrijim să aflăm, deoarece ne-am obişnuit să luăm totul de-a gata din natură şi socotim o asemenea situaţie pe deplin normală.

Nikolai îl asculta de data aceasta cu uimire pe Ridan.

— Cum adică, trebuie să considerăm anormal că natura ne hrăneşte? întrebă el.

— Deocamdată, până n-am ieşit din perioada prunciei, este bineînţeles normal să fim hrăniţi de mama natură. Dar acum tindem să ieşim din acest stadiu de dezvoltare care s-a prelungit cam prea mult. E timpul să mergem pe picioarele noastre. Avem aproape un milion de ani! Primul indiciu neîndoielnic şi primul factor -al cotiturii care se apropie consider că este socialismul nostru. Da, Nikolai Arsentievici, noi suntem primii oameni care am început să ne ridicăm copăcel pe picioare; au început să ne iasă şi dinţişorii! Asta înseamnă că omenirea a depăşit stagiul prunciei. În cazul ăsta, orice-ai zice, laptele mamei nu ne mai satisface, deşi continuăm să ne hrănim cu el… Dar… să lăsăm metaforele. Să trecem la fapte. Te-ai gândit vreodată câtă energie cheltuieşte omenirea contemporană pentru a obţine această „hrană naturală”, „maternă”? Să vedem!

Ridan dezvălui în faţa lui Nikolai un tablou care îl ului. O puzderie de cifre! Enumerarea obişnuitelor îndeletniciri omeneşti căpăta deodată un sens cu totul nou şi uimitor. Şaizeci la sută din populaţia globului ise ocupă cu agricultura. Ei depun o muncă titanică: aproximativ de pe a şasea parte din întregul uscat ei smulg în fiecare an, cum smulgi coaja de pe o portocală, stratul superior al solului (cam vreo douăzeci de centimetri), şi-l răstoarnă cu susul în jos. Apoi – în câteva rânduri – prelucrează tot acest teritoriu de 25 000 000 kilometri pătraţi, cu grapele, cultivatoarele, semănătoarele, îl îngraşă, îl fărâmiţează şi îl irigă, îl tratează cu diferite substanţe toxice pentru a salva recolta de buruieni, boli şi dăunători. Toate acestea acum se fac cu ajutorul maşinilor, e adevărat, dar tehnologia este de aşa natură încît fiecare operaţie trebuie efectuată în timpul cel mai scurt, de multe maşini dintr-o dată. Fiecare dintre aceste maşini luorează doar câteva zile pe an, iar restul timpului stau neîntrebuinţate. Nicăieri maşinile nu se folosesc atât de puţin rentabil ca în agricultură…

Recolta a fost strânsă. Miliarde de tone de materie primă alimentară produsă de natură pe ogoare, pe plantaţii sau în păduri,trebuie -transportate acum în alte locuri, uneori foarte îndepărtate. Şi dată că grânele, rădăcinoasele, fructele sa-u celelalte părţi comestibile ale plantelor – tulpina, frunzele, florile, rădăcinile – se încarcă în autocamioane s-au vagoane, în calele vapoarelor şi chiar în cabinele avioanelor şi se scurg pe căile ferate, pe apă sau pe şosele, pe drumuri continentale sau intercontinentale — spre locurile unde vor fi prelucrate, la mori şi uzine care transformă această materie primă în făină, pâine, crupe, macaroane, zahăr, uleiuri, amidon, spirt, ceai, cafea, măsline şi multe, multe altele. La toate acestea se asociază şi produsele zootehnice, vânatul, vitele vii şi păsările, carnea în diferite instalaţii frigorifice, laptele, untul, brânzeturile, ouăle, mierea… Flotile de pescuit cutreieră mările şi oceanele şi trimit de asemenea pe aceste artere producţia lor sub formă de peşte – congelat, sărat, afumat sau uscat – icre, untură de peşte, produse de balene, foci şi delfini, de crabi, stridii… Culegătorii aduc din păduri produse „sălbatice”,alune diferite, poame, ciuperci…

Dar toate acestea nu alcătuiesc decât nucleul principal al activităţii pe care o desfăşoară oamenii pentru a se hrăni. Această activitate este întovărăşită de maşini, pretutindeni, începând cu prelucrarea pământului şi terminînd cu cântărirea produsului finit în magazin. Tractoare, unelte agricole, autocamioane, vagoane, vapoare, un număr nesfârşit de maşini care lucrează în industria morăritului, pastelor făinoase, crupelor, produselor zaharoase, patiseriei, conservelor, mezelurilor, peştelui, zahărului, amidonului şi melasei, alcoolului, berii, vinului şi în celelalte ramuri ale industriei… Toate aceste maşini trebuie fabricate. Pentru de se extrage minereu, se topeşte metal,se construiesc uzine, se fac maşiniunelte, scule. I-ar pentru ca de să poată lucra, se extrage combustibil – cărbune, petrol, turbă, se produce benzină,se construiesc centrale electrice, şi pentru toate acestea de asemenea se creează maşini, maşini, maşini… Dar industria care aprovizionează agricultura cu îngrăşăminte minerale şi chimice! Dar producţia de ambalaje! E vorba doar de milioane de saci pentr-u grâne, făină, zahăir, sare, îngrăşăminte, de butoaie pentru peşte, vin şi bere, murături şi marinate, de lăzi pentru fructe, macaroane, ouă, păsări tăiate, produse coloniale; de o cantitate uriaşă de vase de sticlă – sticle, borcane ş.a.m.d., de cutii de metal pentru conserve, de bidoane de lapte, cutii pentru ceai, cafea, bomboane; de hârtie, pungi, sfoară, staniol, celofan, cuie…

— … Iată dar, Nikolai Arsentievici, ce înseamnă să obţii şi să produci hrana în epoca noastră luminată! Iată ce înseamnă să fii întreţinut de mama-natură! La cei şaizeci la sută din oamenii de pe glob ocupaţi cu agricultura trebuie adăugaţi cel puţin alţi treizeci la sută oare îi „deservesc”. Aşadar, aproape nouăzeci la sută din activitatea creatoare a oamenilor este consacrată procurării hranei necesare! Îţi dai seama, Nikolai Arsentievici, ce înseamnă asta? înseamnă că în esenţă oamenii continuă să trăiască pentru a trăi. Ca oamenii primitivi! Aproape ea animalele şi plantele, conform legii perpetuării speciei… Nu-i păcat? Câtă energie creatoare, câte talente şi genii sunt „înghiţite” de grija pentru hrană! Ce salt în progresul culturii ar săvârşi omenirea dacă acest sistem s-air reduce măcar la jumătate!

— Dar deocamdată nu poate fi redus. Ce alt mijloc de a obţine hrana poate să existe? Probabil că această etapă este necesară tocmai pentru a ajunge la… tabletele care înlocuiesc hrana.

— Tablete! Ce prostie! Asta-i o simplă fantezie. Organismul nu se poate hrăni cu substanţe luate de-a gata. El e alcătuit astfel încât să extragă singur substanţele necesare din hrană. Dacă-i dai organismului pilule, va începe să-şi digere propriile viscere… Nu… După cum văd, nu ţi-ai făcut o imagine a viitorului… deşi viitorul este dar! Gurând vom stăpâni energia atomică. Asta o ştii. Fără ea, sinteza proteinei, a grăsimilor ’şi a glucidelor este practic irealizabilă. Ea ne va înlocui energia solară nesigură, ale cărei fărâme neînsemnate, de-abia aproximativ doi la sută, noi reuşim acum să le captăm cu ajutorul plantelor. Energia atomică va produce această revoluţie grandioasă… N-o să mai mutilăm pământul cu plugurile, nu o să mai creştem animale. O să renunţăm la agricultură! În locul ei o să creăm uzine alimentare, întreprinderi automatizate la maximum, în care hrana va fi produsă direct din substanţele folosite de plante, aer, apă, săruri, şi nu o dată pe an, vara, cum se întâmplă acum, ci neîntrerupt, în fiecare clipă, iarna îi vara, indiferent de timp, de climă, de latitudine sau longitudine… O hrană sintetică, Nikolaii Arsentievici, dar hrană! Nu trebuie să ne fie teamă de acest cuvânt, deşi acum nu prea sună atrăgător… Va fi o hrană bună, variată, gustoasă, altfel nici nu merită s-o facem, şi mai ales, pentru întâia oară în istoria sa, omul va primi exact hrana care-i este necesară organismului. Căcd hrana „naturală” de acum conţine nu numai substanţele folositoare, necesare nouă, dar şi multe alte substanţe dăunătoare sau pur şi simplu inutile. Organismul este nevoit să cheltuiască în permanenţă o anumită energie ca să lupte cu de, se îmbolnăveşte, se degradează, îmbătrâneşte. Hrana sintetică, din punct de vedere principial nu poate să aibă acest neajuns. Ea va conţine numai ceea ce este în(tr-adevăr necesar organismului şi, bineînţeles, îl va face pe om mai puternic, mai sănătos, va prelungi durata vieţii… Vezi, aşadar, cât este de important să depăşim această vârstă a copilăriei…

De obicei, în timp ce vorbea Ridan se plimba prin cameră, gesticula; acum însă era atât de concentrat în sine încât şi în mişcări se arăta zgârcit.

— Dar, bineînţeles, principalul este saltul dialectic, trecerea la o nouă stare calitativă cu care se va încheia această etapă de multe milioane de ani a prunciei noastre, etapa acumulării de cunoştinţe – continuă el. Saltul a şi început în 1917. Ce să mai vorbim, fără socialism toate acestea n-ar fi decât himere, biete visuri deşarte. Păcat însă că suntem înclinaţi să ne obişnuim cu orice. Pierdem perspectiva, uităm de locul nostru în istorie. Şi doar noi, mulţumită socialismului, de fapt ne-am rupt de trecut şi zburăm impetuos, luăm înălţime! Ţara noasţră se transformă nestăvilit într-un stat format numai din intelectuali, asta cu toate că agricultura şi întreaga activitate desfăşurată de popor pentru obţinerea hranei lasă de fapt un loc neînsemnat activităţii pur ştiinţifice şi culturale. Cu totul altfel va fi când vom termina saltul şi vom elibera, vom descătuşa treizeci-patiuzeci la sută din energia creatoare a omului! Dar mai sunt multe de făcut… Trebuie dezlegate multe taine ale naturii, atât în interiorul organismului viu, cât şi în afara lui… Această sarcină ne revine nouă, Nikolai Arsentievici, asta-i datoria noastră. Noi, oamenii de ştiinţă, facem parte dintre acei puţini oameni scutiţi de orice griji „alimentare”, tocmai pentru a ne putea vedea de aceste înalte sarcini ale noastre… Nu ştiu cum gândeşti dumneata; eu însă simt totdeauna această răspundere faţă de cei care ne hrănesc şi, mărturisesc, rareori sunt mulţumit de mine însumi. În -cazul acesta, spune, n-ar trebui să mă socotesc un adevărat criminal dacă m-aş apuca serios să caut „razele morţii”? Dorinţa de a le stăpâni este, de fapt, un semn de slăbiciune, de nimicnicie fizică şi morală. Victoria aparţine nu aceluia care seamănă moarte şi distrugere, ci aceluia care creează şi afirmă viaţa. Să nu uităm acest lucru.

Ridan tăcu şi iarăşi căzu pe gânduri. Liniştea care se aşternuse în cabinet se umblu pe nesimţite de acordurile uşoare şi surde, ca din vis, ale pianului, care abia răzbăteau diin salon. Ana exersa. Arpegiile simple, străbătând pereţii şi uşile bine închise, se transformau aici în mod miraculos într-un cântec neclar, al unor numeroase stoluri de păsări care, unul după altul, se înălţau tot mai sus şi mai sus…

Pentru o clipă cei doi se contopiră într-un singur auz, suipunându-se acestor sunete chemătoare şi cuceritoare, până când melodia cristalină se topi undeva departe, în înălţime.

Deodată, Ridau se întoarse brusc, de parcă s-ar fi speriat de ceva, şi întrebă:

— Eşti supărat pe mine, Nikolai Arsentievici?

— Pe dumneavoastră?! De ce?

— Pentru că… în ultimul timp am cam făcut-o pe moralistul. Şi eu ştiu, asta nu-i întotdeauna plăcut şi nici… necesar.

Nikolai se văzu nevoit să spună câteva cuvinte, domoale ca întotdeauna, dar precise şi sincere – acum chiar rostite cu linişte – pentru a-l convinge pe profesor -că temerile sale sunt neîntemeiate. Dimpotrivă, are atâta nevoie de aceste lecţii! Nici vorbă nu poate fi de supărare! li este nespus de recunoscător! Doar asta îl ajută să s-e perfecţioneze, să iasă din starea de „semiintelectual” pe care Ridan a identificat-o atât de just. Desigur el, Nikolai, nu se va ridica liiciodată la nivelul lui Ridan – e prea târziu pentru asta şi… nici aluatul nu-i acelaşi. Ridan ştie să-i dea în fiecare discuţie câte ceva important, care îl ajută să urce o treaptă mai sus…

— Şi-acum s-a întâmplat acelaşi lucru? îl întrerupse profesorul.

— Categoric!

— Sigur? Interesant! Mă-ntreb cu ce ai putea rămâne din această discuţie?

— Întotdeauna m-am gândit că principialitatea înaltă este o însuşire înnăscută, ca să spun aşa, un dar al naturii, un talent. Acum, când mimaţi arătat printr-un exemplu concret de unde porneşte una dintre poziţiile dumneavoastră principiale, mi-am dat seama că această idee a mea stătea cu capul în jos şi -trebuie întoarsă… Principialitatea noastră marxistă este înainte de toate un mijloc de realizare a scopului propus, un instrument cu ajutorul căruia se obţine succes în ori-oe muncă creatoare, e însăşi baza ei tactică. Şi nu-i de loc un „dar” care poate fi oferit numai unora. Principialitatea este accesibilă fiecăruia dintre noi care înţelege lucrul acesta… Şi mai e ceva. Înainte mă uimea întotdeauna adâncimea şi lărgimea gândurilor dumneavoastră, amploarea lor… Acum văd însă că şi felul dumneavoastră de a gândi este… un „instrument”, şi încă unul extrem de puternic. Orice fenomen al prezentului vi-l închipuiţi în mişcare, în dezvoltarea lui dinspre trecut spre viitorul posibil şi tocmai de aceea îl apreciaţi în mod just… Nu ştiu dacă lucrul acesta se poate învăţa… E nevoie de cunoştinţe extrem de vaste. Dar este o metodă… şi indiferent de cunoştinţele pe oare le-ai avea, nu itrebuie să uiţi de ea.

Pe Ridan îl entuziasmă analiza făcută de Nikolai. El nu căutase deloc să pună în cuvintele şi în gândurile sale un sens atât de profund şi de instructiv. Şi e puţin probabil că ar fi putut cineva, în afară de Nikolai, să prindă atât de bine acest sens – iată o capacitate a lui cu totul specifică şi extrem de preţioasă. Ridan,ce-i drept, o observase de mult, dar acum înţelese cât de mult s-a dezvoltat şi s-a întărit. Avea şi el, Ridan, destule de învăţat!

Întâlnirea aceasta, începută atât de tulbure pentru Nikolai, îi apropiase şi mai mult. Ea se sfârşi cu discutarea problemelor de „muncă”.

— În ceea ce priveşte radiaţiile somnului – spuse Ridan

— Totuşi ai dreptate. De trebuie încercate imediat. Sper că n-ai să mă acuzi de inconsecvenţă: nu m-am îndoit niciodată de necesitatea încercării… Dar cum să le încercăm? Să-ţi spun drept, nu mă taie capul. Probabil că trebuie încercate afară, pe câmp, la o distanţă considerabilă şi, bineînţeles, pe oameni, pe un număr suficient de mare de oameni, într-un cuvânt, în condiţii apropiate de ale unui adevărat război. Dar oameni n-o să ne dea nimeni, oricât aş încerca să-i conving pe cei în drept că nu păţesc nimic. Experienţe pe oameni nu poţi face. Deşi fără o asemenea încercare în prezenţa reprezentanţilor armatei, radiaţiile noastre nu se pot transforma într-un mijloc de apărare…

Văzând că Ridan se pierduse de-a binelea, Nikolai îşi stăpânea zâmbetul: iată cum poate greşi un om atât de înţelept! Soluţia era mult mai simplă. O asemenea încercare nu vor putea, bineînţeles, să organize. De altfel nici nu-i treaba lor. Să se îngrijească de asta cei care vor întrebuinţa arma pe care ei au creat-o! Acum trebuie doar să comunice cui trebuie.