Capitolul VII Din nou cele şapte litere
Ana adormi îndată, cuprinsă de un somn fără vise. Discuţia cu tatăl său o obosise : prea noi erau aceste idei şi experienţe, prea brusc clintiseră de pe temeliile ce păreau aşezate temeinic, toate concepţiile şi cunoştinţele ei despre lume, despre viaţă.
Era greu să pătrundă sensul celor aflate.
Se trezi în zori şi îndată îşi aminti de cîinii văzuţi în ajun. Imaginile lui Murzak, „bătrînul“ cîine de aproape doi ani, şi a Silvei, care întinerea prin voinţa lui Ridan — stăruiau în faţa ochilor ei cerînd parcă un răspuns la o întrebare mută : ce înseamnă asta ? Bătrîneţea e o boală ! O boală oare poate fi „inoculată“ ! O boală ce poate fi vindecată ! Aşadar, bătrîneţea n-o să mai existe ? Dar moartea ?...
Patul de lîngă peretele opus era gol: aceste zile de după examene, Nataşa şi le petrecea de obicei în satul ei natal, din ţinutul Meşcerei. Era timpul să se întoarcă. Ah, dac-ar fi ea aici! Ana se obişnuise să-i împărtăşească impresiile şi gîndurile, aşa cum tatăl ei i le împărtăşea ei; povestindu-i despre cîinii văzuţi în ajun, poate i-ar fi ajutat să înţeleagă mai bine.
Şi repetînd din nou şirul raţionamentelor lui Ridan, Ana ajungea de fiecare dată la o concluzie care ei i se părea absurdă. Nu va mai exista bătrîneţe... Dar bătrîneţea este rezultatul dezvoltării, ultimul ciclu al dezvoltării care, în mod inevitabil, duce la sfîrşit — la moarte. Dacă nu va fi bătrîneţe, nu va mai fi nici moarte. Nu ! E o absurditate ! Totuşi, tata spune că bătrîneţea este o boală, şi el nu poate să greşească, a demonstrat asta prin experienţă.
O stăpînea o surescitare soră cu bucuria. Ana simţea că Ridan a făcut un pas nou spre fericirea omenească şi ceea ce a aflat ea ieri era necesar probabil pentru a explica ideea principală pe care n-o mărturisise, poate, nimănui. Discuţia nu se terminase încă. Astăzi Ana va lămuri tot ce era neclar, va afla totul! Ca să-i ajute tatălui său să pregătească referatul pe care trebuia să-l ţină în faţa fizicienilor, ea trebuie să înţeleagă just sensul uimitoarelor lui idei.
Toată ziua Ana fu prinsă de treburi obşteşti — la început merse la conservator, apoi dădu o raită pe la fabrica de instrumente muzicale aflată sub patronajul conservatorului. Fabrica îşi avea o viaţă a ei, avea evenimentele şi grijile ei care acaparau cu totul atenţia fetei.
Această întreprindere, creată nu de mult, lucra prost. Instrumentele pe care le producea provocau indignarea legitimă a muzicienilor şi de aceea comsomoliştii de la conservator hotărîseră să dea fabricii o mînă de ajutor — poate îşi va îmbunătăţi cumva producţia. Ana Ridan a fost trimisă în „cercetare” pentru ca apoi să raporteze în faţa organizaţiei comsomoliste din conservator „cum stau lucrurile”.
Cu însufleţirea şi cu meticulozitatea caracteristice Rida-nilor, Ana se iniţia în tainele naşterii instrumentelor cu coarde, studia „reclamaţiile” venite de la magazine şi colective muzicale, făcea cunoştinţă cu oameni noi, cu specialişti şi ou o terminologie nouă, intr-un cuvînt, intra într-o lume cu totul nouă pentru ea. Şi, pe neaşteptate, constată că lumea aceasta era la fel de complexă şi de importantă ca şi lumea artei muzicale sau lumea ştiinţei lui Ridan, pe care le cunoştea.
Cu fiecare zi petrecută în fabrică, Ana se apropia tot mai mult de colectivul acesteia. Folosea orice prilej să ajute, nu numai la munca culturală ; dădea ajutor chiar în producţie şi în treburile administrative — într-un cuvînt, începuse să se simtă „de-a casei”. Totuşi, misiunea ei principală nu şi-o îndeplinise încă : nu găsise acele forme de ajutor obştesc care ar fi putut să scoată fabrica din impas.
Dar iată că în ziua aceea se ivi speranţa că lucrurile se vor aranja. La fabrică a venit un inginer nou care s-a apucat să reorganizeze productivitatea celui mai slab sector -— secţia de pregătire a materialului. Ana l-a văzut pe coridor, cînd se ducea la director. Era un tînăr înalt, voinic, într-o manta militară. El a privit-o atent şi Ana, fără să-şi dea seama de ce, a simţit că el va salva situaţia...
Seara, după cină, în timpul căreia Ana — ca de obicei —povesti toate noutăţile zilei, discuţia din ajun fu reluată.
— Ei, ce zice auditoriul meu ? întrebă Ridan, luînd-o pe Ana de umeri şi ducînd-o în cabinetul său. Pot să-mi continui comunicarea ? Sau mai întîi întrebările ?
— Da, da, mai întîi întrebările... Nu ştiu cu ce să încep ...Cîinii ăştia ai tăi m-au derutat cu totul. Nu înţeleg ce înseamnă această bătrîneţe provocată artificial. Ce concluzie trebuie să desprindem ?
— Bravo, Anka ! o aprobă Ridan. E o întrebare justă. Asta trebuie explicat în primul rând. Concluzia e simplă : bătrîneţea este în esenţă o boală cai oricare alta. Deosebirea constă numai în forma ei, ca să-i zicem aşa, clinică, şi în durata, în desfăşurarea ei în timp. Bătrîneţea este ceva foarte complicat. Este o sumă a mai multor termeni. Pe de o parte este pregătită de legile permanente ale aşa-numitei dezvoltări „normale”, iar pe de altă parte de excepţiile inevitabile, de abaterile mai mult sau mai puţin întîmpîătoare de la aceste legi. Ce predomină, nu se ştie, ştim însă foarte bine că omul niciodată nu moare numai de bătrîneţe. O cauză directă a morţii este întotdeauna o „boală”, adică perturbarea funcţiilor normale ale organismului, sau tulburarea funcţională a glandelor eu secreţie internă. Această boală din cauza căreia omul moare la bătrîneţe, este consecinţa vieţii particulare respective, un rezultat al unor numeroase procese care se desfăşoară în organism pe faţă sau în ascuns şi produc fenomenele pe care le cunoaştem : zbîrcituri, albirea părului, chelire, încetinirea reflexelor şi multe altele. Acestea sînt simptomele externe ale bolii, cum este, de pildă, erupţia la searlatină. Aşadar, iată răspunsul la întrebare : bătrîneţea pe care o cunoaştem şi care sub ochii noştri îi duce pe oameni la moarte este o boală.
— O boală vindecabilă ?
— Bineînţeles. Ai văzut-o doar pe Silva. Adevărat, este un caz uşor, pentru că noi n-am neglijat prea mult proec sul, dar din punct de vedere principial, acest caz nu se deosebeşte prin nimic de procesul natural.
— Bine... Se pare că încep să înţeleg. Ai zis însă : „bătrîneţea pe care o cunoaştem”... Vrei probabil să spui că în viaţa noastră această bătrîneţe-boală vine înaintea celeilalte bătrâneţi, rezultat normal al dezvoltării organismului, care se termină cu moartea. Aşa e ? Deci dacă omul va fi salvat de această îmbătrânire timpurie, atunci durata vieţii lui va creşte...
Ridan izbucni în râs :
— Bine spus! exclamă el. Dar sînt sigur că prin aceste cuvinte tu înţelegi altceva decît înţeleg eu.
— Cum ? se miră Ana.
— Hai să vedem. Crezi că dacă omul vă scăpa de bătrîneţea „prematură”, atunci el va mai trăi încă puţin şi apoi va muri de moarte „naturală” ?
— Da.
— Şi probabil, de data asta moartea va veni fără bătrîneţe... înainte de moarte omul va fi sănătos tun, va avea părul negru şi des, ochii limpezi şi strălucitori, pielea netedă şi mersul vioi. Iar după moarte, dacă doctorii îi vor face autopsia, nu vor găsi în organismul lui nici urmă de leziuni. Aşa e ? Pentru că, bagă bine de seamă, dacă ar exista defecţiuni organice sau acea uzură specifică bătrâneţii, atunci înseamnă că moartea e din nou „nenaturală”. Într-un euvînt, moartea „naturală” trebuie-să vină fără cauze concrete, reale. Iţi dai seama ce absurditate?
Ana şedea cuibărită în fundul unui divan mare şi se uita la tatăl ei cu o privire aproape speriată. Într-adevăr, nu putea să-şi închipuie această moarte „naturală”, fără obişnuitele fenomene care însoţesc bătrîneţea. Dar atunci ce este moartea naturală ?
— Da, aşa este — conveni ea. Dar atunci care e greşeala mea ? Nu înţeleg...
— Greşeala constă în faptul că în natură nu există moarte „naturală”. Există numai moarte. Ea este întotdeauna nenaturală. Deci din punct de vedere principial, poate fi învinsă.
Acum Ana era uluită de-a binelea.
— Stai puţin, tată... Ce reiese atunci ? Nu există boli, nu există bătrîneţe, nu există moarte. Dar ce, omul este nemuritor ? întrebă ea aproape indignată.
Ridan recunoscu acest protest şi îndată văzu aievea în faţa ochilor un întreg auditoriu de „sceptici”. Tocmai cu o asemenea indignare va fi primită probabil expunerea sa pentru care a strâns prea multe idei noi, explozive.
— Dacă n-ar fi protestul care răsună în cuvintele tale, ai fi acum foarte aproape de adevăr — spuse el.
— Vrei să spui că omul e nemuritor ?!
— În orice caz, această teză e mai plauzibilă, mai justă şi mai utilă decît aceea pe oare o aperi cu atâta înflăcărare. Dar tu ce-ai vrea să afirmi, că omul este muritor ? Că în virtutea legilor biologice pe baza cărora a evoluat organismul, el nu poate să trăiască mai mult decît un anumit număr de ani ?
— Bineînţeles.
Ridan, tăcut, măsură de cîteva ori cabinetul în lung şi-n lat.
— Şi cu ce demonstrezi că această limită există ?
— Dar bine, tată, nemurire nu există. Omul moare. Toate vieţuitoarele mor şi istoria nu cunoaşte excepţii.
— Ei, Anka, asta e o greşeală grosolană. „Omul moare” !... Omul moare, e adevărat şi dacă ai afirma numai asta, nimeni nu ţi-ar obiecta nimic. Tu, însă de fapt, spui că „omul este muritor”, proclami adică o anumită lege. Dar, te întreb eu, se poate oare ridica la rangul de lege un fapt, oricît ar fi el de evident şi permanent, fără să-l explici, fără să stabileşti cauzele şi mecanismul fenomenului ?!... Cred că eşti de acord că, dacă Gopemic n-ar fi descoperit mecanismul mişcării corpurilor cereşti, omenirea ar fi continuat să considere că soarele se roteşte în jurul pămîntului. Este doar un fapt destul de evident şi aici de asemenea nu se cunosc excepţii. De mii de ani, toţi oamenii au văzut soarele dînd tîrcoale pămîntului. Nu, Anka, înainte de a afirma că omul este muritor, s-ar cuveni să explicăm de ce moare el.
Ana pusese blocnotesul pe perna sul a divanului şi uitase de mult de el. Nu se mai gîndea dacă filozofia morţii şi a nemuririi îşi are sau nu locul în expunerea tatălui ei. Ceea ce încerca acum era o clintire din temelii a edificiului cunoştinţelor ei.
— Să crezi că un animal moare tocmai pentru că este „muritor” — spunea Ridan — înseamnă misticism. Înseamnă „voinţa divină“, adică absurditate, şi încă o absurditate dăunătoare : pentru că a recunoaşte că omul este muritor înseamnă a renunţa mai devreme sau mai tîrziu la lupta împotriva bătrîneţii şi a morţii. Tot ce se petrece în natură îşi are cauzele sale reale şi oricît de inevitabile ar părea îmbătrînirea şi moartea, ele pot veni numai ca rezultat al unor anumite cauze. Şi de îndată ce noi începem să lămurim aceste cauze, să studiem organismul din acest punct de vedere, ne convingem imediat că nu există nimic mai ostil, mai străin organismului viu decît moartea, deoarece întreaga aparatură, toate organele, toate procesele care se petrec în el sînt adaptate pentru viaţă, pentru menţinerea vieţii, pentru a lupta cu moartea. Altfel nici nu poate fi: asta-i însăşi natura acelei forme a materiei pe care noi o numim substanţă vie.
— Atunci de ce tot ce este viu moare ? întrebă Ana.
— A-a! Ridan schiţă în aer, cu degetul său lung, o curbă complicată. Aici e buba ! La această întrebare trebuie să ştii să răspunzi just, căci altfel nu te descurci. Într-adevăr, ce se petrece de fapt ? însuşirea principală a materiei vii este viaţa. Totuşi ea moare şi încă într-un mod atît de constant. Un paradox ! Dar, Anka, materia vie mai posedă încă o însuşire importantă : se dezvoltă. Tu ştii că datorită acestei însuşiri, o vietate neînsemnată, monocelulară, extrem de simplă, s-a transformat treptat în organismul atît de complicat al omului, cu creierul lui. Pentru aceasta a fost necesar ca multe milioane de generaţii să se perfecţioneze, pentru că numai prin primenirea generaţiilor se pot dezvolta noi forme.
Şi dacă sînt necesare generaţii noi, înseamnă că este necesară moartea generaţiilor vechi, altfel dezvoltarea s-ar opri. Aşa se face că moartea este necesară pentru ca viaţa să existe şi să se dezvolte.
— Aşadar — interveni Ana, bucuroasă parcă — recunoşti inevitabilitatea morţii. Să zicem ca moartea pe care o observăm în natură este într-adevăr anormală şi poate fi deci învinsă. Această moarte este o boală, sînt de acord. Să zicem că-I vindeci pe om de ea. Să zicem că el va trăi...
— Cît?
— O sută cincizeci sau chiar două sute de ani...
— Şi de ce nu două sute cincizeci ?
Ana ridică un umăr şi cu vădită „indulgenţă” conveni :
— Ei, fie şi două sute cincizeci!
— Şi de ce nu cinci sute ? o întrebă atunci Ridan.
— Ce tot spui, tată — se supără în sfîrşit Ana. Durata normală a vieţii omului se consideră a fi...
— „Se consideră” ! o întrerupse Ridan iritat. Tocmai asta-i nenorocirea, că la noi prea multe lucruri sînt „considerate” şi nu înţelese. Ce înseamnă durata „normală” a vieţii ? E o absurditate! Cum putem determina durata „normală” a vieţii cînd n-am văzut niciodată moarte „normală” ? Nu, dragă tovarăşă, dacă vrei să înţelegi noul, trebuie să renunţi la vechi. Greşeala principală care, din păcate, mai este şi acum dominantă în ştiinţă, constă în recunoaştere oarbă, neoritică, a faptului că tot ce este viu trebuie să moară inevitabil. Aici ideile noastre obişnuite sînt îmbîcsite încă de vechiul misticism şi vechea metafizică. Durata vieţii fiecărei vieţuitoare este predeterminată, soarta lor este pecetluită, moartea de neînvins ! Toate acestea vin de la Dumnezeu, de la „raţiunea superioară“... Trebuie să renunţăm cu hotărâre la toate acestea! Să încercăm să privim lumea fără aceste idei preconcepute. Ce se va întâmpla atunci cu durata vieţii ? într-adevăr, în epoca noastră fiecare organism trăieşte oam acelaşi număr de ani: cîinele 10—15 ani, calul 20—30, omul 70—100 şi aşa mai departe. Cum au fost stabilite aceste durate ? Este limpede că ele au rezultat de la sine, automat, orbeşte, ca tot ceea ce se petrece în natură, în urma luptei generale pentru viaţă. Nu uita, Anka, că dacă în procesul de evoluţie una din formele de viaţă, oricare, şi-ar dobîndi nemurirea, s-ar produce cu timpul o catastrofă : pe pămînt n-ar mai fi nici spaţiu, nici aer, nici hrană pentru ea ; după ce ar distruge tot ce este viu, ar dispare şi ea de la sine, şi cu asta pământul ar rămîne fără biosferă. Dar asta nu se poate întîmpla, căci şi celelalte vieţuitoare luptă pentru viaţa lor şi de îndată ce această formă „veşnică“ sau prea îndelungată, înmulţindu-se fără sfîrşit, ar începe să le stingherească existenţa, se vor ridica împotriva ei şi, bineînţeles, vor distruge acel surplus care ameninţă propria lor existenţă. În felul acesta se stabileşte în natură un anumit echilibru al vieţii. În procesul luptei pentru existenţă se determină durata vieţii pentru fiecare specie de animale şi de plante. Această durată decurge din corelaţia dintre forţele care luptă sub influenţa acelor condiţii ale ine diului extern în care are loc lupta, şi bineînţeles nu este permanentă, ca şi tot ce există în natură. Concluzia care s-ar cuveni să o tragem de aici este că durata vieţii nu-i stabilită „de sus“, nu-i permanentă, imuabilă, şi că nu decurge din proprietăţile materiei vii. Asta trebuie înţeles bine. Toate raţionamentele referitoare la „durată“, „limită“, „fireşti“, „normale“ sînt absurde. Noi cunoaştem numai cifrele statistice care reflectă echilibrul vieţii pentru fiecare etapă de dezvoltare a lumii animale şi nicidecum legile veşnice ale vieţii.
— Toate acestea sînt foarte interesante, tată. Dar de unde au apărut totuşi raţionamentele referitoare la faptul că limita vieţii omeneşti nu poate depăşi o sută cincizeci sau două sute de ani ?
— Nu ştiu, Anka. Nu există nici un fel de premize ştiinţifice pentru asta. Dimpotrivă, în natură găsim exemple care ne arată că ţesutul organic este capabil să trăiască neobişnuit de mult. Celebrul arbore dracaeno draco din Tenerife avea cîteva mii de ani cînd a fost distrus de un uragan. Arborele tisa poate trăi pînă la trei mii de ani, baobabul pînă la şase mii de ani! Mii! Din punct de vedere practic, această durată a vieţii organismului poate fi considerată nemurire, nu-i aşa ? Cît priveşte discuţiile cu privire la faptul că durata maximă a vieţii omului este de două sute de ani, ele reflectă timiditatea savanţilor...
— Timiditate ? !
— Bineînţeles. N-au curajul să recunoască incontestabilul adevăr că odată şi odată viaţa omului poate fi de lungă durată, că va fi atît de lungă cît vom dori noi...
— Vom dori să fie veşnică.
— Nu, Anka, veşnică n-o să fie niciodată.
— Te contrazici pe tine însuţi.
— Nu mă contrazic. Îndată ai să te convingi de asta. Aşadar...
— Iartă-mă, tată — îl întrerupse din nou Ana. Încă o întrebare : care sînt limitele maxime, cunoscute, ale duratei vieţii omeneşti ?
— Da, am să-ţi spun! În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se cunosc două cazuri cînd oamenii au trăit pînă la 185 de ani. Un oarecare Rovel din Ungaria a trăit 172 de ani, iar nevasta lui 164. Un locuitor din Yorkshire a murit la 169 de ani. La noi, în Caucaz, cu totul recent, au fost semnalate cîteva cazuri de longevitate, pînă la 155 de ani, 150, 140, 135... Interesant e că de regulă toţi aceşti oameni şi-au păstrat pînă în ultimii ani ai vieţii vioiciunea şi capacitatea de muncă, iar la autopsia ţăranului englez Thomas Parr, care a trăit 152 de ani, vestitul doctor Harvey n-a găsit în organele celui mort nici un fel de modificări datorite bătrîneţii. Thomas Parr, ajuns celebru datorită longevităţii lui, a fost adus la curtea regelui, unde a murit de îmbuibare şi beţie. În general, longevitatea maximă pe care o cunoaştem noi este de 185 de ani. După cum vezi, nu trebuie să fii un savant prea îndrăzneţ ca să proclami cifra „200“ ca limita „normală“ a vieţii omeneşti. Este doar prima cifră „rotundă“ după 185.
Amîndoi izbucniră în rîs.
— Dar judecind după exemplele tale, acest maximum are parcă tendinţa să scadă ? observă Ana.
— N-aştept din partea naturii sau a istoriei să lucreze pentru noi. Variaţiile în durata longevităţii fireşti sînt inevitabile, dar asta nu are nici o importanţă. Acum, Anka, a venit momentul cînd noi înşine vom începe să creăm istoria longevităţii omului; vom face viaţa omului... nelimitată. Începutul a fost făcut prin experienţa cu cîinii pe oare i-ai văzut ieri. Rezultă că viaţa omului va face poate chiar în următoarele decenii un salt nemaivăzut în timp. Da, noi ne pregătim să tratăm bătrâneţea prin restabilirea periodică a echilibrului sistemului nervos care este tot timpul tulburat de factori externi, aşa cum am tratat-o pe Silva, căreia, după ce am ,,contaminat-o“ cu bătrîneţe, i-am redat tinereţea. Exact la fel se va întâmpla şi în organismul omului. Va fi distrusă baza îmbătrânirii prin stimularea vitalităţii, adică a totalităţii acelor procese nervoase care deocamdată nu cunosc nici o stavilă pentru o dezvoltare liberă. Ce se va întîmpla mai departe ?
— Da, da — spuse grăbită Ana. Ăsta este lucrul cel mai interesant, tocmai aici vor începe contradicţiile !
— Nici un fel de contradicţii! Vom respinge primul atac al bătrîneţii, inevitabil în viaţa noastră. Înseamnă oare că în felul acesta omul nu va îmbătrîni niciodată ? Nu, bineînţeles ; bătrîneţea va rămîne, cauzele îmbătrînirii vor ră-mîne şi ele. Dar procesele îmbătrînirii, care se dezvoltă în organism foarte încet, vor trebui să se repete. Peste cîteva zeci de ani, cînd bătrîneţea va porni la un nou asalt, o vom respinge iarăşi pe aceeaşi cale.
— Şi aşa la nesfîrşit ?
—- Nu. Aceste victorii asupra bătrîneţii nu le vom putea obţine chiar fără pierderi. Să redai organismului starea dinaintea apariţiei primelor simptome ale bătrîneţii este imposibil. După fiecare victorie de acest fel, în organism vor rămîne totuşi urmele ireversibile ale acelor procese invizibile care se petrec în nervi şi care pregătesc îmbătrî-nirea. Urmele acestea se vor tot aduna şi, în cele din urmă, după un şir de „întineriri11 de acest fel, se va declara din nou o bătrîneţe care, de data asta, nu va mai putea fi „tratată“, şi atunci va surveni moartea. După cum vezi, prima noastră victorie asupra bătrîneţii nu-l va face pe om „veşnic“. În schimb ea ne va permite să încetinim foarte mult procesul îmbătrînirii şi să amînăm pentru multă vreme moartea. Cît va fi atunci durata medie a vieţii, n-am putea spune : mai avem încă prea multe neounoscute în faţă. Poate va fi de două ori mai mare, mai probabil de trei, de patru ori...
— De patru ori! exclamă Ana. Atunci înseamnă că omul va trăi aproape trei sute de ani ?!
— Da, ored că în medie cam aşa. Repet: presupunerile mele sînt cît se poate de aproximative. În orice caz acesta va fi primul contraatac al omului asupra bătrîneţii şi morţii. Dar cu asta lucrurile nu se vor termina. Moartea, după o longevitate atît de mare, tot nu va fi „naturală“, ea va veni ca un rezultat al acumulării acelor schimbări imperceptibile şi ireversibile, care se vor produce în organism între „primenirile“ consecutive ale sistemului nervos. Dar ce ne-ar împiedica să credem că mai devreme sau mai tîrziu omul va găsi alte procedee şi mai eficace de menţinere a unui echilibru nervos normal în organism ? Atunci durata vieţii se va mări din nou; şi de data aceasta însă ea nu va fi „veşnică“, deoarece seva vedea, de pildă, că viaţa este limitată de insuficienta capacitate a celulelor cerebrale de a-şi reface energia. Atunci omul va începe să regleze procesele aşa-numitei regenerări, adicît va începe să stimuleze în mod artificial renaşterea acestor celule. Şi aşa mai departe, la ne-sfîrşit! Durata vieţii, Anka, va creşte necontenit de-a lungul întregii istorii viitoare şi în acest sens ea va putea ajunge „veşnică“. Oricît de inevitabilă ar fi din punct de vedere practic moartea, tot din punct de vedere practic ea va putea fi întotdeauna biruită. Asta este dialectica. Viaţa şi moartea luptă întotdeauna între ele. De partea morţii este natura oarbă, eu legile ei formate în mod stihinic ; de partea vieţii este creierul, raţiunea omului care din ce în ce mai mult pune stăpînire pe aceste legi. Iată de ce de la un anumit moment al dezvoltării sociale, prin urmare şi al dezvoltării creierului, moartea va începe în mod inevitabil să dea înapoi iar viaţa va începe să învingă, să cucerească teren.
Momentul acesta a şi sosit. Toate condiţiile au fost create de revoluţia noastră, de socialism. Numai socialismul a putut duce ştiinţa materialistă la acel grad de dezvoltare fără de care însăşi punerea în discuţie a problemei privind învingerea morţii ar fi fost condamnată la înfrîngere. La început scăderea mortalităţii, pe care o şi observăm, apoi înlăturarea bolilor şi, în sfîrşit, prima victorie directă asupra bă-trîncţii. Deocamdată, acestea sînt etapele. Ei, auditoriu ? Unde sînt contradicţiile ?
— A rămas numai un lucru, dar... cred că l-aş putea rezolva şi singură. Ce-i de făcut cu „echilibrul“ vieţii ? Dacă durata vieţii va ajunge să fie „prea mare“, atunci, cum spuneai tu, populaţia globului pămîntesc va începe să crească extraordinar, şi probabil lucrurile vor ajunge pînă acolo că omenirea, pentru a evita catastrofa, va trebui... ei...
Ridan zîmbi şi lăsă să treacă o pauză îndelungată, ca să-i dea timp Anei să caute pentru omenire o ieşire din situaţia grea, apoi îi sugeră ironic :
— Să-i omoare pe bătrînii mai puţin valoroşi, pe toţi copiii urîţi. Să selecţioneze...
— Ei, tată! îi ripostă Ana bosumflîndu-se. Îşi dădea seama însă că nu era chiar aşa de simplu, cum i s-a părut, să găsească o soluţie.
— Să facem ca „întinerirea“ noastră să fie accesibilă nu mai unor oameni aleşi, de pildă... deputaţilor poporului ? continuă Ridan să glumească. Sau pur şi simplu să renunţăm la longevitate ?
O bătaie uşoară în uşă întrerupse discuţia. Interlocutorii se priviră miraţi. Cine ar fi putut intra în casă la o oră atît de tîrzie ?
— Natka! A venit Natka! ghici în sfîrşit Ana şi se repezi spre uşă.
Într-adevăr, ea era. Arsă de soare, rumenă, Nataşa o îmbrăţişă pe Ana şi nimeri apoi în braţele lui Ridan.
— Cu ce eraţi atît de ocupaţi îneît n-aţi auzit cînd am intrat în hol ? întrebă ea în sfîrşit.
— O-o ! Se petrec lucruri mari, Natka!
— Rezolvăm o problemă de ordin mondial: cum să salvăm omenirea de inevitabila ei pieire — o lămuri Ridan.
— Ei nu, zău ! Dar ce ? Ne pîndeşte vreo nenorocire ? Vreo cometă se îndreaptă spre Pămînt ?
— Degeaba rîzi, Natka, nu-i glumă ! Ieri tata mi-a arătat rezultatele unei experienţe făcute pe cîini, din care reiese că într-un viitor nu prea îndepărtat oamenii vor scăpa de bătrîneţe şi viaţa lor va fi neobişnuit de lungă : vor trăi pînă la trei sute de ani!
— Trei sute ?! şi ochii negri ai Nataşei se deschiseră larg de uimire şi bucurie.
— Da, da ! îţi închipui ce-o să fie atunci ? Oamenilor n-o să le mai ajungă nici locul, nici mîncarea pe pămînt. Poate că într-adevăr va trebui să renunţăm la longevitate ? adăugă Ana privindu-şi întrebător tatăl. Sau...
— O, nu ! Oamenii n-or să renunţe niciodată la asta. Dar ce-ai vrut să spui prin „sau“ ? Haide, curaj !
— Sau... să se limiteze naşterile — spuse timid Ana.
— În sfîrşit! Cea mai simplă ieşire din impas ! Dar spune-mi, te rog, de ce-ai făcut această propunere atît de nehotărît, aproape cu frică ?
Ana zîmbi stingherită.
— Aduce a... malthusianism !
— Bănuiam — zvîrli necăjit Ridan. Ah, Anka, Anka !... De unde dogmatismul ăsta la tine ? închipuieşte-ţi că era longevităţii a şi sosit, că nu mai există boli, că mortalitatea este infimă, că oamenii trăiesc cîteva veacuri... În aceste condiţii, peste cinci-şase decenii ţara noastră va avea o populaţie cît a întregului glob astăzi! Atunci catastrofa ar fi într-adevăr iminentă. Dar nu vom ajunge acolo ! În loc să percepem impozite de la celibatari, vom limita naşterile. La fel ca şi acum, însă vom fi împotriva războiului, a foametei, a epidemiilor, împotriva tuturor acelor metode pătrunse de ură faţă de oamenii muncitori pe care le preconizează malthusienii ca unice mijloace de frînare a suprapopulării pămîntului. De altfel, s-ar putea ca noi nici să nu fim nevoiţi să limităm creşterea populaţiei: poate că se va găsi între timp o altă soluţie naturală, logică...
— Care ?
— Căutaţi-o !
Fetele se priveau tăcute una pe alta, iar Ridan o urmărea cu interes pe Nataşa. Ştia că are o minte vioaie, că e ingenioasă şi predispusă spre idei practice, concrete. Ce va zice ? Cum va ieşi ea din situaţie ?
— Ştiu ! exclamă ea dintr-o dată, scuturindu-şi coroana de păr negru. Mi-am adus aminte. Toate acestea au fost prevăzute de mult, dar uite că nu-ţi vin dintr-o dată în cap.
Se apropie cu paşi repezi de raftul mare cu cărţile lui Ridan, căută acolo o anumită carte, o scoase şi răsfoind-o, găsi pasajul pe care-l căuta.
— Ascultaţi... „Omenirea nu va rămîne veşnic pe pămînt. În goană după lumină şi spaţiu, ea va pătrunde la început timid dincolo de limitele atmosferei, apoi va cuceri tot spaţiul circumsolar“. Asta a spus-o Ţiolkovski. Am citit de curînd această carte şi mi-a rămas cu deosebire întipărită în minte ideea lui referitoare la popularea spaţiului cosmic cu oameni.
— Aşa e, Nata! Bravo ţie! Asta-i soluţia! Ieşirea în Univers. Şi Universul este nemărginit, dragele mele. Nici un fel de longevitate, nici chiar nemurirea, nu va da oamenilor posibilitatea să-l populeze. Ei, mai sînt şi alte contradicţii ?
— Nu — răspunse Ana. Totul este limpede şi cu de-săvîrşire minunat. Am să-ţi povestesc mîine, Natka. Iar acum fugi, spală-te de pe drum şi hai la masă ! Vom asculta acolo ultima parte a referatului.
Auditoriul iui Ridan se dublase, devenise zgomotos şi însufleţit. Nataşa povesti repede despre vizita ei în sat şi deodată îi puse lui Ridan o întrebare „concretă“ :
— Konstantin Aleksandrovici, dar cînd putem conta pe această longevitate ?
Ridan zîmbi, apoi rămase preocupat.
— Asta depinde de fizicieni — spuse el, oftînd.
— Dar ce amestec au fizicienii ?
— Ei trebuie să creeze mijloacele tehnice fără de care rezolvarea practică a acestei probleme se va amîna cine ştie pînă cînd.
— Ce mijloace ?
— Ei, tocmai acestei probleme îi va fi consacrată partea a doua, principală, a referatului meu. N-am spus încă lucrul principal. Dar, ca să înţelegi şi tu, voi fi nevoit să repet concluziile discuţiei de ieri.
Aşadar, căutările noastre ştiinţifice din ultimii ani au stabilit în mod definitiv că orice proces maladiv din organism este reflectarea unui alt proces nevăzut care se petrece în aparatul nervos ; şi că orice boală poate fi curmată acţio-nînd într-un anumit mod asupra nervilor. Mijloacele de care s-a folosit pînă acum medicina au avut succes numai în măsura în care au dus la stimularea sistemului nervos. Dar niciodată încă aceste mijloace n-au fost orientate în mod conştient asupra sistemului nervos.
Acum, pentru întîia oară, am păşit pe drumul cel bun şi am şi găsit unele procedee cu ajutorul cărora tratăm cu succes bolile. Dar aceste procedee sînt încă imperfecte. Iată un exemplu : din unsprezece bolnavi de malarie tropicală — friguri galbene — pe care i-am tratat prn masaj al mă-duvei coloanei vertebrale, unul nu s-a vindecat. Asta înseamnă că procedeul nostru nu este radical. Dar faptul că zece bolnavi s-au vindecat totuşi este o dovadă că ne aflăm pe drumul cel bun. Dar iată că pe acest drum nou ştiinţa noastră a pornit tot în mod empiric, pentru că însăşi natura proceselor nervoase rămîne deocamdată un mister. Ce se petrece în nervi, încă nu se ştie. Cum să acţionăm asupra nervilor ? încotro să acţionăm ? Cu ce, cînd şi cît să acţionăm ? Toate aceste probleme trebuie rezolvate cu ajutorul experienţelor, trebuie să tatonăm, într-un cuvînt, trebuie să înaintăm pe dibuite.
Dar există un alt drum, mult mai sigur. Ar trebui să punem stăpînire pe creier. Creierul este comandamentul central sau mai bine zis acel tablou de comandă în care sînt concentrate firele dirijării absolut a tuturor funcţiilor organismului, fără excepţie. Şi pentru a putea stăpîni creierul, trebuie să ştim în ce constă activitatea acestui organ misterios, care este natura acelor procese numite „excitaţii“, ce se petrec în creier şi în nervi.
De mult, încă de pe timpul lui Galvani, adică din veacul al XVIII-lea, electricitatea bate la uşile fiziologiei, dar fizica îşi are istoria sa şi abia acum a început să cerceteze procesele electrice care au doc în organismul animalelor.
Voi ştiţi că în ultimii ani am studiat temeinic electricitatea ? De ce ? Mi-am dat seama că fără electricitate fi-ziolog'a nu poate să facă un pas înainte. Organismul oricărui animal este pur şi simplu îmbibat de electricitate. Toate mişcările, toate reacţiile chimice sînt însoţite de fenomene electrice.
Pe scurt, m-am convins că aşa-numita bază nervoasă a organismului şi viaţa lui electrică sînt unul şi acelaşi lucru. Activitatea nervoasă este o activitate electrică, iar nervii sînt conductori amenajaţi în mod special pentru acele forme speciale ale curenţilor electrici care acţionează în organism.
— Dar noi am învăţat că excitaţia nervoasă n-are nimic comun cu electricitatea — îl întrerupse Nataşa.
— Aşa e. Şi eu mi-aduc aminte — adăugă Ana.
— Da — răspunse Ridan. Fiziologia modernă respinge într-adevăr această ipoteză. Una dintre obiecţiile principale este că excitaţia se propagă pe nerv cu o viteză doar de cîţiva zeci de metri pe secundă, în timp ce viteza curentului electric este de 300.000 km pe secundă. Toate acestea sînt juste şi, recunosc, nici eu nu ştiu cum să înlătur această contradicţie. Dar, dragele mele, voi aţi văzut experienţa mea cu iepurii. Am unit aceleaşi centre ale creierului printr-un conductor metalic obişnuit. Excitaţia a trecut pe conductori şi s-a transmis de la un creier la altul. Putem oare să ne îndoim că a fost un curent electric ? Şi atunci ? în loc să susţinem cu încăpăţînare că „nu poate fi“ aşa, nu-i mai bine să recunoaştem pur şi simplu că, deocamdată, repet : deocamdată, noi nu ştim de ce electricitatea se propagă în nervi cu o altă viteză decît în conductori ? Cu atît mai mult cu cît eu am acumulat o cantitate suficientă de fapte care dovedesc tocmai esenţa electrică a curenţilor nervoşi. Dar de unde vin aceşti curenţi ?
Cu asta ne apropiem chiar de miezul problemei. Ei sînt produşi de creier. Din punctul de vedere al fizicii, întregul organism este un fel de post automat de emisie-recepţie. Stomacul, inima, plămînii şi celelalte organe alcătuiesc secţia de maşini a acestui post ; nervii care vin de la periferia organismului sînt antenele care captează influenţele externe şi le transmit creierului. Dar creierul nu este numai receptorul semnalelor din afară, ci şi generatorul acelor oscilaţii electromagnetice cu ajutorul cărora el dirijează toate aparatele postului, adică organismul. Cum se realizează această dirijare ?
Iată ce observăm noi în fiziologie. Dacă îndepărtăm un muşchi oarecare, de exemplu de la piciorul unui animal, şi transplantăm în locul lui un muşchi luat, să zicem, de pe maxilar, şi nervul acestui muşchi nou îl unim cu cel mai apropiat nerv al piciorului, peste un timp muşchiul de pe maxilar, grefat pe picior, va începe să acţioneze. Dar cum ? El se contractă nu atunci cînd animalul mişcă piciorul, ci atunci cînd mănîncă, cască, adică, în general, atunci cînd deschide gura ! Gîndiţi-vă ce înseamnă asta !
Asta înseamnă că nervul fiecărui muşchi este capabil să răspundă nu la oricare, ci la o anumită excitaţie. De aici nu este greu să tragem concluzia că toate „excitaţiile“ : curenţi sau unde care pornesc de la creier, sînt diferite din punct de vedere calitativ, nu sînt omogene, fiind destinate fiecare altui organ, altei funcţii.
Acum se dezvăluie mecanismul de dirijare pe care trebuie să-l stăpînim. Fiecare undă a creierului provoacă în organism numai o singură funcţie absolut determinată iar nervul organului care îndeplineşte această funcţie este, probabil, acordat la rezonanţă numai pe o singură undă, care se deosebeşte de toate celelalte unde prin frecvenţă.
Structura creierului este extrem de variată. O dată cu dezvoltarea tehnicii cercetărilor ne convingem tot mai mult că în creier nu există două puncte în care structura creierului să fie aceeaşi. Asta este de înţeles. Activitatea creierului constă în faptul că produce un număr uriaş de diferite unde pentru reglarea tuturor proceselor vieţii din organism.
Experienţa cu iepurii, pe care aţi văzut-o, a confirmat concluziile mele. Am sacrificat cîteva sute de iepuri pînă am reuşit să găsesc, prin procedee speciale, puncte identice în creierul lor. Dar atunci cînd am unit aceste puncte de pe creierul a doi iepuri cu ajutorul unui conductor de argint, am văzut că excitaţia provocată de nutriţie în creierul unui iepure s-a transmis în creierul celuilalt, de-clanşînd în el activitatea unui întreg complex de funcţii „nutritive“.
Conductorul meu a înlocuit nervul, legînd un animal de altul. Dar conductorul, bineînţeles, nu posedă o capacitate selectivă ca nervul. De aceea el a transmis toate undele din care este alcătuit impulsul general al procesului de nutriţie. Acestui fenomen, care constă în recepţionarea de-a valma a mai multor posturi, radiotehnicienii îi spun „acord larg“.
Acordul „fin“, pe o anumită undă cerebrală elementară, ar fi provocat o singură funcţie izolată, de pildă, salivarea. Ei, lucrul acesta trebuie să-l obţinem, ca să rezolvăm problema principală. Trebuie să învăţăm să declanşăm şi să reglementăm diferite funcţii concrete izolate sau combinaţii ale lor, dar nu prin procedeul de care se foloseşte pînă acum vechea medicină.
Acum, Ana nota aproape fără să-şi desprindă privirile de pe blocnotes. Structura acestui referat extrem de interesant îi era acum limpede.
Ridan se apropia de sfîrşit, de scopul referatului său.
— Iată cum vom dirija noi organismul — spuse el în continuare. Trebuie să construim un aparat care să producă aceleaşi unde ca şi creierul. Dacă fizicienii vor rezolva această problemă, victoria e asigurată. Atunci nu vom mai orbecăi prin întuneric, pe un drum complicat şi greşit; pentru a salva un om de la o boală nu va mai trebui să semănăm în organismul lui o altă boală, fiindcă nu numai acul siringii care pătrunde în ţesuturi, dar şi o simplă compresă pusă atunci cînd nu trebuie pot să provoace procese noi şi fatale, a căror cauză nici n-o bănuim măcar.
Aşadar iată problema pe care am s-o pun în faţa fizicienilor : să construiască un aparat capabil să emită unde electromagnetice într-o anumită gamă de frecvenţe foarte înalte. În funcţie de acord, generatorul ar trebui să poată schimba unda şi intensitatea radiaţiei.
Nu pot să cred că fizica, astăzi, cînd orice radioamator este în stare să-şi construiască acasă, cu mijloacele cele mai simple, un emiţător de unde ultrascurte — n-o să poată rezolva această problemă.
Şi atunci... nu ne va mai rămîne decît să îndreptăm radiaţiile generatorului asupra creierului. Pătrunzînd uşor prin toate ţesuturile şi oasele, ele vor face să acţioneze numai acele elemente ale creierului care sînt acordate ca rezonanţă cu undele radiaţiei noastre. Variind unda, vom putea excita orice elemente ale creierului şi vom provoca orice funcţii, orice restructurări în organism, fără să distrugem nimic în el, fără să deteriorăm nimic. Asta va însemna prima ofensivă pe front larg împotriva bolilor şi prima mare victorie asupra bătrîneţii şi a morţii...
Lumina blîndă a zorilor se strecura prin ferestre cînd fetele plecară să se culce. Îşi pregătiră în tăcere paturile şi se culcară preocupate de gîndurile acestea noi şi neobişnuite.
— Ştii, Natka — spuse încet Ana — mă încearcă un sentiment... nu ştiu cum să spun... un fel de încordare plină de aşteptări, cum încerci înaintea unui eveniment deosebit ca, de pildă, înaintea unei eclipse de soare... Ceea ce spune tata, şi nu mă îndoiesc că are dreptate în concluziile sale, înseamnă începutul unei epoci noi în istoria omenirii. Este admirabil ! Nu-i aşa, Natka ? Da, aşa trebuie să fie. Se vor împlini astfel toate visurile oamenilor, toate dorinţele lor tainice, tot ceea ce cîndva era considerat o „minune“. Ne-am obişnuit şi nu mai observăm. Dar avionul, telefonul sau radioul nu constituiau cîndva un basm, un vis ? Bineînţeles că şi aceste visuri despre sănătate şi tinereţe veşnică se vor împlini. Şi noi vom apuca acele vremuri!
— Oare ? se întrebă gînditoare Nataşa. Dar dacă fizicienii n-o să-l poată ajuta cu nimic ?
„Trebuie să-l ajute! Nu se poate să nu-l ajute!“ se gîndi Ana fără să răspundă nimic.
— Dormim, Ania ?
— Dormim.
Şi Nataşa stinse lumina.
* * *
Sosi şi ziua referatului.
De dimineaţă Ridan, luîndu-le pe Ana şi pe Nataşa, ieşi cu maşina în afara oraşului, departe, ca să se odihnească şi să se mai învioreze înainte de conferinţă.
Se întoarseră abia spre prînz. Apoi Ridan se culcă1 pentru o oră şi pe la orele şase, după ce se spălă şi se îmbrăcă, se simţi în toate forţele, capabil să ţină trează atenţia oricărui auditoriu.
Pentru „Mămicuţa“ era o zi extrem de grea. Cînd făcea curse prin oraş cu maşina, ca o bilă de biliard între bordurile mesei, cînd asalta telefonul, mobibzînd auditoriul, reamintind invitaţilor ora cînd va începe referatul şi încredinţîndu-i că „Konstantin Aleksandrovici contează în mod deosebit pe prezenţa dumneavoastră“.
„Mămicuţa“ se socotea, poate pe bună dreptate, un mare meşter în „materie de organizare“ şi fiecare pas, fiecare convorbire telefonică le făcea cu o deosebită savoare, admirîndu-le, cum admiră un pictor tabloul pe care a pus ultima tuşă. El cunoştea valoarea amănuntelor şi era pătruns de spiritul de prevedere caracteristic unui regizor (din nefericire neapreciat de nimeni), care de fapt, avea să hotărască succesul referatului!... De acea, după ce vorbi la telefon cu uşierul de serviciu de la Casa oamenilor de ştiinţă şi se convinse că şi creta este pusă la tablă, şi eîrpa umedă („Vezi să nu fie prea udă!“), un zîmbet plin de mîndrie, zîmbetul unui artist încîntat de opera sa, se aşternu pe faţa lui rotundă.
La ora şase fură încărcate în maşină şi trimise cuştile cu animale ; printre ele se aflau celebrii iepuri nr.84, 85 şi 86, neastîmpăratul căţel Valet, sora lui, Silva, şi „bătrânul“ Mur-zak. Văzînd că de data aceasta animalele urmează să facă o călătorie lungă, Tîrsa, încredinţat că împotriva lor se pregăteşte o fărădelege neobişnuită, dădu animalele bombănind şi îşi făcu de treabă deosebit de mult în jurul lor.
Aproape de ora şapte, Ridan şi fetele sosiră la Casa oamenilor de ştiinţă. Publicul îşi ocupă zgomotos locurile şl „Mămicuţa“ vedea cu satisfacţie că munca lui regizorală o încununată cu succes ; fix la ora şapte apăsă cu propria lui mînă pe sonerie şi peste cîteva clipe sala era plină.
Ana şi Nataşa se aşezară mai aproape de tribună, lîngă interval. Trăgînd cu urechea la discuţiile care se purtau în public, ele observară că primele rînduri fuseseră ocupate aproape numai de reprezentanţi ai ştiinţelor biologice, caro parcă voiau să sublinieze în acest fel dreptul lor la întîietate. Fizicienii şi radiotehnieienii se aşezaseră, modest, mai ales în a doua jumătate a sălii. Discutau liniştiţi despre treburile lor, scontînd pe bună dreptate că referentul va explica ce perfecţionări se cer aduse aparatelor electrice de tratament sau experimentale existente, sau va arăta de lipsa căror instrumente electrice noi se loveşte profesorul în munca lui de cercetare. Ce-i drept, nu prea înţelegeau, totuşi, de ce au fost invitaţi aici; printre ei se aflau cunoscuţi teoreticieni-specia-lişti în domeniul undelor şi constructori de radio care n-au lucrat niciodată în domeniul aparaturii medicale. De altfel, se gîndeau ei, prezenţa lor acolo ar putea fi şi rezultatul unei alegeri insuficient gîndite a auditoriului. Cine ştie ,,ce aiurit“ o mai fi şi profesorul ăsta... cum îi zice ?
În schimb, în rîndurile din faţă domnea o însufleţire încordată. „Stâlpii“ fiziologiei informau pe savanţii tineri despre lucrările anterioare şi despre faima profesorului Ridan, discutau între ei pe teme contradictorii.
În ultimii ani, lucrările lui Ridan trezeau în mod deosebit curiozitatea oamenilor şi despre ele circulau multe zvonuri. „Stîlpii“ zîmbeau cu răutate, comunicîndu-şi în şoaptă anecdote referitoare la ciudatele experienţe ale respectabilului lor coleg.
Ridan ieşi pe scenă printr-o uşă laterală şi cu paşi avîntaţi şi siguri se apropie de tribună. Mişcările lui energice, silueta înaltă, costumul negru, de croială sobră, faţa tinerească încadrată de barbă şi părul negru, înspicat, făceau în mod vădit impresie. Valurile aplauzelor de salut, izbucnite mai întîi în rîndurile din faţă, se rostogoliră pînă în fundul sălii.
Pauza dură doar o clipă. Cu gesturi precise, sobre, ca în timpul unei operaţii serioase, Ridan îşi puse în faţă ceasul şi scoase din buzunar un teanc de foi. Nici un gest în plus.
Apoi învălui sala cu o privire atentă, de parcă i-ar fi controlat pe cei adunaţi.
— Stimaţi tovarăşi! începu el cu vocea-i sonoră de bariton. Permiteţi-mi ca în primul rînd să expun scopul consfătuirii noastre. Sînt prezenţi aici, în sală, reprezentanţii a două domenii diferite de activitate, a două ştiinţe : biologia şi fizica. Cred că pe nimeni nu-l miră această îmbinare ; ştiţi foarte bine ce rol uriaş a jucat microscopul, o invenţie a fizicii, în dezvoltarea biologiei şi cum se împletesc şi colaborează din ce în ce mai strîns cele mai diferite ramuri ale ştiinţei.
De data aceasta am de gînd ca în numele biologiei să fac fizicienilor „o comandă“. Ceea ce le voi cere nu-i uşor, dar am să insist totuşi ca această comandă să fie realizată, dacă nu chiar acum, cel puţin într-un viitor apropiat, pentru că de ea depinde rezolvarea practică a unei probleme de cea mai mare importanţă, pe care am elucidat-o din punct de vedere teoretic şi experimental şi pe care am să v-o prezint astăzi...
Sala asculta atentă. O undă stăpînită trecu prin primele rînduri : „stîlpii“ se priviră semnificativ. Da, probabil că în anii aceştia profesorul le-a pregătit o „mică surpriză“. Să vedem, să vedem...
Terminând această scurtă introducere, Ridan se năpusti ca un uliu asupra teoriei medicinii. Fără să depăşească limitele unei analize strict ştiinţifice, presărîndu-şi expunerea cu zeci de fapte concrete, generalizări ingenioase şi mărturii ale celor mai autoritari reprezentanţi ai acestei ştiinţe — dintre care mulţi erau în sală — el făcu o critică atît de convingătoare a bazelor teoretice ale medicinii modeme, în-cît auditoriul îl răsplăti cu o furtună de aplauze. De data aceasta ele se revărsară din rîndurile din urmă şi se rostogoliră pînă la tribună..
Nataşa, cu ochii umezi de extaz, strîngea mîna Anei, iar Ana, admirîndu-şi cu sinceritate tatăl, observa cu mîndrie că Ridan, în alcătuirea referatului, a ţinut seama de toate sfaturile ei.
Victima următoare a lui Ridan fu fiziologia. Şi atunci cînd el începu să arunce în sală, ca pe nişte bombe, paradoxalele sale generalizări filozofice despre viaţă, moarte şi bătrîneţe, în auditoriu se produse un început de scindare. Fizicienii erau definitiv captivaţi de concluziile îndrăzneţe şi limptvi, care se impuneau prin caracterul lor progresist. În schimb printre biologii bătrîni, care simţiseră că se clatină temeliile seculare ale edificiului lor, nu prea monumental, începu să crească un protest surd.
Ana observă în jurul ei priviri care vroiau în mod osten tativ să pară nedumerite, strîngeri din umeri; se făceau eu glas destul de tare observaţii în care se desluşeau cuvintele : „absurd“, „absurditate“. Ridan simţi ce se petrece în sală şi era mulţumit. Totul decurgea cum trebuie ! Protestează ? N-au decît! Ba cu cît vor protesta mai hotărît, cu atît va fi mai bine. Indiferenţă şi plictiseală să nu fie — asta ar fi pieirea.
Văzînd că atmosfera din primele rînduri este suficient de încinsă, Ridan exprimă cu iscusinţă o frază care în mod intenţionat voia să pară nu prea sigură :
— ...La urma urmelor, bâtrîneţea poate fi provocată în mod artificial şi tot atît de artificial poate fi lichidată.
Asta, rîndurile din faţă nu mai putură s-o suporte. Fiziologii şi biologii de vază se repeziră asupra acestei nade ca un cîrd de peştişori ce se năpustesc asupra unei muşte căzute în apă.
— Încercaţi!
— Fapte, nu vorbe !
— Nu se poate glumi cu asemena afirmaţii! se auziră glasuri indignate. Cum dovediţi ?
— O clipă — spuse Ridan şi zgomotul din sală începu să scadă. Vreţi dovezi ? Poftim !
Făcu un semn şi ajutoarele lui aduseră în faţa catedrei cuştile cu Murzak, Valet şi Silva. Ridan expuse pe scurt experienţa sa.
Un nou semn. Pe neaşteptate sala se cufundă în întuneric şi pe un ecran uriaş rulă în decurs de 15 minute un film scurt, în care era înregistrată toată istoria acestor cîini, copilăria lor, operaţia şi aproape fiecare zi din viaţa lor. Cei din sală constatau uimiţi că doi dintre căţei, în comparaţie cu al treilea, îmbătrîneau văzînd eu ochii şi că apoi unul dintre aceştia, Silva, a început să-şi recapete tinereţea pierdută.
Proiecţia filmului încă nu se terminase cînd sala fu zguduită de ovaţii.
În sfîrşit, Ridan se apropia de momentul cel mai important al referatului. El îl anunţă solemn. Auditoriul încremeni din nou, plin de încordare : ce surpriză le mai pregăteşte acest om uimitor ?
Sigur şi degajat, Ridan îşi plimba privirea peste sala amuţită. Acum va dezvălui în faţa savanţilor, în faţa lumii întregi, taina creierului-generator...
Deodată Ana o apucă spasmodic pe Nataşa de cot, aţintindu-şi ochii spre chipul tatălui său. Ce-i cu pauza asta ciudată ? Ce înseamnă privirea pierdută, absentă, pironită pe neaşteptate în gol ?... Şi această mînă care încet, parcă în ciuda voinţei se ridică spre cap ?...
Deodată Ridan se aplecă peste pupitru. O expresie de deznădejde îi schimonosi faţa palidă. În liniştea din sală, cei aflaţi în apropierea tribunei îl auziră şoptind :
— E cu neputinţă ! Să fie... oare... o greşeală ?
Apoi ridicîndu-se cu greu, păşi nesigur spre tablă, apucă strîns creta, cu un gest convulsiv, şi ca un somnambul, începu să scrie.
Zdrobită de mina lui puternică, creta căzu fărîmiţată pe podea. Mîna îi lunecă în jos.
— Sprijiniţi-l! strigă Ana, repezindu-se spre scăriţa din dreapta, care dădea spre tribună.
Dar doi asistenţi şi „Mămicuţa“ se şi apropiaseră în fugă, îl prinseră pe Ridan de subsuori şi-l duseră într-o cameră alăturată. Cîţiva medici din cei prezenţi în sală alergară şi ei acolo. Totuşi, rîvna lor se dovedi inutilă. Ridan se simţea bine, deşi îl descurajase şi-l necăjise acest incident stupid. După o mică pauză vru să-şi continue referatul. Medicii însă, cu ajutorul Anei, insistară să nu mai iasă la tribună şi să plece cît mai curînd acasă.
„Mămicuţa“ ieşi în faţa publicului şi anunţă concluzia medicilor : un acces de slăbiciune din cauza surmenajului.
Din păcate, pentru moment, expunerea se va opri aici...
Înainte de a pleca, se apropie de tablă şi citind cele scrise cu creta de Ridan, se gîndi că n-ar strica să le copieze. Îşi scoase carnetul de notiţe şi privind spre tablă, copie literă cu literă :
LMRWWAT
