Capitolul VI Ridan prezintă probe materiale

— Cum stau treburile, tovarăşi ? Pot să vă felicit ? Da ?

Patru dintre colaboratori îl întîmpinară pe Ridan zîmbind.

Cel de-al cincilea îi strîngea profesorului mâna cu un aer grav, puţin posomorât chiar. Chestie de caracter. Pe unii victoria îi face veseli, alţii, dimpotrivă, în astfel de momente sînt fără voia lor reţinuţi şi solemni.

— Priviţi, Konstantin Aleksandrovici!

Ridan se aplecă deasupra cuştii şi examină cu atenţie cîinele dinăuntru. Răspunzîndu-i cu aceeaşi privire atentă, şi acesta mişcă încetişor din coadă. Un cîine ca toţi cîinii. Numai că pe cap i se vedea o cicatrice circulară, aproape acoperită de păr. Ridan deschise uşiţa şi, mîngîind cîinele, pipăi cicatricea — urma unei operaţii.

— Ei, Jucika, cum te simţi ? Să ieşi să te mai plimbi puţin.

Scoase din buzunarul halatului un pumn de pesmeţi mărunţi, îi dădu animalului să-i miroasă şi-l lăsă să mănînce cîţiva dintre ei; apoi zvîrli un pesmet mai departe, un altul îl aruncă să-l prindă din zbor... Tot timpul urmărea cîinele, mişcările lui.

În sfîrşit, cu un aer mulţumit, îşi privi colaboratorii.

— E sănătos, nu ? Ce credeţi, Andrei Andreici ?

— Sănătos — răspunse colaboratorul posomorât. Au trecut douăzeci şi şase de zile de la operaţie. Uitaţi-vă... numărul 108 — şi îi întinse lui Ridan un registru în care se aflau notate observaţiile zilnice făcute asupra cîinelui: greutatea, temperatura, cantitatea de alimente consumată etc.

— Nu vreau nici un fel de însemnări. E sănătos ? Perfect ! Cîţi aveţi în situaţia asta ?

— Acum, zece — răspunse unul dintre tinerii aspiranţi.

Un altul adăugă pe un ton sigur :

— Toţi vor fi aşa!

Ridan se ridică hotărît.

— Vă mulţumesc, prieteni. Dacă stăpînim tehnica operaţiei, putem începe experienţa. Nu-i aşa ?

Peste o oră începură acea minunată experienţă care avea să aibă mai tîrziu răsunet în întreaga lume medicală.

Operaţia executată în mod strălucit de colaboratorii Institutului îngăduia acum pătrunderea în interiorul creierului animalului. Tehnica ei era extrem de complicată. Trebuia deschisă cutia craniană, descoperite cele două emisfere şi ridicat creierul în aşa fel încît să se vadă baza lui — „protuberanţa cenuşie“ şi hipofiza. Apoi trebuiau aşezate din nou emisferele la locul lor şi închise rănile.

Primele încercări de a face o astfel de operaţie lăsaseră impresia că n-o să se ajungă la nici un rezultat. Animalele mureau. În cel mai bun caz trăiau cîteva zile paralizate sau pierzîndu-şi anumite funcţii vitale. Dar oamenii nu s-au dat bătuţi. Căutau cauzele leziunilor grave şi le îndepărtau. Cunoaşterea precisă a anatomiei, arta chirurgului, inventivitatea fiziologului, tehnica — totul a fost mobilizat. Animalele începură să se vindece. Şi, în sfîrşit, iată cîini care nu se mai îmbolnăveau după operaţie. Asta era ceea ce aştepta Ridan. Acum putea începe experienţa proiectată.

Cîinele, adormit cu eter, e pus pe masa de operaţii. Clame speciale îi prind şi îi fixează capul într-o anumită poziţie.

Oameni în halate şi cu măşti acţionează repede şi precis.

Fiecare îşi cunoaşte bine rolul.

Întîi o tăietură pe pielea capului, care din partea stângă este ridicată de pe cutia craniană.

Acum asupra craniului descoperit de piele coboară un aparat strălucitor, nichelat.

Se conectează curentul şi partea interioară a aparatului începe să se rotească încet. Se aude un zumzet: rotiţa ferăstrăului circular taie un orificiu oval în cutia craniană.

Se scoate lichidul care umple cavităţile din creier. Din cauza aceasta creierul se micşorează în volum şi începe să se desprindă de cutia craniană ca miezul uscat al unei nuci de coaja ei.

Colaboratorul însărcinat cu aplicarea narcozei întoarce capul cîinelui cu ceafa în jos. Creierul se desprinde din locaşul său. O apăsare uşoară cu un instrument obtuz şi în orificiul cutiei craniene apare suprafaţa cenuşie, cu circumvoluţiuni, brăzdată de vase care pulsează; în adîncul căscat se vede ca un punct întunecat hipofiza — o glandă micuţă care reglează creşterea animalului, îndeplinind şi alte numeroase funcţii încă necunoscute.

— Gata !

Ridan este şi el gata. Ţine într-o pensă o bilă de sticlă cît un bob de mazăre. Această bilă profesorul o plasează acolo, în adîncitura mică de lângă „protuberanţa cenuşie“ aproape de hipofiză.

— Gata, acoperiţi! spune el.

Cutia craniană e închisă cu grijă.

Operaţia s-a terminat. Pielea capului s-a cusut la loc. Bila a rămas în creier.

Cîinele este transportat într-altă cameră ; aici se va trezi după anestezie, aici va mînca, va bea, îşi va aştepta soarta.

Pe masa de operaţie este aşezat un alt cîine, apoi altul, încă unul... Cu al zecelea, lucrul se termină. Cinci dintre cîini au introduse bile de sticlă lîngă „protuberanţa cenuşie”, celorlalţi cinci nu li s-a introdus nimic, numai li s-a ridicat şi li s-a pus la loc creierul. Aceşti cinci cîini din urmă sînt de control. Acum se va vedea ce repercusiune va avea asupra sănătăţii cîinilor iritarea provocată de presiunea bilei de sticlă în unul dintre cele mai sensibile puncte ale sistemului nervos central, iar cîinii de control vor arăta ce fenomene vor fi provocate de însăşi intervenţia chirurgicală.

Şi în laboratorul vecin lucrul este în toi.

Aici alţi cîini joacă rolul de pacienţi ai unui medic dentist. Bormaşina, hîrşîind, găureşte un dinte complet sănătos. Nervul e dezvelit. Acolo se introduce o bucată de vată îmbibată cu o picătură de formol, apoi orificiul se acoperă cu ciment. Cîinii se succed unul după altul, ca pe bandă rulantă. Diferenţa constă numai în faptul că unuia i se introduce în dinte formol, altuia ulei crotonie, altuia substanţă cerebrală, altuia arsenic, altuia toxină de angină difterică sau toxină de tetanos...

Un timp oarecare cîinii au dureri de dinţi. Asta se vede. Substanţele introduse irită nervul. Apoi durerea trece. Peste un timp oarecare, dintele bolnav este scos. Cîinii sînt sănătoşi. Oamenilor nu le mai rămîne decît să-i supravegheze şi să aştepte.

Ridan trece printr-un alt şir de laboratoare. În fiecare dintre ele un grup de colaboratori ştiinţifici fac operaţii asupra animalelor — operaţii dintre cele mai variate : unii îngheaţă anumite porţiuni ale creierului, alţii dezgolesc nervii în diferite părţi ale corpului, îi taie ori îi tratează cu anumite substanţe.

Toate aceste experienţe variate urmăresc un singur scop. Obiectul operaţiilor sînt nervii, sistemul nervos. Aproape tot Institutul lucrează pe nervi. Ridan verifică ipoteza lui genială care s-a născut pe baza unor numeroase observaţii, în aparenţă întîmplătoare, disparate. Dacă ipoteza se va dovedi justă, ea va produce o revoluţie în medicină.

Încep zile de aşteptare. Toate operaţiile au fost terminate. Colaboratorii lui Ridan urmăresc animalele, le examinează, le pipăie, notează cu grijă în caietele lor toate observaţiile, duc discuţii în contradictoriu. Entuziaştii înclină să creadă că ideea e ca şi confirmată. Scepticii răcoresc înflăcărarea lor şi găsesc alte explicaţii. Ridan îi preţuieşte şi pe unii şi pe alţii. El însuşi este o îmbinare a acestor două tipuri de lucrători ştiinţifici.

Şi iată că începe.

Unuia dintre cîinii cu bila în creier începe să-i curgă sîngele din gingii. Apoi gingiile puhave se desprind de dinţi, de oasele maxilarelor. În gură, pe mucoasă apar plăgi; ele cresc, se adîncesc, distrugînd ţesuturile; în sfîrşit, una dintre ele răzbate de pe partea interioară a obrazului pe partea lui exterioară ; se formează o fistulă cu două orificii.

Pe zi ce trece boala progresează. Dinţii absolut sănătoşi încep treptat să se înmoaie, se fărîmiţează uşor, iar unii se rup de tot.

— Scorbut ? îl întreabă ceilalţi uimiţi pe Ridan.

Ochii lui limpezi, cenuşii, strălucesc.

— Nu vă pripiţi să puneţi etichetele ! Asta încă nu este totul.

Într-adevăr, la un cîine cu bila de sticlă în creier fenomenele au mers mai departe. În afară de „scorbut“, acesta are o plagă pe corneea ochiului, îi este atacată cavitatea nazală, se declară o inflamaţie purulentă a urechii mijlocii.

— Priviţi, toate aceste fenomene corespund exact ramificaţiilor nervului trigemen —- încearcă să generalizeze Andrei Andreevici.

— Nu vă pripiţi, nu vă pripiţi! repetă Ridan.

Peste cîteva ore mor doi dintre cei cinci cîini. Autopsia arată o puternică hemoragie în plămîni şi nenumărate plăgi în stomac şi în intestine. Toate acestea datorită bilei din creier. Cei cinci cîini „de control“, „fără bilă“, sînt complet sănătoşi.

Aceleaşi fenomene se petrec şi cu cîinii cărora li s-a făcut operaţia dentară : plăgi, inflamarea ochilor, hemoragie în plămîni, moartea.

Dozele mici de toxină difterică şi tetanos care au acţionat scurt timp asupra nervului din dinte n-au provocat nici difterie, nici tetanos, dar au provocat plăgi, hemoragii în plămîni şi moartea animalelor.

O tăietură a nervului sciatic stîng produce mai întîi o umflătură, apoi o plagă care progresează pe talpa piciorului, începe cangrena şi falangele degetelor cad una după alta. Peste puţin, acelaşi tablou se repetă şi la piciorul drept, deşi nervul din dreapta n-a fost supus nici unei operaţii.

Probele se adună, caietele din toate laboratoarele se umplu de însemnări. Experienţele sînt încă în curs, dar Ridan s-a şi convins : ideea lui este justă, controlată, demonstrată.

Atunci el convoacă o adunare a colaboratorilor Institutului. Unul după altul, conducătorii tuturor laboratoarelor care au participat la experienţe fac comunicări scurte asupra rezultatelor obţinute. Fiecare trebuie să cunoască rezultatele muncii celorlalţi. Ridan deocamdată tace. El cunoaşte toate lucrările şi ar fi putut să expună simplu sensul lor şi concluziile, dar nu, lasă-i mai bine pe oameni să încerce singuri să sintetizeze rezultatele experienţelor, să pătrundă sensul lor. Dar ideea este complicată, foarte nouă, şi nu oricine se încumetă s-o formuleze — aceasta ar însemna să contrazici» concepţii oare deocamdată par încă de nezdruncinat.

În sfîrşit, Ridan intervine. Rosteşte mai întîi cu glas tare aceste cuvinte :

— Aşadar se poate constata — spune el — că în experienţele noastre, acţionînd prin diferite procedee direct asupra nervilor, am provocat în organism inflamaţii, endeme, plăgi, tumori, adică aproape toate simptomele maladiilor cunoscute în medicină. Asta înseamnă că tocmai nervii, sistemul nervos dirijează dezvoltarea oricărui proces patologic. Orice boală este rezultatul unor schimbări, al unor perturbaţii în activitatea nervilor. Acum pentru întîia oară s-a văzut limpede schema procesului unei boli. Întreg organismul este străbătut de nervi, uniţi într-un singur sistem bine organizat. Şi nu există punct, nu există celulă în organism a cărei soartă să nu depindă de influenţa sistemului nervos. Cît timp acest sistem funcţionează normal, organismul este sănătos ; asta înseamnă că toate funcţiile lui sînt absolut normale. Funcţiile sînt doar dirijate de nervi.

Dar iată că într-un sector oarecare sistemul nervos capătă o leziune. Să zicem că este vorba de muşcătura unei insecte veninoase, sau de o arsură chimică, sub acţiunea căreia activitatea nervilor în sectorul respectiv este perturbată fie chiar şi temporar.

Sectoarele învecinate ale sistemului nervos, legate în activitatea lor de sectorul lezat, sînt nevoite să-şi reorganizeze activitatea, să se adapteze la schimbarea survenită. Apoi îşi reorganizează activitatea şi sectoarele mai îndepărtate.

Aşa începe reorganizarea întregului sistem nervos. Ea cuprinde mereu alte sectoare noi şi, în cele din urmă, duce la o altă combinare a conexiunilor dintre nervi, în condiţiile căreia simptomele vădite ale bolii devin inevitabile. Pînă acum medicii nu acordă îmbolnăvirii nervilor un loc deosebit, un capitol special în patologie. Studiind bolile, vedem că numai în unele cazuri se ţine seamă de nervi. E o greşeală ! Acum putem afirma că nu există boală în care nervii să nu participe, ba chiar mai mult, în care să nu joace rolul principal şi hotărîtor.

De aici rezultă că şi bolile pot fi tratate acţionînd asupra sistemului nervos. Medicina, aplicînd metodele sale obişnuite de tratament, de fapt aşa procedează, deşi, de obicei, ea nici nu bănuieşte acest lucru. În asta constă imperfecţiunea ei.

Ridan se scoală în picioare.

—- Deschidem deci un capitol nou în istoria medicinii. Aveţi întrebări de pus ?

Uluiţi de noile idei, auditorii rămîn cîteva clipe nemişcaţi. Apoi cîteva mîini se ridică dintr-o dată.

— Dar microbii ?

— Dar bolile infecţioase ?

Ridan rîde.

— Mă aşteptam să-mi puneţi aceste întrebări, dar n-am să răspund nimic. Cu cît o idee este mai surprinzătoare, cu atît mai multe chestiuni neclare ai să găseşti în ea. Eu zic, tovarăşi, să încheiem consfătuirea noastră. Gîndiţi-vă bine la această nouă concepţie... Eu unul sînt convins că multe lucruri se vor limpezi de la sine. Problemele inutile vor cădea de la sine şi vor rămîne numai cele principale. Într-una din zilele următoare ne vom aduna din nou... şi vom mai discuta...

* * *

Experienţele pe animale continuă.

Aproape în fiecare dimineaţă un autocamion aduce zece-douăzeci de alţi cîini.

În laboratorul bacteriologic începe războiul. Îndată după expunerea lui Ridan, acolo s-au format două tabere. Şeful laboratorului, profesorul Haltovski, cunoscut prin lucrările sale strălucite în domeniul microbiologiei, este în fruntea rezistenţei. Văzînd că majoritatea colaboratorilor săi au şi fost entuziasmaţi de ideea lui Ridan, el începe să acţioneze cu delicateţea care îl caracterizează şi cu o duioşie usturătoare.

— Konstantin Aleksandrovioi este un om înflăcărat — spune el. Din păcate, în ştiinţă, asta... nu ajută întotdeauna. El spune : „toate bolile“, „toate procesele patologice“. Mi-e teamă că este o eroare şi trebuie să-l ferim la timp pe profesor de ea. De ce „toate“ ?! Dar bolile infecţioase, de pildă ? Şi ele sînt organizate de nervi ? înseamnă că toată lupta împotriva microbilor e inutilă ? La naiba ! Microbii nu joacă nici un rol ? înseamnă că măreţele descoperiri ale lui Pasteur, Mecinikov, Jenner, Ehrlich şi ale atîtor alţi sa vanţi străluciţi, mulţumită cărora omenirea a scăpat de oro rile vărsatului, difteriei, sifilisului au constituit o eroare ?!

Adepţii lui Ridan tac. Artileria grea a argumentelor pro fesorului Haltovski îi copleşeşte prin autoritatea autorului lor. Şi accentele de „indignare îndreptăţită“ care răsună la momentul potrivit în cuvintele profesorului sînt tot ut it de convingătoare ! E adevărat, lipseşte claritatea. Numai generalităţi. Nimic concret. Şi de ce oare a găsit atît de necesar să pomenească numele acestor somităţi ?

Cu fruntea încreţită şi schilodind în mîini o cutie de chibrituri, aspirantul comsomolist Danko caută claritatea. Chibriturile nu se mai ţin în cutie şi încep să cadă unul cîtc unul pe jos.

— Şi totuşi aceste plăgi experimentale, apărute pe picioare, se datoresc tocmai iritării nervilor intr-un punct îndepărtat, iar nu microbului — susţine cu îndărătnicie Danko, transportând dintr-o dată discuţia de pe înălţimile generalităţilor neclare în domeniul reprezentărilor şi al faptelor concrete. De fiecare dată această operaţie duce în mod inevitabil la plăgi. Kurkin a demonstrat-o. Aici nu poate exista nici o îndoială. Ştiţi cîte operaţii de felul acesta a făcut profesorul ?

Haltovski zvîcneşte din mustaţă, îşi muşcă nervos buza de sus.

— Bine ! Dar noi ne-am convins că toate aceste plăgi sînt pline de microbii obişnuiţi pentru astfel de plăgi. Sau, după părerea voastră, microbii apar tot ca un rezultat al iritării nervului ?

Danko tace.

— Încercaţi să obţineţi o plagă experimentală fără microbi, pe cale exclusiv nervoasă — subliniază caustic microbiologul, mişcîndu-şi degetele în aer.

S-ar putea crede că discuţia aceasta s-a transmis printr-un nerv al Institutului într-un punct îndepărtat -— la Ridan. Acesta deschide uşa laboratorului.

— Uite ce e, tovarăşi! Plăgile de pe talpă apar neîndoios ca rezultat al acţiunii sistemului nervos. Faptul acesta este demonstrat. Cu toate acestea, procesul de formare a plăgii este însoţit, în toate experienţele noastre, de apariţia unei flore bacteriale obişnuite. Încercaţi să lămuriţi despre ce e vorba aici.

Şi pleacă.

Haltovski priveşte posomorit în gol; mustaţa îi zvîcneşte.

Iar aspirantul Danko îşi ridică fruntea şi zîmbeşte tovarăşilor săi.

* * *

Între timp, zvonurile despre experienţele lui Ridan au depăşit zidurile Institutului. În instituţii ştiinţifice, în clinici, în familiile savanţilor se iscă discuţii contradictorii, începe să se profileze o scindare ; unii au găsit în noua teorie explicaţia multor fenomene neînţelese, alţii tremură în faţa unei posibile zguduiri a temeliilor medicinii.

Ridan ştie toate acestea. I le povestesc colaboratorii, i se comunică la telefon ; în sfîrşit, vin vizitatori pentru a căpăta indicaţii şi pentru a începe în institutele lor noi cercetări.

Într-o bună zi, aspirantul Danko îşi face apariţia la Institutul tropical, unde are un grup întreg de medici şi aspiranţi cunoscuţi. Este asaltat cu întrebări, dar se limitează la o scurtă informare şi evită discuţiile. N-are timp, a venit cu treburi.

— Pentru a vindeca un om de malarie, voi căutaţi să distrugeţi plasmodiile malariei din sîngele lui. Nu-i aşa ?

Începutul este principial şi intrigă pe toată lumea. Cei din Institut tac, aşteptîndu-se la noi mărturisiri şi confirmă cu grabă :

— Ba da!

—- Şi în acest scop, îi daţi bolnavului chinină, care distruge plasmodiile. Aşa e ?

— Aşa e!

— Permiteţi-mi să fac o mică experienţă. Daţi-mi puţin sînge. Sînge proaspăt de la un bolnav de malarie, plin de plasmodii vii. Vreo doi-trei centimetri cubi.

Sîngele este adus într-un termostat care menţine temperatura corpului. Cîteva picături sînt turnate într-un alt termostat, adaptat special pentru cercetări, la un microscop binocular. La microscop se poate astfel examina flora ce populează sîngele încă viu, cald, care pătrunzînd într-o fantă capilară, trece printre două discuri mobile din cea mai fină sticlă.

Danko roteşte încet discurile, lipindu-şi ochii de oculare şi îndată zăreşte plasmodiile. Nişte ghemuleţe palide, diforme, pline de punctele negre ale pigmentului, se mişcă încet, întinzîndu-şi proeminenţele boante, rotunjite.

— Aşa. Ele trăiesc. Acum daţi-mi soluţia de chinină po care o injectaţi bolnavilor.

Toarnă într-o eprubetă puţin sînge şi adaugă tot atîta soluţie de chinină. Într-o altă eprubetă cu sînge, în care mişună plasmodiile, toarnă mai multă chinină. Într-o a treia adaugă o cantitate de chinină, în stare să otrăvească un om. Eprubetele se află toate în termostat.

Experienţa durează mult timp. Din cînd în cînd Danko se apropie de microscop. În toate eprubetele, plasmodiile continuă să trăiască. Chinina nu acţionează asupra lor !

— Ce spuneţi, tovarăşi ? şi Danko îşi priveşte prietenii.

— Se cunosc de mult aceste experienţe — răspunde unul, cu aer abătut.

— Ştiu. Eu însă nu le-am făcut niciodată. Am vrut să văd cu ochii mei. Dar de ce oare aceste experienţe nu v-au convins că chinina nu are un efect direct asupra plasmodiilor ?

— De ce ? Pentru că în eprubetă este una, iar în organism e cu totul altceva. Acolo se creează o situaţie complexă...

— Sînt de acord. Dar de ce se creează această situaţie complexă ?

— Sub acţiunea chininei.

— Aşadar chinina nu acţionează asupra plasmodiilor, ci asupra organismului ? Nu cumva punctul asupra căruia acţionează sînt nervii ?

Colaboratorii Institutului ridică nedumeriţi din umeri.

— Mecanismul efectului chininei nu este cunoscut — răspund ei. Şi afară de asta, există specii de plasmodii rezistente la chinină. Bolnavul a fost primit chiar acum. Poate şi aceste plasmodii...

— Bine. Să mai aşteptăm. Cînd se va lămuri şi asta ?

— Adineaori a fost adus. Astăzi îi administrăm chinină, iar mîine-poimîine vom cunoaşte rezultatul.

A treia zi se constată că „specia de paraziţi nu este rezistentă la chinină“, chinina a oprit paroxismele de malarie ale bolnavului. Şi totuşi plasmodiile bolnavului au rezistat în eprubetă la o doză uriaşă de această otravă!

** *

După vizita lui Danko, după comunicările lui asupra noilor lucrări, bătrînul medic Dubravin, specialist în malarie, a rămas ore întregi în laborator frămîntîndu-se. Fumează, se gîndeşte, studiază teancuri vechi de foi de observaţie.

— Au dreptate — spune el într-o zi aspiranţilor săi. Au dreptate adepţii ideii lui Ridan! Am studiat, aş putea spune, toată viaţa malaria şi întotdeauna m-am ciocnit de fapte care demonstrau că malaria şi plasmodiile sînt lucruri diferite. Dar nu m-am putut hotărî, ca şi întreaga medicină de altfel, să recunosc lucrai acesta şi am tot căutat mereu diferite explicaţii complicate ale faptelor. Şi iată că am ajuns în sfîrşit să deosebesc butonul de sonerie. Păi nu-i aşa ? Oare în concepţia noastră plasmodiile n-au ajuns sinonimul malariei ? În loc să tratăm organismul noi vînăm paraziţii lui, care poate tocmai de aceea se dezvoltă în el, fiindcă boala le creează condiţii favorabile.

Cînd te gîndeşti numai ce absurditate : arma noastră principală, chinina, este în mod vădit inofensivă pentru plasmodii ! Deşi ştim lucrul acesta, noi ţintim totuşi în plasmodii... ca să nimerim în malarie. Şi doar se ştie că încă de acum trei veacuri sălbaticii din sudul Americii mestecau coaja arborelui de chinină ca să scape de friguri. Acum pentru mine este absolut limpede : chinina acţionează asupra organismului, nu asupra plasmodiilor. Şi paraziţii sînt omorîţi de organism, nu de chinină. Este departe de a fi acelaşi lucra, tovarăşi. Este o deosebire uriaşă şi principială. Noi orientăm toate metodele noastre de tratament asupra distrugerii nemijlocite a paraziţilor în sînge, or s-ar putea ca acest lucru să fie în fond irealizabil. Chiar aşa. Cum o să otrăvim paraziţii din sînge, fără să dăunăm sîngelui ? E absurd ! Nu, Ridan are dreptate. Toate eforturile noastre trebuie astfel orientate încît să ajutăm organismul, să-l determinăm să pună capăt proceselor anormale care se petrec în el şi care permit plasmodiilor să trăiască şi să se înmulţească.

Dacă vom reuşi lucrul acesta, organismul va face singur faţă plasmodiilor şi tuturor simptomelor bolii. Ridan arc dreptate ! Trebuie să ne încadrăm imediat în lucrările lui, tovarăşi. Chiar mîine să mergem să stăm de vorbă ou el. Sînteţi de acord ?

* * *

Timpul trece. Lupta dezlănţuită în jurul noilor idei s-a mai potolit; e mai puţin zgomotoasă şi acerbă ca la început. A căpătat caracterul unui război de poziţie. Cele cîteva proteste ale cerberilor vechii temelii — apărute în presa medicală — împotriva „concluziilor insuficient fundamentate“ şi „pripite“ ale inovatorilor au răsunat surd şi neconvingător. De altfel au rămas chiar fără răspuns.

Hotărînd că deocamdată nu are rost să angajeze o polemică, Ridan s-a limitat la o scurtă notă informativă — de întinderea unei pagini — tipărită în Revista lunară a Academiei. În această notă erau descrise succint experienţele principale şi expuse în cîteva puncte concluziile inevitabile. În decurs de două zile numărul respectiv al revistei a ajuns să fie o raritate bibliografică, iar în unele biblioteci cititorii restituiau scandalizaţi revista pentru că din ea lipsea tocmai pagina care îi interesa !

Această pagină era parcă îmbibată cu o substanţă care provoacă emoţii. Cei care o citeau încercau un fior de neînţeles, ca la un început de cutremur.

Acum toate acestea s-au liniştit, oamenii şi-au determinat poziţiile, încep să pregătească argumente concrete. În studierea noii probleme s-au încadrat un şir întreg de colectivi: ştiinţifice, cîteva clinici. Ridan primeşte mereu noi şi noi materiale utile generalizărilor lui.

Totuşi, unii prea s-au lăsat furaţi de pasiunea de a găsi mereu dovezi noi referitoare la justeţea ideii principiale a rolului proceselor nervoase în dezvoltarea bolilor.

Văzînd că lucrurile stagnează, Ridan a lansat o nouă idee călăuzitoare.

— Să mai lăsăm studiul şi demonstraţiile astea I Sarcina noastră este totuşi să tratăm oamenii, nu să demonstrăm teorii. Am descoperit una din verigile principale în mecanismul îmbolnăvirii, am învăţat să reproducem în mod artificial un proces patologic natural, ne-am convins că nervii dirijează acest proces. Foarte bine ! Acum trebuie să facem nervii să oprească această activitate dăunătoare în organismul bolnav, să stăvilească boala. Dacă nu vom reuşi acest lucru, munca noastră nu face două parale.

Torentul de dovezi seacă. Adepţii lui Ridan încep noi căutări. Problema este extraordinar de complicată şi nedefinită. Seamănă cu o ecuaţie în care toţi termenii sînt necunoscuţi. Trece un an şi inovatorii, ocupaţi cu treburile lor în laboratoare de fiziologie, în clinici şi spitale, dispar cu totul de pe orizontul ştiinţific. Căutările nu dau rezultate.

Opoziţia conservatoare, după ce şi-a revenit de pe urma atacului furtunos al noilor idei, începe treptat să-şi ridice capul şi cu corectitudinea caustică ce o caracterizează, începe să înmormînteze „fanteziile lipsite de temei ale unor oameni de ştiinţă“. Ridan tace. Prietenii îl sfătuiesc să prezinte o dare de seamă amănunţită. El dă din mîini: la ce bun ? Lasă-i pe bătrîni să se amuze !

— Sîntem pe drumul cel bun — spune el cu convingere — şi cred că în curînd vom avea argumente serioase. Atunci o să vorbim.

Dar argumentele nu vor să apară şi Ridan, cu totul pe neaşteptate chiar pentru el, este nevoit totuşi să vorbească.

Într-o zi este invitat la o adunare a medicilor din capitală, consacrată trecerii în revistă a ultimelor realizări ale medi-cinei sovietice. Ridan se duce la adunare nădăjduind să culeagă din comunicările medicilor ceva care i-ar folosi ; poate va prinde din zbor vreun „argument“.

Pierdut în masa publicului, ascultă atent. Referatul general introductiv face bilanţul activităţii în domeniul ocrotirii sănătăţii în ţară. Minunatele realizări în acest domeniu umplu de mîndrie inima fiecărui cetăţean sovietic. Raportorul prezintă diagrame. Iată cum se extinde ajutorul medical acordat populaţiei : pe teritoriul uriaş al Uniunii Sovietice nu mai există colţişor unde să nu fie cel puţin un punct medical. Nici o ţară din lume nu cheltuieşte atîţia bani pentru ocrotirea sănătăţii oamenilor. O armată întreagă de medici ocroteşte sănătatea publică. Iată sanatoriile, spitalele, casele de odihnă, o reţea uriaşă de policlinici şi dispensare pentru copii : nu există copil a cărui dezvoltare să nu fio supiu vegheată de medic. Acestea sînt premisele materiale, lată şi rezultatele. Ţinînd în mînă un beţişor, raportorul se in dreaptă spre o nouă serie de diagrame. Numărul îmhnlnă virilor scade. Linia neagră a mortalităţii scade şi mai verii ginos. Linia care marchează creşterea generaţiei sănătoase, puternice, creşte apreciabil...

Sala aplaudă. Aplaudă şi Ridan.

Iau cuvîntul specialişti din diferite ramuri ale medicinei. Ei vorbesc despre noile metode de tratament, despre noile medicamente, despre noile operaţii. Ridan este nemulţumit. Toate acestea sînt cazuri particulare, mărunte, nu sînt de-cît perfecţionarea vechilor metode, atît de obişnuită în orice muncă. Nu aduc nimic nou din punct de vedere principial. Problemele teoretice ale medicinii nu sînt abordate de nimeni.

La tribună apare unul dintre ortodocşi — chiar autorul articolului tipărit anul trecut, în care se ridica împotriva ideilor lui Ridan. Interesant...

Vorbeşte mult. Diagramele minunate care au fost prezentate aici sînt pentru el o dovadă incontestabilă că „ocrotirea sănătăţii este pe drumul just : ea foloseşte rapid toate realizările teoriei medicinei”.

Ridan nu se mai poate stăpîni.

— Ce teorie ? Nu există o teorie a medicinei! exclamă el.

În sală se naşte rumoare, însufleţire. Recunoscîndu-l pe Ridan, publicul cere să i se dea cuvîntul. Peste cîteva minute, iată-l la tribună.

— Mărturisesc — spune el rar, în liniştea încordată din sală — că nu m-am aşteptat să văd aici cum reprezentanţi de vază ai ştiinţei medicale ocolesc importantele probleme principiale ale teoriei, ascunzîndu-se în dosul victoriilor generale obţinute în domeniul ocrotirii sănătăţii. De fapt acestea nici nu sînt victoriile noastre, tovarăşi ! Ocrotirea sănătăţii este departe de a fi numai medicină. Aceste victorii aparţin socialismului. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, alimentării, a locuinţelor, a odihnei, a ajutorului medical... într-un cuvînt, ridicarea nivelului de trai a dus la aceste victorii, şi nicidecum dezvoltarea teoriei medicale...

— Inexact ! Noi tratăm oamenii! strigă cineva ofensat.

— Tratăm oamenii de mii de ani! Şi în multe cazuri îi vindecăm bine. Eu vreau să spun că dacă diagrama sănătăţii din ţara noastră a crescut mult în ultimii douăzeci şi cinci de ani, în nici un caz nu datorită faptului că ştiinţa noastră medicală ar fi obţinut, în timpul acesta, anumite realizări teoretice serioase. Dimpotrivă, eu susţin că dezvoltarea medicinei a rămas mult în urma celorlalte ştiinţe !

Cu o erudiţie strălucită, Ridan demonstrează lucrul acesta cu fapte şi comparaţii interesante. Şi în fiecare cuvînt nou pe care îl rosteşte se simte o idee personală, plină de viaţă — tocmai ceea ce a lipsit celor care au luat cuvîntul înaintea lui.

— ...Să fim sinceri, tovarăşi. Oare atunci cînd începem tratamentul unui bolnav sîntem vreodată ferm siguri că o să-l vindecăm ? Şi la noi oamenii mor înainte de vreme, deşi toate forţele medicinei sînt mobilizate pentru salvarea lor. De ce ? Pentru că nu avem o idee justă despre esenţa proceselor ce se petrec într-un organism bolnav...

Ridan se pasionează, vorbeşte cu asprime. E poate mai aspru decît ar fi trebuit să fie acum.

Dar asta-i firea lui. El nu ascunde nimic, nu netezeşte nimic. Dimpotrivă, scoate la iveală toate ascuţişurile.

Toţi îl ascultă cu emoţie. Aproape fiecare idee a lui dezlănţuie sala. Unii se indignează, alţii aplaudă.

— Ori nu-i aşa ? continuă Ridan. Ştim noi oare ce este reumatismul ? Nu ştim ! Şi cîte alte multe boli de piele, nervoase, „constituţionale“ nu le cunoaştem ! Totuşi le tratăm şi le vindecăm. Dar oare asta este ştiinţă ? Aşa se tratau şi sălbaticii, care în foarte multe cazuri ştiau foarte bine ce trebuie să facă atunci cînd apăreau anumite simp-tome ale bolii. De la ei am învăţat şi noi cîte ceva, cum ar fi de pildă folosirea chininei, mijlocul nostru principal de luptă împotriva malariei. Aşa se tratează şi animalele : cîinii mestecă iarbă...

Strigătele de indignare se contopesc din nou cu aplauzele.

— Multora nu le e pe plac ce spun eu — continuă netulburat Ridan — dar nu-i nimic; amărăciunea pe care o încearcă ei e categoric mai folositoare decît dulcea laudă de sine pe care o trîmbiţează cei care anunţă victoria. Tocmai despre asta ar trebui să vorbim aici. Medicina s-a obişnuit din timpuri străvechi ca despre tainele ei să nu se vorbească cu glas tare, într-o limbă pe înţelesul tuturor. Poate că aceasta a şi contribuit la rămînerea ei în urmă...

Nu de mult, unul dintre pacienţii mei a făcut o experienţă foarte interesantă. Căpătînd un guturai straşnic, s-a dus la mai mulţi medici şi a început să-şi noteze sfaturile date de ei. A reuşit în felul acesta să adune o colecţie întreagă de metode de tratament. Daţi-mi voie să vi le enumăr : Patru medici i-au recomandat picături în nas, dar fiecare i-a prescris altă reţetă. Urmează apoi: inhalaţii cu acid boric, aspirină, raze ultraviolete, băi cu muştar la picioare... Aflînd din ziare despre un nou tratament radical al guturaiului, fricţionarea palmelor cu venin de şarpe, bolnavul s-a adresat unui cunoscut laringolog, care i-a dat cel mai bun sfat: să nu-şi piardă vremea umblînd pe la doctori şi să aştepte pînă cînd guturaiul va trece de la sine, fiindcă medicina nu cunoaşte nici un mijloc eficace pentru a trata forma respectivă a guturaiului.

Sala izbucneşte într-un rîs puternic. Ridan aşteaptă, zîmbind, apoi continuă :

— Şi fiecare dintre noi, tovarăşi, ştim că acest caz este caracteristic pentru medicina modernă. Interesant este că toate procedeele de tratament enumerate pot într-adevăr, în anumite cazuri, să vindece de guturai. Şi medicii care au prescris picături în nas au avut dreptate, şi cei care au recomandat băi de picioare. Dacă pacientul s-ar fi oprit la unul dintre aceste sfaturi, şi-ar fi grăbit vindecarea. Dar tocmai aici apare viciul fundamental al „teoriei“ noastre : noi nu putem explica de ce acţiuni atît de diferite, îndreptate asupra unor părţi aparent cu totul diferite ale organismului viu, pot să ducă la acelaşi rezultat. Nu cunoaştem nici mecanismul acţiunii medicamentului, nici mecanismul propriu-zis al procesului maladiei...

Pentru a demonstra, Ridan prezintă date din lucrările unui şir întreg de specialişti în diferite boli. Pentru fiecare boală există cîteva teorii. Ulcerul stomacal şi cel intestinal sînt explicate prin zeci de teorii diferite. Edemul de asemenea. Blessing arată că există trei sute cincizeci de teorii pentru o foarte răspîndită boală a dinţilor. Aşadar nu există o boală al cărei mecanism să fie cunoscut de la un capăt pînă la celălalt.

— Iată la ce trebuie să ne gîndim, tovarăşi. Această abundenţă de „teorii“ înseamnă de fapt lipsa unei adevărate teorii, ceea ce constituie marea slăbiciune a medicinei. Deşi uneori vindecăm, şi vindecăm minunat, noi nu ştim ce este boala în general, nu cunoaştem natura fiecărui proces maladiv. Şi pînă nu vom şti lucrul acesta, pînă cînd sutele de teorii diferite nu vor fi înlocuite printr-o singură teorie, care să dea o idee despre însăşi esenţa fenomenelor patologice din organism, pînă atunci medicina va fi numai un meşteşug, o artă, dar nu o ştiinţă.

Profesorul vru să încheie cu aceasta, dar se răzgîndi, pentru că ultima idee exprimată necesita o precizare.

— Am şi făcut destui paşi spre crearea unei asemenea teorii —- urmă Ridan. Lucrările experimentale ale Institutului nostru şi ale altor cîteva institute demonstrează în mod evident că orice boală este rezultatul firesc al unei tulburări a activităţii normale a nervilor. Noi am demonstrat că este suficient să fie tulburat echilibrul nervos în orice sector al organismului, pentru a provoca toate simptomele cunoscute ale bolilor. Problema constă acum în a putea dirija nervii, în a învăţa să restabilim în organism regimul nervos normal.

Aceasta este însă o temă care necesită un referat special. Va veni timpul cînd vom vorbi şi despre asta în mod amănunţit...

După „furtunoasa intervenţie“, a lui Ridan la adunarea medicilor, alte cîteva colective ştiinţifice au trecut de partea lui.

* * *

În sfîrşit, iată şi „argumentele” mult aşteptate !

Ele apărură sub înfăţişarea modestă a unor noi confirmări întîmplătoaro a justeţei ideii despre legătura strînsă care există între dezvoltarea proceselor maladive şi nervi. Dintr-o clinică de t.b.c., Ridan primi următoarea comunicare : unui bolnav de tuberculoză la limbă, din motive independente de boală i-a fost secţionat nervul glosofaringian. Boala a dat 'curînd după aceea rapid înapoi, iar baciilii Koch şi-au pierdut vitalitatea şi au încetat să se mai înmulţească.

Un alt caz: profesorul chirurg Nevski, care aplica pe scară largă anestezia locală în timpul operaţiei, a constatat că injecţiile cu novocaină provoacă de regulă dispariţia on demelor şi prin asia au o puternică influenţă curativă chiar în cazuri de peritonită purulentă.

Ridan sesiză imediat esenţialul. Îşi adună colaboratorii, le povesti despre noile fapte şi trase concluzia :

— Secţionarea unui nerv important, ca şi efectul novo-cained, scoate din funcţiune un anumit sector al sistemului nervos, făcînd prin aceasta ca întreg sistemul nervos să-şi reorganizeze activitatea, să se adapteze la noile condiţii. În felul acesta conexiunea nervoasă anterioară, care a determinat apariţia simptomelor evidente ale bolii, este perturbată şi boala nu mai găseşte teren propice dezvoltării. Bineînţeles, secţionarea nervilor n-o putem folosi; ea duce inevitabil la alte fenomene maladive. Dar anestezia e un procedeu admirabil. Ea dă organismului imboldul necesar pentru a determina o modificare în funcţiile nervilor, fără a distruge nimic. Vom face din ea o puternică pîrghie de dirijare favorabilă a proceselor maladive. O să vedeţi!

Aşa luă naştere celebra metodă a „blocadei“.

După ea, apăru „buxarea“ — un fel de hidromasaj al mă-duvei coloanei vertebrale, care poate de asemenea să schimbe vremelnic conexiunile nervoase din organism.

Curînd după aceea veniră la Ridan, radiind de bucurie, doctorul Dubravin şi noul său colaborator, aspirantul Danko, oare s-<a despărţit definitiv de scepticul microbiolog Hal-tovski. Cu aer de învingători, ei puseră pe masă trofeele aduse : un teanc de foi de observaţii.

— Victorie deplină, Konstantin Aleksandrovici! strigă vesel Danko. Uitaţi-vă, aveţi aici unsprezece cazuri !...

— Stai niţel, dragul meu ! Aşa nu se poate... Să povestim totul pe rînd! îl întrerupse doctorul. Lasă-mă să expun eu.

Ridan îşi aminteşte în cele mai mici amănunte această admirabilă expunere.

— Iată cum stau lucrurile la noi — a început Dubravin. Tratăm malaria cu chinină. Pe unii îi vindecăm, pe alţii nu. Se consideră că există specii de plasmodii rezistente la chinină. Mă rog... Noi am ales patruzeci de bolnavi cu diferite forme de malarie, toţi cu accese periodice de friguri, dar numai din cei „rezistenţi“. La tratamentul obişnuit cu chinină, am adăugat masajul măduvei coloanei vertebrale, buxarea, care vă este cunoscută. Această metodă a fost aplicată fiecărui bolnav numai o singură dată. Rezultatul : toţi cei patruzeci de bolnavi, după masaj n-au maii avut accese de friguri. Iată foile lor de observaţie...

Ochii lui Dubravin străluceau prin sticla ochelarilor.

— Înţelegeţi, Konstantin Aleksandrovici ? interveni nerăbdător Danko. Dacă pllasm odii le acestor bolnavi ar fi fost într-adevăr rezistente la chinină atunci...

— Stai niţel, Danko — îl opri din nou doctorul. Pe rînd. Încă un fenomen interesant : printre aceşti patruzeci de bolnavi, doi erau deosebit de interesanţi : aveau o formă tropicală a malariei, care pe deasupra mai era şi rezistentă la chinină. Şi ei s-au vindecat! Atunci am ales un alt lot de unsprezece bolnavi, numai cazuri de malarie tropicală...

— Şi nu le-am mai dat de loc chinină ! interveni Danko.

— Da, nu le-am mai dat. I-am ţinut douăsprezece zile ca să se cureţe complet de chinină şi abia după aceea le-am aplicat masajul. Altceva nimic.

— Şi ? îl zori Ridan nerăbdător.

— Din unsprezece cazuri, zece s-au vindecat complet!

— Complet ?!

— Complet. Şi cu toate că analizele le-am repetat de nenumărate ori, n-am mai găsit în sîngele lor plasmodii.

Acum nimic nu-l mai putea opri pe Danko.

— Pronosticurile dumneavoastră s-au confirmat, Konstantin Aleksandrovici! Cu microbii acum totul este limpede. Nu numai în ei stă boala. Şi chinina nu acţionează asupra lor, ci asupra nervilor, ca şi masajul. Şi nu plasmodiile sînt rezistente la chinină, ci organismul. Nu trebuie deci să vînăm microbii, ci să căutăm un procedeu care să ne îngăduie să reorganizăm astfel sistemul nervos încît procesul maladiv să nu mai fie posibil. Atunci microbii vor dispare singuri împreună cu celelalte simptome ale bolii...

Ridan nu-l întrerupse. Îşi privea elevul cu un zîmbet blînd, afectuos.

* * *

Întreaga epopee a nervilor, toate aceste episoade care au tulburat profund lumea ştiinţifică erau acum pentru Ridan o etapă de mult depăşită.

Disputele aprige continuau încă. „Bătrînii“ prudenţi formulau speculaţii ingenioase ca să-şi apere poziţiile, adepţii ideii lui Ridan înălţau cu perseverenţă un fundament trainic noului edificiu al medicinei. Iar în acest timp Ridan şi păşise pe un alt drum, îndepărtîndu-se de acest edificiu. Fenomenele electrice din organism, din creier, îl absorbiseră cu totul. Lucra cu galvanometre şi oscilografe, făcea cerebrograme nesfîrşite, era în căutarea unor radiotehnicieni deosebiţi.

„E talentat, dar prea se înflăcărează uşor şi nu este consecvent“ — se spunea despre el în tabăra adversarilor. Iar prietenii îl întrebau nedumeriţi: „De ce aţi părăsit pista ? Aţi găsit vreo greşeală ?“ Ridan rîdea vesel.

— Nici o greşeală ! Totul este just. Dar, prieteni, trebuie să aveţi întotdeauna în minte marea poruncă a unui savant materialist : orice muncă ştiinţifică trebuie să fie orientată spre atingerea scopului practic următor ; numai atunci ea va fi şi din punct de vedere teoretic rodnică. Care e scopul nostru practic ? Să vindecăm oameni. Nu să-i tratăm, ci să-i vindecăm ! Să-i vindecăm sigur, radical şi în timpul cel mai scurt posibil. Orieît ar fi de îndepărtată rezolvarea deplină a acestei sarcini, eu astfel îmi închipui lucrurile : vine bolnavul la noi... „Ce te supără ? Aha ! Poftim : peste opt zile vei fi sănătos.“ Iată încotro trebuie să ne orientăm activitatea. Am lămurit care este rolul sistemului nervos în patologie. Asta este, bineînţeles, foarte important pentru rezolvarea problemei. Ştim acum cel puţin cum decurge boala. Dar trebuie să învăţăm să dirijăm procesele necunoscute caro se petrec în nervi. Prin urmare, problema următoare este acum să aflăm ce sînt nervii, ce se întîmplă în ei. Deocamdată, ştiinţa noastră, din păcate, nu ştie lucrul acesta. Iată ce caut eu să aflu acuma...

Şi Ridan a aflat. Asta s-a întîmplat în noaptea aceea — vă aduceţi aminte ? — cînd profesorul s-a întors acasă după furtună. Iepurii, uniţi prin conductori electrici... Ana, Nataşa... Zorile...

Acum totul e limpede. Ipoteza s-a transformat într-o teorie care dă posibilitatea să se înţeleagă baza sistemului complicat al dirijării organismului viu. Mai rămîne doar să pună stăpînire pe acest sistem, să-l supună voinţei omului!

Ridan ştie ce are de făcut de-acum încolo. Trebuie să reproducă în mod artificial acele impulsuri electrice care dau creierului puterea de coordonare a activităţii organismului. Trebuie creat un aparat, un izvor fizic al acestor impulsuri şi apoi, cînd e nevoie, să înlocuiască acţiunea creierului prin acţiunea aparatului.

Atunci... o, atunci se vor înfăptui cele mai neverosimile visuri ale omului referitoare la deplina lui eliberare de bolile care îi distrug pretimpuriu organismul, atunci se vor bucura toţi de o viaţă lungă, scînteietoare de sănătate.

Ridan nu putea să construiască singur un astfel de aparat; ba mai mult decît atît, el vedea că prin descoperirea sa a făcut biologia s-o ia înaintea fizicii. Fizica, tehnica — nu erau încă în stare să reproducă oscilaţiile care iau naştere în creier.

— Ce-i de făcut ?

Ridan îşi întrerupse lucrările în laborator. Experienţa principală fusese verificată în repetate rînduri, în diferite variante, şi pe diferite animale ; începuseră să se adune noi şi interesante observaţii, dar acestea, oricum, erau detalii necesare numai în cazul cînd Ridan ar fi fost convins că izvorul impulsurilor din creier poate fi construit.

Încuiat în cabinetul său, păşea fără zgomot pe covorul uriaş, gros, dintr-un colţ intr-altul, şi cu atîta zel îşi smulgea bărbuţa moale, argintie, de parcă în ea ar fi putut găsi soluţia căutată.

Obişnuinţa de a rezolva independent toate greutăţile în-tîmpinate îi sugera mereu acest gînd trădător: ce-ar fi să se apuce singur, în mod serios, de fizică, de radiotehnică ? Ridan alunga însă cu indignare această idee provocătoare. Fleacuri! Dacă ar acţiona astfel, atunci nu va reuşi niciodată să ducă lucrul început pînă la capăt. De altfel e limpede că el singur nu o să poată rezolva o problemă de atari proporţii.

Alţi oameni de ştiinţă ar trebui să-i vină în ajutor. Şi dacă fizica modernă nu s-a dovedit în stare să satisfacă cerinţele biologiei, dacă ea a rămas în urmă, înseamnă că şi fizica trebuie îmboldită să facă progrese! Dar cum ?...

Trebuie să convoace, împreună cu biologii şi fiziologii, pe cei mai progresişti reprezentanţi ai fizicii şi electrotehnicii — constructori şi inventatori talentaţi — să le arate bazele noii teorii, să le demonstreze experienţe, să-i pasioneze prin perspectivele victoriei asupra organismului omenesc.

Va fi o comandă socială dată de ştiinţă şi, indiscutabil, oamenii de ştiinţă sovietici vor şti s-o ducă la îndeplinire.

Începu activitatea organizatorică. Ridan căuta prin indi catoare oamenii de ştiinţă de care avea nevoie, tăcea investigaţii prin cunoscuţi, se adresă Academiei de Ştiinţe şi dlrec ţiilor generale din diferite comisariate ale poporului, alegea cu grijă auditoriul care trebuia să asiste la comunicarea lui.

Ajutorul lui pentru problemele administrative, Mutter, un om gras dar foarte agil şi vioi, blagoslovit pare-se pentru totdeauna cu duioasa poreclă de „Mămicuţa“, era în căutarea unei săli corespunzătoare, trimitea anunţuri şi în general se ocupa de partea tehnică a consfătuirii.

Ridan îşi pregăti multă vreme expunerea pe care va trebui s-o susţină. Comunicările lui, pe care le ţinea rar, erau întotdeauna limpezi şi interesante, independent de complexitatea temei. Vorbea simplu, căutînd să evite terminologia specifică, în spatele căreia unii lucrători ştiinţifici căutau să-şi mascheze cu abilitate diverse „nefinisări“ care ascundeau uneori în ele însuşi caracterul vicios al principalelor concepţii ştiinţifice.

Acum comunicarea trebuia să fie deosebit de clară: Ridan va vorbi nu numai în faţa unor fiziologi, colegi de-ai lui, ci şi în faţa unor tehnicieni care, poate, abia acum fac cunoştinţă cu un anumit cerc de probleme. E nevoie de-o limpezime de cristal, de limba cea mai simplă, de concluzii simple care să-i atragă pe oameni. Şi Ridan luă hotărîrea să stea de vorbă cu Ana.

* * *

Discuţiile cu taică-său pe teme abstracte erau ea nişte jaloane în viaţa Anei. Ea îşi amintea astfel de „discuţii” chiar din frageda copilărie, cînd abia începuse să cunoască lumea, s-o sondeze cu nesfîrşitele „de ce“. Discuţiile au continuat şi mai tîrziu. O întrebare întîmplătoare, un gînd sau un cuvînt neînţeles, şi iat-o în cabinetul tatălui ei. Cuprinzînd-o de umeri, el o plimba dintr-un colţ într-altul al camerei şi pe nesimţite cuvîntul neînţeles prindea contururi, se transforma într-o vastă generalizare filozofică. Ridan o purta pe Ana în adîncul veacurilor, spre izvoarele culturii sau în tainele naturii, unde se naşte viaţa, ori spre înălţimile ademenitoare ale creaţiei lumii.

Pentru ea, fiecare discuţie de acest fel era un pas înainte în lumea nesfîrşit de vastă.

În ultimii ani aceste discuţii rare şi consacrate aproape exclusiv descoperirilor noi pe care le făcea Ridan îi foloseau mai mult lui însuşi decît Anei: cu aceste prilejuri el găsea formulări reuşite, precise —- atît de necesare în munca ştiinţifică — iar Ana, prin întrebările-i limpezi, fără să-şi dea nici ea seama, îi sugera idei noi, preţioase.

— Mi-e teamă de comunicarea asta — spuse Ridan seara, în timp ce bea ceai, şi Ana simţi o neobişnuită nelinişte în glasul lui. Iau cuvîntul pentru întîia oară după o îndelungată perioadă de muncă, despre care s-au şi răspîndit zvonurile cele mai fantastice. Va trebui, ca să spun aşa, să dau socoteală în faţa lumii ştiinţifice, în faţa ţării... Şi în acelaşi timp vreau să ies dintr-un impas, să-i chem în ajutor pe tehnicieni, pe fizicienii care sînt profani în domeniul fiziologiei. Aşadar, referatul meu trebuie să fie simplu, pe înţelesul oricui şi în acelaşi timp ştiinţific, prin urmare destul de complex şi documentat, pentru că fiziologii şi medicii noştri vor cere, desigur, răspunsuri la problemele cele mai încîlcite.

— Vrei să împuşti doi iepuri dintr-o lovitură ?

— Cam aşa... De aceea mi-e teamă...

— Din păcate, tovarăşe profesor, nu vă pot da -nici un sfat. Încă nu ştiu în ce constă minunata dumneavoastră descoperire. Ea n-a fost dată publicităţii nici măcar în cadrul familiei, în ciuda faptului că, pe eît mi se pare mie, experienţa cu iepurii a rezolvat în bună parte problema.

— Haide, nu mai fi răutăcioasă! Nu sînt vinovat; după experienţa aceea mai că nu te-am văzut. Ba erai la Institut, ba îţi pregăteai examenele. Acum ai puţin timp ?

— Sînt absolut liberă.

— Admirabil! Am să-ţi povestesc totul. Şi mie o să-mi folosească.

În expresii scurte şi concise, Ridan zugrăvi tabloul medici-nei modeme, apoi îi dezvălui Anei complexa „epopee a nervilor“. Cîte ceva mai ştia ea din discuţiile anterioare, dar multe, foarte multe lucruri erau cu totul noi, în contrazicere cu învăţătura căpătată în şcoală. Mai mult decît orice o uimea, bineînţeles, minimalizarea rolului microbilor. În mod intenţionat Ridan îşi expuse noua concepţie pe scurt, într-o formă categorică şi se pregăti să treacă la problema urma toare, ea s-o facă pe Ana să se grăbească cu obiecţiile. La repezeală, ea va găsi mai curînd obiecţia esenţială. Şi Ana. bineînţeles, îl opri.

— Stai niţel... E ceva care nu merge... Doar o cultură de microbi introdusă în organism provoacă întotdeauna în el anumite tulburări; prin urmare, tocmai microbii sînt cauza acestor tulburări. Nu-i aşa ?

Ridan cercetă mut ochii fiicei aţintiţi asupra lui. Cit de clar se citeşte gîndul în ochii aceştia! Poţi chiar să ghicişii şi sensul întrebării. Iată, pleoapele îi tremură abia perceptibil... privirea e aţintită asupra lui, dar de fapt ea priveşte undeva, în lumea ei interioară. Nu este sigură dacă a pus just întrebarea. Şi buzele i se mişcă. Iat-o — se îndoieşte... Nu, a pus-o just! Toată faţa îi reflectă gîndul... Iată de ce oamenii cînd stau de vorbă se privesc în faţă. Şi animalele fac la fel. Cînd vorbeşti cu un cîine, el te priveşte în ochi, ca să-ţi afle dispoziţia, intenţiile... Mai este însă şi altceva... Poţi să ghiceşti un gînd chiar fără să priveşti faţa interlocutorului... Jucătorii de şah ştiu că uneori se poate sugera adversarului o mişcare periculoasă, dacă îţi concentrezi toată atenţia asupra ei...

Secundele trec şi ei se privesc tăcuţi unul pe altul. Ana a făcut aceeaşi obiecţie ea şi Haltovski, ca şi zeci de alţi savanţi din tabăra oponenţilor. Pentru ei, asta este o ruşine. În spatele acestei obiecţii banale se ascunde conservatorismul, teama de nou şi nimic mai mult! Doar ei nu pot crede în mod sincer că Ridan n-a dezminţit de mult, pentru el însuşi, această obiecţie elementară!... Pentru Ana însă este bine că a sesizat imediat problema principală, problema împotriva căreia el însuşi n-a găsit încă un argument suficient de simplu şi de convingător, valabil pentru cei care îl vor asculta. Acum trebuie să-l găsească...

— Aşa e — răspunse în sfîrşit Ridan. Cu o formulare atît de precaută, e greu să nu fii de acord... Trebuie să-ţi spun că problema rolului microbilor în dezvoltarea procesului bolii de-abia acum a început să se limpezească. S-ar putea crede că natura s-a străduit în mod intenţionat să mascheze adevăratul mecanism al bolii, să-l camufleze în mod foarte iscusit cu prezenţa microbilor. Într-adevăr, cum să nu crezi că microbii provoacă boala şi o propagă mai departe, în mod consecvent, otrăvind, distrugînd, măcinînd organele, ţesuturile, dînd naştere la tumori, plăgi, inflamaţii ?... Microscopul, de pildă, arată limpede că îndată ce a început malaria, în sîn-gele bolnavului apar plasmodiile, iar cînd dispar plasmodiile, dispare şi malaria. La tuberculoză, sifilis, tifos, difterie, de asemenea, se găseşte imediat „vinovatul” sub înfăţişarea vreunui spirochet, bacii Koch sau virus. Mai mult decît atît. În locurile atinse cel mai mult de boală, microbul este aproape întotdeauna în cantitatea cea mai mare, iar o cultură din acest microb, introdusă într-un organism sănătos, provoacă într-adevăr îmbolnăvirea. Nu este de mirare deci că microbul „patogen” şi-a cîştigat reputaţia de vinovat, de singur vinovat al întregului lanţ de fenomene patologice. Înţelegi ?

Ridan îşi privi fiica. Ana era toată numai urechi. Profesorul urmă :

— Aşadar, asta este. Această concepţie n-ar fi putut să fie pusă la îndoială dacă nu ne-am ciocni mereu de unele fapte ciudate. De pildă. Microbii există, noi îi găsim în organism, iar boala nu-i şi nici nu apare. Sau dimpotrivă, lucru care, ce-i drept, se întîmplă mai rar, dar se întîmplă: boala este prezentă, dar microbii consideraţi drept agenţii ei patogeni nu-i găsim, deşi în mod obişnuit în astfel de cazuri ei pot fi descoperiţi cu uşurinţă... în privinţa asta pot spune că sîntem bine înarmaţi... Sau un alt caz : un om este bolnav, vădit pe moarte. Simptomele bolii sînt cele obişnuite şi cît se poate de evidente. Organismul e plin de. microbi. Toate metodele de tratament au fost folosite, dar procesul bolii continuă. Cum se spune în astfel de cazuri, „medicii refuză să trateze”. Şi iată că atunci cînd omul este aproape mort, vlăguit de puteri şi lăsat pradă microbilor, survine deodată o cotitură : procesul încetează „de la sine”, boala dispare şi o dată cu ea dispar şi microbii. Bolile infecţioase îi ating adeseori pe oamenii robuşti şi cruţă alţi oameni slabi, piperniciţi, care trăiesc şi muncesc în condiţii similare...

Să luăm, de pildă, faptul cel mai simplu : aproape fiecare boală infecţioasă, eu mici excepţii, se termină prin vindecarea omului chiar dacă acesta nu este supus unui tratament. Trece ciclul obişnuit de fenomene şi boala încetează. Oare de ce ? în astfel de cazuri se spune că organismul „a făcut singur faţă microbilor”. Dar dacă boala constă în aceea că microbii se înmulţesc şi distrug organismul, atunci de ce acest organism n-a distrus microbii de la bun început, cînd numărul lor era mic, şi le-a permis să se înmulţească, să producă toate distrugerile obişnuite, şi numai după aceea a pornit lupta împotriva lor ? Astfel de fapte misterioase sînt multe. Întîlnindu-le, bineînţeles, inventăm de fiecare dată explicaţii destul de plauzibile, însă întotdeauna pur speculative, lipsite de orice valoare ştiinţifică. Nici n-ar putea fi altfel! Ştim atît de puţin!...

— Stai, tată — îl întrerupse Ana, trăgînd cu un gest ho-tărît o linie peste ceva din blocnotes. Nu-şi uita nici o clipă rolul ei dublu : de interlocutor interesat şi de redactor-critic al viitorului referat al tatălui ei. Conspectul pe care îl va face îi va ajuta profesorului să simplifice referatul. După părerea mea, începi să te abaţi... Ce semnificaţie au aceste fapte misterioase ?

— Ai dreptate, Anka, m-am cam abătut. Şi-n asta constă primejdia principală. Trebuie să evit amănuntele de prisos ; astea sînt pentru colegi. Aşadar, ce denotă aceste fapte ? În primul rînd că presupunerile noastre despre rolul microbilor nu sînt juste. Nu se poate pune totul pe seama lor. În al doilea rînd, că există încă un factor pe care nu-l cunoaştem şi care joacă probabil un rol mai important în dezvoltarea procesului bolii decît microbii. Am început să-l căutăm în acea sferă a organismului care dirijează toate funcţiile — în nervi. Şi l-am găsit... Aici am să povestesc despre aceste evenimente importante... tu le cunoşti (Ana dădu din cap şi, dictîndu-şi cu glas tare, notă: „Experienţe : bila în creier, secţionarea nervilor")... Este o etapă foarte importantă. Noi am demonstrat că şi o acţiune mecanică sau chimică asupra nervilor poate duce la apariţia tuturor simptomelor maladive pe care noi le cunoaştem. Prin aceasta, am dezvăluit pentru întîia oară misterul bolii în general, am aflat care este natura procesului maladiv, care sînt forţele ce organizează acest proces. Cunoaştem şi rolul microbilor în bolile infecţioase...

Cu o mişcare uşoară a mîinii, Ana îl opri pe tatăl ei şi creionul ei prinse să alerge din nou pe blocnotes. Ridau profită de această pauză şi îşi turnă dintr-un ceainic mic o jumătate de pahar de ceai tare. În timp ce-şi expunea gîndurile, Ridan se mişca fără întrerupere, se plimba prin cameră, gesticula, sorbea ceai din paharul pe care îl strîngea atît de tare în palmă, îneît degetele sale lungi aproape se uneau.

Ana ridică fruntea.

— Mai departe. Deci, care este rolul microbilor...

— Microbul poate fi şi este, bineînţeles, iniţiatorul bolii, deoarece el introduce în organism o substanţă chimică nouă care produce o reacţie nervoasă specifică într-unul din sectoarele întregului sistem. De regulă, toxina introdusă de microb nu dă nervilor chiar atît de lucru încît să depăşească limitele funcţiilor obişnuite, normale, şi cu aceasta procesul ascuns ia sfîrşit fără să ducă la vreo manifestare maladivă. În caz contrar însă, sistemul nervos se încordează peste măsură în sectorul respectiv, făcînd eforturi inutile de a lichida invazia duşmanului şi, cedînd, capătă alte funcţii, alterate. Acesta este adevăratul început al bolii. Legăturile sistemului nervos sînt aidoma legăturilor sistemului energetic al ţării. Începe o reacţie specifică în lanţ de restructurare a funcţiilor nervoase. Ce anume se petrece atunci în interiorul nervilor, nu ştim încă. În orice caz, echilibrul obişnuit se strică, se creează un nou tablou al conexiunilor nervoase, în care boala este o stare „normală“ a organismului. Atunci apar inflamaţiile, plăgile, edemele, tumorile etc., adică tot ceea ce noi numim simptome obiective ale bolii. Ele sînt însă organizate de sistemul nervos, fără ajutorul microbilor.

—- Şi totuşi, microbii se găsesc în toate focarele bolii — îl întrerupse Ana. De unde vin ei şi ce caută acolo ?

— Cum ce caută ?! Trăiesc, prosperă, se înmulţesc! exclamă Ridan. Anta, draga mea, tu ştii doar că în natură unica menire a tot ce este viu este perpetuarea speciei respective. Spune-mi, te rog, cum ar fi putut să existe bacilul Koch fără acel proces caracteristic din organism pe oare noi îl numim tuberculoză ? Numai el creează mediul în care acest bacii poate să trăiască şi să se înmulţească... O !... Am găsit!...

Continuînd să ţină în mînă paharul eu ceaiul de mult răcit, Ridan ocoli tulburat masa şi se opri din nou în faţa Anei.

— Da, am găsit. Sigur, asta e ! Ştii ce este boala infec-ţioasă ? Este modul de existenţă al microbilor patogeni! Adaptare! Păi dar sigur! Într-un organism sănătos microbii patogeni nu se pot înmulţi, nu au condiţii prielnice. Dar ei există. Noi îi inspirăm o dată cu aerul, îi înghiţim cu mîncarea, îi purtăm pe suprafaţa corpului... Ei există şi aşteaptă. Şi iată că datorită unor anumite împrejurări, pe care noi nu le cunoaştem, microbii capătă posibilitatea de a produce acest impuls imperceptibil, de a pune în funcţiune mecanismul restructurării specifice a funcţiilor nervoase. Sigur! Misiunea lor biologică a fost îndeplinită. Procesul va duce în mod inevitabil la dezagregarea ţesuturilor, la inflamaţii, într-un cuvînt, la apariţia în organism a focarelor unui astfel de mediu, a acelor condiţii care sînt necesare dezvoltării noilor generaţii ale speciei respective de microbi. Acestea populează imediat focarele şi încep să se înmulţească cu viteză nebună. Şi poate... chiar...

Ridan tăcu din nou şi o privi semnificativ pe Ana, care vedea cum în ochii lui neliniştiţi străluceşte o idee nouă, neaşteptată.

— Foarte posibil... Foarte posibil —- repetă el tot mai sigur. Poate că în aceste focare... microbii nu numai că se înmulţesc... dar şi... ţine-te bine, Anka... iau naştere!

— Cum iau naştere ? Fără ajutorul unor alţi microbi ? !

— Fără. Ii formează mediul, condiţiile specifice... Sînt doar celule...

— Ei, cum asta !... Ana simţi că în suflet i se iscă o mică furtună. Dar îşi stăpîni repede revolta, era timpul să se obişnuiască cu paradoxurile tatălui său... La urma urmei, ăsta era felul lui obişnuit de a fi. Dar ce se va întîmpla dacă el va formula în faţa savanţilor această idee acum născută, despre autoformarea microbilor ? ! Ar avea numai de pierdut!... Ana se simţi din nou (aceasta i se întîmpla cam des în ultima vreme) mai matură decît) tatăl ei. De fapt, ar trebui să-l înţeleagă, numai faţă de ea îşi dezvăluia tatăl-savant atît de liber toate năzuinţele creatoare şi numai ea putea să-l prevină, să nu-l lase furat de vreo idee periculoasă.

— Bine, Anka — o linişti Ridan. Despre autoformare poţi să nu notezi. O idee ca asta nu se uită. Sînt aproape sigur că este justă, ea poate explica multe lucruri. Dar deocamdată s-o lăsăm... Aşadar...

— Despre nervi şi microbi ajunge. Totul este limpede — spuse Ana.

— Ce e limpede ?

— Că boala este pricinuită de nervi, iar microbii nu fac decît să declanşeze procesul maladiv, ca apoi să profite.

— Admirabil! rîse Ridan. Aşadar, ai înţeles! De aici concluzia : eînd începem tratamentul, lucru care se petrece întotdeauna după apariţia simptomelor, adică atunci cînd mecanismul bolii a şi fost declanşat, lupta împotriva microbilor e inutilă; prin asta boala nu poate fi vindecată. Ceea ce putem face util este să tulburăm printr-un procedeu oarecare acel regim anormal al nervilor. Atunci boala pierde terenul, iar organismul izgoneşte singur, în doi timpi şi trei mişcări, toţi microbii.

Ridan tăcu : oare cum va reacţiona „auditoriul“ ?

Ana îl privi pe tatăl său şi zîmbi. Ea simţise de mult că în tot acest edificiu teoretic lipseşte tocmai principalul: dovezile convingătoare. Fără ele, nu putea spera în succesul noii teorii.

— Şi asta... se poate dovedi ? întrebă ea.

— Nu numai că se poate, dar chiar s-a şi făcut. Ridan îi povesti cum doctorul Dubravin şi aspirantul Danko au tratat pe bolnavii de malarie cu „masajul” măduvei coloanei vertebrale.

-— S-au făcut şi alte experienţe de acest fel ? întrebă Ana din ce în ce mai interesată.

— Da, desigur. Am şi găsit cîteva procedee de a acţiona asupra sistemului nervos, procedee care îngăduie să se schimbe complet conexiunile nervoase anormale formate în organism. În afară de „masajul“ centrilor nervoşi, noi folosim, de pildă, aşa-numita „blocadă“ — „decuplarea“ temporară a unui anumit sector al sistemului nervos prin anestezierea cu novocaină. Rezultatele sînt de-a dreptul uluitoare. Am să-ţi arăt îndată...

Ridan aduse din cabinet o mapă groasă şi o deschise.

— Aici sînt adunate foile de observaţii clinice ale bolnavilor cărora le-am aplicat această metodă de tratament. Priveşte aici, douăzeci şi doi de bolnavi de ulcer stomacal şi ulcer intestinal. Tuturor li s-a injectat novocaină în regiunea nodului lombar al căilor nervoase, lîngă rinichi. Peste cîteva zile, toţi bolnavii n-au mai avut dureri, sucul gastric e normal, într-un cuvînt, s-au făcut bine. Uite : „Ieşit din clinică... vindecat“, „Ieşit din clinică“... „Ieşit din clinică“... „Ieşit din clinică..."

Uite aici... lepra... Ştii ce boală cumplită şi misterioasă e lepra ! Se furişează încet şi pe neobservate în om, ani de-a rîndul trăieşte în organismul lui, fără să se manifeste cu nimic, apoi tot atît de încet şi de implacabil, pas cu pas. Într-o ordine invariabilă, îi atacă toate organele. Bolnavii de leprăsunt izolaţi de societate în locuri speciale, leprozerii, de unde nu se întorc aproape niciodată. Din antichitate oamenii s-au străduit fără succes să învingă sau măcar să înţeleagă ce e lepra. Microbul ei a fost găsit abia în secolul trecut şi s-au efectuat culturi… Dar asta nu l-a ajutat pe om nici să elucideze mecanismul bolii, nici s-o învingă. Când am început să studiem lepra din punctul nostru de vedere, ne-am îndreptat atenţia în primul rând asupra ordinei invariabile în care boala atacă organele omului. Această ordine s-a arătat foarte asemănătoare cu ordinea în care se extindea procesul după experimentul cu bila introdusă lângă hipofiză. Chiar şi numai această asemănare denotă că misterul leprei se află în natura nervoasă a organismului. Am aplicat „blocada” la vreo douăzeci de leproşi. Şi iată rezultatele: ameliorarea generală a stării bolnavilor, vindecarea plăgilor, dispariţia edemelor, restabilirea sensibilităţii ţesuturilor, dezanchilozarea degetelor de ani de zile înţepenite. Dacă boala a trecut pentru totdeauna sau nu, e încă greu de spus. Lepra este o boală lentă şi perfidă. E nevoie de mulţi ani pentru a putea verifica rezultatele.

Ana privea cu ochii plini de admiraţie foile de observaţie pe care el le răsfoia în faţa ei.

— Mai departe, septicemia, aşa-numita „infecţie a sângelui”. Se crede că septicemia, cu temperatura ei mare, cu durerile la încheieturi, cu edemele ei este rezultatul activităţii microbilor care au pătruns în sânge şi s-au răspândit în sistemul lui circulator. De aceea se organizează local lupta împotriva acestor microbi: se introduce în sânge o substanţă dezinfectantă, de pildă nitrat de argint. Totuşi aceasta nu dă rezultate sigure. Infecţia poate fi locală şi de scurtă durată, adeseori însă acest proces, cum spun medicii, „se generalizează”, adică se răspândeşte în tot organismul şi în decurs de câteva ore aduce moartea. Există cazuri de septicemie care nu pot fi explicate din punctul de vedere al teoriei unanim acceptate, când în sânge nu se găsesc niciun fel de microbi; un mister şi mai mare prezintă cazurile când microbii semnalaţi în sânge nu provoacă totuşi îmbolnăvirea. Acum pentru noi este limpede că septicemia nu este câtuşi de puţin determinată de pătrunderea microbilor în sânge, ci de răspândirea unei excitaţii specifice în sistemul nervos, excitaţie care poate să înceapă în orice punct al organismului.

Aplicarea „blocadei” a dat şi aici rezultate bune.

— Stai, tată – Ana reţinu mâna tatălui, gata să pună la o parte teancul de foi de observaţie. Însemnările de aici sunt foarte scurte. Hai să citim una. Poate că ceva are să-ţi servească şi pentru referat.

— Poftim, să luăm oricare dintre de, la întâmplare. Uite asta, de pildă. Citeşte-o!

Cu multă atenţie, de parcă ar fi verificat dacă cele scrise sunt sau nu verosimile, Ana începu să citească cu glas tare:

— „Bolnavul P.N., 32 de ani. Intrat în clinică la 23 ianuarie în urma unei fistule apărute la picior, pe locul unei vechi fracturi operate, în treimea inferioară a gambei stângi. Fistula supurează. Pielea din jur e inflamată şi umflată, de culoare roşie-brună. Sondajul făcut a arătat că osul prezintă asperităţi, este mâncat.

3 februarie. Bolnavul a fost operat, fistula tăiată şi curăţată. Osul raclat. Rana cusută. Starea postoperatorie bună. Temperatura normală.

10        februarie. Totul normal. Suturile s-au scos.

11        februarie. Temperatura a crescut la 39°.

12        februarie. Temperatura 39°. Rana a fost din nou deschisă.

14 februarie. Temperatura nu scade. Edem al articulaţiei umerale stângi. Frisoane intermitente. Agravare bruscă a stării generale.

19 februarie. Icter acut. Dureri puternice în toate încheieturile. Pulsul 110. În sânge – stafilococi.

21        februarie. Starea foarte gravă. Prezintă toate simptomele septicemiei.

22        februarie.S-a injectat în venă 300 cm3 de soluţie de nitrat de argint…”

— Vezi — o întrerupse Ridan. Obişnuita încercare de a distruge stafilococii din sânge. Citeşte mai departe.

— „23 februarie. O ameliorare neînsemnată a stării generale. 25        februarie. Din nou o puternică agravare a stării generale.

27 februarie. S-a injectat pentru a doua oară nitrat de argint.

Nici un efect. În zilele următoare starea bolnavului a continuat să se agraveze. Dureri în toate încheieturile. Icter într-o formă acută. Bolnavul foarte slăbit. Delirează. Prezintă tabloul obişnuit al unei grave septicemii stafilococice.

6 martie. S-a efectuat „blocada“ nervului simpatic. S-au injectat bolnavului 150 cm3 de soluţie de novocaină.

7 martie. Ameliorare considerabilă a stării generale. Durerile din încheieturi au scăzut.

8 martie. Durerile sînt atît de neînsemnate încît bolnavul mişcă cu uşurinţă mîinile şi picioarele. Icterul începe să dispară. Temperatura normală.

12 martie. Ameliorare rapidă a stării generale. Bună dispoziţie. Fistula se vindecă. Puroi nu mai există.

26 martie. Bolnavului i s-a permis să umble. Fistula s-a vindecat aproape complet...

6 aprilie. Iese din spital complet vindecat”...

Ana îl privi pe tatăl său cu un zîmbet atît de fericit şi de mirat, de parcă chiar atunci, acolo, în faţa ei, s-ar fi petrecut acea vindecare uluitoare a bolnavului.

— Minune ? zîmbi şi Ridan. Nu. Dar n-a fost simplu să se găsească aceste procedee de tratament. Doar nu orice acţiune asupra nervilor poate ajuta unui organism bolnav. Trebuie acţionat în aşa fel, încît să se schimbe numai pentru un timp conexiunile nervoase, fără să se distrugă nimic : căci orice tulburare, cît de mică, a sistemului nervos periferic sau central, poate constitui acel impuls imperceptibil care să declanşeze mecanismul cumplit al acelei restructurări a funcţiilor în sistemul nervos care duce la boală. După cum vezi, înseşi rădăcinile aşa-numitelor „boli“ rămân deocamdată extrem de vagi. În schimb noi avem acum pentru întîia oară o idee generală despre mecanismul oricărei boli, ştim unde anume, în ce parte a organismului se desfăşoară procesul bolii şi încotro trebuie să ne îndreptăm eforturile, mijloacele de luptă împotriva bolilor. Iar asta înseamnă că victoria asupra morţii timpurii, victoria asupra bătrîneţii este o problemă de timp !

— Şi asupra bătrîneţii ? Dar ce, bătrîneţea e o boală !

— O boală, Anka ! exclamă Ridan, bucurîndu-se de uimirea fiicei sale. O boală ! Vrei, bineînţeles, dovezi ..materiale , nu-i aşa? Poftim! Vino după mine!

Cu paşii săi uriaşi, el porni pe coridorul Institutului. Ana aproape că alerga alături de el. Coborîră pe o scăriţă îngustă şi Ridan ciocăni în uşa lui Tîrsa. În cameră se auzi o vînzoleală şi o bombăneală din care nu puteai să-ţi dai seama dacă cel dinăuntru se miră sau întreabă ceva.

— Eu sînt, Tîrsa ! Dă-mi, te rog, cheia de la menajerie!

Uşa se deschise încet şi păzitorul animalelor, somnoros, cu veşnica lui tichiuţă pe creştet, aruncă o privire posomorită celor veniţi, pe sub sprîncenele dese şi cărunte, şi porni înaintea lor spre menajerie. Era vădit împotriva tuturor operaţiilor crude pe care Ridan şi colaboratorii lui le făceau pe aceste animale absolut nevinovate şi cu totul sănătoase. Deşi îndeplinea cu o meticulozitate neobişnuită toate dispoziţiile venite „de sus”, Tîrsa era categoric de partea victimelor necuvîntătoare. Fără să dea cheia, el deschise singur uşa posesiunilor sale şi, lăsînd vizitatorii înăuntru, se opri în prag.

Ridan se apropie de una dintre ouştile scunde şi late şi aprinse becul de deasupra ei. Într-un colţ al cuştii, pe paie, zăcea cu capul pe labe un cîine mic şi slab. Strîngîndu-şi, din pricina luminii, ochii care-i lăcrimau, cîinele îşi ridică încet botul apoi din nou şi-l lăsă pe labe.

— Poftim, uită-te aici... Ştii cîţi ani trăieşte în general un cîine ?

— Ştiu. Vreo unsprezece-doisprezece ani — răspunse Ana.

— Exact. Ei, şi-acum spune-mi cam cîţi ani crezi că are cîinele acesta ? Murzak ! Vino aici! îl strigă Ridan.

Cîinele dădu din coadă, apoi se ridică în silă, la început pe picioarele din faţă, apoi pe cele din spate, se întinse, căscă şi se apropie. Părul năpîrlit, fără luciu, îi atîrna în smocuri, pe coaste i se vedeau pete pleşuve, iar botul îi era aproape cărunt.

— E bătrîn — spuse Ana. Are vreo nouă-zece ani, nu-i aşa ?

— Nouă-zece ani, zici ? Acum vino încoace !

Cînd Ridan aprinse becul lingă o altă cuşcă, în ea se şi mişca vioi un căţel de aceeaşi statură ca şi primul. Alerga de-a lungul grilajului din faţă, schelălăind şi dînd bucuros din coadă.

— Ăsta-i Valet. Măi, pezevenghiule ! Ridan îşi vîrî mina în cuşcă şi mîngîie botul cîinelui, dezgolindu-i dinţii egali şi albi.

— E un căţelandru — spuse sigură Ana. Are doi ani ?

— De data asta ai dreptate. Atîta are. Aproape doi ani. Şi acum poţi să te miri: Murzak şi Valet sînt fraţi, cum s-ar spune, gemeni.

— Cum aşa ? Atunci de ce ?...

— De ce ? Pentru că atunci cînd Murzak avea opt luni, i-am introdus în nervul sciatic o picătură de emulsie din substanţă medulară. Atît. Nimic mai mult! Pe Valet l-am lăsat pentru control. De atunci a trecut numai un an. Şi iată rezultatele. Murzak e „sănătos“ în accepţia obişnuită a acestui cuvînt. Este un bătrîn normal; mănîncă şi bea atît cît trebuie, aparatul lui digestiv funcţionează satisfăcător. Dar toate simptomele bătrâneţii sînt prezente la el. Şi acum, uită-te şi aici. Ridan se apropie de o a treia cuşcă. Aceasta e Silva, sora lor, exemplarul cel mai interesant. Vezi, ea arată mult mai tînără decît Murzak, dar mai în vîrstă decît Valet. La început i s-a făcut aceeaşi operaţie ca şi lui Murzak. Îmbătrînea mult mai repede şi acum cinci luni arăta aproape cum arată Murzak astăzi. Atunci am început treptat să-i restructurăm sistemul nervos. În treacăt fie spus, făcând experienţa pe Silva, noi am reuşit să perfecţionăm considerabil metoda acţiunii prin novocaină. Şi iată rezultatul : Silva întinereşte ! toate simptomele bătrîneţii dispar... Şi-acum, să mergem, Ana, să lăsăm străjuitorul acesta mohorât să-şi continue somnul — adăugă el, arătând cu ochii spre deşiratul Tîrsa, care privea iscoditor din uşă.