Capitolul V „GM"

Nikolai Tungusov lucra cu înflăcărare la generatorul său misterios. Apariţia vechiului său prieten Fiodor nu-l distrase de la această muncă ; ba dimpotrivă, îi mări dorinţa s-o scoată cît mai repede la capăt. Toate calculele erau bine gîndite, verificate şi Nikolai nu se îndoia de succes. Şi la drept vorbind — avea motive. Inginerul Tungusov era socotit un inventator şi raţionalizator talentat : în multe uzine ale capitalei, unde procesul tehnologic cerea viteze mari sau o precizie excepţională, fuseseră introduse dispozitivele lui ingenioase. Tot ce făcea Nikolai purta amprenta înaltei lui măiestrii şi a dragostei extraordinare pentru munca sa, pentru opera sa. Aparatele lui nu numai că erau desăvîrşite din punct de vedere tehnic, dar erau comode, frumoase, elegante. Lui Tungusov îi plăcea să facă totul cu mîinile lui, să înţeleagă totul pînă în cele mai mici amănunte şi nu putea în mod organic să termine studierea unei probleme sau confecţionarea unei piese pînă cînd cea mai exigentă verificare nu-l convingea că şi-a însuşit perfect problema şi şi-a îndeplinit munca foarte bine.

Pe Nikolai îl atrăgea îndeosebi electricitatea. Cu cit pătrundea mai adine în tainele ei, cu atît îl pasiona mai mult. În spectrul oscilaţiilor electromagnetice el vedea oceanele viitoarelor investigaţii şi cuceriri ale omului. Spectrul acesta avea în el lumină, căldură, posibilitatea de a vedea şi a auzi la distanţe nelimitate, de a supune spaţiul, timpul.

Undele ultrascurte erau una dintre ultimele etape ale drumului străbătut de tînărul savant. Se apropiase de ele studiind tehnica telecomunicaţiilor. Ii era limpede că radioul, telefonul, televiziunea — care începuseră să se învechească, să rămînă în urma noilor idei tehnice, pe deplin realizabile — cereau trecerea la unde ultrascurte. Nikolai îşi închipuia cum trebuie să arate aceste aparate noi; pe unele dintre ele le şi calculase şi apoi făcuse exemplare de experienţă. Aşa-i venise ideea creării unui radio-telefon portativ pentru telecomunicaţii în armată. Concepuse un „radio-cod“ — un aparat mic, elegant, care transforma limbajul obişnuit, lansat în eter, într-un galimatias 7 de sunete, pe care un alt aparat de acelaşi fel, acordat într-un anumit mod, îl descifra automat şi-l reda iarăşi clar. Experţii găsiseră această invenţie deosebit de preţioasă.

Curînd însă Nikolai nu se mai ocupă de telecomunicaţii : în acest domeniu toate îi erau suficient de limpezi. Îl pasionau acum unele cercetări care pentru un timp îl îndepărtaseră de problemele tehnice. Era vorba de influenţa undelor ultrascurte asupra organismului viu. Construind un generator de radiaţii, Nikolai s-a afundat pînă peste cap în biologie. El căuta cauza unor fenomene pe care nimeni nu le putea explica satisfăcător. De ce mor şoarecii, iepurii, muştele, ploşniţele, bacteriile atunci cînd asupra lor se abat nevăzutele radiaţii ? De ce, dacă schimbi unda sau durata de radiaţie, bacteriile încep, dimpotrivă, să se dezvolte rapid, iar animalele bolnave se vindecă repede ? De ce plantele, seminţele care măcar pentru o secundă au nimerit sub acţiunea unui cîmp de înaltă frecvenţă cresc mai bine şi dau mai multe roade, iar uneori acest cîmp opreşte procesul de dezagregare a substanţelor organice ?

Dar chiar aşa să fie oare ? El verifica. Experienţele confirmau : da, aşa era.

Ce spuneau despre aceasta savanţii ? Savanţii duceau discuţii contradictorii.

Unii susţineau că toate acţiunile undelor ultrascurte se reduc la „factorul termic“. Undele de înaltă frecvenţă, chipurile, provoacă o anumită creştere a temperaturii care în unele cazuri poate stimula dezvoltarea, iar în altele, dimpotrivă, poate distruge organismul. Asta-i tot! Alţii demonstrau existenţa unei anumite acţiuni specifice a undelor.

La Casa oamenilor de ştiinţă se organizau îndelungi discuţii pe această temă între fizicieni, biologi şi medici. Se formaseră două tabere : din tabăra „termicilor“ făceau parte mai cu seamă oameni de ştiinţă cu autoritate recunoscută, teoreticieni, savanţi lucizi „care nu credeau în minuni“ ; tabăra „specificilor“ era alcătuită mai ales din tineri entuziaşti, cercetători în domeniul undelor scurte, aproape toţi foşti sau chiar actuali radioamatori.

Tungusov simţea că entuziaştii au dreptate, probele lor însă nu erau destul de convingătoare şi dădeau loc la diferite interpretări.

Îşi începu experienţele. Disputa avea o importanţă principială şi adevărul trebuia lămurit.

Şi iată că făcu întîmplător o descoperire care rezolva problema. Supunînd acţiunii undelor ultrascurte seminţe de ridichi şi semănîndu-le în ghivece, constată că nu numai seminţele tratate dădeau o recoltă mai bună, dar chiar şi acelea pe care le păstrase alături de celelalte. Reieşea aşadar că seminţele supuse acţiunii acestor unde deveneau ele însele izvoare de radiaţii! Era limpede că aici nu putea fi vorba de nici un „factor termic”.

Tungusov verifică minuţios această observaţie şi, în sfîrşit, ţinu o comunicare scurtă la următoarea discuţie. În timp ce entuziaştii triumfau, serbîndu-şi victoria, eroul acestei sărbătoriri se făcu nevăzut, grăbit să se întoarcă acasă, unde îl aşteptau atîtea treburi: descoperirea îl dusese la noi idei atrăgătoare.

Nikolai mergea înainte şi în faţa lui se deschideau mereu noi orizonturi.

Astfel ajunse la teoria sa a „sistemului ondulatoriu al elementelor”.

De mult începuseră savanţii să observe că multe corpuri şi substanţe posedă o capacitate ciudată : aceea de a acţiona la distanţă într-un anumit mod asupra altor corpuri de provenienţă biologică. O rădăcină de ceapă îndreptată cu vîrful spre suprafaţa laterală a unei alte rădăcini provoacă în aceasta o diviziune intensificată a celulelor. Inima pulsîndă a unei broaşte, creierul unui mormoloc, muşchii unor animale şi chiar sîngele omului, acţionînd la mică distanţă, fac o cultură de drojdie să se dezvolte intens. Apropierea apei, a metalelor, minereurilor şi a unor substanţe medicinale provoacă uneori contracţia involuntară a muşchilor mîinii la om. Din timpurile vechi, unii oameni, probabil deosebit de receptivi, folosindu-se de această calitate, descopereau ape subterane şi zăcăminte de metale preţioase doar eu ajutorul „baghetei de prospecţiuni“ — o vărguţă de lemn ţinută strîns în mînă.

Numeroase asemenea fapte se acumulau şi făceau ca mintea lui iscoditoare şi ageră ca „argintul viu“ să nu-şi găsească astîmpăr. Tungusov căuta prin biblioteci, răscolea tejghelele anticarilor în căutare de vechi tratate in-folio de alchimie, citea plin de atenţie cărţile în care era expusă învăţătura iogilor indieni.

De pe toate aceste ştiinţe vechi, el îndepărta cu uşurinţă învelişul de mister şi misticism şi descoperea sămînţa sănătoasă a adevăratei gîndiri ştiinţifice; găsea acolo destule observaţii şi generalizări juste.

Multe corpuri emit într-adevăr radiaţii pe cît se vede foarte slabe, dar uneori cu o acţiune puternică. Lucrul acesta este acum stabilit cu precizie în sute de laboratoare modeme, oare aproape în fiecare zi găsesc noi şi noi surse de radiaţii.

Care este însă natura acestor radiaţii ? Majoritatea cercetătorilor credeau că ele fac parte din sectorul ultraviolet al spectrului electromagnetic, şi anume din banda lui de unde scurte. Alţii, dimpotrivă, socoteau că aceste noi radiaţii se deosebesc de cele electromagnetice. Ele nu pot fi captate şi nici reproduse prin nici un fel de metode fizice. Radiaţiile acestea sînt studiate numai prin observarea influenţei lor asupra unor obiecte diferite şi mai ales asupra celor de natură biologică.

Asta frîna mult cercetările. Nu mai încăpea îndoiala că dacă s-ar putea mări într-un fel oarecare puterea neînsemnată a radiaţiei, natura ei ar fi lămurită mult mai repede. Dar cum să reglezi puterea fără să cunoşti natura fenomenului ?

Acest cerc vicios l-a rupt Tungusov prin strălucita sa ipoteză referitoare la „viaţa electromagnetică a substanţelor“.

Ideea i-a fost sugerată de bogăţia şi varietatea izvoarelor de radiaţii descoperite de diferiţi cercetători : metale noi, minerale noi, materii organice — oase, muşchi, sînge, creier —• reacţii chimice care se dovedeau a fi „emiţătoare de ra-diaţii“. Deseori se întîmpla ca substanţe care nu emit nici un fel de radiaţii să devină în anumite condiţii izvoare active de radiaţie.

... Revelaţia s-a produs pe stradă, într-o seară, în timp ce Tungusov şe întorcea acasă. Trecînd prin dreptul unei librării el se opri', ca de obicei, în dreptul vitrinei să vadă ce a mai apărut nou. Nu era nimic interesant; sau poate că, preocupat de gîndurile sale, nu observă nimic. Dar în clipa cînd îşi desprindea privirea din vitrină, văzu deodată în faţa sa, ca prin ceaţă, o carte... Pe coperta netedă de pînză albastră scria cu litere mari şi clare : „D. I. Mendeleev“. Iar jos, într-o ramă neagră, subţire, imaginea paginii pe care marele savant a scris pentru prima oară sistemul periodic al elementelor.

„Sistemul periodic... toate substanţele din natură sînt alcătuite din nouăzeci şi două de elemente. Fiecare dintre ele se deosebeşte de cel precedent prin aceea că atomul lui conţine un electron în plus. Iar în nucleul atomului sînt tot atîtea sarcini pozitive cîţi electroni are pe orbite. Atomul este un sistem electric, electronii se deplasează în jurul nucleului pe orbitele lor, pe diferite nivele energetice, sărind de pe un nivel pe altul... Aşa, aşa... Nu este nimic de mirare în faptul că această mişcare dă naştere la o undă electromagnetică."

Tungusov nu mai mergea, ci aproape că alerga, supunîn-du-se tumultoasei avalanşe a gîndurilor sale. Voia parcă să ajungă din urmă ideea pe care o întrezărise...

Şi iată că o ajunse.

Fiecare element emite întotdeauna radiaţii de o lungime de undă strict determinată. Ea poate fi calculată. Această undă este o caracteristică constantă a elementului, ca şi greutatea specifică, ca şi masa atomului lui.

Acum putea să alcătuiască o nouă variantă a tabelului lui Mendeleev ; în afară de greutăţile atomice şi de ordinea în funcţie de numărul electronilor din atomi, tabelul va cuprinde cifre noi: lungimile de undă ale radiaţiilor pe care le emite elementul respectiv !

Iar în spectrul energiei radiante, undeva, probabil între radiaţiile Rontgen şi radiaţiile ultraviolete, va apărea un nou grup de iradiaţii cu următoarele semnificaţii: radiaţii ale hidrogenului, ale litiului, ale fierului, ale aurului...

Acum înţelegea multe lucruri care îi păreau pînă acum de neînţeles. Toate corpurile, toate substanţele, deci şi combinaţiile lor, ca şi reacţiile, emit radiaţii. Diferenţa dintre ele constă numai în lungimile de undă ale acestor radiaţii. Iar de lungimea undei depinde caracterul influenţei lor asupra corpurilor înconjurătoare. De aceea pînă acum au fost găsite numai unele izvoare de radiaţii, şi anume, acelea a căror influenţă a putut fi observată de cercetători. Aceste radiaţii umplu lumea cu undele lor imperceptibile, se îmbină, se însumează sau se interferează, găsesc o rezonanţă în corpurile asemănătoare prin structura lor şi, poate, îşi intensifică propria lor energie radiantă.

Această energie este foarte mică, infim de mică; nu este deci de mirare că pentru a o putea identifica nu s-a găsit pînă acum nici un aparat fizic, nici un detector. Intr-adevăr, ce cîmp electromagnetic se poate crea în jurul atomului ? Energia unui astfel de cîmp ar putea fi, desigur, măsurată. Dar cu ce ? Nu există un aparat asupra căruia această energie microscopică să poată acţiona cît de cît, pentru a fi observată.

Simţind sub picioare terenul sigur al „sistemului ondulatoriu al elementelor“ elaborat de el, Tungusov s-a avîntat sigur în această nouă fază a căutărilor sale. Toate cunoştinţele lui în domeniul fizicii şi radiotehnicii moderne le aruncă în luptă, străduindu-se să intensifice puterea noilor radiaţii. Din nou începu să calculeze, să socotească, să facă schiţe...

Procedeele şi metodele radiotehnicii pe baza undelor ultrascurte se dovediră a fi aproape inaplicabile : ele permiteau să se dirijeze undele de o lungime de la zece metri pînă la un centimetru, pe cînd aici, după cum arătau calculele, undele ar fi trebuit să se măsoare cu miimi de micron ! Cantitatea trecea în calitate ; frecvenţa colosală a oscilaţiilor se supunea unor alte legi. Radiotehnica ceda în parte locul opticii, pentru că aceste micro-unde erau apropiate de undele de lumină şi în multe privinţe se comportau după legile radiaţiilor luminoase. Totuşi, prin natura sa, erau unde electromagnetice şi Tungusov nu se îndoia că va reuşi să le capteze.

Muncea cu pasiune, dar simţea o acută lipsă de timp. Institutul îi acapara aproape toată ziua, aşa că pentru „idei” nu-i mai rămîneau decît firimiturile. Îşi luă atunci concediu, se închise în casă, nu mai primi pe nimeni şi deseori nici nu răspundea la telefon, lăsîndu-l pe neobositul său secretar automat „să converseze“ în locul lui. Alternanţa dintre zi şi noapte pierduse pentru Tungusov orice sens. Se culca să doarmă cînd pleoapele i se închideau fără voie şi cînd îşi simţea mintea înceţoşată şi obosită. Peste şase-şapte ceasuri se trezea din nou, sărea în picioare şi, dacă nu era în toiul nopţii, lua într-o oarecare măsură contact cu lumea din afară.

Uşa se deschidea încet şi „lumea din afară“ — în persoana unei vecine a lui, mătuşa Paşa, o fiinţă excepţional de bună, a cărei vîrstă era greu s-o determini — se revărsa parcă în cameră. Ţinînd pe braţele pline farfurii cu tot felul de „bunătăţi“, intra cu spatele şi apoi, fără grabă, se întorcea după ce închidea cu grijă uşa la loc.

Mătuşa Paşa era o fiinţă înduioşător de caraghioasă. Mică de statură şi voluminoasă, lipsită de orice formă sau contur, înfăşurată în şaluri călduroase şi purtînd întotdeauna pîslari, îndeplinea totuşi cu multă energie o grămadă de diferite funcţii referitoare la viaţa chiriaşilor din bloc şi chiriaşii o socoteau cu toţii „prima gospodină a casei”.

Tungusov îi spunea în glumă mătuşii Paşa „dădaca“, pentru că ei îi încredinţase grija ialimentării lui. Fusese un pas înţelept, care pas însă, la o cercetare mai atentă, se dovedea a fi fost întreprins nu atît de Tungusov, cît de mătuşa Paşa însăşi, minată de cele mai altruiste sentimente. Îşi îndeplinea cu atîta atenţie şi dragoste obligaţiile, de parcă s-ar fi îngrijit de un om care-i era apropiat. Şi cine ştie ce s-ar fi întîmplat cu Nikolai, dacă nu ar fi încetat veşnica lui sub-alimentare, dacă ar fi continuat să mănînce pe apucate ca pînă acum. Veşnic preocupat de ideile şi munca sa, el nu-şi amintea niciodată de mîncare pînă nu simţea că pică din picioare de foame. În felul acesta, treptat, se dezobişnuise să mănînce, slăbise mult, nu mai avea vlagă în el şi numai amestecul hotărît al mătuşii Paşa îl făcu să-şi recapete vigoarea înnăscută.

De altfel rolul matuşii Paşa în viaţa lui Tungusov nu Se rezuma numai la grija alimentării. Ea nu avea familie : bărbatul şi feciorul îi muriseră în războiul civil. Nevoia de a purta cuiva de grijă şi duioşia zăcuseră ani de zile în adîncul sufletului ei, fără să găsească o portiţă de ieşire. Nikolai era şi el singur. Şi tocmai asupra lui se revărsă şuvoiul cald de dragoste maternă al Praskoviei Gavrilovna.

Dragostea aceasta era simplă, tot aşa de simplă cum era şi mătuşa Paşa. Ea avea grijă de rufele lui, le spăla, le cîrpea şi uneori din banii pe care Tungusov i-i dădea pentru gospodărie, îi cumpăra cîte ceva, ce socotea ea că-i este necesar ; el niciodată nu-i cerea socoteală şi încerca un sentiment de nemărginită recunoştinţă faţă de „dădacă“, pentru că îl eliberase de toate aceste griji neplăcute.

Un singur lucru nu izbutise mătuşa Paşa : să-l facă pe Tungusov să se culce la timp. Cînd auzea din bucătărie că el s-a sculat şi se spală, ea strîngea repede cina sau prînzul, după cum se întîmpla, şi intra la el, străduindu-se să pară cît mai posomorită şi nemulţumită.

— Bună dimineaţa, mătuşă Paşa! o întîmpina Tungusov, sfîrşindu-şi în grabă toaleta sumară.

Drept răspuns, ea bombănea cu vocea-i blîndă şi groasă :

— Dimineaţa, dimineaţa ! Ce, acuma-i dimineaţă ?... Iar n-ai dormit toată noaptea !...

— N-am dormit, mătuşă Paşa, am lucrat.

— Păi aşa se lucrează ?! Ehei, Nikolai Arsentievici, îţi prăpădeşti sănătatea. Uită-te la dumneata, eşti verde! Ce-nseamnă asta? Stai zile şi nopţi încuiat în aer stricat şi fumezi de nu mai poţi să-ţi tragi sufletul aici... Păi se poate ? Uite, şi alţii lucrează, dar se mai plimbă, mai fac mişcare...

—- Creierii mei fac acum mişcare, mătuşă Paşa !

—- Creierii! Asta-i bună ! Chiar, văd eu că ţi-a cam plecat mintea Ia plimbare, dragul meu ! Şezi şi mănîncă... Uite, se răceşte...

Între timp, căutările teoretice ale lui Tungusov se apropiau de sfîrşit. Mai întîi în mintea lui, apoi în realitate, oalculele şi formulele căpătau contururile şi formele pieselor generatorului visat.

Unele dintre aceste piese i le confecţionau cunoscuţii la diferite uzine sau instituţii ştiinţifice unde Tungusov, în calitate de consultant din partea Institutului, contribuia în modul cel mai strălucit la perfecţionarea tehnicii învechite. Dar mare parte dintre aceste piese le făcea el singur, în camera lui, care se transformase de-a binelea într-un laborator fantastic, aidoma celor ale alchimiştilor din evul mediu. În creuzete, eprubete sau balonaşe se topeau, se purificau, se precipitau în soluţii, sub formă de sedimente şi cristale, elemente pure — viitoarele modulatoare ale undei purtătoare a sistemului principal de radiaţie.

Izvorul principal de emisie a acestui generator avea aspectul unui balon din sticlă de cuarţ, cu nişte corniţe ce se proţăpeau ciudat din el şi prin care intrau înăuntru electrozii. La baza aparatului, în două adîncituri ale fundului gros, se aflau plăci de plumb, metalul ale cărui taine încă nu sînt descoperite în întregime de ştiinţă. Numai acest metal e în stare să oprească orice fel de radiaţie electromagnetică: nici radiaţiile Rontgen sau radiaţia gama a radiului nu poate să treacă prin plumb. În tabloul lui Mendeleev, plumbul ocupă un loc special; este ultimul dintre elementele stabile ce nu se supun dezintegrării. Toate elementele cu o greutate atomică mai mare decît a plumbului sînt radioactive : dezin-tegrîndu-se fără întrerupere în particulele nevăzute din care sînt alcătuite, ele dispar după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Şi nimic nu poate opri această dezintegrare.

Fluxul electronic din partea superioară a balonului este îndreptat în jos, spre plumb, pe care îl încălzeşte şi-l topeşte. Plumbul fierbe, umple balonul cu aburii săi, care se condensează lîngă pereţii răciţi şi se scurg în picături mărunte şi grele de sticlă. Electronii străbat cu o viteză cosmică spaţiul din balon, se ciocnesc cu atomii plumbului, îi doboară, le zguduie sistemul atomic. O lumină slabă, cenuşie trădează aceste catastrofe neauzite, iar microradiaţiile eliberate o dată cu lumina străbat cuarţul afară, unde sînt captate de un sistem electrooptic ce înconjoară balonul şi sînt adunate într-un singur flux nevăzut.

Nikolai a găsit mijlocul de a schimba spectrul de unde al acestui flux. Legile oscilaţiilor şi modulaţiilor armonice l-au ajutat să îmblînzească îndărătnicile frecvenţe ale plumbului, să le supună ritmului radiaţiilor naturale ale tuturor elementelor chimice. Astfel el avea posibilitatea de a transforma radiaţia generatorului în radiaţia oricărui metal, a oricărui element chimic.

În momentul extrem de încordat al acestor căutări, a constatat că unele piese ale sistemului optic, comandate la atelierul Institutului, n-au fost bine executate. Tungusov le-a dus înapoi, însă atelierul era ocupat cu executarea unei alte lucrări urgente. Trebuia deci să aştepte. Fără aceste piese nu putea să-şi continue lucrul.

Şi deodată Nikolai simţi în jur un gol ciudat, înspăimîn-tător. Munca lui care era însăşi viaţa lui, preocupările lui de fiecare clipă se întrerupseseră şi n-avea ce să facă. Asta nu i se mai întîmplase. Înainte, în anii cînd îşi aplica „sistemul de viaţă“ căruia jurase să-i rămînă credincios „toată viaţa“, aşa ceva nu i s-ar fi putut întîmpla. „Cucerirea culturii“ — procesul lui de autoinstruire şi autoeducare — necesita din partea lui eforturi uriaşe aşa că adeseori Nikolai nu ştia „de ce să se apuce mai întîi“. Şi iată că acum, deodată, n-avea ce să facă! Nu cumva ajunsese şi el un... „inginer“ ?! Acest termen chiar el îl inventase în epoca uriaşelor înfruntări şi bătălii pe care le purta cu Fiodor, atunci cînd concepţiile lor asupra vieţii, asupra propriului lor rol în viaţă erau abia în formare. În faţa lui apărură cîteva rînduri din caietul în care îşi însemna pe atunci unele gînduri. Erau notate acolo şi explicate două cuvinte : Inginer, cu I mare — simbolul drag al creatorului cult şi multilateral dezvoltat, şi „inginer“ (în ghilimele şi cu literă mică) întruchiparea unei firi energice, dar meschine, limitate, „o nulitate“ — cum era definit acolo, în caiet...

Îşi aminti episoade din bătăliile lor ideologice.

„Dacă construieşti bine uzine, centrale electrice sau maşini, socialismului puţin îi pasă că nu ştii să cînţi la vioară, că n-ai citit „Război şi pace“, sau că nu vorbeşti engleza“ — susţinea cu înflăcărare Fiodor.

„Pe naiba... — i-a replicat Nikolai la început nu prea convins, deoarece nu găsea la moment un răspuns demn de argumentele aparent convingătoare ale prietenului. Ideea ta este în fond cam dăunătoare... O văd bine, pe mine n-ai să mă prinzi cu una cu două...”

Dar după aceea s-a înfuriat şi, dezlănţuindu-se, şi-a făcut prietenul cu ou şi cu oţet pentru că subaprecia nu numai cultura, ba chiar şi socialismul, încît Fiodor, speriat de greşeala sa, a dat îndărăt.

Iar acum sînt doi ani de cînd Nikolai se ocupă numai de electrotehnica sa, cinstit vorbind, fără să se intereseze de nimic altceva, deşi mai are atît de mult pînă să ajungă Inginer !

Valul amar al îndoielilor îl părăsi tot aşa de repede cum îl cuprinsese. Imediat găsi suficiente contraargumente care să-l liniştească : electrotehnicii, ca specialitate a lui, era firesc să-i consacre cea mai mare parte din timp şi atenţie ; doar nu face altceva decît să se pună la curent cu tot ce e nou în electrotehnică şi să aplice ceea ce abia descoperise ; şi-apoi această preocupare e temporară, nu va avea întotdeauna treburi atît de urgente...

Nikolai nu reuşi să sesizeze lucrul principal — care ascundea în sine germenele pericolului — şi-anume acela că tot ceea ce nu se referea la specialitatea lui nu-l mai atrăgea ca înainte...

Tocmai atunci reapăru pe prim plan pasiunea lui încă nestinsă pentru telefonul cu unde ultrascurte şi Nikolai, cu obişnuita-i energie, „îl făcu să progreseze“, lăsînd pentru o vreme deoparte generatorul aproape terminat.

Şi ca un făcut, în acea perioadă apăru Fiodor — primul om căruia Nikolai i-a povestit despre generatorul său „de minuni“. Mai mult decît atît. A doua zi după ce se întîlniră, Nikolai primi telefon de la atelierele Institutului optic : cîteva dintre piesele comandate erau gata. În felul acesta Tungusov se reîntoarse din nou la „odrasla-i“ favorită.

Fiodor îşi vizita acum prietenul la două-trei zile. Dar nu numai sentimentul de prietenie îl atrăgea irezistibil spre Nikolai: găsise în el un izvor nesecat de noi cunoştinţe, de idei atrăgătoare, aproape fantastice.

Oricare altul l-ar fi stingherit pe Nikolai numai prin prezenţa sa. Fiodor însă, dimpotrivă, îi era de real folos. Nu numai că îl ajuta în mod practic în timpul lucrului, dar se dovedea a fi un interlocutor ideal, căruia Nikolai putea să-i împărtăşească gîndurile. Cînd venea Fiodor, Tungusov se transforma ca prin farmec ; de obicei reţinut şi tăcut, închis chiar, el răspundea cu plăcere la orice întrebare pe care i-o punea Fiodor, îi explica, îi arăta experienţele care semănau foarte mult cu scamatoriile unui „iluzionist“ de estradă şi urmărea cu sinceră bucurie uimirea prietenului său.

Antrenîndu-se în discuţii şi explicaţii, depăşea uneori plafonul înţelegerii lui Fiodor, dar şi atunci continua să-şi dezvolte ideile, simţind că „explicaţiile“ lui se transformă într un proces creator, preţios pentru el însuşi. După astfel de discuţii, cu tot rolul în aparenţă pasiv al lui Fiodor, în capul lui Nikolai se năştea întotdeauna ceva nou, ceva se limpezea, se cristaliza... Era ca o reacţie chimică provocată de prezenţa unui catalizator, deşi acesta, pe cît se vede, nu participa la această reacţie...

Intr-un cuvînt, din nou bătea alături de Nikolai o inimă apropiată şi toate treburile lui, întreaga lui viaţă căpătară un nou sens, o nouă semnificaţie, o nouă responsabilitate.

La început, radiograma din Germania nu produse asupra lui Nikolai vreo impresie deosebită ; ea a fost eclipsată de apariţia lui Fiodor. Gîndindu-se puţin asupra cifrului, prietenii hotărîră că dezlegarea lui, fără nici un fel de date, fără nici o aluzie asupra sensului, este imposibilă şi de aceea nu merită să-şi bată capul.

Totuşi gîndul la cifru, care nu-l părăsea pe Nikolai, era din zi în zi mai insistent şi mai alarmant. Bineînţeles, neamţul făcea un pas greu şi riscant. Dar ce motive o fi avînd să-l facă ? Un cifru însemnează un mister. Cum să-l dezvăluie unui singur om, într-o convorbire prin radio care poate fi auzită de toţi — şi de prieteni, şi de duşmani ? ! Punîndu-se astfel în locul neamţului, Nikolai ajunse să-şi dea seama că problema poate fi rezolvată numai dacă va da şi el dovadă de inventivitate şi voinţă în rezolvarea ei. Stătea acum nu minute, ci ore întregi „frămîntîndu-şi creierul“ pentru a găsi semnificaţia acestor şapte litere. Fiodor era nelipsit de lîngă el seara, în zilele cînd Nikolai făcea „de cart în eter“. Beau ceai şi încercau în toate felurile să desprindă din aceste litere vreun sens.

Peste cîteva zile, neamţul apăru din nou în eter, pe neaşteptate, ca un meteor, precum se vede numai pentru a lua legătura cu Nikolai.

— Cum merge schema ? întrebă el scurt.

— Bd. Sory. Nil — răspunse Nikolai. Prost. Îmi pare foarte rău, dar n-am înţeles nimic.

— Vă rog continuaţi experienţele — transmise neamţul şi dispăru din eter.

A doua zi, în loc să răspundă la întrebarea despre schemă, Nikolai întrebă :

— Poate fi rezolvată fără date ajutătoare ?

— Poate. Antrenaţi prietenii. Voi toţi o cunoaşteţi bine — sună răspunsul. Iar după o altă zi, probabil sub presiunea unor evenimente, neamţul — fără să-l întrebe nimic — îl rugă să recepţioneze „după schemă“, şi-i transmise un text cifrat, care umplu aproape o pagină întreagă din „jurnalul“ lui Nikolai.

— Uite, Fedea ! spuse Nikolai, dus pe gînduri. Probabil ca să ne transmită acest text a fost nevoie de toată această conspiraţie în eter... Dar nu ştiu cifrul. Ce să fac ? Pe cine să mai antrenez ?... Ieri mi-a spus că o cunoaştem bine...

— Pe cine ?

— „Schema“, adică cifrul, semnificaţia celor şapte litere... Nu înţeleg nimic... Trebuie, într-adevăr, să fie ceva ceea ce noi cunoaştem foarte bine, numai pe asta putea să conteze neamţul!... Ce să fie însă ? Un singur lucru e limpede, că aceste litere, oricum ar fi aşezate, nu pot alcătui cuvinte, pentru că aici sînt şase consoane şi numai o vocală. Astfel de cuvinte nu există. Mai curînd sînt iniţialele cuvintelor vreunei fraze foarte cunoscute, vreunei maxime, zicale, lozinci, sau poate denumirea unei instituţii, a unei organizaţii...

Din nou interveni o întrerupere în munca lui ; lipsa aparaturii optice de cuarţ întîrzia iarăşi montarea generatorului. Prietenii, cu vădită satisfacţie, ca doi cunoscători, sorbeau încet din ceaiul tare preparat cu măiestrie de mătuşa Paşa şi se gîndeau cu încordare, căutînd diferite combinaţii de cuvinte în lozinci, proverbe, cîntece populare... Din capul lui Nikolai presupunerile curgeau ca dintr-un corn al abundenţei. La Fiodor lucrurile stăteau mai prost. În această seară la altceva îi era lui gîndul, şi abia aştepta un moment prielnic ca să aducă vorba despre ce-l durea pe el.

— Astăzi nu-ţi sînt un bun ajutor — spuse el în sfîrşit. Iartă-mă, dar mă preocupă altceva.

— Ce te preocupă ? întrebă Nikolai.

...Soarta de inginer a lui Fiodor nu l-a dus chiar pe drumul visat de el. Aspiraţiile lui pentru mecanică şi construcţia de maşini se poticneau mereu de diferite împrejurări eare-l abăteau de la drumul drept şi în aparenţă atît de simplu pe care pornise. La şcoala tehnică-militară de aviaţie a trebuit să se ocupe de motoare. Chiar şi astfel îl păştea pericolul de a se abate spre tehnologie, spre exploatarea maşinilor — domeniu care îl atrăgea mult mai puţin. Fiodor socotea totuşi că aceste abateri de la scopul propus sînt întîmplătoare şi, bineînţeles, temporare; de aceea nu s-a alarmat. La uzină, ca un om conştiincios, care pune suflet în tot ce face, Fiodor a început să se evidenţieze repede şi, fără să-şi dea seama, să se afirme ca tehnolog.

Era vremea startului tinerei industrii sovietice, start neobişnuit de viguros şi hotărît, deşi abunda încă în boli ale copilăriei. Lozinca lansată încă de Lenin — „să ajungem din urmă şi să depăşim !“ — era poate cea mai populară lozincă şi părea uşor de înfăptuit. ,,DIP ⁶ “ flutura pînza roşie pe zidurile atelierelor şi pe porţile uzinelor, „DIP“ îţi izbea privirile de pe frunţile avîntate ale locomotivelor, de pe bordurile vapoarelor, „dipi“ se numeau noile strunguri, maşini, aparate...

Ideea lui Lenin, limpede şi accesibilă tuturor, vital necesară pentru ţară, pusese stăpînire pe toate inimile. Bineînţeles, şcolile îşi îndeplineau menirea lor, pregăteau specialişti ; dar aceşti viitori specialişti nu puteau să rezolve atunci problemele la ordinea zilei. Largă şi nestăvilită ca fluxul oceanului, mişcarea de radioamatori alimenta radio-tehnica sovietică cu cadrele necesare — poate nu întotdeauna înarmate cu diplome, însă cu adevărat creatoare şi entuziaste ; prinşi de zborul jucăriei făcute de mîinile lor, aeromodeliştii învăţau matematica superioară şi începeau să construiască avioane adevărate... Şi aşa se petreceau lucrurile pretutindeni. Aceştia erau entuziaştii, pasionaţi de ideea creaţiei, însufleţiţi de dorinţa de a ajunge, de a-şi însuşi, de a depăşi! Noaptea şedeau aplecaţi asupra cărţilor şi caietelor, pentru ca în timpul zilei să îndeplinească o nouă sarcină.

Printre aceştia se afla şi Fiodor. Cînd în uzină a apărut necesitatea urgentă de a organiza o producţie proprie de... lemn, a fost nevoit să înveţe lucruri cu totul noi pentru- el. Lemnul încă mai juca pe atunci un rol important în aviaţie ; din lemn se făceau elicele şi fuzelajele avioanelor de transport, a celor sportive şi a altor avioane, din lemn se construiau planoarele.

După ce a studiat literatura necesară, Fiodor a fost trimis de uzină în delegaţie — a făcut un mare turneu pe la unele întreprinderi din Uniune. Acolo a văzut el cum în practică, cu ajutorul unor operaţii speciale —- pregătire, uscare, încleiere şi prelucrare —- lemnul se transformă într-un material capabil să concureze metalul. Noul cerc de cunoştinţe şi de preocupări îl atrase pe Fiodor şi el îndeplini cu succes sarcina ce-i fusese încredinţată.

Dar anii treceau ; metalurgia nu stătea nici ea pe loc şi, în aviaţie, lemnul începu treptat să cedeze locul unor aliaje uşoare şi rezistente. Şi atunci cînd Fiodor, demobilizat din armată, s-a întors la Moscova, la el veniră, ca la un încercat specialist „în lemn“, să-i ceară sprijin şi ajutor... „muzicanţii“. Aşa fuseseră porecliţi în cercurile industriale din Moscova organizatorii foarte întreprinzători şi exigenţi ai unei mari fabrici de instrumente muzicale. Fabrica începuse să funcţioneze, dar livra deocamdată o producţie de foarte proastă calitate şi în cantităţi absolut insuficiente. Totuşi această întreprindere era bine înzestrată tehnic, dispunea de un minunat colectiv de muncitori, aleşi cu mare grijă, printre care mulţi vechi meşteşugari, maiştri iscusiţi în confecţionarea viorilor, violoncelelor, chitarelor...

Cauza rămînerii în urmă a fabricii era secţia de uscă-torie. Ea nu reuşea să aprovizioneze producţia cu material lemnos de calitate, şi „muzicanţii“ îşi aruncară toate forţele pentru a găsi un specialist cu experienţă care să le pună la punct secţia şi să scoată fabrica din impas. Cercetările organizate în mod foarte subtil l-au descoperit pe inginerul Reşetkov de îndată ce acesta a apărut într-una din secţiile Comisariatului Poporului pentru Industria Grea din piaţa Noghin.

La început „muzicanţii“ i-au propus simplu şi delicat lui Fiodor să lucreze la ei. Fiodor era cît pe-aci să izbucnească în rîs, atît de curioasă i-a părut perspectiva de a ajunge un colaborator al „fabricii muzicale“, în comparaţie cu visurile lui reînviate despre marea tehnică. A refuzat hotărît.

Atunci „muzicanţii“ au întreprins o manevră de învăluire. I-au vorbit amănunţit despre greutăţile lor şi l-au rugat măcar să viziteze fabrica, să examineze secţia de uscătorie şi — doar atît — să le dea o consultaţie, să-i ajute cu un sfat. Fiodor a primit cu dragă inimă, cu atît mai mult cu cît se simţea vinovat faţă de ei : se vedea că i-a necăjit refuzul lui. Pe deasupra, Fiodor simţi că „muzicanţii“ principali — directorul şi inginerul-şef -— oameni simpatici şi inimoşi, sînt nişte adevăraţi entuziaşti ai producţiei lor.

Vizitînd fabrica, Fiodor văzu şi află multe lucruri interesante şi noi pentru el. După ce se termină vizita, se adunară cu toţii în biroul unui atelier. Venise momentul asaltului frontal.

— Şi iată rezultatul tuturor eforturilor pe care le facem în producţie — spuse cu un aer abătut directorul, luînd de pe perete una dintre chitarele ce atîrnau printre alte instrumente. Încercaţi-o...

Fiodor nu era nici muzician şi nici un preţuitor deosebit al muzicii, avea însă ureche muzicală, îi plăcea chitara şi ştia să cînte puţin. Toate acestea directorul apucase să le afle pe nesimţite chiar de la el, trăgîndu-l frumuşel de limbă în timpul vizitei.

— Trimiteţi după Andreici, s-o aducă pe-a lui ! porunci el inginerului-şef.

Chitara pe care o examina Fiodor era „elegantă“, strălucea ca oglinda, datorită stratului de lac şi incrustaţiilor iscusite din sidef. Stăpînindu-şi oarecum stinghereala, Fiodor luă cîteva acorduri. Un sunet obişnuit, ca toate sunetele... Probabil tot aşa sunau şi chitarele la care avusese ocazia să mai cînte...

— Nu, drept să vă spun, n-aş putea să judec — spuse el, strîngînd din umeri. Îs bune...

— Un moment... o să vedeţi acum... Numai prin comparaţie vă puteţi da seama — zîmbi directorul. Intră, Andreici!

În pragul uşii apăru un om mai în vîrstă, uscăţiv şi mic de statură, într-o salopetă albastră. Cu mîna stingă ţinea strîns la piept o chitară veche, ponosită, nu prea mare şi de loc aspectuoasă.

— Tovarăşe Reşetkov, vi-l prezint pe dascălul nostru principal şi cel mai aspru judecător ; un vechi meşter al chitarei, care a fost meşteşugar individualist... mare vrăjitor, care cunoaşte toate tainele acestei arte delicate...

— Lăsaţi, Timofei Palici... — îl întrerupse nemulţumit meşterul, salutîndu-l cu un aer cam rece pe Fiodor. De ce m-aţi chemat ?

— Vrem să-i arătăm tovarăşului inginer ce fel de chitare există pe lume.

— Cîntaţi ? întrebă meşterul, aţintindu-şi peste ochelari privirea sfredelitoare asupra lui Fiodor.

— Mm... aşa... puţin...

— Atunci uitaţi-vă !

Luînd chitara din mîinile lui Andreici, Fiodor auzi un sunet ciudat şi complicat. Părea că chitara a gemut sau a şoptit ceva speriată stăpînului ei. Suna armonios la cea mai simplă atingere !... Fiodor luă cu grijă un acord, altul... Da... Asta era cu totul altceva. Acolo, în instrumentul acela frumos, făcut de fabrică, degetele lui trezeau un sunet nemulţumit şi forţat al strunelor. Strunele se auzeau fiecare în parte şi era uşor să le deosebeşti în acord. Aceasta parcă nici nu avea strune. Existau numai sunete unite, bogate, armonioase. Ele se năşteau uşor şi plăcut la cea mai slabă atingere a degetelor şi porneau nu de la strune, ci chiar dinăuntrul instrumentului, contopindu-se şi făcînd să freamăte tot corpul uşor al chitarei. Şi atît de plăcută şi de atrăgătoare era această supunere sensibilă a instrumentului, încît Fiodor simţi o dorinţă nestăvilită să cînte, să cînte fără sfîrşit... Se sperie. Aceste cîteva acorduri, care îi plăceau atît de mult, era tot ce ştiau degetele lui să cînte bine. Putea oare să jignească încrederea strunelor printr-o atingere nesigură şi grosolană ? Cum o să-i răspundă ele ?...

— Asta zic şi eu chitară... — spuse el entuziasmat şi, desprinzîndu-şi cu greu privirea de la ea, o înapoie meşterului.

— Andreici... arată dumneata ce poţi... îl rugă directorul pe meşter.

Acesta se aşeză pe un scaun, sprijini cu grijă — ţinînd-o cu amîndouă mîinile — chitara pe un genunchi şi se aplecă mult asupra ei, de parcă i-ar fi ascultat răsuflarea. Era ceva din mişcarea unei păsări de pradă şi în acelaşi timp ceva foarte duios în silueta lui aplecată, în degetele lui eu mişcări prudente şi sigure, care mîngîiau gîtul chitarei sau atingeau uşor strunele.

Şi iată că se auzi un glas ; refrenul simplu al unui vechi cîntec rusesc „Pe malul Volgăi e o stîncă“. Dintr-o dată însă refrenul fu reluat de un cor de mai multe voci, care se auzea încetişor, nedesluşit, dar puternic, venind parcă de departe. Treptat cîntecul începu să prindă aripi : răsuna tare, mai îndrăzneţ. În el se desluşeau şi vuietul larg, bogat în ape, ce-şi loveşte valurile de stînci, şi întinderile fără de sfîrşit, şi adîncul „sutelor de ani“ de cînd se înalţă stînca aceasta sălbatică şi singuratică... Şi toate acestea se transformau neînţeles într-o putere atît de uriaşă, copleşitoare a spiritului omenesc, încît totul din jur dispăru şi încetă să mai existe pentru Fiodor...

Zgomotele din atelier se stinseră pe furiş ; cineva deschise uşa încet, cu băgare de seamă, şi o lăsă deschisă...

Iar atunci cînd Andreici termină de cîntat, o linişte deplină stărui un minut-două, apoi tot atît de neauzit uşa se închise şi în dosul ei răsunară iarăşi zgomotele atelierului şi glasuri de oameni.

— Eşti un adevărat artist! se entuziasmă Fiodor şi, neştiind cum să-şi exprime mai bine sentimentele care-l cu-prinseseră, îl îmbrăţişă prieteneşte pe meşter, cuprinzîndu-i umerii slabi.

— Da, dar ăsta-i lucru de mînă — răspunse acesta fe-rindu-se. Şi privindu-l semnificativ pe director adăugă, făcînd vădit aluzie la o discuţie mai veche dintre ei : Lucru meşteşugăresc... Parcă poţi să faci în fabrică o chitară ca asta ? Am plecat, Timofei Palici, c-am pus capacele la încălzit...

Fără să aştepte răspunsul, meşterul ieşi.

— Ba o să facem... — rosti hotărît directorul. Poate n-o să fie chiar ca asta, care-i unică în felul ei şi-i opera unui artist... Andreici a lucrat opt luni la ea, iar materialul l-a ţinut mai întîi cinci ani la uscat. Noi însă categoric putem să facem instrumente mult mai bune, nu să fabricăm doage dintr-astea — aruncă el o privire mînioasă spre pereţii pe care atîmau instrumentele... Ăsta-i sabotaj ! Dînd o astfel de producţie nu-i facem pe oameni decît să se dezguste de muzică... Şi toate acestea numai pentru că nu putem pune la punct uscarea corectă a materialului!... N-avem rezerve.

Uscătoria lucrează încet, iar orice accelerare a procesului de uscare duce la rebut. E un cerc vicios ! Dar vom găsi noi o ieşire... Sîntem obligaţi s-o găsim ! Hai, zău, tovarăşe Reşet-kov, s-o căutăm împreună ! Este o problemă nobilă şi, cred că te-ai convins, interesantă. Ai tot timpul pentru mecanica dumitale... Lucrează un timp la noi, punem lucrurile la punct şi după aceea n-ai decît... Nu fuge mecanica nicăieri!

Iar Fiodor, cu ochii plecaţi, zîmbea gîndindu-se cît de inutil se străduieşte directorul; pentru că, oricît de ciudat ar părea, dar Andreici, acest vădit adversar al producţiei de fabrică, reuşise mai dinainte să-l convingă...

...În cele două săptămîni care urmară, Fiodor reorganiză complet uscătoria. Plin de pasiune, găsea mereu izvoare noi de productivitate. Cînd în regimul camerelor, cînd într-o folosire mai economică a capacităţii lor, cînd în însăşi amplasarea utilajului. Muncea aici creator şi se bucura văzînd cum eforturile lui se transformă în noi metri cubi de material lemnos „muzical“, bine uscat.

Totuşi curînd sosi clipa cînd încetă să mai găsească noi izvoare ascunse de ridicare a productivităţii, se părea că aceste izvoare au secat, şi secţia continua să rămînă în urmă. Din nou fu nevoit să accepte un compromis ; să scadă calitatea uscării pentru ca s-o accelereze şi să îndeplinească astfel planul prevăzut. Fiodor îşi dădea seama că n-a făcut faţă sarcinii, că n-a răspuns pe deplin încrederii acordate. Era amărît şi nu ştia ce să facă.

Asta venise el să-i spună lui Nikolai.

Aflînd ce necazuri are prietenul său, Nikolai, dintr-o dată atent, îl puse pe Fiodor să-i povestească amănunţit cum se face la ei uscarea materialului lemnos. Fiodor simţi că Nikolai nu manifesta aşa, degeaba, atîta interes faţă de acest lucru în aparenţă cu desăvîrşire străin lui, şi poate de aceea, însufleţindu-se, descrise cu înflăcărare metodele, aparatura şi chiar desenă pe hîrtie planul secţiei şi felul cum erau aşezate camerele de uscare...

— ...La noi e nevoie de un lemn de o calitate bună, cu straturi egale, cum s-ar spune, fără cusur. Şi atît de uscat, încît să nu aibă mai mult de doisprezece la sută umiditate. Uscarea ideală se face păstrîndu-se lemnul la o temperatură moderată, uniformă. Dar pentru asta trebuie să aştepţi cel puţin un an. De aceea folosim mijloace moderne, uscarea artificială, în camere cu un anumit regim de schimbare a aerului şi a temperaturii. Acest procedeu grăbeşte mult uscarea, dar dă în schimb rebuturi. Cercetarea la microscop descoperă uneori în materialul lemnos crăpături extrem de fine care îl fac totuşi inutilizabil. Şi eu cît forţezi regimul de uscare, cu atît mai mare este procentul de rebut.

— Va să zică aşa stau lucrurile ? spuse Tungusov, ciocănind cu degetul în masă şi privindu-l pe Fiodor cu o atenţie ironică. Şi cît durează această uscare „modernă“ ?

— Ei, merge repede... cam şapte pînă la zece zile, în funcţie de esenţa lemnului.

—- Zile ? ! exclamă Nikolai.

— Bineînţeles. S-ar putea şi într-un ritm mai rapid, dar în cazul acesta rebutul va fi mai mare.

Tungusov începu să se mişte intrigat pe scaun, făcîndu-l să scîrţîie.

— Ascultă, Fedea, fabrica voastră o fi vreuna veche, antediluviană...

— Cum veche ? zîmbi Fiodor. Este înzestrată cu utilajul cel mai nou... De altfel ştiu că şi în străinătate se procedează la fel.

— Fedea, dragul meu, să lăsăm străinătatea... Mătuşă Paşa — se adresă el „dădacei“ care intrase în cameră cu ceainicul în mînă — ziceai că lemnele noastre sînt ude ?

— Ude, Nikolai Arsentievici, curge apa de pe ele ; se vede că abia le-au adus din pădure. Trosnesc pe foc şi fîsîie... atîta doar... dar nici un pic de căldură nu dau.

— Fii bună, mătuşă Paşa, adu-ne un lemn mai subţire... dar ud, cît mai ud.

După cîteva minute, în care timp Tungusov a tot meşterit oeva în tăcere la unul dintre nenumăratele sale aparate electrice, mătuşa Paşa aduse lemnul. Cu un bomfaier de mînă, Tungusov tăie din el o „felie“.

— Auzi la el! Eşti un caraghios ! bombănea el supărat. Uite, ai acolo cîntarul, compasul, uite şi tabelul... Poţi să determini umiditatea ?

— Cum să nu pot — răspunse Fiodor, aşezîndu-se în faţa cîntarului. Umiditatea... este aproape normală pentru un lemn proaspăt tăiat — conchise el, după ce făcu un calcul.

— Cît?

— Şaptezeci la sută.

— Iar vouă vă trebuie douăsprezece ?

— Douăsprezece, dacă se poate chiar zece.

— Dar nouă la sută strică ?

— Şi mai bine.

— Dar opt, şapte, şase ?

— Aiurea ! Asta e imposibil!

— Imposibil ?

— Bineînţeles !

— Caraghiosule ! Ia vino-ncoace !

Nikolai se apropie de generatorul său de unde ultrascurte, introduse calupul de lemn între cele două discuri ale condensatorului şi dădu drumul curentului.

— Uită-te la ceas !

Peste două-trei secunde, din lemn ieşeau aburi. Un mic nor, tot îngroşîndu-se, învălui calupul de lemn ; fulgere mici începură deodată să brăzdeze spaţiul ceţos. Atunci Nikolai reduse curentul.

Aburii se risipiră dintr-o dată şi Nikolai puse calupul de lemn pe masă.

— Cît a trecut ?

— Nici un minut... Vreo cincizeci de secunde.

— Ia, cîntăreşte, calculează !

Fiodor luă calupul de lemn şi în aceeaşi clipă scoase un strigăt de uimire : lemnul era uşor de tot. Îl cîntări, calculă procentul de umiditate şi se întoarse spre Nikolai cu un aer descurajat.

— Ei ? rîse Tungusov.

— Cinci la sută, Kolea! Hm !... Fiodor sălta calupul de lemn în palmă, îl pipăia, îl apăsa eu unghia. Ia stai niţel! Dar structura ? Nu s-a schimbat cumva structura lemnului ?

— Uite ! Ia de-aici... E o lupă puternică. Vrei şi lumină ? Poftim lumină. Dacă vrei, facem o secţiune şi o examinăm la microscop.

Aşa şi făcură. Sprîncenele negre ale lui Fiodor se ridicară în unghi ascuţit cînd văzu la microscop ţesutul frumos ca un fagure de miere al lemnului de mesteacăn.

— Kolea, dar e admirabil! Nu s-a stricat nimic! Ce-i asta ?

Nikolai introduse din nou calupul de lemn în generator şi peste cîteva secunde îl scoase şi îl mirosi. Acum semăna cu un pesmet prea uscat dintr-un aluat acru şi tare. Marginile lui intraseră înăuntru, unghiurile i se ascuţiseră.

— Taie-l în două !

Fiodor puse mîna pe bomfaier. Stratul exterior al lemnului era tare, abia reuşi să-l taie. Iar înăuntru era cărbune.

— A ars ! exclamă Fiodor, uluit de-a binelea. Nu, asta este pur şi simplu o drăcovenie ! A ars înăuntru ! Dar cum se poate ? !

— Foarte bine ! bodogăni Tungusov, răsucindu-şi o ţigară deasupra cutiei cu tutun. Totul este cît se poate de simplu. Introduc calupul de lemn într-un cîmp electric de înaltă frecvenţă. Energia cîmpului străpunge lemnul în întregime şi, acţionînd asupra moleculelor lui, provoacă o creştere uniformă a temperaturii în toată masa. Apa se transformă în aburi şi iese prin pori aşa cum ai văzut. Procesul acesta ar putea fi efectuat aproape instantaneu, dacă se intensifică energia cîmpului. Dar atunci aburii, nereuşind să iasă afară, vor rupe fibrele lemnului şi vor apărea crăpături. La voi crăpăturile se datoresc altor cauze. Voi uscaţi lemnul pe dinafară. În acest caz, cum e şi firesc, se usucă în primul rînd straturile exterioare ; ele se contractă astfel şi devin fragile. Iar înăuntru volumul rămînînd acelaşi, se nasc tensiuni colosale care rup fibrele. Pe cînd cu procedeul pe care ţi l-am arătat acum, încălzirea se face uniform în toată masa lemnului, aşa că nu se produc nici un fel de tensiuni, deci nici lemnul nu se distruge. Ai înţeles ?

— Nu prea. Dacă încălzirea se face în mod uniform în toată masa, atunci de ce calupul de lemn a ars numai în interior ?

— Asta se datoreşte faptului că evaporarea apei la suprafaţă răceşte întrucîtva stratul exterior şi încălzirea lui întîrzie puţin. Dacă l-aş fi ţinut mai mult ardea tot.

— Ascultă, Kolea, în felul acesta pot fi uscate cantităţi mari de material lemnos, să zicem buşteni sau scînduri ?

— Bineînţeles că se poate. Pentru asta însă trebuie construit un generator mai puternic, cu un condensator mai mare, prin faţa căruia să treacă buştenii pe bandă rulantă.

— Ei, dar asta-i minunat! se entuziasmă din nou Fiodor. Asta-i chiar soluţia care ne trebuie nouă! Kolea, trebuie să pui la punct treaba aceasta. Hai s-o facem împreună la noi, la fabrică! Va fi o adevărată revoluţie! Organizez eu totul, eu lucrez, tu numai să faci proiectul şi să conduci. Ei, ce zici ?

Tungusov căzu pe gînduri. Propunerea era ispititoare, dar această nouă muncă ar fi necesitat mult timp şi încordare. Şi cu „generatorul de minuni“ cum rămîne ?

—- Stai un pic, n-o lua aşa repede ! spuse el. Ştii că procedeul de uscare prin înaltă frecvenţă este cunoscut de mult ? A şi fost propus la timpul său şi respins de industrie ca nerentabil. Bineînţeles, e o absurditate ! Numai în condiţii primare nu-i rentabil. S-ar fi putut perfecţiona încă de atunci. Cu atît mai mult astăzi, în condiţiile electrotehnicii moderne. În orice caz, pentru o producţie ca a voastră, unde se cere un lemn de calitate superioară, cu siguranţă că va fi avantajos. Nu uita însă că din cauza acelei respingeri metoda poartă amprenta rebutului, aşa că nu se ştie cum va fi privită această idee la voi, la fabrică.

— Fleacuri! Cînd vrei îl aduc aici pe directorul nostru. Ii arăţi „scamatoria“ şi l-ai dat gata, îţi garantez ! Dar ce să mai vorbim ! Toţi o să fie încîntaţi de această idee : doar e interesul lor. Să-i vezi cum umblă acum cu nasul în jos... Mai că se tem să nu fie alungaţi! Ei, batem palma ?

— Batem... Dar stai! Nu înainte de a-mi termina generatorul meu. Pînă atunci nici pomeneală ! Nu mă apuc de altceva. Probabil însă că n-o să aştepţi prea mult... Tu deocamdată sondează terenul.

Fiodor nu făcea parte din categoria acelor fiinţe fericite cărora — uneori, ce-i drept, doar ironic — li se spune inventatori. Ii erau străine zborurile avîntate ale fanteziei, zilele şi nopţile consacrate căutărilor nestăvilite ale unui drum situat dincolo de graniţele realităţii existente ; în sfîrşit, nu cunoştea bucuria victorioasă a cuceririi noului. În activitatea sa de inginer el era un interpret, nu un compozitor.

În seara aceea însă, întorcîndu-se pe jos acasă de la Nikolai, Fiodor simţi pentru întîia oară în viaţă un adevărat avînt creator.

„Scamatoria“ lui Nikolai va duce Ia lichidarea tuturor dificultăţilor pe care nu reuşea fabrica să le învingă ; lucrui acesta era limpede. Gîndurile lui Fiodor mergeau însă mult mai departe. Nu la fabrica de instrumente muzicale se gîn-dea el acum ! Oricît de dragă ajunsese să-i fie, totuşi, ce înseamnă ea în economia ţării ? ! Lemnul uscat este o problemă mult mai vastă. Unde nu e el necesar ! Nemaivăzutul avînt al construcţiei în ţară a înghiţit toate rezervele. Şi numai lemnul uscat poate fi un material cu adevărat bun pentru prelucrare. Aproape toate ramurile industriei duc lipsă de lemn, şi şantierele navale, şi uzinele de vagoane sau de automobile... şi la construcţiile de locuinţe e nevoie de lemn, ca să nu mai vorbim de fabricile de mobile, de placaj sau de chibrituri... Peste tot se foloseşte material umed, insuficient uscat, şi asta e cauza principală a proastei calităţi a construcţiilor, a produselor...

Dacă Nikolai are dreptate... şi are!... atunci construirea unei uscătorii bazată pe folosirea curentului de înaltă frecvenţă la ei, la fabrică, va căpăta o uriaşă însemnătate. Trebuie construită ca o uzină de uscare experimentală, menită să rezolve o problemă de stat !... Guvernul va sprijini această iniţiativă...

Fiodor păşea cu paşi largi pe străzile pustii ale Moscovei cufundate în noapte. Gîndurile lui zburau tot mai sus şi viitorul nu-i apăruse încă niciodată atît de limpede şi de măreţ, plin de victorii...

Dimineaţa, la fabrică, abia aşteptă sosirea directorului ca să adune tot personalul de conducere şi să expună uluitoarea noutate.

Comunicarea lui fu scurtă şi, după cum i se păru, cît se poate de limpede şi convingătoare. A găsit un procedeu care îi va permite nu numai să scoată fabrica din impas, dar şi să lărgească producţia atît cît vor voi, păstrînd în acelaşi timp cea mai înaltă calitate a producţiei. Trebuie numai să renunţe la uscarea termică şi să construiască o instalaţie de înaltă frecvenţă. Este costisitoare, dar asta n-are importanţă ; cheltuielile de investiţie vor fi repecîe recuperate, căci procesul de uscare se accelerează de peste o mie de ori, iar rebutul se reduce la zero. Fabrica va fi pentru totdeauna asigurată cu material uscat de prima calitate... Ieri seară un inginer, un inventator, a făcut în faţa lui o experienţă... Continuînd să povestească, Fiodor scoase din buzunar calupul de lemn de mesteacăn, învelit într-o liîrtie şi-l întinse directorului.

Trebuie spus că dimineaţa, înainte de sosirea directorului, Fiodor apucase să treacă prin fabrică şi să arate oamenilor calupul. Muncitorii, uluiţi de această „minune“, tăceau. Lamnul, fu pipăit de zeci de degete, frecat, apăsat cu unghia, încercat cu pila. Semăna acum cu o bucată do pesmet vechi, căzut undeva în spatele unui dulap şi ros de şoareci.

Pasionat de ideea sa, Fiodor nici nu observă cum calupul acesta, ars pe dinăuntru, pe care îl socotea argumentul cel mai convingător în favoarea aplicării noului procedeu de uscare, acţiona împotriva lui. În timp ce-l examina, fiecare începea să se gîndească nu atît la rezolvarea practică a problemei, cît la însuşi fenomenul acesta atît de uluitor şi de puţin verosimil, care părea mai degrabă o scamatorie abilă. Iar reforma pe care o propunea Fiodor trecea undeva, pe un plan secundar, părînd şi mai îndoielnică decît scamatoria însăşi.

După ce scormoni îndelung cu briceagul bucata de lemn, directorul făcu pe neaşteptate o nesfîrşită serie de obiecţii serioase : nu există nici loc pentru o nouă uscătorie, nici energie electrică suplimentară nu vor căpăta, nici nu li se vor aloca sumele mari necesare construcţiei... Inginerul-şef Volski găsi că propunerea lui Reşetkov merită atenţie, însă trebuie studiată temeinic pentru că nu orice experienţă care reuşeşte într-un laborator poate fi aplicată în producţie.

Fiodor văzu, în sfîrşit, că propunerea lui este respinsă. Şi de cine ! Chiar de cei de la fabrică... Oamenii care gîndeau la fel ca şi el! Lucrul acesta era atît de neaşteptat, încît la început se pierdu cu firea. Apoi se supără, se înfurie, înşfăcă — aproape că smulse din mîinile lui Volski calupul de lemn, îl înveli în aceeaşi bucată de hîrtie şi îl vîrî în buzunar. Gesturile lui erau elocvente, toţi le urmăreau.

— „Daţi-mi jucăria înapoi“, spuse pe un ton de copil bosumflat contabilul-şef, un om în vîrstă şi chel, întotdeauna dispus să facă glume. El observase că Reşetkov îşi ieşise din fire...

Rîsetele blajine ale celor adunaţi îl intimidară, dar îl readuseră totodată la realitate pe Fiodor. De-abia acum îşi înţelese greşeala...

— Sînt, pe cît se vede, un prost avocat — spuse el liniştin-du-se. N-am ştiut să vă conving de ceea ce eu sînt convins, absolut convins... Nu văd altă soluţie. Din uscătoria noastră nu se poate stoarce nimic mai mult. E proiectată pentru un lemn destul de uscat, tratat în prealabil, pe care în prezent nu-l avem şi, probabil, nici n-o să-l avem în anii următori. Procedeul de uscare prin înaltă frecvenţă ne va permite să primim lemn oricît de umed şi să-l transformăm repede într-un material minunat... Dacă vreţi să vă convingeţi oă nu e o simplă fantezie, n-avem decît să mergem la inginerul Tungusov şi să vedem cum se petrece aceasta în realitate. În treacăt fie spus, o să ştie el să demonstreze mai bine ca mine avantajele acestui procedeu...

— Asta da, ar fi o treabă ! se bucură directorul. Hai, Reşetkov, organizează tu întîlnirea ! Mergem cu Volski, vedem, discutăm... E altceva.

— Ce să mai organizez ? Mergem chiar acum ! Ii telefonez şi... — se întrerupse Fiodor, făcînd hotărît un număr de telefon. Dar şi aici încercă un eşec.

După ce-l ascultă pe Fiodor, Nikolai se supără. Tocmai primise ultimele piese din sticlă de cuarţ şi era cu totul acaparat de terminarea montajului. Pe deasupra, concediul îi era pe terminate.

— Fedea, drăguţule — întotdeauna cînd era înfuriat, devenea veninos de dulce — s-o ia naiba de uscătorie ! Mă înţelegi ? Doar ţi-am spus: cînd am să termin! Ce-i astăzi ? Marţi ? Telefonează-mi vineri. Şi-acum, respectele mele... Tranc ! răsună receptorul trîntit pe furcă.

— Vineri... — repetă Fiodor cu un aer stingher.

Şi din nou zîmbiră cu toţii. Zîmbiră acelei transparenţe cristaline, prin care fiecare vedea lumea interioară a acestui tînăr sincer, spontan...

** *

Sosiră ultimele zile, hotărîtoare.

Erau exact şase luni de cînd Tungusov, lăsînd toate celelalte preocupări, se cufundase pînă peste cap în construirea fantasticului său „generator de minuni“. Această denumire misterioasă, dată pentru întîia oară ironic de Fiodor, căpătase acum, în convorbirile lor prieteneşti, o formă sobră, decentă : „GM“.

În ciuda conştiinciozităţii cu care lucra Tungusov, aparatul nu fusese pe deplin pus la punct. Montajul extrem de complicat, numărul nesfîrşit de piese nu erau incluse într-un singur înveliş. Nu-i ajungea „îmbrăcămintea“. În locul ei, Tungusov folosea o husă simplă de pînză, pe care o arunca deasupra aparatului cînd întrerupea lucrul.

Erau cîteva subansambluri complicate, ale căror piese puteau fi amplasate definitiv numai după ce funcţionarea lor avea să fie minuţios verificată. Şi Tungusov verifica mereu, căuta această amplasare cît mai favorabilă a pieselor. Frecvenţa colosală a pulsului care urma în curînd să bată şi să dea viaţă trupului deocamdată rece al „GM“-ului îl obliga să ţină seama, în montarea pieselor, de fiecare zecime de milimetru pentru că tocmai în această apropiere dintre piese şi ecrane, în atingerea sensibilă şi în împletirea cîmpurilor lor nevăzute, electrice şi magnetice, se năşteau noile radiaţii.

Tungusov nu ieşea de loc din casă.

Fiecare zi nouă el o socotea ultima din şirul acestor zile de muncă istovitoare. Măsura, calcula, apoi lipea piesele metalice, dar în timp ce monta unele piese, altele lunecau de la locul lor, se deplasau cu o fracţiune insensibilă dintr-un milimetru, deviau cu o părticică imperceptibilă dintr-un grad. Aparatele de măsurat aveau toane, aşa că era nevoit să calculeze ţinînd seama de erori, să inventeze noi procedee de măsurat.

Mătuşa Paşa nici nu mai bombănea. Ştia că lucrul este pe sfîrşite şi aştepta acest sfîrşit cu aceeaşi nerăbdare ca şi Tungusov.

— Ai înşurubat toate sticlele alea ? întreba ea cu un aer compătimitor, privind de departe la ciudatul aparat.

— Sticlele le-am montat, mătuşă Paşa. Acum mai am bobinele...

— Şi sînt multe ? se interesă ea cu un aer preocupat, apreciind în felul ei volumul muncii lui Tungusov.

Pe Nikolai îl bucura şi-i dădea ghes la muncă această înviorătoare şuviţă de înţelegere omenească.

Sfîrşitul lucrului, care se apropia atît de chinuitor, surveni pe neaşteptate şi într-un fel uluitor de simplu. Deodată Tungusov îşi dădu seama că totul era pus la punct! Problemele cele mai complicate erau rezolvate, toate piesele erau gata montate la locul lor, verificate. Nu mai avea nimic de verificat.

Ideea fusese înfăptuită !

Şi-atunci, pentru întîia oară, Nikolai încercă un sentiment de nelinişte. Dar dacă a greşit ceva ? Dacă generalizările lui teoretice, materializate în acest ciudat aparat comut, nu erau decît rodul fanteziei unui diletant încrezut, care a sărit peste limita propriilor posibilităţi ?

Îndată se va vedea lucrul aoesta.

Nu-i rămînea decît să conecteze generatorul, să pună în calea radiaţiilor o bucată de metal sau un microscop cu un receptor biologic — un detector.

Nu... Nikolai îşi luă fără grabă şapca din cui, zîmbi şi ieşi, lovind-o de braţ. Auzindu-i paşii, mătuşa Paşa apăru din bucătărie, păşind încetişor, plutind parcă.

— Ai terminat ?

— Mă duc să mă plimb puţin — ocoli Nikolai răspunsul.

Era o seară liniştită şi călduroasă. Aerul greu, înăbuşitor al oraşului, pătrundea anevoie în plămîni. Dar lui Nikolai şi aerul acesta îi părea proaspăt şi plăcut. Respira adînc, umflîndu-şi pieptul, după perioada lungă de însingurare.

Trecătorii păşeau alene pe trotuare, automobilele goneau măcăind ca nişte raţe.

Nikolai se străduia să nu se gîndească la nimic, dar nu putea să-şi înăbuşe gîndurile-i răvăşite.

„Nu, nu poate fi nici o greşeală !“

Ajuns la primul colţ, nu se mai putu stăpîni. Se întoarse şi, cu paşi grăbiţi, porni înapoi spre casă.

Ce să mai tărăgăneze ! Totul e în regulă ! Nu mai încape nici o îndoială. Acum va da drumul curentului şi din orificiul rotund al masivului obiectiv-ecran de plumb vor ţîşni radiaţii noi.

Radiaţiile care îi vor da omului puterea asupra materiei. Radiaţiile care dau posibilitatea să transformi materia, după cum întorci mai mult sau mai puţin acest buton de ebonită.

Iată o bucată de fier care îşi aşteaptă de mult soarta. Îndată Tungusov va ţinti obiectivul spre ea şi va răsuci în aşa fel butonul nervurat al vernierului, încît indicatorul alb să se oprească la cifra ,,26“. Atunci din orificiul de plumb vor porni „radiaţiile fierului“, ale căror oscilaţii corespund ca frecvenţă „pulsului“ acestei bucăţi de fier.

Şi fierul va intra în rezonanţă.

Nimeni nu bănuieşte măcar ce este rezonanţa. Rezonanţa este o forţă uriaşă. Omul strigă cu vocea lui slabă :

„O-o-o-o !“, şi în sunetul acesta poate fi o forţă în stare să distrugă o stîncă.

Dar acestea sînt simple fenomene mecanice. Mult mai puternică este rezonanţa electrică ; ea poate acţiona asupra celui mai puternic sistem din lume, asupra atomului.

...Dacă cel mai rapid avion modem se va izbi cu maximum de viteză într-o stîncă, avionul se va face praf, o parte din stîncă se va fărîma... dar nici un atom de piatră sau do metal nu va fi distrus.

Pe cînd rezonanţa electrică...

Fierul începe să intre în rezonanţă...

O răsucire abia perceptibilă a unui alt buton, şi intensitatea oscilaţiilor va creşte. Electronii atomilor de fier căzuţi în captivitatea rezonanţei se vor năpusti în afară, vor începe să zboare de pe orbitele lor!

Echilibrul atomului va fi zdruncinat.

Atomul de fier va înceta să mai fie atom de fier : va deveni pe rînd atom de mangan, d'e crom, vanadiu, titan...

Nikolai luă „GM“-ul de pe masă şi-l aşeză pe o lădiţă, lîngă fereastră. Încotro să îndrepte radiaţiile ? Trebuie să fie prudent : cine ştie ce se poate întîmpla dacă fascicolul de radiaţii, lunecînd pe lîngă bucata de fier pusă pe marginea pervazului, va întîlni în calea lui un om !

Se înserase de-a binelea. Un petic trandafiriu din cerul tulbure al apusului atîrna, încorsetat între siluetele a două clădiri apropiate. Clădirile păreau uriaşe. În spaţiul dintre ele, pe o altă stradă, se vedea albind la lumina felinarului faţada mică a unei căsuţe vechi, cu un singur etaj, iar undeva, şi mai departe, dincolo de ea, se proiecta pe cer conturul negru şi mătăhălos al unei clădiri mari. Ferestrele largi de la ultimul etaj al acestei clădiri erau viu luminate şi în cea mai din dreapta dintre ele se vedea silueta neagră a unui om urcat probabil pe o estradă.

Nikolai luă binoclul. Omul vorbea gesticulînd sau ciocănind cu degetul în pupitrul din faţa lui, adresîndu-se pesemne unui auditoriu oare de aici nu putea fi văzut. Pornind de la acest orator-punct de reper, Nikolai mişcă binoclul încet spre dreapta, pînă trecu de colţul întunecat al clădirii. Da, acolo nu mai erau nici un fel de construcţii. Doar cerul.

Într-acolo, în sus, spre genuni, îndreptă Nikolai obiectivul aparatului său. Apoi lăsă jos storul, puse în calea fascicolului bucata de fier şi conecta curentul. Răsuci butonul de acord : lampa cu plumb se aprinse răspîndind vag o lumină cenuşie.

Şi acum — rezonanţa...

Da, nu mai avea ce să aştepte. Totul trebuia să se petreacă instantaneu.

Întinse mina şi pipăi bucata rece de metal brăzdată de cîteva dungi oblice — urmele bomfaierului.

Aşa, totul e normal. Nici nu trebuie să fie nimic.

Apoi mări puţin de tot intensitatea rezonanţei.

Nimic.

Mări mai mult. O jumătate de diviziune de pe cadran... o diviziune întreagă... două, trei, cinci...

Nikolai dădu o raită prin cameră, apoi începu să-şi răsucească o ţigară.

Aşa... unda fierului a fost greşit calculată. Nu-i nimic, există cupru, există aluminiu, molibden, zinc, brom, cesiu — toate există !

Puse o bucată de cupru, răsuci indicatorul pînă la cifra „29“, pe urmă mişcă puţin butonul de acord în stînga, apoi în dreapta.

Pipăi, examină bucăţica de metal. Desprinse cu dalta mici aşchii, le puse într-o eprubetă, le încercă în reacţii.

Cuprul rămînea cupru. Zincul — zinc. Un zinc pur din punct de vedere chimic, zinc adevărat. Stibiul rămînea stibiu, wolframul — wolfram.

Palid, obosit, cu barba-i blondă de mult nerasă, ou ochii rătăciţi, cu o cută neobişnuită în colţul gurii — semn de dezorientare — Nikolai îşi continua cu îndărătnicie probele. De la elemente trecu la reacţiile chimice. Apoi la calupuri de drojdie, pe care le examină la microscop.

Influenţa razelor nu putea fi însă constatată nicăieri. Numai contorul Raevski, legat printr-un amplificator în circuitul difuzorului dovedea, prin bătăi abia auzite, prezenţa unei radiaţii slabe.

Nikolai se dădu bătut cînd constată că epuizase toate posibilităţile de verificare.

Simţi dintr-o dată o slăbiciune, de parcă abia acum îl părăsise totul — întreaga energie a gîndurilor, întreaga tensiune nervoasă pe oare timp de multe zile o dăruise fără nici o reţinere acestei munci sterile ; pleoapele i se închiseră, capul i se lăsă neputincios spre balonul dezgolit, în care licărea ceaţa plumburie ; iar degetele, care continuau să strîngă fără rost butonul de acord, îl mai răsuciră o dată convulsiv, cu ciudă, şi se descleştară neputincioase.

Abia acum o îndoială vecină cu desperarea îi zgudui conştiinţa.

„Greşeală... Nu cumva însuşi principiul este greşit ?...“

Cu ochii închişi, simţind pe frunte căldura balonului, Nikolai rămase cîteva clipe aplecat deasupra aparatului în care îşi pusese o părticică de suflet.

Gîndurile la generator — care atît de multă vreme îi stăpîniseră mintea — începură deodată, unul după altul, să zboare pe furiş din capul lui obosit. Acum toate îi erau străine, duşmănoase, hîde, şi creierul le alunga...

Asta-i tot...

Această cumplită uşurinţă a liniştii dură doar o secundă, în clipa următoare, golul începu să se umple iarăşi. Locul gîndurilor care evadaseră din tainiţele întunecate ale minţii îl luară cele care urmau la rînd. În faţa ochilor minţii lui Nikolai apărură semnele misterioase, nedezlegate :

LMRWWAT