Vărul primare

Sub lavițe-n cămară

Toți șoarecii de frunte făcuse-odinioară

Sfat mare între ei,

La care hotărâse cu multă scumpătate,

Ca în a lor cetate

Să nu se-ngăduiască nici unul din acei

Ce nu vor avea coadă; pe un temei puternic,

Că șoarecul nevrednic

Să-și cruțe coada sa,

La întâmplări mai grele

Cetatea va lăsa

În prada mâței rele.

Se vede că ei coada o au semn de trufie,

Sau merit osebit;

Precum la noi fu barba cu titlu de cinstit.

Oricum pricina fie,

A șoarecilor act

Sub lavițe la tact

S-au pus în împlinire.

La următoarea însă obștească întrunire,

Un șoarec fără coadă cu cei de frunte sta

Și pricini cerceta.

Alt șoricel cu laba vecinul își ghiontește

Șoptindu-i: „Nu vezi, frate, ce rău ni se gătește!

Cum poate fi primit

Un șoarec prihănit

În astă preacinstită de cozi lungi adunare?

Și tu, bătrân ales,

Păzești tăcere mare”.

— Păzesc tăcere, dragă, căci el mi-i văr primare.

— Destul, am înțeles.

Nici în vizunii, oare,

Hatârul lege n-are?

Share on Twitter Share on Facebook