Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor,

Luând în stăpânire

O bună moștenire,

În vreme de un an, rămase pe ușor,

Și tot ce mai avea acum era o blană,

Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă;

Iar cine nu-i de mic cu frigul învățat

În blană foarte crede.

Dar într-o zi mergând după împrumutat,

Din întâmplare el o rândunică vede.

Găsește-ndată negustori

Și ia pe blană bănișori.

Căci rândunelele, cum zic din însemnare:

A primăverii dulci sunt bine-vestitoare.

El însă au uitat proverbul bătrânesc:

Că-o floare nicidecum nu face primăvară.

Și iată, se stârnesc

Furtune, viscole cu ger cumplit afară;

Pe uliți scârțâie omătul făinos;

De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâiește;

Și cel mai sărăiman la foc se încălzește.

Iar tânărul meu, trist, flămând și friguros,

Pornește în surtuc de-acasă

Să capete vro masă.

Dar cum la uliț-au ieșit,

Pe rândunică el o vede înghețată

Și, tremurând de frig, îi zice: "Blestemată!

Pe faptă-ți ai pierit!

Așa ți se cuvine;

Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine."

Nu vreau s-ating pe nime,

Dar mult mă mir în sine:

De ce, tot omul, când greșește,

Asupra altuia se dezvinovățește?