O furnică

De soi mică,

Iar de inimă prea mare,

Adusese furnicarul într-o nespusă mirare,

Căci, precum al ei istoric lumea au încredințat,

Ea purta grăunțe întregi de orzul cel mai mășcat.

Era înc-acea furnică

Și la războaie voinică:

Unde viermișor vedea,

Se repezea și-l prindea.

Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat,

Al ei ac de biruință într-o vreme au cercat.

Dar furnica, ca și omul, cu dorinți nesățioase,

De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase.

— La târg — zise ea odată --

Mă duc lumea să mă vadă

Și oamenii să se miere

De vestita mea putere.

Și așa, prea îngâmfată,

Într-un mare car de fân ea s-au cățărat îndată;

Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură

Mândriei sale văzură.

Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta,

Când puterea să-și arăte, ea minunt nu înceta

Și, cu toată-a ei silință, bețișori de fân trăgea

Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea.

Dar în sfârșit obosită de zadarnice cercări,

Câinelui de lângă car, au zis: "Dragă, nu te mieri

De-a oamenilor prostie?

Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte mari;

Fieșcare cu a sale: când la noi în furnicari

Toată furnica mă știe.”

Sunt și oameni ce visează

Că universul întreg de dânșii se minunează;

Dar în furnicarul său, ei numai cât figurează.