La niște case mari, în oale prea bogate,

Sta falnic pe ferești,

Pe lângă flori firești,

Și cele prelucrate

De mâine omenești.

Dar iată, nori s-adună,

Cu fulgere lucind,

Și tunetul răsună

De ploaie prevestind;

Iar floricelele acele iscusite

Îndreaptă către zei

Smerita rugăminte:

Ca să oprească ei,

Cu un cuvânt din ceri,

A ploaiei neplăceri;

Dar rugămintea lor au fost zădărnicită

Și ploaia cea pornită

De un răcoare vânt

Se varsă pre pământ,

Potoale sfera grea,

Verdeața înnoiește

Și firea după ea

Se pare că zâmbește.

Atunci și florile acele naturale

Se dezvelesc frumos,

Din sânurile sale

Dau desfătat miros;

Iar florile de fir, mătasi și catifea,

Ce ruge înălța când ploaia se ivea,

De frumusețea lor lipsite și pătate,

Au fost de pe ferești afară lepădate.

Talentului firesc de critică nu-i pasă,

Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase;

Și numai florile acele prelucrate

Se tem de ploaie foarte.