— Ce vrasăzică, frate!

Zicea către un râu vecinul heleșteu —

Eu apele-ți mereu

Le văz că sunt mișcate;

Și cum nu obosești mi-e greu de înțeles.

Apoi privesc ades

Pe unda ta plutind, când barce încărcate,

Când plute, luntri, de care sunt mai nenumărate.

Aceste ostenele

Zadarnice și grele,

Cum nu le părăsești?

Cum nu te pilduiești

De-a mea viață lină

De desfătare plină;

Căci eu, deși nu sunt pe hartă arătat,

Deși nici un poet vrun vers nu mi-au cântat,

Dar stau în maluri moi,

Pe perini de noroi,

Ca o cucoană mare

Pe puful cel mai moale;

De barce, plute, luntri nu sunt împovărat

Și greutatea lor asupră-mi n-am cercat.

Viața fără griji în pace mi-o petrec,

Căci toate pre pământ ca vânturile trec,

Deșertăciunile lumești eu le urăsc

Și în filosofie prin somn mă adâncesc.

— Dar filosofisând,

Pătruns-ai legea bine:

Că apele, mișcând,

Păstrează prospețime? —

Asupra ziselor lui, râul au răspuns --

Și dacă astăzi eu nu sunt un râu ascuns

De al istoriei prea falnică privire,

Apoi pricina e a mea neadormire

Cu care am urmat acestui înțeles

Și pentru care sunt din râuri eu ales.

Iar tu de secete vei fi curând uscat,

În trândavul tău pat!

Această zicere au fost proorocie,

Căci heleșteul sec degrabă s-au mâlit,

Iar râul astăzi stă un râu de toți slăvit,

Mișcând neîncetat a sale ape vie.

Așa talentele, când lenea le cuprinde,

Slăbind din zi în zi, se pierd făr-a se-ntinde.