Țăranul au fost tras pe oaie-n judecată,

Cu reclamație de criminală faptă.

Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare,

Îndată au luat pricina-n cercetare

Și, după formi, întâi chemări s-au rânduit

Atât pârâtei oi, cât și jeluitor,

Trimise înadins prin vrednic slujitor,

Și-adeverințele la tact s-au priimit.

Iar la înfățișare

Țăranul au propus aceste următoare:

— Cutare lună, zi, cinstită judecată!

La mine doi claponi pieriră din poiată,

A căror penele și puful au rămas,

Și oaia singură cu păsările-au mas.

Dar oaia au răspuns

Că-asemene prepus,

De sine-i prihănit,

Căci toată noaptea ea atuncea au dormit;

Că oaia furtișag nu are din natură,

Precum vecinii câini vor spune lămurit,

Și mai vârtos că ea nu pune carne-n gură.

Deci dar, s-au hotărât:

„Așa precum pârâta nu au tăgăduit,

Că cu acei claponi au mas într-o ogradă,

Apoi e îndestul de sigură dovadă,

Că ea, puternică, pe slabi au biruit;

Și prin urmare dar, nu cred că s-au răbdat

Să nu-i fi ospătat.

Pentru aceasta eu în cuget zic curat:

Ca păgubașului pielcica să se deie,

Iar carnea-n tribunal depozit să se ieie.”