Țăranul semăna ovăs în primăvară,

Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,

Privind la semănat,

Fierbea în gândul său așa un rezultat:

— Mă mir, cum zic de om că este o ființă,

Aleasă prin a lui a minții iscusință?

Eu nu văd la dâns' minte

Măcar de un grăunte.

Și oare poate fi mai mare nebunie

Decât să scurme el ogoare pe câmpie,

Și apoi să presare ovăs sau altă pâine,

Când mult făcea mai bine

Ovăsul să-l dea mie

Ori murgușorului, iar pâinea la găine,

Sau până în sfârșit să ție în păstrare?

Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare.

Iar ca să lepede pe dealuri și pe văi,

E numai o dovadă

Că oamenii în faptă

Sunt foarte nătărăi!

Dar toamna-mbelșugată

Aduse multă roadă:

La una douăzeci ovăsul au sporit,

S-au strâns, s-au îmblăcit

Și-același cal din el au ospătat tain,

Pe zi căușul plin.

Nu e de lăudat

A dobitocului semețul rezultat.

Dar, oare nu așa? din oameni, îndrăzneții

Cutează-a cerceta voința providenții,

Făr-a putea străbate

A ei orânduieli și căi nestrămutate.