Un vrednic călăreț

Avea un cal prea blând și bine învățat;

Iar singur el semeț

Și despre cal încredințat,

Au vrut să facă o cercare:

Ca fără frâu, călare

Să iasă la primblare.

Deodată calul au pornit

La pas, încetișor;

Dar când au înțeles că n-are frâu strunit,

Au prins a mai juca, a merge mai ușor.

Apoi, luându-și vânt,

Sărea, zvârlea fugând,

Încât pe călăreț l-au trântit el jos,

Iar singur au plecat la fugă mai vârtos

Pe văi, pe dealuri, prin ponoare

Și, dând de-o râpă mare,

S-au zdrumicat de tot.

Stăpânul au aflat în urmă calul mort.

Ș-au zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire

Eu însumi ți-am gătit.

Tu sub povățuire

A frâului strunit,

Erai prea blând și bun și nici nu mă trânteai,

Nici capul nu-ți rupeai.

Și slobozenia cât e de desfătată,

Dar când la un norod nu are

A sa măsură înțeleaptă,

Se face primejduitoare.