În a momițelor țară

(Ce mai nu are hotară)

Odată judecătoare

Era o momiță, care

Chibzuia cu scumpătate

Cumpăna cea de dreptate.

Și iată că la momiță

Se arată două mâțe,

Zgâriate, încruntate,

În prigonire de moarte,

Părăsind al lor lăcaș,

Pentr-un bulgăre de caș.

Una strigă: "Socotește!

Cașul eu l-am fost ochit."

Alta țipă: "Hotărăște!

Cașul eu l-am dobândit."

— Stați! le zise lor momița.

În cumpăna de dreptate

Se va lămuri ființa

Pricinii de caș urmate.

Apoi cașul drept în două

Rumpându-l ea prea frumos,

Au pus întru amândouă

Cumpene câte un boț.

Dar când cumpăna ridică,

Vede c-o parte-i mai mică;

Mușcă, cearcă, chibzuiește

Și bine nu nimerește.

Acum partea cea mușcată

Nu trăgea ca ceialaltă;

Mușcând iar din acea grea,

Tocmai drept nu nimerea.

Și așa pân-în sfârșit

Tot în cumpene au tras;

Iar mâțele s-au trezit

Că din caș n-au mai rămas.