O, cât sunt de fericiți

Cei de soarta lor slăviți!

Căci ei și spre fapta mare

Au a slavei îndemnare.

Dar și cei ce ostenesc

Întru binele obștesc,

Neprivind la răsplătire,

Sunt prea vrednici de cinstire. 

Vulturul pe o albină

Au zărit-o în grădină,

La revărsatul de zori,

Bâzâind pe lângă flori.

Și i-au zis: "O, ticăloasă,

Albină nesățioasă!

Tu petreci a ta viață

Tot pe flori și pe verdeață,

Migăind necontenit

Nu știu pentru ce sfârșit.

Dar nici însăți tu nu știi

Care-i munca ta cea bună,

Când ca tine mii de mii

Miere la un stup adună.

Iar apoi, ce fericire

Moștenesc eu de la fire! 

Cum aripile-mi întind

Și mă desfătez zburând

Către ceruri, către soare:

De a mea putere mare,

Păsările lumii toate

Fug, s-ascund înspăimântate”.

— Fii tu în veci preaslăvit,

Albina lui au rostit.

Joe să te norocească

Și anii să-ți înmulțească.

Iar eu fiind rânduită,

Obștiei să ostenesc,

Mă cunosc prea fericită

Când fagurii îi privesc,

Lucrați de mii de albine;

Și știu că și de la mine

Un pic de miere măcar

S-au adus întru bun dar.