Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău

Întinse zborul său.

Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așează

Și lumea dedesubt privind, se desfătează.

Un șir de munți măreți, Moldova de o parte.

A ei câmpii, păduri, a ei frumoase sate!

Și ape: Bistrița, Moldova și Siret,

Pe șesuri vesele, se văd curgând încet.

— Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,

Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;

Cu care mă ridic la înălțimea lumei,

Pe unde nimene a fi n-au cutezat!

Aceste vulturul rostește bucuros.

— Da' știi, prietene, că ești lăudăros!

Paingul de pe mușchi atunce îi răspunde.

Dar uită-te de vezi: și eu sunt oare unde?

Se uită vulturul și vede, înadins,

Paingul lângă el, cum mreaja a întins.

— De unde te-ai luat?

Întreabă el mirat.

Și cum te-ai târâit?

— Să-ți spun adevărat,

Paingul au răspuns,

Pe coadă-ți am venit,

Tu însuți m-ai adus;

Cu-a mea putere, eu nici aș fi îndrăznit,

Iar de acum nu am de tine trebuință.

Aici, statornica să-mi fac vreau locuință!...

El bine n-au sfârșit și un vârtej de vânt,

Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.

Cum socotiți și dumneavoastră;

Dar eu gândesc că-n lumea noastră,

Sunt mulți asemene ca și paingul meu,

Ce fără ostenele se trag în sus mereu,

De coada unui mare;

Și cărora le pare

Că singuri vrednicesc și că li s-au căzut;

Când spre căderea lor

Nu trebuie mai mult,

Decât un vântișor.