Jitie aceasta prea frumoasă

Și din Biblie veche scoasă 

La oameni să le cetească

Și-n veci să să pomenească

De ciudesă arătată

Și de Dumnezău lăsată,

Oamenii de să le vază

Și la Dumnezău să crează.

Că jidovii cei iubiți

Și acmu sunt urgisiți,

[Căce] că ei n-au crezut,

Și cu ochii au văzut,

Când Móisăi din robie i-au scos

Și în pustie i-au dus,

Preste mare i-au trecut,

Și faraonii i-au fost gonind.

Faraonii s-au înecat

Și jidovii au scăpat.

Cu mană îngerească i-au hrănit

Și cu apă din piatră i-au adăpat.

Și cu Amalic s-au lovit

Și jidovii i-au biruit.

Când Moisei mânule-ș întindea

Și atunci jidovii biruia.

Masa gata le-au fost dând,

Și ei lui Dumnezău n-au mulțămit.

Din șerpi i-au mântuit,

Când șerpe de lemn au fost înălțând.

Atunce oamenii s-au fost tămăduind

De durere ce-au fost având.

De tot binele s-au săturat,

Și ei pre Dumnezău au fost giudecând,

Că n-are putere dumnăzăiască

Și masă nărodului său să facă. 

Și cuvintele lor auzit-au Dumnezău

Și îndată i-au urgisit.

La Sinaia i-au adus

Și legea pe lespezi li-au dat.

Mult bine le-au făcut,

Și ei puțin har au știut.

Și pre jidovi să-i lăsăm

Și altă jitie să ascultăm,

Ce-am început să svârșim,

Și altă cetenie să auzim.

Că Susana au fost pierind

Și lui Dumnezău s-au fost rugând :

„Doamne, izbăvește-mă

Și de moarte scapă-mă!“