Jitie aceasta prea frumoasă
Și din Biblie veche scoasă
La oameni să le cetească
Și-n veci să să pomenească
De ciudesă arătată
Și de Dumnezău lăsată,
Oamenii de să le vază
Și la Dumnezău să crează.
Că jidovii cei iubiți
Și acmu sunt urgisiți,
[Căce] că ei n-au crezut,
Și cu ochii au văzut,
Când Móisăi din robie i-au scos
Și în pustie i-au dus,
Preste mare i-au trecut,
Și faraonii i-au fost gonind.
Faraonii s-au înecat
Și jidovii au scăpat.
Cu mană îngerească i-au hrănit
Și cu apă din piatră i-au adăpat.
Și cu Amalic s-au lovit
Și jidovii i-au biruit.
Când Moisei mânule-ș întindea
Și atunci jidovii biruia.
Masa gata le-au fost dând,
Și ei lui Dumnezău n-au mulțămit.
Din șerpi i-au mântuit,
Când șerpe de lemn au fost înălțând.
Atunce oamenii s-au fost tămăduind
De durere ce-au fost având.
De tot binele s-au săturat,
Și ei pre Dumnezău au fost giudecând,
Că n-are putere dumnăzăiască
Și masă nărodului său să facă.
Și cuvintele lor auzit-au Dumnezău
Și îndată i-au urgisit.
La Sinaia i-au adus
Și legea pe lespezi li-au dat.
Mult bine le-au făcut,
Și ei puțin har au știut.
Și pre jidovi să-i lăsăm
Și altă jitie să ascultăm,
Ce-am început să svârșim,
Și altă cetenie să auzim.
Că Susana au fost pierind
Și lui Dumnezău s-au fost rugând :
„Doamne, izbăvește-mă
Și de moarte scapă-mă!“