Bună cuvântare îț voi zâce S-aibi, Dumnezău svinte, cu ferice, Că mi-ai datu-mi mânulor la luptă 

’Nvățătură spre vârtute multă. Degetelor mi-ai datu-mi pre armă, De-s la război ager fără samă. 

Și la grije m-ești razăm și vântă Cu pavăța ta, Doamne, cea svântă, De-ai supusu-mi oamenii supt mine Prin nedejde ce-am, Doamne, spre tine. Dară omul ce este pre lume, De ț-ai spusu-ț lui svântul tău nume, Băgându-l în samă de de-a hirea Fiiul de om ce-i trece mărirea? Că omul, cât de de-a hirea-n țară, Zâlele-i trec ca o umbră rară. Ce te pogori din ceri cu oști multe, De te-atinge de vârvuri de munte, Să s-aprinză să le margă para, Să lățască fum pre toată țara. Să dai groază cu fulgere-n oaste, Să-i săgeț cu trăsnete din coaste. De deasupra să-ț slobozăști mâna, Pre pizmașii să-i mesteci cu tina. Și să mă scoț, Doamne, din tot toiul Și de ape ce vin cu pohoiul, Și de ceia ce mă-nstreinează, De-ș pun mâna cu rău să mă piarză, Carii grăiesc cu gură deșartă Și li-i strâmbă mâna cea direaptă. Cântec nou îț voi zâce-n năroade, În psăltire, Doamne,-n zece coarde, De izbândă ce dai s-aibă craiul, De-l izbăvești și-i delúngez traiul. 

Pre David, ce-ț este a ta slugă, De nu laș cu spata să-l agiungă, Izbăvește și mă ia de mână De la fiii a limbă streină, Ce li-i gura-n voroavă deșartă Și li-i strâmbă mâna cea direaptă, Ce li-s feții ca nește mlădiță Ultuită, de dau cuviință, Și fetele le sunt cu podoabă, Ca beserica la zî de hoarbă, Și lăzâle le sunt îndesate, De izbucnesc dentr-unele-ntr-alte. Oile lor le sunt plodicioase, Cu prăsâlă ieșind și lânoase, Boii le sunt graș ca nește tauri, Ocoalele-ntregi, fără de gauri. În ulițele lor nu văz tângă, Nice este-ntr-înș nime să plângă. Acestora oameni le vor zâce Că să țâne de dânșii ferice, Iară mai ferice-i de tot omul Ce le este lor Dumnezău Domnul.