Să mi-asculț făgada, Doamne svinte,

Și să-mi socotești de rugăminte.

Adevara ta și dereptatea

Să-m potoală toată greutatea.

Și cu șerbul tău să nu-ntri-n piră

Prin greșele ce mi să-nglotiră.

Nime cine-i viu să nu cuteze

Denainte-ț să să-nderepteze.

Pizmașul mieu, Doamne, ocolește

După bietu-mi suflet de gonește,

Și viața mea o calcă cu pravul

Și cu țărna, precum i-i năravul,

De mă bagă-n peșteră adâncă

Cu șederea și-n gauri de stâncă.

Prin tunerec uitat șez ca mortul,

De mi-am mâhnit sufletul cu totul.

Și mi-i tristă inema-ntru mine,

Țâind minte de zâle bătrâne.

Din lucruri ce-ai făcut minunate

Ț-am cugetat a ta bunătate,

Rădicându-m mânule mișele

Cătră tine, să-m ierț de greșele.

Că mi-i sufletul săc ca o țară

Ne-având apă într-ă ei hotară.

De sârg să mi-auz, Dumnezău svinte,

Din suflet săc mișea rugăminte.

Nu-ț ascunde luminata față

Despre mine, supărat de greață, 

Să nu mă pogor în putregiune,

Ce să-m trimiț, Doamne, iertăciune.

Cu milă-mpreună demineață

Veste bună să-m dai fără greață,

Că spre tine, Doamne, am nedejde

Să mă scoț de greu și de primejde.

Și mi-arată calea cea direaptă,

Că sufletul mieu, Doamne, te-aștaptă

Să mă scoț cu mâna ta cea svântă

Din pizmașii miei ce mă-nspământă. 

Năzuiescu-ț, Doamne, de mă-nvață

A nu face lucruri ce ți-i greață,

Că tu, Doamne, îm ești Dumnezăul

Carele mă scoț de la tot răul.

Și duhul tău cel bun mă va duce

La pământul cel dirept și dulce.

Pentru vestea svântului tău nume,

Să-m dai viață direaptă pre lume.

Și sufletul cu svânta ta milă

Să-mi izbăvești de greu și de sâlă.

Carii deșert îm fac supărare

Să le sloboz asupră pierzare,

Că eu îț sunt slugă de mainte

Cu sufletul mieu, Dumnezău svinte.