PSALMUL 54 

Ascultă-mi ruga, Dumnezău svinte, Și nu mă trece, ce-m ia aminte, Că-m feci rea voaie pentru grea ură, 

De sunt cu spaimă-n cugetătură. Și mă ia grije pentru strigare Ce-m fac pizmașii cu supărare, Cu păcătoșii ce să-nvitară Pentru să-m facă veste rea-n țară. Și cu urgie să întărâtă, Cât mi-i de dânșii inema-n smântă, De mă aduce cătră grea oară, Spre frica morțâi de mă-mpresoară. Groază, cutremur mă-ntunecază, Firea nu-m poate să stea să vază. Zâs-am în mine : „De-ar fi putință, De-aș avea aripi de porumbiță“. C-aș zbura lesne, de-aș depărta-mă La păduri dese unde nu-i teamă, Dumnezău svinte, ș-aș aștepta-te La loc de grije ca să-m țâi parte. Neacă-le, Doamne, și le-mparț limba, Să să scurteze din oraș scârba, Să nu mai umble să leșuiască Pre supt zebrele, să căpuiască, Întinzând lațuri în drum cu nadă, Fără ce-nșală și scornesc sfadă. Că de pizmașul nu mi-ar hi jele Ce-ar ocărî-mă cu ocări grele, 

Că m-aș ascunde de la trăsură A om năprasnic, ce mi-i cu ură. Ce mi-i mai jele și mai grea trudă, Când îm pizmește om ce mi-i rudă, Carele-m știe voia și gândul, La masă șede cu mine-n rândul, Și-n sărbătoare merge-mpreună La casa svântă-n soțâie bună. Unii c-aceștia, de-ar veni moartea Să-i concenească cu toată soartea, De vii cu totul iadul să-i soarbă, Să nu mai hie cu lumea-n hoarbă, Și a lor case pústii să șază, Ce-au fapt în lume răul să-ș vază. Eu cătră Domnul strig, când am teamă, Domnul m-ascultă că-i sunt pre samă. Sara ș-amiazăz, și demineață, Grăiesc la Domnul fără de greață, Că mă aude și mă va scoate, Și voi fi-n pace de toi de gloate. Că ei cu mulțâi vin cu grea toană Și să-nvitează să mă ia-n goană. Auză-i Domnul și să-i smerească, Cela ce-i vecinic să le plătească. Și ei să n-aibă cu ce să scoate, Să să plătească de cătră moarte. Căce n-avură spre Domnul teamă, Le-a da certare fără de samă. Domnul ș-va tinde mâna să-i piarză, Căce nu vrură cuvânt să-i crează. Ce să spurcară cu giurământul 

Și nu-ș ținură întreg cuvântul. Să despărțâră de dâns cu greață, Ca să nu-i caute în svânta față. Inema-ntr-înșii nu să potoale, Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase, Ele-s ca lancea de sâmceloase. Iară tu, oame, n-ii1 hi cu lipsă, De-i hi spre Domnul cu mintea tinsă, Că ț-va da hrană și te-a griji-te, Și de gâlceavă-n veci te-a feri-te. Iară pizmașii vor da-n genune, Urniț de Domnul în putregiune. Oamenii céi crunț nu-ș-vor petrece Zâlele vieții, ce-n sârg s-or trece. Iară eu, Doamne, te am nedejde Și stâncă tare, fără primejde.