PSALMUL 67 

Domnul să să scoale, să-i fugă de știre* Toț pizmașii noștri și să să rășchire, Să fugă departe de svânta lui față Cine nu-l iubește și-i caută cu greață. Fum cu sterevie fața să le arză, Și ca de foc ceară, răstopiț să cază, 

6, 6. 6, 6.

Și toț pizmătarii de-a lui față svântă Așe să despieie și să cază-n smântă. Iară pre direpții Domnul să le facă S-aibă de tot bine, viață să le placă. Și cu bucurie să să desfeteze, Nemică de-a lumii să nu-i întresteze. Cântaț cum să cade Domnului pre nume Și să-i faceț cale când vine pre lume, De va să să suie preste scăpătate, Cu svântul său nume și cu bunătate. Faceț bucurie de svânta lui față, Iară pizmătarii să-i cuprinză greață. Săracilor Domnul le este părinte, Văduvelor este giudeț de mainte. De la locul cél svânt unde lăcuiește, Tutinderea-n lume el oblăduiește. Și pre toț îi crește și-i face cu casă, Cu sfat de la dânsul să vor așeza-să. Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare, Pre ceia ce-s chíșavi da-le-va strânsoare, I-a pune movile ca și în pustie, Să șază mormânturi, pentru gingășie. Din vremea aceea când tu, Doamne svinte, Te milostivisăș de-ț luai aminte Gloata ta cea svântă și-i erai povață Prin pustietate, de-mbla fără greață. Tremura pământul de-a ta strălucoare Și s-aprindea ceriul de vărsa sudoare. Muntele Sinaiul fumăga cu pară, De svânta ta față, și lumina-n țară. Că tu, Doamne svinte, ț-dedeseș cuvântul 

Atunci cu Izráil să stea cât pământul, Să-ț fie moșie, și i-ai datu-i ploaie ’N vreme secetoasă, de vărsa pohoaie, Să-nverzască câmpii, s-aibă vita hrană, Să nu flămânzască mișei preste iarnă. De-a ta bunătate s-aibă bișug mare, Poruncile tale să le strige tare. Și să prinză veste toț de-a ta izbândă, Când va sta-mpăratul să-mparță dobândă. Iubitul pre steaguri cu multă frâmsețe Va-mpărțî pre cete lefe cu blândețe. Și tu, oaste svântă, n-ii1 hi ca mainte, Să te culci afară la tăciuni herbinte, Ce vei dormi-n casă, de ti-i desfăta-te ’N sân de porumbiță,-ntr-áripi argintate. După ceafă aur cu lucoare verde 

Ț-va slobozî raze, de nu ti-i încrede.

Ț-va stoli-mpărațâi, Cel din ceri, cu slavă,

De-i coperi munțâi fără de zăbavă.

Ca-n Selmon când cade omătul de-albește, Așe toată țara cu tine s-a-nvește. Muntele cel mare ce-au pogorât Domnul, Munte cu grăsâme de-l știe tot omul, Muntele Vasanul, muntele de lapte, Ce-are pregiur sine multe măguri nalte. Toți munțâi aceștia vor râhni Sionul, Măgura ce-a mică ce-a lăcui Domnul. Ș-au ales într-însă loc să-ș puie cortul, Că-n noi va petrece Dumnezău cu totul. 

1 nu vei. 

Când va veni Domnul de-a face căutare, Vei vedea atunce ce-i de oaste mare, Vei vedea carâta unde șede Domnul, Că n-are putere să-i ia sama omul. Mii și leghioaie, și sute nescrise, Fără ce-are Domnul, și oști ce-s ne-atinse. Și-ncătró purcede, unde i-i cuvântul, Are călărime repede ca vântul. Și Domnul dintr-însă departe dă rază, Nu pot sta pizmașii să cate să-l vază. Văzut-ai Sinaiul când ardea cu pară, Când stai1 de departe de-l vedeai de-afară. Că te lua groază de urlete multe Și de glas de bucin ce să vedea-n munte. N-ii2 pățî c-atunce să te îngrozască, C-acmu vine Domnul să te miluiască, Să te ia cu sine din plean, din șerbie, Să te suie-n țară, să-ț dea-mpărățâie. Prin dare puțână ce ț-au luat Domnul, Ț-va da bogățâie de-a râhni tot omul, Te va-mbia-n casă și te-a așeza-te 

’N sălaș cu odihnă, de ti-i desfăta-te. Bună cuvântare s-aibi, Dumnezău svinte, Zî de zî să-ț crească slava ca mainte. 

Că-n războiul nostru stăm fără de frică, De toi de năvală nu gândim nemică, Ce facem putere cu a ta izbândă, De ni să sporește nainte dobândă. Că tu, Doamne svinte, cu lesne ni-i scoate 

1 stăteai.

2 Nu vei

Cu a ta vârtute de la prag de moarte. Iară pre pizmașii vei lovi din frunte, Di-or sta ca pologii capete căzute. Vârv de păr din vină nu li s-a ierta-să, 

Ce cu vârv măsura le vor da cea rasă.

N-or putea să scape nice-n vârv de munte,

Că din Bazan Domnul i-a prăvăli iute

Și-i va băga-n mare de-i vor vedea fundul, Să le zacă-n mestec oasele cu prundul. Vei brodi prin sânge ca și de mainte, Ce limpiia cânii, de vei țânea minte. Cându-ț mergea Domnul la război în frunte, De sta polignite stârvurile crunte, Ieșiia atunce tot omul să vază Pre-mpăratul nostru război ce lucrează. 

Când să-ntorce-acasă îi mergea nainte

Boierii și curtea șiraguri tocmite,

Prin cântări de șiruri de giocuri de fete,

De le da-mpăratul dar fără scumpete. Din cetele toate, din năroade mare Veniia la Domnul bună cuvântare, Și din toată vița cea izrailească Să cânte pre Domnul și să-l proslăvască. Micu-i Veniamin și puțân cu ceata, Ce-i la război iute și ager cu spata. Boierii Iúdei1, ce mergea din frunte, Zavilon, Neftalim, cei cu steaguri multe, Și cu toț boierii, când ieșiia-n oaste, Împungea pizmașii cu sulița-n coaste. Mergea fără frică și fără de greață, 

1 Pronunțat I-ú-. 

Că tu, Doamne svinte, le erai povață. Deci1 poruncește cu svânta ta sâlă, 

Și să să-ntărească pre noi a ta milă Care-ai făcut, Doamne, și veste să-ț iasă 

Preste Ierusalim, din svânta ta casă. Daruri împărațâi ție să-ț aducă, 

De frică să-ț aibă și hiara de luncă. Taurii cei coarneș să să spământeză, 

Și vacile grase să nu să cuteză Să să mai rădice să ne împresoare, 

Strecuraț c-argintul să calce-n picioare. Ce tu, Doamne svinte, păgâni ce cer svadă 

Să-i rășchiri departe și să-i dai în pradă. De pre la Eghipet rugători să-ț vie, 

S-apuce nainte de la Tiopie, Și toț împărațâi ce sunt preste lume 

Să vie să cânte svântului tău nume. Și să-ț cânte, Doamne, când te vei sui-te 

Pre din sus de ceriuri, despre răsărite, Să-ț slobozăști glasul și să-ț dai cuvântul, Să tremure lumea și cu tot pământul. 

Să-ț trimiță slavă, Doamne, cu credință, Să-ț cânte creștinii cu prea cuviință. 

Când de preste núori, Doamne, ti-i ivi-te Minunat cu svinții ce ti-i pogori-te 

În creștinătate, și să ne dai sâlă, Domnul lui Izráil, cu svânta ta milă. 

Că ție să cade bună cuvântare, De-a ta-mpărățâie ce-i cu așezare. 

1 Pronunțat De-ci.