Câtu-i Domnul de cu bunătate*

Lui Izráil, de nu stă departe

De la cei cu inemă direaptă,

Ce sânt cu știința cea curată.

Iară mie mai să strămutară

Picioarele, de să lunicară.

Puțân de n-am smintit din cărare,

Să mă scap în gios cătră pierzare. 

Că râhnii pre cei fără de lege 

Și pre cei răi năroc ce le merge,

Cât de moarte ei nu bagă samă, 

Și de boală cu lesne să-ntramă.

Și cu oamenii n-au osteneală 

Să ia bătăi pentr-agoniseală.

Pentr-aceea căci le prisosește 

Bogățâia carea-i sămețește,

Că sunt îmbrăcaț din strâmbătate 

Cu vicleșug de păgânătate.

Le-a ieși strâmbătatea ca săul 

Ce l-au adunat cu de tot răul.

Să desfetează și să dezmiardă 

În strânsură strâmbă și de pradă.

Năslesc de grăiesc de ce le place, 

Cu vicleșug să facă nepace.

Strâmbătatea în sus răsunară, 

Să s-auză tutinderea-n țară.

Ș-au pus în ceri gurele de cască 

Și-ș trag limba pre pământ să pască.

Pentr-accea își va-ntoarce Domnul 

Cătră sine pre-ai săi, pre tot omul.

Și zâlele li s-or afla pline, 

Cându-i va lua Domnul cu sine.

Și de-ntreabă neștine de Domnul : 

„Cum ia sama și ști de tot omul?
Dară are și Cel de Sus minte, 

Să ia sama de toate cuvinte?“

Că aceștia ce-s cu sămeția. 

Ce i-au întâritu-i bogățâia,

Le pare că va fi stătătoare, 

Să-ș petreacă tot cu sărbătoare.

Ce eu, iarăș, am zâs și voi zâce : 

„Oare hi-m-va cândva vro ferice,
Căce-m este inema direaptă, 

Și mânule-n știință spălată?“

Toată zua cu rane pre spate, 

Și clevetnicii stau deoparte,

Demineață de la mânecușuri 

Pănă-n sară ce mărg la culcușuri.

Ce eu le-am zâs destule cuvinte, 

Și iarăș li-oi zâce, Doamne svinte.

Și tu, Doamne, ț-ai dat giurământul 

Cu hiii tăi să stea cât pământul.

Și de-aceasta a cunoaște m-pare 

Și mi-i trudă de-aș intra mai tare

În svânta ta, Doamne, svințitoare, 

Să-nțăleg giudețul din scrisoare,

De sfârșitul fietecărúia, 

Că nu li s-a veghea nimăruia.

Și pre-aceștia ce fac strâmbătate 

Îi vei da să pață răutate.

Cu mândria lor îi vei da-n râpă, 

Și ș-vor pustii casa, de pripă.

Vor pieri cu totul și s-or stânge 

Cu fărădelegi cu ce ș-vor strânge.

Când s-or deștepta din ce-ș visază, 

Bine ce ș-au visat să nu-ș vază.

Să le lepez obrazul departe, 

Doamne, dintr-a ta svântă cetate.

Că-ntru mine inema mă arde 

Și căldura din rărunchi îm scade. 

De batgiocurit într-acea oară,

Ca un dobitoc țî-s de pohoară.

Sunt cu tine-n tot ceas pre-ndemână,

Și tu mă țâi de direapta mână

Pre sfatul tău, de-m ești și povață,

Să mî iei în slavă și-n dulceață.

Că eu altă pre pământ n-oi cere,

Numai ce-m dă-n ceri să te-aib avere.

Că de-aceasta mi-i inema sacă,

Și trupul, miselul, ce-a să facă?

Ești-mi, Doamne, inemă și parte,

Și avere strânsă de departe.

Carii să de tine depărtează,

Îi vor duce de pripă să-i piarză.

Vei răspierde pre cine s-abate

De la tine, Doamne, spre păcate.

Oară eu m-oi lipi lângă tine,

Că-m esti, Doamne, nedejde spre bine.

Și voi ieși fără de zăbavă,

De ț-voi mărturisi svânta slavă,

Și hiìca Sionului să vază

Hvala ta, din poartă-ș, lăsând rază.