PSALMUL 87 

Doamne Dumnezăul mântuinții mele*, Strig zua și noaptea să-m ierț de greșele. Mișeaua mea rugă nainte-ț să margă, Pleacă de mi-ascultă ruga-n scârbă largă. Că mi-au umplut răul sufletul să-m soarbă, Mi-i viața pre-aproape cu iadul în hoarbă, Cu ceia de-atocma ce pogoară-n râpă, Ce le vine moartea să-i înghiță-n pripă. Și mă feci ca omul ce nu-i să-i agiute, Slobod întru céi morț, în trupuri căzute, Ce dorm prin mormânturi, de arme rănite, Și sunt de la tine cu totul urnite. Mă băgară-n groapă dedesupt de toate, Unde-i întunerec și umbră de moarte. Ț-ai pusu-ț asupră-mi mânia ta svântă, Preste mine valuri trec de nu s-alintă. Depărtaș de mine toată cunoștința, Mă pusără-n greață din toată priința. Mă dederă ieftin în preț de vânzare, N-ávui să mă scoață nime din pierzare. Ochii mi-au slăbitu-mi de mișelătate, Strigând toată zua să-m ierț de păcate, Rădicând spre tine mânule mișele, O, Dumnezău svinte, să-m ies din greșele. Au doară vei face ciudese cu morțâi, Să să scoale vracii din mormânt cu toțâi, Să-ț mărturisască mila ta cea mare, 

Svânta-ț adevară în gropi și-n pierzare? Au doară s-or ști-să-n țărnă-ntunecată Minunile tale, și-n țară uitată, Svânta-ț adevară să poată-nțăleagă Cine lăcuiește-ntr-acea țară largă? Ce eu, Doamne svinte, strigai cătră tine Demineață ruga mea să te-ntâmpíne. A ce, Doamne svinte, îmi-urnești departe Mișelul de suflet și n-ii1 să-m țâi parte? Și ț-ascunz de mine luminata față, Și-n mișelătatea mea mă laș cu greață. Și cu trudă multă, din vrâstă pruncească, Suișul, pogorul să mă concenească. Mâniile tale preste mine-mblară, ’Ngrozârile tale mă răsturburară Și mă-ncungiurară ca apa cu valuri, De sunt toată zua struncinat de maluri. Depărtaș de mine frațâi și știuțâi, ’N chinuri n-am pre nime din toț cunoscuțâi.