PSALMUL 88 

Mila ta, Dumnezău svinte*, Voi cânta-n veci, țâind minte. ’N rod de rod voi spune-n țară De svânta ta adevară, Din rostul mieu să-nțăleagă 

1 nu vei. 

4, 4.

Toț preste lumea cea largă. Zâs-ai, Doamne, că s-a face Milă-n ceri să stea pre pace Și ț-vei găta adevara Cu carea ț-vei țânea țara : „Cu aleșii giurământul Mi-am pus, să-ș țâie cuvântul Și să să țâie de lege, Pre delaturi să n-alerge. M-am giurat cu a mea slugă, Cu David, în vreme lungă. Ț-voi găta pre veci sămânță, ’N rod de rod să stea-n credință, Și ț-voi zidi să să vază Scaunul tău, lăsând rază“. Că de-a ta, Doamne, minune Ceriul va grăi ș-a spune, Și svânta ta adevară Vor ști toț svinții din țară. Cine poate sta să vază De pre núori cum dai rază? Că de-atocma nu ți-i nime, Nice gios, nice-n nălțâme. Pre toț fiii ce-are Domnul Ești mai mare, și-n tot omul. Și-ntre svinții tăi dai sfaturi, De dai frică-n toate laturi. Doamne, Dumnezău puternic, Cine-ț este ție vrednic? Oastea ta ți-i, Doamne, lată, Ș-adevara ta te-arată. 

Tu țâi marea de nu neacă Și zâci holburii să tacă. Tu smerești chitul din mare, De i-ai pus belciug prin nare. Oștile lui cele late Zac în mare stârv necate. Ceriurile și pământul Tu le-ai făcut cu cuvântul. Și lumea cu de ce-i plină Ai urzât cu svânta-ț mână. Vântul de la miazănoapte Și vântul lívei ce poate? Că cu porunca ta svântă Toate vânturi să alintă. Cu neguri este Tavorul, Ermónul i-i nalt pogorul. Abi-aștaptă să te vază, De pre dânșii să dai rază, Cu brațul tău cu cel tare, Cu puterea ta cea mare. Stânga ta și cu direapta Le rădică de dă plata. Cu giudeț în dereptate Pre pizmașii tăi vei bate, Că spre-aceasta ț-este gata Scaunul, să-mpărțăști plata. Mila și cu adevara Ț-va lumina-n toată țara. Ferice de-aceea breaslă Ce ț-au știutu-ț de haslă, Că vor merge cu lumină 

La fața ta cea senină, Și cu preasvântul tău nume Vor vedea zî bună-n lume. Și cu svânta-ț adevară Să vor nălța preste țară, Și să vor făli cu tine Oștile, că le porț bine. Și cu voia ta cea bună Ne vei da pre steag cunună. Că cu a ta sprejineală Dăm pizmașilor năvală. Că tu ne ești împăratul, Și protivnic nu ți-i altul. De pre-atunci, Dumnezău svinte, Ț-ai dat svintele cuvinte Fiilor tăi, când visară Că li-i pune domn din țară : „Mi-am alesu-mi om pre voaie Și-i voi da steag pre războaie, Că mi-aflai direaptă slugă Pre David, ce-am dat să-l ungă Cu oloi de-mpărățâie Și i-am dat țara să-m țâie. Mila mea de sprejineală Îi va fi-n ceas de năvală, Și brațul mieu cătră luptă Îi va da putere multă. N-a putea să să rădice Nice un pizmaș să-i strice, Nice să să ispitească Neprietin să-l mâhnească, 

Că-i voi tăia de la față Pre pizmaș ce-i sunt cu greață. Mila mea și dereptatea Cu dâns va hi-n toată partea, Și cu numele mieu steagul Îș va-nălța-n tot șireagul, Că cu mâna lui v-agiunge Și preste mări de va-mpunge. Preste ape cu direapta Va-ngrozî pre toț cu spata Și tată mă va striga-mă, Cu dragoste fără samă, Dumnezâu îm ești și hfală, Și folos de sprejineală. Și-l voi pune pârgă-ntr-alțâi, Mai sus de toț împărațâi. Mila mea i-stă-n veci cruțată, Tocmala cu dâns legată Cu giurământ de credință, Să hie-ntre noi priință. Și-i voi pune-n veci să-i custe Sămânța, și-n zâle multe Ca ceriul să-i hie traiul Și să șază-n scaun craiul. Fiii lui di-or ieși-n laturi Din tocmala mea, din sfaturi, Și-m vor spurca dereptatea, Însoțând păgânătatea, Și din poruncă să-ș iasă, Le voi da certare deasă Și-i voi bate cu toiege, 

Căce ș-or ieși din lege. Și cu varga îi voi bate, 

Prin strâmbătăț și păcate. Iară mila mea cea mare 

Va țânea cu dânșii tare. Nice-m voi stric-adevara 

Ce-am grăit când i-am dat țara, Ce-m voi țâne legătura 

Și cuvânt ce-am zâs cu gura. Odată-m giurai cu svântul 

Să-m țâi cu David cuvântul, Sămânța-n veci să-i trăiască, 

În scaun să-mpărățască, Ca soarele să dea rază 

Scaunul lui ce-a să șază Denainte-mi, și ca luna 

Să crăiască totdeauna. Și-n ceri am pus mărturie 

Credincioasă cu vecie“. Dar-acmu l-dedeș afară 

Și-l părăsâș cu ocară. Ce țî l-ai pomăzuitu-l, 

Acmu mai rău l-ai urâtu-l. Tocmala cea așezată 

Șerbului tău stă stricată, Și svinția-i stă spurcată 

Pre pământ și răsturnată. Gardurile dezgrădite, 

Turnurile răsâpite, De-l jecuiesc cu ocară 

Drumeții ce trec prin țară. 

Și megieșii să strâmbă, Văzându-l că este-n scârbă. I-ai rădicatu-i asupră Mână de pizmaș de-l surpă, Și ceia ce i-s cu scârbă 

I să suie toț în gârbă.

I-ai tâmpit de nu-i tăioasă

Spata lui cea oțăloasă

Și l-ai lăsatu-l de smântă În război cu arma frântă. Curățâia cea cu slavă I-ai stricatu-i de-i grozavă, Și scaunul cel cu pace L-ai oborât gios de zace. I-ai dat vreme-npuțânată, Zâle-n viață rușinată. Pănă când, Dumnezău svinte, Cu mânia cea fierbinte, Ce ț-ai aprinsu-ț ca focul, De ne-ai depărtat cu totul? Ț-ad-aminte ce mi-i statul Și să-m ierț, Doamne, păcatul. Au doară fără de treabă Ne-ai zidit hirea cea slabă? Că nu este om să custe Și de moarte să nu guste, Sau cu iadul s-aibă hoarbă Sufletul să nu i-l soarbă. Unde este, Doamne svinte, Mila ta cea de mainte. Ce ț-ai datu-ț giurământul 

Cu David să-ț stea cuvântul Și svânta ta adevară, Când l-ai pusu-l crai în țară? Caută, Doamne, de ocară A toț șerbii tăi din țară Care-am sprejinit în poală, A păgâni mulț ce să scoală, Și pizmașii ce mustrară Craiul ce l-ai pus în țară, Și-ș arată urâciunea, Împutându-i schimbăciunea. Preste veci să fie Domnul Blagoslovit de tot omul Și preste veci să trăiască, ’Ntr-așezământ să crăiască.