Venirea mea pe lume

De Lavra Alexandr Nevski din Petersburg sunt legate multe din amintirile importante pentru mine: astfel, în singura biserică parohială a acesteia (care acum este biserica mănăstirii), aflată deasupra intrării principale au fost cununaţi părinţii mei. Iar eu m-am născut chiar la 30 august, de hramul sfântului Alexandr Nevski, într-o casă a mănăstirii, binecuvântarea şi botezul primindu-le de la preotul parohiei. In cimitirul Tihvinskcoe al Lavrei Alexandr Nevski este înmormântat neuitatul meu soţ şi, dacă va binevoi destinul, îmi voi găsi şi eu, alături de el, locul odihnei veşnice. Toate parcă s-au unit ca să facă din Lavra Alexandr Nevski locul cel mai scump din lume pentru mine.

M-am născut la 30 august 1846, într-una din acele zile minunate de toamnă care sunt cunoscute la noi sub numele de „vara muierilor”. Chiar şi astăzi sărbătoarea sfântului Alexandr Nevski este socotită drept sărbătoarea cea mai mare a capitalei şi are loc o procesiune de la catedrala Kazan până la Lavră şi înapoi, procesiune însoţită de o mare mulţime de oameni, liberi de treburi în ziua aceea. In vremurile acelea de demult, însă, ziua de 30 august se sărbătorea şi mai solemn: prin mijlocul prospectului Nevski, de-a lungul a peste trei verste, se ridica un podeţ larg de lemn pe care, la înălţime, fără să se amestece cu mulţimea, mergea încet procesiunea, strălucind de aurul crucilor şi al prapurilor. In urma lungului şir de preoţi, îmbrăcaţi în veşminte aurite şjt de brocart, veneau demnitarii, militarii cu cordoane şi decoraţii, iar după ei câteva trăsuri aurite, de paradă, în care se aflau membrii familiei domnitoare. Întreaga procesiune alcătuia un tablou de o asemenea frumuseţe că tot oraşul venea s-o vadă.

Părinţii mei locuiau la primul etaj al unei case care aparţine şi astăzi Lavrei. Apartamentul era uriaş (11 camere), ferestrele dădeau spre prospectul Schllisselburg (astăzi), iar câteva spre piaţa din faţa Lavrei. Familia era mare: o mamă bătrână şi patru fii, dintre care doi erau însuraţi şi aveau copii. Trăiam uniţi şi în spiritul ospitalităţii de pe vremuri, astfel că în zilele de naşteie şi onomastice ale membrilor familiei, de Crăciun şi de Paşte, toate rudele apropiate şi îndepărtate se adunau la bunica de dimineaţă şi petreceau până noaptea târziu. Dar mai ales venea multă lume de 30 august, deoarece, dacă era timp frumos, ferestrele se lăsau deschise şi se putea vedea bine procesiunea, iar cu acest prilej îţi pe-treceai şi timpul într-o societate veselă şi cunoscută. Aşa a fost şi în ziua de 30 august 1846. Mama, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, sănătoasă, veselă, îi primea şi-i servea bucuroasă pe musafiri, pentru ca, la un moment dat să dispară; toată lumea a fost convinsă că tânăra s-a retras pentru a vedea de gustările musafirilor. Intre timp, însă, mama, care nu se aştepta ca „evenimentul” să se producă atât de repede, s-a simţit rău, probabil în urma oboselii şi a emoţiei, şi a trimis pe cineva după persoana necesară în asemenea ocazii. Mama s-a bucurat întotdeauna de o sănătate bună, a mai născut copii şi de aceea evenimentul aşteptat n-a provocat nici un fel de nelinişte şi de emoţie în casă.

Pe la ora două după-masă, s-a terminat liturghia solemnă din catedrală, au început să vuiască clopotele răsunătoare ale Lavrei şi, odată cu ieşirea procesiuni: prin porţile principale, s-au auzit sunetele solemne ale fanfarei militare din piaţă. Cei care stăteau la fereastră au început să-i cheme pe oaspeţii ceilalţi, s-au auzit.

Casa există şi astăzi, neschimbată. (N. aut.) exclamaţii: „Vine, vine, procesiunea a pornit”. Şi iată, în sunetul acestor exclamaţii, al clopotelor şi al muzicii, pe care le auzea mama, am pornit şi eu pe drumul atât de lung al existenţei mele.

Procesiunea solemnă a trecut şi oaspeţii au început să se pregătească de plecare, dar îi reţinea dorinţa de a-şi lua rămas bun de la bunică, despre care li se spusese că s-a culcat puţin să se odihnească. In jurul orei trei, în sala unde erau musafirii, a intrat tatăl meu, ducând-o la braţ pe bătrâna lui mamă. Tata s-a oprit în mijlocul camerei şi, emoţionat de evenimentul care avusese loc, a spus solemn: „Dragele noastre rude şi oaspeţi, vă rog să mă felicitaţi cu ocazia unei mari bucurii: Dumnezeu mi-a dăruit o fiică, Anna.” Tatăl meu avea o fire deosebit de veselă, era glumeţ şi poznaş, ceea ce se cheamă „sufletul societăţii”. Crezând că vestea nu este decât o glumă, nimeni nu l-a crezut şi s-au pornit exclamaţiile: „Nu se poate! Grigori Ivanovici glumeşte! Cum e posibil? Anna Nikolaevna a fost tot timpul aici” etc. Atunci chiar bunica le-a vorbit oaspeţilor: „Nu, Grişa spune adevărul: acum o oră a venit pe lume nepoată-mea Niutocika!”

Au început să curgă felicitările, în prag a apărut o-fată cu cupe de şampanie. Toţi au băut în sănătatea nou-născutei, a părinţilor şi a bunicii. Doamnele s-au repezit s-o felicite pe lehuză (pe vremea aceea nu se luau nici un fel de precauţii medicale) şi s-o sărute pe „aia mică”, iar bărbaţii, profitând de absenţa doamnelor, au golit sticlele de şampanie, păstrate pentru ocazia ata, rostind toasturi în cinstea nou-născutei. In modul acesta solemn a fost întimpinată venirea mea pe lume şi toţi spuneau că e un semn bun pentru soarta mea viitoare. Mai târziu, prezicerea s-a împlinit: deşi a trebuit să trec prin multe lipsuri materiale şi suferinţe morale, socotesc viaţa mea ca deosebit de fericită şi n-aş schimba nimic din existenţa mea.

Să spun câteva cuvinte despre părinţii mei. Neamul tatălui meu se trăgea din Malorusia şi străstrăbunicul său.

Despre împrejurările care au însoţit venirea mea pe lume am auzit mai târziu, de la diverşi unchi şi mătuşi care se aflau în ziua aceea la noi, o mulţime de relatări cu tot soiul de variante şi de comentarii. (N. aut.) purta numele de Snitko. Străbunicul, după ce şi-a vhidut moşia din gubernia Poltava, s-a mutat la Petersburg, luându-şi numele de Snitkin. Tatăl meu a fost educat în şcoala petersburgheză a iezuiţilor, dar nu s-a făcut iezuit şi toată viaţa a rămas un om bun şi naiv. Tata lucra la un departament sau minister. Mama era originară din Suedia şi se trăgea dân onorabila familie Miltopeus. Unul din străbunicii ei a fost episcop luteran, iar unchii ei savanţi. Lucru demonstrat şi de adăugarea terminaţiei eus, adoptată de savanţi dintr-un fel de cochetărie, ceva în genul adăugirii particulei de sau von. Strămoşii au trăit la Abo şi sunt îngropaţi în zidurile catedralei de acolo. Vizitând odată Abo, în trecere prin Suedia, am încercat să găsesc în catedrală mormintele strămoşilor, neştiind, însă, nici limba finlandeză, nici suedeza, n-am putut să capăt nici un fel de informaţii de la paznic.

Tatăl mamei mele, Nikolai Miltopeus, a fost moşier în gubernia St. Michels şi toată familia locuia la moşie, în afară de fiul Roman Nikolaevici, care învăţa la Institutul de geodezie din Moscova. După ce şi-a terminat studiile şi a căpătat o slujbă la Petersburg, a vândut.

Tatăl meu povestea un episod ciudat din copilăria sa. Când avea vreo zece ani, mergea odată dis-de-dimineaţă (cam pe la 7) la şcoală pe cheiul Fontanka. Lingă palatul Anicikov s-a apropiat de el un domn înalt, bine îmbrăcat, alături de care era o femeie îmbrăcată sărăcăcios. Domnul l-a oprit pe băiat şi i-a spus: „Dacă vrei să faci o faptă bună, vino cu mine şi fii naşul fiului meu; iar dânsa va fi cumătră ta”, adăugă el, arătând-o pe bătrânică. Tatăl meu era un băiat curajos şi i-a urmat pe domn şi pe bătrânică, fără nici o ezitare. Au intrat într-o casă bogată, unde-i aştepta preotul şi îndată începu botezul. După ce a fost botezat copilul, preotul, cumătrul şi cumătră au fost serviţi cu ceai şi dulciuri şi domnul le-a dat câte zece ruble celor doi naşi. Deoarece întârziase la şcoală, tata s-a întors acasă şi a povestit cele întâm-plate. I s-a spus că există o credinţă: dacă toţi copiii dintr-o familie mor, pentru ca noul-născut să rămână în viaţă acesta trebuie să fie botezat de primii oameni pe care-i va întâlni tatăl copilului. O asemenea naşă s-a întâmplat să fie bătrânică, iar naş tata. Mai târziu tata primea de Crăciun şi de Paşte cadouri de la finul său, iar odată a fost chemat să-şi binecuvânteze finul, care era foarte grav bolnav. Există de asemenea credinţa că rugăciunea şi binecuvântarea naşului şi a naşei, îl salvează pe prunc de la moarte. Finul s-a făcut bine. Mai târziu tata a pierdut urma finului, mi-a spus cum îl cheamă, dar am uitat.

Moşia tatălui său (răposat la vremea aceea) şi a mutat întreaga familie la Petersburg. Aici a murit în curând bunică-mea, Anna-Maria Miltopeus, iar mama, împreună cu cele două surori, a continuat să locuiască la fratele ei. Mama a fost o femeie de o rară frumuseţe – înaltă, subţire, zveltă, cu trăsături uimitor de regulate. Avea o voce de soprană extrem de frumoasă, care i s-a păstrat aproape până la bătrâneţe. S-a născut în 1812 şi la nouăsprezece ani s-a logodit cu un ofiţer. Nu le-a fost dat să se căsătorească, deoarece el a luat parte la campania din Ungaria şi a fost ucis. Mama a suferit mult şi a hotărât să nu se mai mărite niciodată. Dar anii treceau şi încet-încet durerea s-a mai atenuat. În societatea rusă pe care o frecventa mama erau amatoare de petit (asta ţinea de obiceiurile vremii) şi într-o zi au fost invitaţi anume pentru ea doi tineri pretendenţi la însurătoare. Mama le-a plăcut foarte mult, dar când a fost întrebată dacă i-au plăcut ei tinerii prezentaţi, mama răspunse: „Nu, cel mai mult mi-a plăcut bătrânelul care tot timpul a povestit şi a râs”. Era vorba de tatăl meu. Pe vremuri oamenii care treceau de patruzeci de ani erau socotiţi bătrâni, iar tata avea pe atunci 42 de ani (se născuse în 1799). Tata şi-a petrecut vesel şi plăcut tinereţea, dar sub supravegherea unei mame severe a trăit fără excese şi din cauza aceasta la cei 42 de ani ai săi arăta ca un bărbat sănătos, bine făcut, rumen, cu nişte ochi albaştri minunaţi şi cu o dantură frumoasă, dar cu un păr bine rărit. Până la moartea mamei sale tata nu se gândise să-şi întemeieze o familie şi de aceea era privit în societate ca un interlocutor agreabil, dar nicidecum ca un posibil mire. A fost şi el prezentat mamei şi mama i-a plăcut foarte mult, dar, întrucât ea vorbea prost ruseşte, iar ei prost franţuzeşte, discuţiile lor nu se lungeau prea mult. Când, însă, i-au fost transmise spusele mamei, atenţia frumoasei domnişoare l-a interesat şi a început să viziteze intens casa unde o putea întâlni. Până la urmă s-au îndrăgostit unul de altul şi au hotărât să se căsătorească. Le stătea în cale, însă, un obstacol serios: mama era luterană, iar, după concepţia familiei ortodoxe a tatei, soţiile trebuiau să fie de o credinţă cu soţii lor. S-a ajuns până acolo că tata a hotărât să înfrunte familia şi să se însoare, Chiar dacă asta ar fi dus la ruperea relaţiilor cu unii din membrii familiei. Mama a aflat şi, nevrând să producă discordie într-o familie atât de unită, a fost multă vreme în impas: să treacă la ortodoxism sau să renunţe la omul iubit. Hotărârea ei a fost influenţată de o împrejurare: noaptea târziu, în ajunul zilei când trebuia să dea tatălui meu un răspuns definitiv, mama se ruga în genunchi în faţa crucifixului, cerându-i Domnului să-i vină în ajutor. Deodată, jridicându-şi capul, a văzut deasupra crucifixului o rază strălucitoare, care a luminat toată camera. Fenomenul s-a mai repetat de două ori. Mama a luat asta drept o îndrumare divină de a rezolva în favoarea tatălui chestiunea ce o frământa. In aceeaşi noapte a avut un vis: se făcea că a intrat într-o biserică ortodoxă şi a început să se roage la epitaf. Visul a fost înţeles de mama tot ca un semn divin. Vă puteţi închipui uimirea mamei, când, după două săptămâni, venind pentru miruire la biserica Simeonovskaia (de pe strada Mohovaia) a fost aşezată lângă epitaf şi a recunoscut întru totul tabloul din vis. Aceasta i-a liniştit conştiinţa. Devenind ortodoxă, mama a început să îndeplinească cu râvnă ritualurile bisericeşti: postea, se împărtăşea, asimila, însă, cu dificultate rugăciunile în slavonă şi se ruga după o carte suedeză de rugăciuni. N-a regretat niciodată că şi-a schimbat religia, „altfel, spunea ea, m-aş fi simţit străină de soţ şi de copii şi mi-ar fi fost greu”.

Părinţii mei au trăit împreună cam douăzeci şi cinci de ani şi au fost tot timpul foarte apropiaţi, fiind firi asemănătoare. Capul familiei a fost mama, care era un om de o mare voinţă; tata i s-a supus bucuros şi a obţinut pentru sine un singur lucru: libertatea de a căuta şi de a cumpăra în piaţa Apraxin şi alte pieţe (pe vremea aceea erau o mulţime de anticari) diverse rarităţi şi curiozităţi, cu precădere porţelanuri de valoare, la care se pricepea foarte bine.

În primii ani ai căsniciei, părinţii mei au locuit împreună cu bunica şi cu familia ei numeroasă. Când însă, cu cinci ani mai târziu, bunica a murit şi familia s-a împrăştiat, mama l-a convins pe tata să cumpere o casă pe lângă spitalul Nikolai Suhoputnâi, împreună cu o uriaşă bucată de pământ (în jur de două desiatine), care ocupa spaţiul unde se află astăzi străzile Iaroslavskaia şi Kostromskaia şi care dădea în strada Malaia Bolotnaia, chiar până la fabrica lui Stiglitz.

Prima mea amintire este legată de o întâmplare din aprilie 1849, adică de când aveam doi ani şi opt luni. In curtea casei noastre era o magazie veche; mama a ho-tărât s-o dărâme şi să facă una nouă. Au venit lucrătorii, au făcut tot ce era de făcut şi n-a mai rămas decât să dărâme magazia. Mama a ieşit în marchiză, ca să vadă de departe cum se vor petrece lucrurile, iar după ea, s-a luat, curioasă, dădaca mea, cu mine în braţe. Din nefericire, căruţaşii care locuiau în fundul curţii au cam zăbovit, li s-a strigat să treacă mai repede şi ei au pornit într-un şir lung. Când se părea că, în sfârşit, toţi au plecat şi lucrătorii s-au apucat să clatine magazia, a apărut deodată un căruţaş întârziat. Era limpede că, dacă nu va izbuti să se strecoare repede, va fi omorât şi el şi calul. S-a auzit trosnetul teribil al magaziei dărâmate şi ţipetele de groază ale celor de faţă, s-a ridicat un nor de praf şi în primul moment era greu să te dumireşti dacă s-a întâmplat sau nu nenorocirea. Din fericire, totul s-a terminat cu bine, dar strigătele speriate ale mamei şi ale dădacei m-au impresionat atât de mult, că am început să ţip ca din gură de şarpe. Mai târziu, când am încercat să aflu când s-a petrecut evenimentul, tata, după ce s-a uitat în registrele casei, a confirmat că magazia cea nouă s-a construit în primăvara lui 1849.

Cea de a doua amintire a mea se referă la boala de care am suferit când aveam trei ani. Nu ştiu de ce afecţiune sufeream, ştiu, însă, că medicul a recomandat să mi se pună pe piept câteva lipitori. Ţin minte perfect câtă repulsie aveam pentru viermii aceia care se tot încolăceau, cât mă temeam de ei şi cum căutam să mi-i rup de pe piept. Îmi amintesc clar cum m-a dus mama să mă împărtăşesc şi să mă rog la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Preamilostive (pe strada Şpalernaia). Văzând că mama şi dădaca se roagă şi plâng, am început şi eu să mă rog şi să plâng în hohote. A doua zi după slujbă, a venit criza, după care am început să mă refac repede. In general, în familia noastră copiii se îmbolnăveau rar. Se întâmpla, desigur, să aibă guturai sau să tuşească, dar toate bolile se tratau empiric şi totul se termina cu bine.

Mi-aduc aminte de copilărie şi de tinereţe cu un sentiment dintre cele mai plăcute: mama şi tata ne iubeau foarte mult pe toţi şi nu ne pedepseau niciodată pe degeaba. Viaţa în familia noastră era molcomă, echilibrată, liniştită, fără certuri, drame şi catastrofe. Eram bine hrăniţi, scoşi în fiecare zi la plimbare, iar în timpul verii stăteam de dimineaţă până seara în grădină; iarna ne dădeam cu sania pe un derdeluş făcut tot acolo. Nu eram prea răsfăţaţi cu jucării şi din cauza asta le apreciam şi le păstram. Cărţi pentru copii n-am avut deloc; n-a încercat nimeni să ne „cultive”. Câteodată, ne spuneau poveşti, mai ales tata; după ce se întorcea de la slujbă, se culca pe divan, îi chema pe copii la el şi se apuca să povestească. Avea o singură poveste: despre Ivanuşka cel prostuţ, dar erau nenumărate variante şi fratele meu şi cu mine ne miram întotdeauna: de ce i se spune lui ivanuşka „cel prostuţ”, odată ce ştie să iasă atât de deştept din tot felul de necazuri? Distracţii ni se ofereau rar: de Crăciun bradul, care se aprindea în fiecare seară, deghizările pe care le făceam; de lăsata secului ne duceau la bâlci şi ne dădeau în căluşei. De două ori pe an, în ajun de Crăciun şi de Paşte, mergeam la teatru, cu precădere la operă şi ia balet. Aceste distracţii rare erau, însă, foarte preţuite de noi şi luni întregi trăiam sub impresia fermecată a spectacolelor văzute (…)