II Studiile.

Câteva cuvinte despre instruirea mea. De la nouă la doisprezece ani am frecventat Şcoala Sf. Anna (de pe strada Kirocinaia). Toate lecţiile (în afara religiei) se ţineau în limba germană şi cunoaşterea acestei limbi mi-a folosit mai târziu, când am petrecut cu soţul meu câţiva ani în străinătate. In anul 1858, s-a înfiinţat în capitală primul liceu pentru fete (liceul Mariinski) şi toamna am intrat acolo în clasa a doua. Învăţam uşor şi când am trecut în clasele a treia şi a patra am fost premiată cu cărţi, iar când am terminat liceul în 1864 am primit o medalie mare de argint. Cu un an înainte, N. A. Vâşnegradski a inaugurat Cursurile pedagogice, pentru elevele care doreau să-şi continue studiile. In toamna anului 1864, am început să le frecventez şi eu. Pe vremea aceea lumea era pasionată de ştiinţele naturii, m-am lăsat şi eu antrenată de curent: fizica, chimia, zoologia îmi apăreau ca o „revelaţie” şi am intrat la secţia de fizico-matematică. Curând însă, m-am convins că mi-am ales ceva ce nu corespundea înclinaţiilor mele şi că studiile mele s-au încheiat lamentabil: în timpul experienţelor de cristalizare a sărurilor, de pildă, rai-am ocupat mai mult de lectura romanelor decât de baloane şi de retorte şi acestea din urmă au suferit crunt; cât ni s-au ţinut lecţiile de zoologie, m-am simţit atrasă de ele, când, însă, s-a trecut la lucrările practice şi în faţa mea au început să disece o pisică moartă, spre marea mea ruşine am leşinat. Din acel an de studii mi s-au întipărit adânc în minte doar lecţiile deosebit de frumoase de istorie a literaturii ruse, ţinute cu talent de profesorul V. V. Nikolski, la care veneau studente din amândouă secţiile.

În vara anului 1865, am avut certitudinea foarte tristă că boala tatălui meu este incurabilă şi că nu i-a mai rămas mult de trăit. Atunci, fiindu-mi milă să-l las pe dragul meu bolnav singur zile întregi, am hotărât să renunţ pentru o vreme la cursuri. Deoarece tata suferea de insomnie, îi citeam ore întregi romanele lui Dickens şi eram foarte mulţumită, dacă sub influenţa lecturii mele monotone putea să doarmă măcar puţin.

La începutul anului 1866, a apărut anunţul privind Cursurile de stenografie, pe care le va ţine P. M. Olhin în localul liceului de băieţi nr. 6. Aflând că este vorba ca lecţiile să se ţină seara (când dragul meu părinte se retrăgea pentru odihnă), m-am hotărât să mă înscriu la cursurile de stenografie. A insistat foarte mult şi tata, care regreta că din cauza bolii lui am părăsit Cursurile pedagogice. La început, stenografia nu-mi reuşea deloc şi după a cincea sau a şasea lecţie am ajuns la concluzia că pentru mine asta e un fel de şaradă căreia n-am să-i dau niciodată de capăt. Când i-am împărtăşit tatălui meu aceste gânduri, s-a indignat: mi-a reproşat că n-am destulă răbdare, tenacitate şi m-a pus să-i dau cuvântul că am să-mi continui studiile, exprimându-şi convingerea că o să iasă o bună stenografă din mine. Bunul meu tată parcă a presimţit că mulţumită stenografiei o să-mi găsesc fericirea.

Pe 28 aprilie 1866, tatăl meu a decedat. Aceasta a fost prima nenorocire din viaţa mea. Durerea s-a manifestat violent: am plâns mult, am petrecut zile întregi la Bolşaia Ohta, pe mormântul răposatului părinte, şi n-am putut să mă împac cu pierderea grea. Mama era alarmată de starea în care mă aflam şi mă implora să mă apuc de vreo treabă oarecare. Din păcate lecţiile de stenografie s-au întrerupt, dar bunul P. M. Olhin, profesorul nostru, aflând de nenorocirea mea, ca şi de faptul că n-am mai venit la o mulţime de lecţii, mi-a propus să le înlocuiesc printr-o corespondenţă stenografică cu el. Urma să-i trimit de două ori pe săptămână două-trei pagini dintr-o anumită carte, pe care le transcriam stenografie. Olhin îmi înapoia stenogramele, după ce corecta greşelile. Mulţumită acestei corespondenţe, care a ţinut toate cele trei luni ale verii, am făcut progrese mari în stenografie, cu atât mai mult cu oât fratele meu, care venise în vacanţă, îmi dicta aproape zilnic timp de o oră şi mai mult, astfel că, treptat, am ajuns să scriu nu numai corect stenografie, dar şi rapid. Iată de ce, când în septembrie 1866 s-au deschis din nou cursurile, s-a constatat că sunt singura elevă a lui Olhin pe care acesta o putea recomanda cu încredere pentru o muncă literară. (…)