VIIIPlecarea în străinătate

Ne-am întors la Petersburg şi a început din nou viaţa aceea de care eram sătulă. La dejun au venit musafirii noştri obişnuiţi, iar mai târziu au început să se adune şi alte rude, care ştiau de la fiul vitreg că ne vom întoarce duminică. Iar mi-a revenit misiunea de a-i „amuza” şi de a-i „servi” pe musafiri. De data aceasta, însă, o făceam cu plăcere, nădăjduind că în curând totul se va schimba. Feodor Mihailovici plecase undeva, iar eu, ca să evit supărările, hotărâsem să nu spun nimănui nimic despre proiectata plecare în străinătate. Despre străinătate s-a pomenit abia la masă, la care s-au adunat toate rudele, inclusiv mama mea. S-a vorbit despre vremea minunată de primăvară, care ţinea de aproape o săptămână. Emilia Feodorovna a zis că ar trebui să profităm de zilele senine şi să căutăm o vilă pentru la vară, altfel toate vilele bune vor fi închiriate. A adăugat că ştie la Tearlev, lângă Pavlovsk, o vilă excelentă, care are şi o grădină mare, atât de mare, încât va putea cuprinde în afară de noi şi toată familia Dostoievski.

— Pentru Anna Grigorievna o să fie mai amuzant să trăiască într-o societate de tineri, iar eu, ce să fac, o să mă jertfesc şi o să mă ocup de gospodărie, care nu-i reuşeşte de loc minunatei noastre gazde.

Feodor Mihailovici s-a încruntat la aluzia Emiliei Feodorovna în legătură cu nepriceperea mea în ale gospodăriei sau poate la observaţia că o să fie mai amuzant pentru mine cu tinerii.

— N-avem de ce să ne căutăm vilă, spuse el, noi doi, Ania şi cu mine, o să plecăm în străinătate.

Toate rudele au luat-o drept glumă, când, însă, soţul meu a început să povestească amănunţit planul călătoriei, ceilalţi şi-au dat seama că este vorba de ceva serios şi.

— Amintiri – c. 1743 foarte nemulţumiţi, probabil, au tăcut brusc. Am căutat să anim discuţia, povestind despre Ivanovi şi despre plimbările noastre prin Moscova, nimeni, însă, nu m-a susţinut.

S-a servit cafeaua şi Feodor Mihailovici, enervat de protestul tacit, s-a retras în cabinet. Puţin mai târziu s-a dus după el Emilia Feodorovna, celelalte rude au trecut în salon, iar în sufragerie n-am mai rămas decât eu şi Pavel Alexandrovici.

— Văd eu că astea sunt figurile dumitale, Anna Gri-gorievna, începu el furios.

— Ce figuri?

— Nu în-ţe-legi? Călătoria asta stupidă în străinătate! De data aceasta, însă, ai greşit-o cu planurile dumitale. Dacă v-am permis să plecaţi la Moscova, am făcut-o numai pentru că papă s-a dus după bani. Dar călătoria în străinătate nu e decât un capriciu al dumitale şi n-am de gând în nici un caz s-o aprob.

Eram indignată de tonul lui, dar nu voiam să mă cert şi i-am spus în glumă:

— Poate, totuşi, te înduri de noi?

— Să nu contezi pe asta! Capriciul ăsta va costa bani, iar de bani are nevoie toată familia, nu numai dumneata: banii sunt comuni…

Şi asta o spunea un om care era întru totul obligat tatălui său vitreg şi care n-a fost în stare să câştige nici un ban! Ca să nu-l apostrofez pentru impertinenţă, m-am grăbit să plec.

A trecut cam o jumătate de oră şi Emilia Feodorovna a ieşit din cabinet vădit enervată. Ii spuse fiicei sale să se pregătească de plecare şi s-a despărţit foarte rece de mine. Locul ei în cabinet a fost ocupat de fratele Nikolai Mihailovici, pe urmă s-au dus să-şi ia rămas bun şi celelalte neamuri. La urmă de tot s-a dus la Feodor Mihailovici Pavel Alexandrovici. Conform obiceiului său, a început să vorbească atât de pornit şi de sentenţios, că Feodor Mihailovici nu s-a mai putut abţine, l-a dat afara din cameră, şi acesta a plecat imediat în oraş.

După ce a plecat toată lumea, m-am dus şi eu în cabinet şi mi-am găsit soţul iritat şi mânios. Mi-a spus că toate rudele sunt împotriva plecării noastre în străinătate, iar în cazul când plecarea va avea totuşi loc, pretind să li se lase bani pentru câteva luni înainte.

— Şi cât face asta? Îl întrebai eu.

— Emilia Feodorovna mi-a promis să discute cu copiii şi să-mi dea mâine un răspuns, spuse Feodor Mihailovici.

Cuvintele lui m-au neliniştit. Din mia de ruble pe care o primise de la Russki vestnik, Feodor Mihailovici s-a gândit să-i dea Emiliei Feodorovna două sute de ruble, lui Paşa o sută de ruble pentru cheltuieli, lui Nikolai Mihailovici o sută de ruble, iar o sută s-ar fi dus pe cheltuielile noastre până la plecare. Astfel, pentru străinătate ne-ar fi rămas cinci sute de ruble. Ne gândisem că Feodor Mihailovici, după ce se va odihni o lună în străinătate, îşi va scrie articolul Despre Bielinski. Presupuneam că va avea nu mai puţin de trei, patru coli şi că va putea să primească pentru articol, după un timp relativ scurt, trei, patru sute de ruble pentru necesităţile rudelor sale de-a lungul verii. Iar noi ne gândisem să ne întoarcem la Petersburg la începutul lunii august.

Presupunerile mele sumbre s-au adeverit. A doua zi dimineaţă a venit Emilia Feodorovna şi a spus că are nevoie de cinci sute de ruble pentru familia ei şi de două sute de ruble pentru întreţinerea lui Paşa în timpul absenţei noastre. Feodor Mihailovici a căutat s-o convingă să fie de acord cu trei sute de ruble (pentru familia ei şi pentru fiul lui vitreg), ceilalţi bani i-a promis că-i va da după două luni, însă Emilia Feodorovna n-a fost de acord, iar Feodor Mihailovici nu avea tăria s-o refuze: prea se obişnuise ca după moartea fratelui său se se îngrijească de interesele familiei acestuia.

Peste zi lui Feodor Mihailovici i-a fost dat să treacă printr-o nouă supărare: a apărut cu totul neaşteptat un tânăr, fiul doamnei Reisman. Doamna Reisman avea câteva titluri executorii pe numele lui Feodor Mihailovici, deoarece, însă, soţul meu îi plătea o dobândă mare, ea nu-l deranja. Acum, însă, fiul ei l-a informat că mama sa cere să i se plătească un titlu executoriu de cinci sute de ruble, iar în caz de refuz se va adresa justiţiei pentru sechestru.

Feodor Mihailovici a fost uluit de cererea asta neaşteptată, a promis, însă, din cauza insistenţelor lui Reis-man, că va plăti a doua zi trei sute de ruble.

În cursul zilei s-au mai primit scrisori de la rude: în total, Feodor Mihailovici trebuia să le dea o mie o sută de ruble, plus trei sute pe care trebuia să le plătească lui Reisman, iar noi nu aveam decât o mie!

Ca să fiu sinceră, mi s-a părut suspectă cererea neaşteptată a unei creditoare, întotdeauna atât de înţelegătoare, dar nu mi-am mărturisit temerile soţului meu.

Seara târziu, după ce a socotit sumele pe care trebuia să le dea, Feodor Mihailovici mi-a spus cu tristeţe:

— Destinul e împotriva noastră, scumpa mea Ane-cika! Vezi şi singură: dacă e să plecăm în străinătate acum, primăvara, ne trebuie două mii, iar noi nu avem nici măcar o mie. Dacă rămânem în Rusia, vom putea să trăim liniştiţi cu banii ăştia vreo două luni şi poate chiar să închiriem vila pe care ne-o recomandă Emilia Feodo-rovna. Acolo am să mă apuc de luicru şi poate că toamna iar o să încasez nişte bani şi o să plecăm pentru vreo două luni în străinătate. Dacă ai şti, draga mea, cât îmi pare de rău că n-o putem face acum! Cât m-am gândit la călătoria asta şi cât mi-a părut de necesară pentru amândoi!

Văzându-l pe Feodor Mihailovici atât de amărât, am căutat să-mi ascund propria mea supărare şi i-am spus:

— Lasă, linişteşte-te, dragul meu! O să aşteptăm până la toamnă. Cine ştie, poate că atunci o să avem mai mult noroc!

Am pretextat o durere de cap şi ara plecat cât mai repede din cabinet, de frică să nu izbucnesc în lacrimi şi prin asta să nu-l necăjesc şi mai mult pe soţul meu. Sufletul meu, însă, era înnegurat. Toate gândurile triste, toate îndoielile, care m-au chinuit atât şi care n-au dispărut decât în timpul cât am stat la Moscova, au revenit şi mai obsedante şi am fost aproape disperată, văzând că visul, care ne încântase atât de mult pe amândoi, nu poate fi realizat.

Numai o permanentă apropiere spirituală de soţul meu, apropierea la care am ţinut atât de mult în săp-tămânile de fericire ce au premers căsătoriei noastre, mă gândeam eu, şi care a înfrumuseţat atât viaţa noastră din Moscova, poate să creeze acea familie puternică şi unită la care am visat noi doi. Eram adine convinsă că, realizând această apropiere, nu ne va mai putea despărţi nimic. De unde însă să luăm bani pentru călătoria atât de necesară amândurora? Mă gândeam eu şi deodată îmi trecu prin cap o idee: „Şi ce-o să fie dacă am să-mi sacrific zestrea de dragul călătoriei, ca astfel să-mi salvez fericirea?”

Gândul acesta m-a cuprins încet-încet, deşi traducerea lui în viaţă prezenta unele greutăţi. Înainte de toate, îmi era foarte greu să mă hotărăsc pentru acest sacrificiu. Am mai spus că, în ciuda celor douăzeci de ani ai mei, eram în multe privinţe un copil, iar pentru un om tânăr – mobila, hainele au o mare importanţă. Îmi plăcea foarte mult pianul meu, fermecătoarele mele măsuţe şi etajere, toată gospodăria pe care mi-o făcusem de atât de puţină vreme. Îmi părea rău să renunţ la toate acestea, riscând să nu le mai am niciodată.

Mi-era teamă şi de nemulţumirea mamei. Fiind măritată de curând, tot mă mai aflam sub influenţa ei şi-mi era teamă să n-o necăjesc. O parte din zestrea mea fusese cumpărată cu banii ei. „Şi dacă, mă gândeam eu, mama îl va învinui pe soţul meu că-şi susţine prea mult rudele şi se va îndoi de dragostea lui pentru mine? Cât o să mai sufere ea, pentru care fericirea copiilor ei a fost întotdeauna mai presus de propria ei fericire!”

În îndoielile astea mi-au petrecut o noapte albă. La cinci au început să bată clopotele de utrenie şi m-am decis să mă duc să mă rog la biserica înălţării, care se afla peste drum de casa noastră.

Slujba, ca întotdeauna, m-a influenţat puternic: m-am rugat fierbinte, am plâns şi am ieşit din biserică fermă în decizia mea. De la biserică, fără să mai trec pe acasă, m-am dus la mama. Venirea mea la o oră atât de matinală, şi mai aveam şi ochii plânşi, a speriat-o pe biata mama. Dintre toţi cei care mi-erau apropiaţi, ea era singură care-mi ştia necazurile de familie. Mă certa adesea pentru nepriceperea mea de a-l pune la respect pe Pavel Alexandrovici şi ide a-mi schimba modul de viaţă. Era revoltată şi de faptul că eu, care fusesem înainte întotdeauna ocupată şi care-mi găseam în muncă o satisfacţie morală, am ajuns să nu fac nimic zile întregi şi să nu mă ocup decât de servitul şi distratul unor musafiri care nu mă interesau. Mama era suedeză şi privea viaţa într-un fel mai practic, mai occidental şi-i era teamă că bunele deprinderi în care am fost educată vor dispare datorită vieţii noastre în stil rusesc, ospitalităţii anarhice. Mama conta foarte mult pe plecarea noastră în străinătate, înţelegând foarte bine că n-am nici puterea, nici tactul necesar pentru a face ordine acasă. Ar fi vrut ca toamna, după ce ne-am fi întors din călătorie, să-i propună lui Feodor Mihailovici să ne mutăm în casa ei. Am fi avut un apartament bun, pentru care n-ar fi trebuit să plătim chirie, iar rudele, din pricina distanţei, nu ne-ar mai fi vizitat zilnic. Pavel Alexandroviei n-ar fi vrut să stea „la ţară”, cum vorbea el cu dispreţ despre cartierul nostru, şi ar fi rămas desigur la Emilia Feodorvna. Astfel, despărţirea noastră de Pavel Alexandrovici n-ar fi avut forma unei disensiuni familiale şi s-ar fi petrecut după dorinţa acestuia din urmă.

Când a aflat că plecarea noastră în străinătate era compromisă şi că va trebui să-mi petrec vara într-o vilă comună cu familia Dostoievski, mama s-a speriat. Îmi cunoştea firea independentă, ca şi intoleranţa juvenilă, şi-i era teamă că n-am să pot rezista şi că va avea loc o catastrofă familială.

Planul meu – de a-mi amaneta lucrurile – l-a aprobat, spre marea mea bucurie. La întrebarea mea, dacă nu-i pare rău de zestrea pe care mi-a dat-o, mama mi-a spus:

— Sigur că-mi pare rău, dar ce poţi face, odată ce fericirea ta e în pericol? Voi doi, Feodor Mihailovici şi cu tine, sunteţi nişte oameni atât de diferiţi, incit dacă nu vă veţi apropia acum, n-o să vă mai apropiaţi niciodată. Trebuie doar să plecaţi cât se poate mai repede, până la sărbători, până să apară alte complicaţii.

— Dar o să reuşim noi, ca până la sărbători, să ne amanetăm lucrurile şi să primim banii? Am întrebat-o eu.

Din fericire, mama îl cunoştea pe unul din directorii societăţii „Mobile grele” şi mi-a promis că se va duce imediat la el şi că-l va ruga să trimită a doua zi un specialist în evaluări. Apartamentul nostru era plătit până la 1 mai şi mobila ar fi putut fi transportată în depozit după săptămâna mare. Banii pe care urma să-i primim, mama se obliga să-i dea rudelor, după cum va stabili Feodor Mihailovici. In ceea ce priveşte lucrurile de aur şi de argint, obligaţiile şi blănurile, acestea puteau fi amanetate până la plecarea noastră.

M-am dus acasă plină de bucurie şi am ajuns înainte ca Feodor Mihailovici să se scoale. Pavel Alexandrovici, foarte curios să ştie pe unde mi-am petrecut toată dimineaţa, a venit imediat în sufragerie, unde pregăteam cafeaua pentru soţul meu, şi, ca de obicei, începu să mă sâcâie.

— Îmi face mare plăcere să constat că eşti atât de religioasă, Anna Grigorievna, începu el, şi că te duci nu numai la utrenie, dar şi la liturghie.

— Da, am fost la biserică, i-am răspuns.

— Dar de ce eşti aşa de îngândurată astăzi? Îmi dai voie să te întreb, prin care staţiuni din străinătate îţi zboară imaginaţia?

— Ştii bine, doar, că nu mai plecăm în străinătate.

— Ce ţi-am spus? Acum ai putut să te convingi că ştiu să-mi apăr punctul de vedere şi că nu voi admite nici o plecare în străinătate!

— Ei, da, ştiu, ştiu! Ce să mai vorbim, i-am ripostat, neavând nici un chef de ceartă, deşi în sufletul meu eram indignată de impertinenţa lui.

Mai aveam o mare greutate în faţă – să-l conving pe Feodor Mihailovici să fie de acord cu planul meu. Nu era cu putinţă să discutăm acasă: în fiecare clipă putea să ne deranjeze cineva şi mai era Pavel Alexandrovici care stătea cu încăpăţânare acasă, aşteptând venirea tinerilor Dostoievski, oaspeţii noştri obişnuiţi de dimineaţă. Din fericire, soţul meu a trebuit să plece undeva cu o treabă. M-am oferit să-l conduc până la prima farmacie. După ce am ieşit din casă, i-am propus lui Feodor Mihailovici să intrăm în paraclisul bisericii înălţării. Ne-am rugat amândoi la icoana Maicii Domnului şi pe urmă ne-am dus pe prospectul Voznesenski şi pe cheiul Moika. Eram foarte emoţionată şi nu ştiam cum să încep. Feador Mihailovici mă ajută. Văzând cât sunt de bine dispusă, mi-a zis:

— Ce bucuros sunt, Ania, că ai primit cu atâta seninătate renunţarea la plecarea în străinătate, despre care ne-am făcut atâtea visuri!

— Dar poate să mai aibă loc, dacă ai să fii de acord cu planul meu, i-am răspuns şi am început pe loc să-i explic. După cum era şi de aşteptat, soţul meu mi-a respins imediat planul, nevrând ca eu să-mi sacrific lucrurile. Am început să discutăm şi, fără să băgăm de seamă, am ajuns, tot pe cheiul Moika, într-o parte nelocuită şi necunoscută de mine a oraşului. Pentru a doua oară după căsătorie, i-am mărturisit soţului meu cât e de grea viaţa pe care o duc şi l-am implorat să-mi acorde măcar două, trei săptămâni de viaţă liniştită şi fericită, îl încredinţam că în condiţiile de atunci nu numai că nu vom deveni prieteni, aşa cum visasem cândva, dar, poate, ne vom despărţi pentru totdeauna. Îmi imploram soţul să ne salveze dragostea, fericirea şi, nemaiputându-mă abţine, am izbucnit într-un plâns atât de puternic, că Feodor Mihailovici se pierduse de tot şi nu mai ştia ce să facă cu mine. S-a grăbit să accepte totul. M-am bucurat atât de mult, că am început să-mi sărut soţul, fără să-mi pese de trecători (nu prea numeroşi prin locurile acelea). I-am propus lui Feodor Mihailovici, ca fără să mai pierdem timpul, să se ducă imediat la cancelaria generalului guvernator şi să afle când poate să-şi obţină paşaportul. Soţul meu avea întotdeauna complicaţii cu paşaportul. Ca fost condamnat politic, Feodor Mihailovici se afla sub controlul poliţiei şi, în afara formalităţilor obişnuite, trebuia să mai aibă şi o aprobare prealabilă din partea forului militar, a generalului guvernator. In cancelarie, un funcţionar, cunoscut de-al soţului meu şi care era un mare admirator al talentului lui Feodor Mihailovici, i-a propus să scrie imediat cererea şi i-a promis că o va înainta pentru aprobare a doua zi. Paşaportul a promis să-l pregătească pentru vineri.

Ţin minte cât de fericită am fost în ziua aceea… Nici măcar sâcâiala stupidă a lui Pavel Alexandrovici nu mă atingea: ştiam că nu va mai ţine mult. In ziua aceea n-am spus nimănui de plecare, cu excepţia mamei, care a venit seara şi a luat lucrurile de aur, argintăria şi obligaţiile ca să le amaneteze.

A doua zi, miercuri, a venit specialistul în evaluări şi a fixat suma pe care o puteam primi pentru mobilă. In aceeaşi zi, seara, când s-au adunat la masă aproape toate rudele, Feodor Mihailovici a anunţat că poimâine vom pleca în străinătate.

— Dă-mi voie, papă, să-ţi fac o observaţie, spuse Pavel Alexandrovici, uluit de noutate.

— Nici o observaţie! Izbucni Feodor Mihailovici, toată lumea va primi exact cât şi-a fixat, dar nici un ban mai mult.

— Dar e imposibil! Am uitat să-ţi spun că pardesiul meu s-a demodat de tot şi că am nevoie de unul nou, mai sunt şi alte cheltuieli… Începu Pavel Alexandrovici.

— N-ai să primeşti nimic peste suma fixată. Plecăm pe banii Annei Grigorievna şi n-am nici un drept să mă ating de ei.

Pavel Alexandrovici a mai încercat de vreo două, trei ori să-şi expună pretenţiile, dar Feodor Mihailovici nici n-a mai vrut să-l asculte.

După masă, rudele, una câte una, s-au dus în cabinetul soţului meu. Feodor Mihailovici le-a dat o parte din sumă în bani, iar restul în chitanţe până la 1 mai, pe care mama trebuia să le achite din banii căpătaţi din amanetare.

L-am convins pe Feodor Mihailovici să-i dea lui Pavel Alexandrovici banii pentru pardesiu, ca să nu ne mai pună piedici. Sacrificiul acesta nu l-a îmbunat şi la despărţire mi-a spus că fapta mea perfidă (plecarea în străinătate) nu mi se va ierta şi că toamna „îşi va încerca puterile cu mine şi că nu se ştie de partea cui va fi victoria”.

Eram atât de fericită că nici nu băgăm de seamă înţepăturile care se năpusteau asupra mea din toate părţile.

Ne-am făcut repede bagajele şi, crezând că plecăm pentru puţină vreme, nu ne-am luat decât lucrurile necesare, lăsând în grija mamei amanetul şi păstrarea celorlalte lucruri. Pavel Alexandrovici s-a oferit s-o ajute, mai mult, însă, o încurca decât o ajuta. O parte din cabinetul lui Feodor Mihailovici ca şi biblioteca lui le-a dus la el, spunând că vrea să-şi completeze studiile prin lectură.

Am plecat în străinătate pentru trei luni, dar ne-am întors în Rusia după mai bine de patru ani. In acest timp s-au întâmplat multe evenimente fericite în viaţa noastră şi o să-i mulţumesc veşnic lui Dumnezeu că m-a ajutat să fiu fermă în hotărârea mea de a pleca în străinătate. Acolo a început pentru noi doi, pentru Feodor Mihailovici şi cu mine, o viaţă nouă şi fericită, ni s-a cimentat prietenia şi dragostea care au ţinut până la moartea soţului meu.