PRIMA NOASTRĂ CEARTA

(Extras din caietul de stenografie)

„Astăzi (18 aprilie) s-a pornit o ploaie nu prea puternică, se pare, însă, că va ţine toată ziua. Berlinezii şi-au deschis ferestrele; sub fereastra camerei noastre a înflorit teiul. Continuă să plouă, ne-am decis totuşi să ieşim ca să vedem oraşul. Am ieşit pe Unter den Linden, am văzut Schloss, Bauakademie, Zeughaus, Opernhaus, Universitatea şi Ludwigskirche. Pe drum, Fedea îmi spuse că sunt îmbrăcată de iarnă (căciuliţă albă de blană) şi că am mănuşi vechi. Asta m-a supărat mult şi i-am spus că dacă crede că sunt prost îmbrăcată e mai bine să nu mai ieşim împreună. M-am întors şi am pornit în direcţie opusă. Fedea m-a strigat de câteva ori, a vrut să fugă după mine, dar s-a răzgândit şi şi-a văzut de drum. Am fost tare jignită, observaţia lui Feodor Mihailovici mi s-a părut teribil de nedelicată. Am traversat aproape în fugă câteva străzi şi m-am trezit la Branderburger Thor. Tot mai ploua şi nemţii se uitau miraţi la o fată tânără, care merge, fără umbrelă, prin ploaie. Încet-încet m-am liniştit şi am înţeles că Fedea n-a vrut să mă jignească cu remarca lui şi că m-am îmfierbântat degeaba. M-a neliniştit mult cearta cu el şi am început să mă gândesc la fel de fel de lucruri. Mi-am zis să mă duc mai repede acasă, crezând că Fedea s-o fi întors şi că am să mă pot împăca cu dânsul. Mare, însă, mi-a fost supărarea când am aflat la hotel că Fedea trecuse pe acasă, stătuse cî-teva minute în cameră şi plecase din nou. Doamne, la câte nu m-am gândit atunci! Mi-am imaginat că nu mă mai iubeşte şi că, dându-şi seamă cât sunt de rea şi de capricioasă, a înţeles ce nefericit e şi s-a aruncat în Spree. Pe urmă m-am gândit că s-a dus la ambasada noastră oa să divorţeze de mine, să-mi dea un paşaport separat şi să mă trimită înapoi în Rusia. Gândul acesta a prins rădăcini, cu atât mai mult cu cât am observat că Fedea a deschis o valiză (nu se mai găsea la locul ei, iar curelele fuseseră desfăcute). Probabil că Fedea luase actele noastre ca să se ducă la ambasadă. Toate aceste gânduri nefericite m-au făcut să sufăr atât de mult, că am început să plâng cu lacrimi amare şi să mă învinovăţesc de capricii şi răutate. Mi-am dat cuvântul că în cazul când Feodor Mihailovici mă va părăsi, să nu mai mă întorc în Rusia, ci să mă ascund într-un sătuleţ şi să-mi plâng toată viaţa pierderea. Aşa au trecut două ceasuri. Săream întruna de pe locul meu şi mă apropiam de fereastră să văd dacă nu vine. Şi iată, când disperarea mea ajunsese la limită, îl văd pe Fedea mergând pe stradă cu o figură dintre cele mai calme, cu amândouă mâinile vârâte în buzunarele paltonului. M-am bucurat teribil şi când a intrat în cameră, m-am aruncat plân-gând în braţele lui. El s-a speriat mult, văzându-mă tristă, şi m-a întrebat ce s-a întâmplat cu mine. Când i-am povestit temerile, a râs cu poftă şi mi-a spus că trebuie să n-ai nici pic de mândrie ca să te arunci în Spree, râu-leţul acela mititel şi prăpădit. A râs cu poftă şi de ideea divorţului şi-mi spunea că nu ştiu încă cât îşi iubeşte nevestica lui dragă. Iar în cameră intrase şi deschisese valiza, ca să scoată nişte bani, care-i trebuiau ca să comande un demi. Astfel, toate s-au lămurit, ne-am împăcat şi am fost teribil de fericită”.