II.

După ce am petrecut două zile la Berlin, ne-am mutat la Dresda. Deoarece soţul meu avea de înfăptuit o dificilă muncă literară, ne-am hotărât să petrecem aici cel puţin o lună. Lui Feodor Mihailovici îi plăcea mult Dresda, mai ales datorită galeriei de tablouri şi a minunatelor grădini din împrejurimi şi în timpul călătoriilor sale se oprea neapărat aici. Oraşul are multe muzee şi tezaure de artă, Feodor Mihailovici, care-mi cunoştea firea mea avidă de cunoştinţe, se gândise că mă vor interesa şi că nu mi se va face dor de Rusia, lucru de care se temea la început.

Ne-am oprit pe Neumarkt, într-unui din cele mai bune hoteluri de atunci, „Stadjt Berlin” şi, după ce ne-am schimbat, ne-am dus imediat la galeria de artă, pe care soţul meu voia s-o văd înaintea tuturor celorlalte tezaure ale oraşului. Feodor Mihailovici mă încredinţase că ţine minte perfect drumul cel mai scurt spre Zwin-ger, dar ne-am încurcat imediat prin nişte străzi înguste şi aici a avujt loc acea întâmplare pe care soţul meu o citează într-una din scrisorile pe care mi le-a scris, ca un exemplu de gândire nemţească, temeinică şi cam greoaie. Feodor Mihailovici se adresă unui domn, un intelectual, după câte părea, şi-l întrebă:

— Bitte, gnădiger Herr, wo ist die Gemălde-Galerie?

— Gemălde-Galerie?

— Ja, Gemălde-Galerie?

— Konigliche Gemălde-Galerie?

— Ja, konigliche Gemălde-Galerie.

— Ich weiss nicht.

Ne-am mirat, la ce ne-a mai întrebat atât dacă nu ştia unde se află galeria.

Dealtfel, am ajuns destul de repede la galerie şi, deşi până la închidere rămăsese mai puţin de o oră, ne-am decis să intrăm. Soţul meu a străbătut toate sălile şi m-a dus la Madona Sixtină, tablou considerat de el drept cea mai înaltă expresie a geniului uman. Mai târziu am văzut că poate să stea în faţa acestui tablou de o frumuseţe uluitoare ore înftregi, sfios şi emoţionat. Trebuie să spun că prima impresie pe care a produs-o asupra

Vă rog, stimate domn, unde se află galeria de artă? Galeria de artă?

— Da, galeria de artă.

— Galeria regală?

— Da, galeria regală – Nu ştiu. (Germ.) mea Madona Sixtină a fost uluitoare: mi s-a părut că Maica Domnului parcă pluteşte cu pruncul în braţe în întâmpinarea celor care vin spre ea. O asemenea impresie am încercat mai târziu la Kiev, când am intrat, în timpul slujbei de noapte de 1 octombrie, în biserica sf. Vladimir, puternic luminată, şi am văzut tabloul genial al lui Vasneţov30. Aceeaşi imagine a Maicii Domnului, care, cu un zâmbet sfios şi binevoitor pe faţa ei divină, îmi venea în întâmpinare, m-a zguduit şi m-a emoţionat proftind.

În aceeaşi zi, ne-am închiriat un apartament pe Jo-hannisstrasse. Apartamentul era compus din trei camere: sufrageria, camera de lucru şi un dormitor şi era al unei franţuzoaice rămasă de curând văduvă. A doua zi, ne-am dus să-mi cumpăr o pălărie în locul celei vechi şi soţul meu m-a pus să încerc vreo zece pălării, până să se oprească la una, care, după cum afirma, „îmi vine uimitor de bine”. O ţin minte ca acum: era dintr-un pai italienesc alb, cu trandafiri şi cu panglici negre de catifea care coborau pe umeri şi se numeau, după moda de atunci, „suivez-moi”.

Apoi vreo două, trei zile ne-am dus să cumpărăm lucruri de vară penltru mine şi mă uitam mirată la Feo-dor Mihailovici cum de nu se plictisea să aleagă şi să cerceteze materialele sub aspectul calităţii, al desenului şi al modelului. Tot ce alegea pentru mine era de o excelentă calitate, simplu şi graţios, şi mai târziu m-am încredinţat cu totul gustului său.

După ce ne-am aranjat, a venit pentru mine o perioadă de fericire senină: nu aveam griji băneşti (puteau să apară abia la toamnă), nu erau oameni care să se interpună între mine şi soţul meu, aveam deplină posibilitate să mă desfăt cu compania lui. Amintirile acelor vremuri minunate mi-au rămas vii în suflet, în ciuda zecilor de ani care au trecut de atunci.

Lui Feodor Mihailovici îi plăcea ordinea în toate, inclusiv în organizarea timpului, aşa că ne-am făcut repede un mod de viaţă ce permitea fiecăruia dintre noi să-şi folosească timpul după cum credea de cuviinţă. Întrucât soţul meu lucra noaptea, nu se scula înainte de unsprezece. Ne luam micul dejun împreună şi pe urmă eu plecam să văd vreo Sammlung şi juvenila mea sete de cunoaştere era în cazul acesta pe deplin satisfăcută. Ţin minte că n-am scăpat niciunul din numeroasele Sammlung: mineralogische, geologische, botanische etc. au fost cercetate de mine cu maximum de conştiinciozitate. Spre ora două, însă, eram neapărat la galeria de pictură (care se afla tolt la Zwinger, ca şi toate colecţiile ştiinţifice). Ştiam că asta este ora când va veni în galerie soţul meu şi o să ne ducem împreună să ne delectăm cu tablourile lui preferate, oare au devenit imediat şi ale mele.

În pictură Feodor Mihailovici aprecia cel mai mult lucrările lui Rafael, iar ca opera lui supremă1 socotea „Madona Sixtina”. Aprecia extrem de mult talentul lui Tizian şi mai ales celebrul său tablou Der Zingroschen, „Hristos cu moneda” şi îşi petrecea multă vreme în faţa genialei reprezentări a Mântuitorului. Printre celelalte lucrări, care îi provocau o profundă delectare şi pe care le privea cu ocazia fiecărei vizite, ocolindu-le pe celelalte, erau Măria mit dem Kind de Murillo, Die heilige Nacht de Correggio, Christus de Annibale Carraci, Die biissende Magăalena de P. Batoni, Die Jagd de Ruisdael, Kilstenlandsckajt (Morgen und Abend) de Claude Lorrain (peisajele acesitea soţul meu le considera drept „secolul de aur” şi vorbeşte despre ele în Jurnalul unui scriitor), Rembrandt und seine Frâu de Rem-brandt van Rijn, Konig Karl I von England de Anton Van Dyk, din lucrările în acuarelă sau pasteluri aprecia mult Das Schokoladenmădchen a lui Jean Liotard.

La trei, galeria de tablouri se închidea şi ne duceam să luăm prânzul la cel mai apropiat restaurant. Era aşa-zisul Italienisches Dorfchen, o terasă acoperită, suspendată chiar deasupra râului. Ferestrele uriaşe ale restaurantului cuprindeau vederea de pe ambele părţi ale El-bei şi pe vreme frumoasă era foarte plăcut să mănânci acolo şi să vezi tot ce se petrece pe fluviu. Se putea mânca relativ ieftin, dar foarte bine, şi Feodor Mihailovici îşi comanda de fiecare dată o porţie de Blaues Aal, care

Colecţie. (Germ.) Tipar albastru. (Germ.) îi plăcea foarte mult, mai ales că acolo peştele se servea foarte proaspăt. Îi plăcea să bea un vin alb de Rin, care costa zece gologani o jumătate de sticlă. Restaurantul primea multe ziare străine şi soţul meu le citea pe cele franţuzeşti.

La şase, după ce ne odihneam acasă, făceam o plimbare în Grossen Garten. Lui Feodor Mihailovici îi plăcea acest parc imens mai ales pentru pajiştile sale în stil englezesc şi pentru plantele sale luxuriante. Drumul de acasă până la parc şi înapoi era de şase, şapte verste şi soţul meu, căruia îi plăcea mersul pe jos, ţinea mult la plimbarea asta şi nu renunţa la ea nici pe vreme ploioasă, spunând că are o influenţă binefăcătoare asupra lui.

Pe vremea aceea în parc era un restaurant – Zum grossen Wirtschaft, unde cânta seara fie fanfara regimentului, fie o orchestră de coarde. Uneori, concertele aveau un program serios. Soţului meu, fără să fie un cunoscător al muzicii, îi plăceau foarte mult lucrările lui Mozart, Fidelio a lui Beethoven, Hochzeitmarsch de Mendelsohn-Bartholdi, Air du stabat Mater de Rossmi şi încerca o adevărată delectare ascultând compoziţiile favorite. Lucrările lui Richard Wagner nu-i plăceau de loc lui Feodor Mihailovici.

De obicei, în timpul acestor plimbări, soţul meu se odihnea de tot felul de gânduri literare şi neliterare şi era întotdeauna într-o dispoziţie excelentă, glumea, rî-dea. Ţin minte că din programul concertelor făceau parte variaţiuni şi potpuriuri din opera Dichter und Bauer de F. von Suppe. Lui Feodor Mihailovici îi plăceau aceste variaţii datorită unei întâmplări: odată, în timpul unei plimbări prin Grossen Garten, am început să ne certăm din pricina unor convingeri opuse şi mi-am exprimat tăios punctul de vedere. Feodor Mihailovici a întrerupt discuţia şi am ajuns la restaurant în tăcere. Îmi era ciudă că i-am stricat buna dispoziţie şi ca să-şi revină am spus, când au început să cânte potpuriul din Fr. von Suppe, că „e scris despre noi”, că el e poetul, iar eu sunt ţăranul şi am început să fredonez încet partitura ţăranului. Lui Feodor Mihailovici i-a plăcut jocul şi a început să cânte şi el aria poetului. Şi aşa, cel care ne-a împăcat a fost Suppe. De atunci, ne-a intrat în obicei să fredonăm duetele celor doi eroi: soţul meu fredona partida poetului, iar eu pe cea a ţăranului. Nu putea să ne audă nimeni, pentru că ne aşezam întotdeauna departe, sub „stejarul nostru”. Râdeam şi ne veseleam din plin şi soţul meu mă încredinţa că de când e cu mine a întinerit în pofida diferenţei noastre de vârstă. Erau şi cazuri amuzante: oidată căzu, din „stejarul nostru” în cana de bere a lui Feodor Mihailovici o crenguţă şi odată cu ea un gândac negru. Soţul meu, care era foarte susceptibil în privinţa asta, n-a mai vrut să bea din cană şi i-a dat-o chelnerului, cerându-i să-i aducă alta. Cum a plecat chelnerul, soţului meu i-a şi părut rău că nu i-a trecut prin cap să ceară mai întâi altă cană, pentru că aşa chelnerul o să scoată crenguţa şi gmdacul şi-o să i-o aducă înapoi. Când se întoarse chelnerul Feodor Mihailovici îl întreabă: „Ei, ai vărsat cana aia?” „De ce s-o vărs, am băut-o!” răspunse acesta şi după figura lui mulţumită puteai fi sigur că n-a scăpat ocazia să mai bea o bere.

Aceste plimbări zilnice ne aminteau serile de pe vremea logodnei, atât erau de vesele, de senine şi de sincere.

Pe la nouă şi jumătate ne întorceam, beam ceai şi fiecare îşi vedea de ale lui: Feodor Mihailovici citea lucrările lui Herzen pe care le cumpărase, iar eu mă apucam de jurnalul meu. L-am scris stenografie, în primii ani ai căsniciei noastre, cu scurte întreruperi cit am fost bolnavă.

Au fost mai multe cauze oare m-au determinat să-mi scriu jurnalul: datorită bogăţiei de impresii îmi fusese teamă să nu uit detaliile; în afară de asta, practicarea zilnică a stenografiei era un mijloc sigur de a n-o uita şi chiar de a mă perfecţiona. Cauza principală, însă, era alta: soţul meu era pentru mine un om atât de interesant, atât de enigmatic şi mi se părea că-mi va fi mai uşor să-l cunosc şi să-l înţeleg dacă îi voi nota gândurile şi observaţiile. In plus, în străinătate eram absolut singură, n-aveam cui să-mi împărtăşesc impresiile, iar une-

9 Amintiri – c. 1743 ori şi îndoielile, şi jurnalul meu era prietenul căruia îi încredinţam toate gândurile, speranţele şi temerile mele. Jurnalul îl făcu foarte curios pe soţul meu, care mi-a spus nu o dată:

— Mult aş da, Anecika, să aflu ce scrii tu acolo cu hieroglifele tale: mă încondeiezi, nu?

— După cum e cazul: când te ocărăsc, când te laud, îi răspunsei eu. După faptă şi răsplată. Cum să nu te ocărăsc? Cine poate să nu te oerte? Încheiam eu cu aceleaşi întrebări glumeţe, cu care mă certa el uneori.

Una din pricinile disensiunilor noastre de principiu era aşa-zisa „problemă feminină”. Fiind din generaţia anilor şaizeci, eram o partizană asiduă a drepturilor şi a independenţei femeii şi mă revoltam împotriva soţului meu din cauza atitudinii sale nedrepte, după opinia mea, faţă de femei. Această atitudine eram gata s-o socotesc chiar ca o jignire personală şi uneori i-o spuneam. Ţin minte că o dată, văzându-mă necăjită, soţul meu mă întrebă:

— Ce-i cu tine, Anecika? Te-am supărat cu ceva?

— Da, m-ai supărat: am discutait despre nihiliste, iar tu ai vorbit urât despre ele.

— Bine, dar tu nu eşti nihilistă, atunci de ce te superi?

— E adevărat că nu sunt nihilistă, dar sunt şi eu femeie, şi-mi vine greu să ascult când sunt ponegrite femeile.

— Ce fel de femeie eşti tu?

— Cum adică ce fel de femeie? M-am supărat eu.

— Tu eşti Anecika mea fermecătoare şi minunată, şi alta ca tine nu e pe lume, asta eşti tu şi nu femeie.

Tânără cum eram, eram gata să-i resping laudele exagerate şi să mă supăr că nu vede în mine o femeie, aşa cum îmi plăcea să mă consider.

Apropo de asta, trebuie să spun că lui Feodor Mi-hailovici nu-i plăceau într-adevăr nihilistele de atunci. Faptul că refuzau orice feminitate, neglijenţa lor, tonul lor voit vulgar, toate acestea îi provocau repulsie, iar pe mine mă aprecia tocmai pentru calităţile opuse. Cu totul altă atitudine faţă de femei avu Feodor Mihailo-vici mai târziu, prin anii şaptezeci, când au apărut întradevăr femei inteligente, cultivate, cu o concepţie serioasă asupra vieţii. Atunci, soţul meu a afirmat, în Jurnalul unui scriitor, că aşteaptă multe de la femeia rusă. 31

ANUL 1867. ÎN LEGĂTURA CU DISPUTELE NOASTRE

Ceea ce mă indigna la soţul meu era faptul că în disputele pe care le avea cu mine le nega femeilor din generaţia mea orice tărie de caracter, orice tenacitate şi consecvenţă în efortul de a-şi realiza scopul propus. Îmi spunea, de pildă, odată:

— Ia un lucru din cele mai simple – ce să zic? Colecţionarea mărcilor poştale, de pildă (chiar atunci treceam prin faţa unui magazin în vitrina căruia era expusă o colecţie întreagă). Dacă de această treabă se va ocupa un bărbat, el va aduna şi va păstra mărcile şi chiar dacă nu va sacrifica mult timip de dragul acestei ocupaţii, şi chiar dacă se va răci cu timpul, tot nu va renunţa la colecţie, o va păstra pentru multă vreme, poate chiar toată viaţa, ca amintire a unei pasiuni din tinereţe. Dar o femeie? Se va aprinde de dorinţa de a strânge mărci, îşi va cumpăra un clasor luxos, îşi va plictisi toate neamurile şi cunoştinţele cu cereri de mărci, o să cheltuiască pe ele o mulţime de bani, pe urmă se va plictisi, clasorul cel luxos va zace când pe o etajeră, când pe alta, ca în final să fie aruncat undeva ca un lucru inutil. Aşa se întâmplă în toate, şi în fleacuri şi în lucruri serioase – mereu e vorba de prea puţină tenacitate: mai întâi o dorinţă pătimaşă şi niciodată perseverenţă în vederea atingerii unor rezultate temeinice.

Discuţia aceasta nu ştiu de ce m-a atins şi l-am anunţat că-i voi dovedi, cu propriul meu exemplu, că şi o femeie poate să se consacre ani de zile unei idei care a captiviat-o. „Şi pentru că în clipa de faţă, i-am spus eu, nu văd pentru mine nici un scop superior, am să încep cu un fleac, chiar cu fleacul despre care abia ai pomenit şi începând de astăzi am să adun mărci”.

Zis şi făcut. L-am dus pe Feodor Mihailovici în prima papetărie şi mi-am cumpărat („cu banii mei”) un clasor

Ieftin. Acasă am dezlipit imediat câteva timbre de pe cele trei-patru scrisori pe care le primisem din Rusia şi cu asta am făcut începutul colecţiei. Gazda noastră, auzind de intenţia mea, a cotrobăit prin scrisori şi mi-a dat câteva Turn-Taxis vechi şi câteva timbre ale regatului Saxoniei. N-am făcut, evident, niciodată nici un efort, ca să colecţionez, n-am făcut decât să le adun şi astăzi am (…) bucăţi, dintre care câteva sunt exemplare rare. Pot să-mi dau cuvântul că nici un timbru n-a fost cumpărat, au fost fie primite odată cu scrisorile, fie mi-au fost dăruite. Cei apropiaţi îmi cunosc această slăbiciune şi fiica mea, de pildă, îmi trimite scrisorile cu timbre de diferite valori. Din când în când mă lăudam soţului meu cu timbrele recent adunate, iar el glumea uneori pe socoteala acestei slăbiciuni.

În aceste săptămâni la Dresda s-a întâmplat un caz care mi-a reamintit o trăsătură neplăcută a caracterului lui Feodor Mihailovici şi anume gelozia lui, nejustificată de nimic. P. M. Olhin, profesorul de stenografie, aflând că intenţionăm să locuita un timp la Dresda, mi-a dat o scrisoare pentru profesorul Zeibig, vicepreşedintele cercului de discipoli ai lui Habelsberger, autorul sistemului de stenografie după care învăţasem. Olhin m-a încredinţat că Zeibig e un om minunat şi că ne poate fi de folos când vom vizita galeriile ş.a. După sosirea noastră la Dresda a trecut multă vreme fără să mă fi dus la Zeibig, cum, însă, era jenant să nu-i transmit scrisoarea, m-am hotărât, în fine, să-l vizitez. Nu l-am găsit acasă şi i-am lăsat scrisoarea. Chiar a doua zi profesorul ne-a întors vizita, ne-a găsit pe amândoi acasă şi ne-a propus să asistăm la proxima şedinţă a cercului lor.

Am acceptat, pe urmă, însă, soţul meu mi-a spus să mă duc singură, cu Zeibig. Soţul mă încredinţa că o să se plictisească la o adunare de specialişti.

Aşa am şi făcut. Cercul stenografilor îşi organiza adunările la Hotelul…, pe Wildriiferstrasse. Şedinţa înOmisiune în manuscris (n. red. Ruse). Omisiune în manuscris (n. red. Ruse).

Cepuse şi un bătrânel îşi citea referatul. Deşi Zeibig mă invitase să stau lângă el, m-am aşezat totuşi într-un loc mai izolat şi m-am plictisit crunt preţ de o jumătate de ceas. Când s-a făcut pauză, profesorul m-a dus la preşedinte şi a spus celor de faţă că am venit din Rusia şi că am adus o scrisoare din partea unei persoane de specialitatea lor. Preşedintele mi-a adresat câteva cuvinte de salut, iar eu m-am pierdut aşa de tare, că m-am înclinat fără să spun nimic. Nu mai erau referate şi toţi membrii cercului s-au aşezat la o masă lungă, beau bere şi stăteau de vorbă. Membrii cercului au început, pe rând, să se apropie de mine şi să se prezinte, iar eu am căpătat curaj şi m-am pornit să pălăvrăgesc ca acasă. Nemţeşte vorbeam cu greşeli, dar curent, şi în curând „i-am recrutat în admiratori” (după cum mi-a reproşat mai târziu soţul) pe toţi membrii cercului, şi bătrâni şi tineri. Toţi au rostit toasturi în sănătatea mea, m-au servit cu fructe şi prăjituri. Pe la nouă, când Zeibig mi-a propus să mă conducă acasă, am reuşit să ţin chiar un mic speech în nemţeşte în care am mulţumit pentru primirea făcută şi i-am invitat pe doritori să vină la Pe-tersburg, încredinţându-i că discipolii sistemului lui Habelsberger vor fi primiţi cu aceeaşi ospitalitate de ruşi. Într-un cuvânt, am fost entuziasmată de triumful meu. Cu atât mai mult cu cât a treia zi am citit în Dresdener Nachrichten o informaţie care conţinea următoarele… Feodor Mihailovici a privit, însă, cu alţi ochi „triumful” meu. Când i-am povestit toate amănuntele primirii, am văzut pe faţa soţului meu o expresie contrariată şi tot restul serii a fost foarte trist; iar după două, trei zile, când, la una din plimbările noastre, am întâlnit pe unul din membrii cercului, un tânăr rozaliu şi gras ca un purcel, Feodor Mihailovici mi-a făcut o „scenă”, după care mi-a dispărut orice poftă de a mai mă duce la plimbările comune prin împrejurimi, unde fusesem invitată, împreună cu soţul meu, de către Zeibig. Această latură a caracterului soţului meu, manifestată din nou, m-a obligat să fiu mai prudentă, ca să evit pe viitor complicaţii de acest gen.

Omisune în manuscris (n. red. Ruse).

Cât am stat la Dresda a avut loc un eveniment, care ne-a emoţionat profund pe amândoi. Feodor Mihailovici a aflat că prin oraş circulă zvonul că s-ar fi tras în împăratul nostru (atentatul lui Berezowski)32, în timpul vizitării expoziţiei din Paris, şi că acest act criminal ar fi reuşit. Puteţi să vă închipuiţi cât de emoţionat a fost soţul meu! Era un mare admirator al împăratului Alexandru al Il-lea, datorită eliberării ţăranilor, ca şi a reformelor următoare. In afară de aceasta, Feodor Mihailovici îl socotea pe împărat drept binefăcătorul său: cu ocazia încoronării, soţul meu şi-a reprimit drepturile nobiliare ereditare, la care ţinea atât de mult. Tot împăratul a fost cel care i-a permis să se întoarcă din Siberia la Petersburg şi i-a dat posibilitatea să se ocupe din nou de munca literară, la care ţinea atât de mult.

Ne-am hotărât să ne ducem imediat la consulatul nostru. Feodor Mihailovici era de nerecunoscut: emoţionat la culme, tot drumul l-a parcurs aproape în fugă şi-mi era teamă să nu facă o criză (ceea ce s-a şi întâm-plat). Spre marea noastră fericire alarma s-a dovedit a fi exagerată: la consulat ne-au liniştit, comunicându-ne că atentatul n-a reuşit. Am cerut pe loc să ni se permită să ne înscriem şi noi numele pe lista celor care au vizitat consulatul ca să-şi exprime indignarea faţă de atentatul acela ticălos. Tot timpul zilei soţul meu a fost foarte supărat şi trist: un nou atentat, care a avut loc atât de repede după cel a lui Karakozov 33, îi demonstra clar că firele complotului politic s-au întins mult şi că viaţa împăratului, pe oare-l stima atât de mult, este în pericol.

Trecuseră trei săptămâni de când eram la Dresda, când soţul meu a deschis vorba despre ruletă (ne aminteam adesea cum am scris împreună romanul Jucătorul) şi mi-a spus că dacă ar fi fost singur, s-ar fi dus neapărat să joace la ruletă. Mai pomenise de două ori despre asta şi, nedorind să-i fiu o piedică, l-am întrebat de ce nu poate să se ducă acum. Feodor Mihailovici mi-a replicat că nu vrea să mă lase singură, iar ca să mergem împreună ar costa prea scump. Am început să insist să se ducă pentru câteva zile la Hamburg, asigurându-l că nu mi se va întâmpla nimic cât va lipsi. Feodor Mihailovici încercă să refuze, dar cum voia şi el să-şi „încerce norocul” plecă la Hamburg, lăsându-mă în grija gazdei noastre. Deşi mi-am făcut curaj, totuşi după plecarea trenului m-am simţit singură şi, neputându-mi învinge tristeţea, am izbucnit în plâns. Au trecut două, trei zile şi am început să primesc scrisori din Hamburg, în care soţul îmi vorbea despre pierderile sale şi-mi cerea să-i trimit bani; i-am satisfăcut cererea, dar a pierdut şi banii aceştia şi mi-a cerut să-i trimit din nou. Bineînţeles că i-am trimis. Cum pentru mine emoţiile jocului erau complet necunoscute, le-am exagerat influenţa asupra sănătăţii soţului meu. Mi-am imaginat, judecind după scrisorile sale, că, rămânând la Hamburg, e foarte agitat şi neliniştit. Îmi era teamă de o nouă criză şi mă cuprindea disperarea la gândul că l-am lăsat să plece singur şi că nu sunt cu el ca să-l pot linişti. Mi-am zis că sunt teribil de egoistă, aproape o criminală, fiindcă nu pot să-l ajut în asemenea clipe grele.

Feodor Mihailovici s-a întors după opt zile la Dresda şi era foarte bucuros şi fericit că nu i-am reproşat faptul că a pierdut banii şi că, mai mult, îl linişteam şi-1 rugam să nu dispere.

Nefericita călătorie la Hamburg a influenţat dispoziţia lui Feodor Mihailovici. Revenea adesea la discuţiile despre ruletă, îi părea rău de banii cheltuiţi şi nu se învinuia deoât pe sine. Mă asigura că adesea şansa era în mâinile sale, dar că n-a ştiut s-o păstreze, se grăbea, schimba mizele, încerca diferite sisteme de joc şi în consecinţă pierdea. Şi toate astea s-au întâmplat pentru că se grăbea, pentru că venise singur la Hamburg şi tot timpul se gândea, neliniştit, la mine. Că şi înainte vreme când venea, n-o făcea decât pentru două, trei zile şi cu bani puţini şi astfel îi era greu să facă faţă la o întorsătură nefavorabilă a jocului. Ei, dacă am putea să mergem într-un oraş unde se joacă ruletă şi să stăm acolo vreo două, trei săptămâni, având în rezervă o sumă de bani, atunci ar avea cu siguranţă succes: n-ar trebui să se grăbească şi ar aplica acea metodă cu care n-ai cum să nu câştigi, chiar dacă nu o sumă mare, cel puţin una suficientă ca să-ţi acoperi pierderea. Feodor Mihailovici vorbea atât de convingător aducea atâtea exemple

În favoarea opiniei sale, că rn-a convins şi pe mine şi când s-a pus problema să trecem sau nu în drum spre Elveţia (unde ne îndreptam) pentru vreo două săptămâni pe la Baden-Baden, am acceptat cu plăcere, socotind că prezenţa mea la joc va constitui o mică frână. Iar mie îmi era egal unde să stau, numai să nu mă despart de soţul meu.

Când ne-am hotărât, în sfârşit, să mergem la Baden-Baden cum vom primi banii, Feodor Mihailovici s-a liniştit şi a început să pună la punct acea lucrare care nu-i reuşea de loc. Este vorba de articolul despre Bielinski, în care soţul meu ar fi vrut să spună tot ce avea pe suflet despre celebrul critic. Feodor Mihailovici ţinea mult la Bielinski. Îi aprecia mult talentul, chiar înainte de a-l cunoaşte personal, şi a scris despre asta într-un număr din Jurnalul unui scriitor din 1877. Si

Apreciind mult talentul critic al lui Bielinski şi în-cercând un sentiment sincer de recunoştinţă pentru faptul că i-a încurajat propriul său talent literar, Feodor Mihailovici nu-i putea ierta atitudinea ironică, aproape batjocoritoare la adresa opiniilor şi a credinţelor sale religioase.

E posibil ca multe din impresiile neplăcute pe care i le-au produs lui Feodor Mihailovici raporturile cu Bielinski să fi fost urmarea bârfelor şi a vorbelor şoptite la ureche de către acei „prieteni”, care mai întâi au recunoscut talentul lui Dostoievski şi l-au popularizat, ca mai târziu, din nişte cauze pe care mi-e greu să le înţeleg, să înceapă să-l atace pe autorul timid al Oamenilor sărmani, să inventeze tot felul de absurdităţi, să scrie epigrame şi să-l irite în fel şi chip.

Când i s-a propus să scrie un articol „despre Bielinski”, Feodor Mihailovici s-a apucat cu plăcere de această temă, vrând să scrie un articol serios, şi nu ocazional, dedicat lui Beilinski, în oare să-şi expună pe larg opinia sinceră despre acest literat, care s-a purtat cu

Omisune în manuscris (n. red. Ruse).

„Niva” nr. 41884. Articolul lui I. P. Polonski Amintirile doamnei A. I. Golovaceva-Panaeva, 1890. (ed. Rusă, p.159.) (N. aut.) el cu atâta dragoste la început şi cu atâta duşmănie la urmă.

Probabil că multe lucruri nu erau încă limpezi în mintea lui Feodor Mihailovici, că la multe lucruri mai trebuia să se gândească, să delibereze, să le cântărească şi astfel soţul meu a refăcut de vreo cinci ori articolul despre Bielinski, ca la urmă să rămână nemulţumit de ceea ce a realizat. În scrisoarea pe care i-a scris-o lui A. N. Maikov la 15 septembrie 1867, Feodor Mihailovici spunea: „Principalul e că am terminat articolul ăsta blestemat, Cum l-am cunoscut pe Bielinski. N-am avut cum să-l amân. Am scris şi astă vară, dar atâta m-a chinuit şi-mi era atât de greu să-l scriu că am tot tras de el până acum, când l-am terminat, scrâşnind din dinţi. Mare prostie din partea mea să mă apuc de treaba asta. Abia m-am apucat de lucru şi mi-am şi dat seama că nu e cu putinţă să scriu un articol cenzurabil (pentru că am vrut să scriu totul). Mi-ar fi fost mai uşor să scriu zece coli de roman decât aceste două coli! Până la urmă am scris articolul ăsta blestemat de vreo cinci ori, dacă e să socotim tot ce am făcut, iar apoi l-am combinat şi l-am refăcut din nou. In sfârşit, am scos-o oarecum la liman, dar a ieşit ceva atât de scârbos, că-mi întoarce stomacul pe dos. La câte fapte preţioase a trebuit să renunţ! A rămas, era şi de aşteptat, tot ce era mai mediocru şi mai mizerabil. Ce oroare!”

Articolul acesta a avut o soartă tristă. Feodor Mihailovici a fost solicitat să-l scrie, pentru o culegere de către scriitorul K. I. Babikov, care i-a şi plătit un avans de două sute de ruble. Articolul trebuia să fie scris până la toamnă şi trimis la Moscova, la hotelul „Rim”. Fiin-du-i teamă că Babikov se va muta în altă parte, Feodor Mihailovici l-a rugat pe A. N. Maikov să-i facă un serviciu şi anume să-i transmită articolul editorului moscovit I. G. Soloviov, ca acesta să i-l dea lui Babikov. A. N. Maikov a făcut aşa cum l-a rugat soţul meu, fapt despre care ne-a şi scris. Fiind în străinătate, nu ştiam

Biografia şi corespondenţa, p. 178. (N. aut.)

Scrisoarea lui A. N. Maikov din (3 noiembrie) 1867. (N aut.)

Dacă articolul a apărut sau nu. Abia în 1872, Feodor Mihailovici a fost rugat de un editor să-i dea articolul comandat de K. I. Babikov, înştiinţându-l în acelaşi timp că editarea culegerii nu s-a realizat şi că K. I. Babikov 35 a murit. Soţul meu a fost alarmat de pierderea articolului, cu atât mai mult icu cât investise în el multă muncă şi, deşi îl nemulţumea, ţinea totuşi la el. Am început să cercetăm unde ar putea fi articolul, l-am rugat şi pe editorul din Moscova să ne ajute, rezultatul, însă, a fost trist: articolul a dispărut fără urmă. Personal regret aceasta, deoarece, dacă e să judec după impresiile mele de atunci, ca şi după însemnările din caietul meu de stenografie, fusese un articol scris cu talent şi deosebit de interesant.