VII

Drumul cu vaporul de la Veneţia la Triest a fost extrem de agitat; Feodor Mihailovici a fost foarte neliniştit pentru mine şi nu mă lăsa nici o clipă singură. Din fericire, însă, totul a decurs bine. Apoi ne-am oprit pentru două zile la Viena şi abia după o călătorie de zece zile am ajuns la Praga. Aici am încercat o mare deziluzie: pe vremea aceea existau camere mobilate doar pentru necăsătoriţi şi nu erau deloc camere mobilate pentru familişti, deci nişte camere mai comode şi mai liniştite. Ca să rămânem la Praga trebuia să închiriem un apartament, să plătim pentru o jumătate de an înainte, să ne cumpărăm mobilă şi restul de lucruri necesare gospodăriei. N-aveam bani pentru asta şi după ce am căutat timp de trei zile a trebuit să părăsim Praga de aur, care ne-a plăcut foarte mult în acest răstimp. Astfel s-au spulberat speranţele soţului meu de a lega relaţii cu militanţi ai mişcării slave. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât să ne stabilim la Dresda, unde condiţiile de existenţă ne erau cunoscute. Şi la începutul lui august am sosit la Dresda şi am închiriat trei camere mobilate (mama a venit din nou pentru perioada naşterii) în cartierul englezesc al oraşului (Englischer Vierte), pe Victo-riastrasse Nr.5. In această casă, la 14 septembrie a şi avut loc fericitul eveniment al familiei – s-a născut Liu-bov, cea de a doua fetiţă a noastră. Feodor Mihailoviei, fericit la culme îi scria lui A. N. Maikov, anunţându-i marea sa bucurie şi rugându-l să fie naşul fetiţei: „Cu trei zile în urmă s-a născut fetiţa mea, Liubov. Totul a decurs normal şi copila este voinică, sănătoasă, o frumuseţe”. Bineînţeles că numai ochii unui părinte extaziat puteau să vadă în boţul acela de carne roz „o frumuseţe”.

Odată cu naşterea copilului fericirea a început din nou să ne lumineze familia. Feodor Mihailovici era neobişnuit de tandru cu fiica lui, se juca cu ea, îi făcea baie, o ţinea în braţe, o legăna şi se simţea atât de fericit, încât îi scria lui NJN. Strahov: „Ah, de ce nu eşti căsătorit şi de ce n-ai copii, stimate Nikolai Nikolaevici. Iţi jur că asta constituie trei sferturi din fericirea noastră. Iar restul abia dacă face un sfert.”

Şi de data asta, naşul a fost A. N. Maikov, iar ca naşă soţul meu a ales-o pe sora lui favorită, V. M. Ivanova. Reprezentanta ei a fost mama. Botezul a avut loc abia în decembrie: la început nu m-am simţit bine, iar mai târziu preotul bisericii din Dresda a plecat cu treburi la Petersburg.

La Dresda am găsit o excelentă sală de lectură cu o mulţime de ziare ruseşti şi străine. Ne-am găsit şi cunoscuţi, printre ruşii care locuiau permanent la Dresda, care după liturghie veneau în familia foarte ospitalieră a preotului. Printre noii noştri cunoscuţi am descoperit şi câţiva oameni subţiri şi inteligenţi, cu care soţului meu îi făcea plăcere să discute. Aceasta a fost latura bună a vieţii noastre din Dresda.

După ce şi-a terminat romanul Eternul soţ, Feodor Mihailovici l-a trimis revistei Zarea, unde a şi apărut în primele două numere din 1870. Romanul acesta are o semnificaţie autobiografică. E un ecou al verii pe

Ibidem, p. 206. (N. aut.) ¦ Ibidem, p. 287. (N. aut.) care a petrecut-o soţul meu în 1866 la Lublin, în apropiere de Moscova, unde a locuit într-o vilă de lângă cea a surorii sale V. M. Ivanova. Pentru familia Zahlebinin i-a servit lui Feodor Mihailovici ca prototip familia Iva-novilor. Aici e şi tatăl ocupat până peste cap cu treburile sale de medic şi mama, mereu obosită de gospodărie, şi tineretul vesel – nepoţii şi nepoatele lui Feodor Mihailovici şi tinerii lor prieteni. In chipul prietenei Măriei Nikitişna este zugrăvită prietena familiei M. S. Ivancina-Pisareva, iar în chipul lui Alexandr Lobov – fiul vitreg al soţului meu, P. A. Isaev, desigur, într-o manieră mult idealizată. Chiar şi în Velceaninov sunt unele trăsături ale lui Feodor Mihailovici, de pildă, în descrierea diverselor jocuri, pe care le organiza când venea la vila din afara oraşului. Aşa, vesel, într-o societate tânără, şi-l aminteşte pe Feodor Mihailovici unul din participanţii acestor amuzante seri de vară şi reprezentaţii ¦- N. N. Von-Vocht.

În iarna lui 18691870, Feodor Mihailovici a fost ocupat cu realizarea romanului pe care a vrut să-l intituleze Viaţa marelui păcătos.48 Această lucrare trebuia să fie compusă în concepţia soţului meu din cinci mari povestiri (fiecare cam de cincisprezece coli de autor), iar fiecare povestire trebuia să fie o lucrare independentă, care ar fi putut fi tipărită ca atare în revistă sau într-o carte separată. In toate cele cinci povestiri Feodor Mihailovici voia să dezbată acea problemă importantă şi chinuitoare care l-a obsedat toată viaţa – existenţa lui Dumnezeu. Acţiunea primei povestiri trebuia să se petreacă în cel de al cincilea deceniu al secolului trecut, iar materialul şi tipurile de atunci îi erau atât de cunoscute lui Feodor Mihailovici, încât ar fi putut s-o scrie şi în străinătate. Această povestire a şi vrut soţul meu s-o publice în Zarea. Dar pentru cea de a doua povestire, a cărei acţiune se petrece într-o mănăstire, era necesar ca Feodor Mihailovici să se întoarcă în Rusia. Drept erou principal al celei de a doua povestiri soţul meu ar fi vrut să-l facă pe preasfântul Tihon Zadonski, bineînţeles sub alt hume. Feodor Mihailovici nutrea mari speranţe cu acest „Mesagerul istoric, 1901, nr. 12. (N. aut.) roman pe care-l privea ca pe o încununare a activităţii sale literare. Mai târziu şi-a realizat intenţia, deoarece multe din personajele romanului la care s-a gândit au intrat apoi în romanul Fraţii Karamazov. Atunci, însă, soţul meu n-a reuşit să-şi transpună intenţia, deoarece a fost captivat de o altă temă, despre care i-a scris lui N. N. Strahov: „Nutresc multe speranţe în lucrul pe care-l scriu acum pentru Russki vestnik, dar nu din punct de vedere artistic, ci din punctul de vedere al tendinţei: aş vrea să spun câteva idei, chiar daică ar fi să renunţ la orice veleităţi artistice, dar sunt captivat de cele pe care le-am adunat în mintea şi în inima mea şi chiar dacă va ieşi un pamflet, eu tot am să le spun”.

Acesta a fost romanul Demonii, apărut în 1871. La cristalizarea noii teme a contribuit sosirea fratelui meu. E vorba de faptul că Feodor Mihailovici, care citea diverse ziare străine (în care se publicau multe din cele care nu apăreau în ziarele ruseşti), a ajuns la concluzia că la Academia agronomică Petrovskaia vor izbucni în timpul cel mai scurt tulburări politice. Fiindu-i teamă că fratele meu, tânăr şi lipsit de voinţă cum era, ar putea participa la ele, Feodor Mihailovici a convins-o pe mama să-l cheme pe acesta să ne viziteze la Dresda. Cu sosirea fratelui meu Feodor Mihailovici voia să ne liniştească atât pe mine (începuse să mi se facă dor de ţară), cât şi pe mama, care de doi ani locuia în străinătate (ba cu copiii surorii mele, ba în vizită la noi) şi căreia i se făcuse tare dor de fiul ei. Fratele meu visase întotdeauna să călătorească în străinătate; s-a folosit de vacanţă şi a venit la noi. Feodor Mihailovici îl simpatizase întotdeauna pe fratele meu, se interesa de studiile sale, de cunoscuţii săi şi, în general, de viaţa şi de starea de spirit ale stu-denţimii. Fratele meu povestea amănunţit şi cu pasiune. Atunci i-a şi venit lui Feodor Mihailovici ideea ca în-tr-una din povestirile sale să descrie mişcarea politică a vremii, iar unul din eroi să fie studentul Ivanov (sub numele de Şatov), ucis de Neceaev49. Despre studentul Ivanov fratele vorbea ca de un om inteligent, remarcabil prin tăria caracterului său şi care şi-a schimbat radical vechile convingeri. Şi cât de zguduit a fost fratele meu, când a aflat mai târziu din ziare despre asasinarea lui

Ivanov, faţă de care se simţea atât de ataşat! Descrierea parcului Academiei Petrovskaia şi a grotei unde a fost omorât Ivanov a fost făcută de Feodor Mihailovici după cuvintele fratelui meu.

Trebuie să mai spun că venirea fratelui meu la Dresda a ajuns un eveniment esenţial în viaţa lui: printre membrii societăţii ruse a întâlnit o fată, care i-a devenit după un an, soţie.

Deşi materialul pentru noul roman a fost luat din realitate, totuşi soţul meu l-a scris neobişnuit de greu. Ca de obicei, soţul meu era nemulţumit de munca sa, a refăcut de multe ori pasagii întregi, iar vreo cincisprezece coli de autor a distrus. Romanul cu tendinţă probabil că nu era în spiritul creaţiei sale.

Pe măsură ce Liubocika noastră creştea şi nu mai avea nevoie de prezenţa mea neîntreruptă, am căpătat posibilitatea ca împreună cu Feodor Mihailovici să merg la galeria de tablouri, la concertele ieftine de pe terasa Briille şi să fac plimbări. In timpul uneia dintre ele a avut loc o întâmplare care relevă caracterul impetuos al soţului meu. Lucrurile s-au petrecut astfel: în iarna lui 1870 s-a anunţat licitaţia mobilelor şi a lucrurilor unei răposate ducese germane. Se vindeau briliante, rochii, rufărie, blănuri etc. Şi sălile hotelului unde avea loc licitaţia erau ticsite de lume. Într-una din ultimele zile ale licitaţiei am trecut pe lângă casa ei şi am propus să intrăm şi să vedem cum se vând la nemţi lucrurile la licitaţie. Feodor Mihailovici fu de acord şi am urcat până în sală. Rămăseseră relativ puţine lucruri, mai ales obiecte de lux, oare n-au prea găsit amatori printre nemţii atât de socotiţi. Din această pricină lucrurile nu se mai vindeau la vechiul preţ, ci la preţurile oferite de cumpărători. Deodată, Feodor Mihailovici observă pe rafturile bufetului un fermecător surtout de table din sticlă de Boemia, foarte delicat, de un vişiniu-închis, cu ornamentaţii aurite. Erau cu totul optsprezece piese: două vase mari, două mijlocii, şase mai mici, patru vaze pentru dulceaţă şi patru farfurii, toate cu acelaşi desen. Feodor Mihailovici, mare autor de lucrări delicate, a admirat vazele şi a spus: „Ce bine ar fi să avem vazele astea minunate. Vrei, Anecika, să le cumpărăm?” Eu râdeam, Ştiind că deşi aveam bani în clipa aceea, nu aveam prea mulţi. Odată cu noi admira cristalele o franţuzoaică; spunea doamnei care o însoţea că-i pare rău că sunt atât de multe lucruri, altfel le-ar fi cumpărat. Feodor Mihai-lovici o auzi şi i se adresă pe loc: „Madame, să le cumpărăm împreună”. N-au trecut nici cinci minute şi lucrurile au şi fost expuse pentru optsprezece taleri, un taler de bucată. Oricât ar fi nemţii de socotiţi, dar un preţ atât de mic pentru un număr atât de mare de lucruri li s-a părut şi lor accesibil şi au apărut amatori, care adăugau câte fiinf Groschen. Numai Feodor Mihailovici plusa câte un taler. Cu fiecare clipă Feodor Mihailovici se aprindea tot mai mult, iar eu văzând că preţul se ridică, mă gândeam cu groază – şi dacă franţuzoaica va refuza să cumpere şi toate lucrurile vor fi ale noastre? Licitatorul, când a ajuns la patruzeci şi unu de taleri, de teamă să nu piardă cumpărătorii a oprit licitaţia şi lucrurile ne-au revenit nouă. Franţuzoaica n-a renunţat la achiziţie şi ne-am împărţit cinstit lucrurile. Trebuia să le ducem acasă. Feodor Mihailovici a rămas cu lucrurile, iar eu m-am dus acasă însoţită de doi hamali, fiecare cu câte o vază în mână. A trebuit să mai vin de două ori după lucruri. Puteţi să vă imaginaţi uimirea mamei, când a văzut în camera soţului meu o colecţie de vaze. Prima întrebare a ei a fost: „Şi cum o să duceţi toate astea în Rusia? Voi n-aveţi lăzi, aveţi geamantane şi se vor sparge pe drum”. Nu ne gândisem la asta şi chiar dacă ne-am fi gândit, Feodor Mihailovici, cuprins de patimă, tot n-ar fi renunţat la achiziţie. Dealtfel, totul a decurs bine: din Dresda plecau adesea ruşi la Petersburg şi am rugat nişte cunoscuţi să ia câte o vază şi s-o ducă surorii mele. Acest surtout de table are şi astăzi pentru noi o mare valoare de familie.

După cum am mai spus, soţul meu şi cu mine îl vizitam pe preotul rus N. F. Rozanov. Soţul meu nu-l aprecia cine ştie ce, pentru că acesta, prin vioiciunea şa şi printr-o oarecare frivolitate a judecăţilor sale, nu întruchipa tipul de slujitor al altarului cum şi-l imagina Feodor Mihailovici. Soţia preotului era foarte simpatică. Printre cucoanele din Rusia care locuiau pe atunci la Dresda erau şi câteva mari admiratoare ale talentului soţului meu: îi aduceau flori şi cărţi şi mai ales o răs-făţau şi o copleşeau cu jucării pe Liubocika noastră, fapt cu care, evident, îşi atrăgeau simpatia lui Feodor Mihailovici.

Spre sfârşitul lui octombrie 1870, ruşii din Dresda s-au adunat la preot şi din proprie iniţiativă au hotărât să trimită cancelarului de atunci un mesaj în legătură cu nota din 19 octombrie adresată reprezentanţilor Rusiei 50. Toţi cei de faţă au început să-l roage pe Feodor Mihailovici să scrie scrisoarea.

— Care, deşi foarte ocupat pe atunci, acceptă. Iată scrisoarea: „Noi, ruşii care ne aflăm pentru un timp în străinătate, am aflat cu entuziasm şi gratitudine de voinţa imperială, expusă de Dumneavoastră în nota din 19 octombrie şi adresată reprezentanţilor Rusiei pe lângă puterile care au semnat Tratatul de la Paris. Suntem fericiţi că putem şi de aici, adunaţi frăţeşte şi într-un gând, să afirmăm Excelenţei-Voastre sentimentele de bucurie pe care le-a încercat fiecare dintre noi la citirea notei. Am auzit în el parcă glasul marii şi glorioasei noastre Rusii. Fiecare dintre noi, mândru de numele de rus, a citit aceste cuvinte pline de dreptate şi de cel mai înalt sentiment de demnitate. 11 rugăm pe Dumnezeu să aibă grijă de fericirea patriei noastre şi s-o apere multă vreme de încercări, îl rugăm să păstreze pentru mulţi ani pe iubitul nostru ţar-eliberator 51 şi să-i dea slujitori atât de străluciţi ca Excelenţa-Voastră.”

Această scrisoare a fost acoperită de o mulţime de semnături, în jur de o sută, şi trimisă consulului.

Mi se făcea dor de Rusia şi în primii trei ani pe care i-am petrecut în străinătate, dar apăreau impresii noi, bune sau rele, şi dorul mi se atenua. In cel de al patrulea an, însă, nam mai avut putere să lupt. Deşi în jurul meu erau fiinţele cele mai dragi: soţul, copilul, mama, fratele, îmi lipsea totuşi ceva important, îmi lipsea ţara, Rusia. Tristeţea mea s-a transformat treptat într-o boală, în nostalgie, şi viitorul îmi apărea lipsit de orice speranţă. Aveam impresia că nu ne vom mai întoarce niciodată în Rusia, că vor apare mereu nişte obstacole de neînvins: ba n-avem bani, ba avem bani, dar nu putem să plecăm din cauză că sunt însărcinată sau pentru că ni-e teamă să nu răcească copilul etc. Străinătatea îmi apărea ca o închisoare în care am nimerit şi din care nu pot să scap. Oricât mă linişteau rudele, oricât mă mângâiau cu speranţa că situaţia se va schimba şi că ne vom întoarce în ţară, toate consolările erau zadarnice: am încetat să mai cred în aceste promisiuni şi am fost convinsă că soarta mi-a predestinat să rămân întotdeauna printre străini. Îmi dădeam seama că nu fac, cu tristeţea mea, decât să-l amărăsc pe scumpul meu soţ, căruia îi era nespus de greu să trăiască în străinătate: căutam să mă abţin faţă de el, să nu plâng, să nu mă vait, dar figura mea tristă mă trăda uneori. Îmi spuneam că sunt gata să suport toate necazurile, sărăcia, chiar cea mai mare sărăcie, numai să trăiesc în ţara mea dragă, cu care mă mândream atât de mult. Amintindu-mi de starea mea de spirit de atunci, trebuie să spun că era uneori de neîndurat şi că n-o doresc nici celui mai rău duşman al meu.

La sfârşitul lui 1870, s-a ivit o împrejurare mulţumită căreia am avut posibilitatea să căpătăm o sumă de bani însemnată pentru noi şi anume: Stellovski, care cumpărase în 1865 de la Feodor Mihailovici dreptul de a publica operele sale, complete, a tipărit în volum separat Crimă şi pedeapsă. Conform înţelegerii, Stellovski era obligat să-i plătească soţului meu mai mult de o mie de ruble. Şi iată că romanul fusese tipărit, iar editorul nu voia să plătească nimic, deşi fiul vitreg al soţului meu la anunţat că are o procură pentru primirea banilor. Ne-putându-se baza pe experienţa fiului său vitreg, Feodor Mihailovici l-a rugat pe A. N. Maikov să ia asupra sa obţinerea acestor bani, dar să nu se angajeze el în această acţiune, ci s-o încredinţeze unui avocat.

Mi-amintesc cu multă recunoştinţă de nesfârşita bunătate a mult stimatului A. N. Maikov faţă de noi, în cei patru ani pe care i-am petrecut în străinătate. Şi în acest caz, Apollon Nikolaevici a manifestat cele mai bune intenţii şi nu numai că a încredinţat treaba unui avocat, dar a căutat să ducă el însuşi tratative cu Stellovski. Acest editor, însă, era un escroc cunoscut, şi A. N. Maikov, temându-se ca Stellovski să nu-l înşele, î decis să-l cheme pe Feodor Mihailovici la Petensburg. Şi deoarece ştia că suntem întotdeauna fără bani, s-a gândit la o măsură extremă şi anume: să ne trimită o telegramă în oare-l sfătuia pe soţul meu să ceară un împrumut de o sută de ruble de la Fondul Literar şi cu banii aceştia, să vină la Petersburg singur, fără familie. Din păcate, telegrama a venit pe 1 aprilie (ziua păcălelilor în Rusia) şi noi am înţeles asta ca o glumă a cuiva sau ca o dorinţă perfidă a vreunui creditor sau poate chiar a lui Stellovski să-l cheme pe Feodor Mihailovici la Petersburg şi acolo, ame-ninţându-l cu închisoarea datornicilor, să se achite pentru Crimă şi pedeapsă cu poliţele cumpărate pe un preţ de nimic. Bunul Apollon Nikolaevici nu s-a limitat la expedierea telegramei, ci a şi sondat din partea sa comitetul Fondului literar pentru un împrumut de o sută de ruble pentru scriitorul Dostoievski, Fondul, însă, a avut şi de data aceasta o atitudine neamicală faţă de cerere, fapt despre care vorbeşte A. N. Maikov în scrisoarea sa din 21 aprilie 1871.

Feodor Mihailovici a fost supărat când a primit scrisoarea aceasta şi în răspunsul său a scris următoarele: „Vedeţi cât de răuvoitor s-a purtat Fondul faţă de cererea mea (adică a dumitale pentru mine) de împrumut, ce garanţii mi s-au cerut etc. Etc. Şi cât e de arogant tonul răspunsului. Dacă ar fi cerut un nihilist, nu i s-ar fi răspuns astfel.”

Timpul trecea şi în aprilie 1871 s-au împlinit patru ani de oând eram în străinătate, iar speranţa de reîntoarcere în Rusia ba apărea, ba dispărea. Până la urmă, soţul meu şi cu mine am hotărât să ne întoarcem în timpul cel mai scurt la Petersburg, oricare ar fi fost consecinţele întoarcerii noastre. Planurile noastre, însă, atârnaude un fir de păr: aşteptam un nou membru al familiei în iulie sau la începutul lui august şi dacă n-am fi reuşit să ajungem în Rusia cu o lună înainte de evenimentul aşMai încolo vreau să arăt atitudinea binevoitoare a soţului meu faţă de Fondul literar, acordul său permanent de a citi la serile de binefacere şi o permanentă atitudine de ostilitate a Fondului literar faţă de el. (N. aut.)

Omisiune în manuscris (n. red. Ruse).

Teptat. Trebuia în mod cert să mai rămânem un an de zile, până la primăvară, pentru că era de neconceput să călătoreşti cu un nou-născut pe timp de toamnă târzie. Când ne gândeam că s-ar putea să nu vedem Rusia încă un an de zile, eram amândoi cuprinşi de disperare: atât de apăsătoare devenise pentru noi viaţa în străinătate. Feodor Mihailovici îmi spunea adesea că se va „prăbuşi” dacă vom mai rărnâne în străinătate, că nu mai e în stare să scrie, că nu mai are material, că simte că va înceta să-şi mai amintească şi să înţeleagă Rusia şi pe ruşi, deoarece ruşii pe care îi cunoşteam la Dresda nu erau, după părerea lui, ruşi adevăraţi, ci nişte emigranţi, care au părăsit Rusia de bunăvoie pentru totdeauna. Şi acesta era adevărul: toţi erau membri ai familiilor de nobili, care nu s-au putut împăca cu abolirea iobăgiei şi care şi-au părăsit ţara ca să se bucure de civilizaţia Europei Occidentale. In mare parte erau nişte oameni înrăiţi de noua ordine şi de micşorarea averilor lor şi care îşi închipuiau că le va fi mai uşor să trăiască în străinătate. Feodor Mihailovici vorbea atât de des despre „prăbuşirea” implacabilă a talentului său, se chinuia atât de mult îa gândul că nu va avea cu ce să-şi hrănească tot mai numeroasa familie, atât de dragă, că uneori mă cuorindea disperarea când îl ascultam. Ca să-i spulber neliniştea şi să-i alung gândurile triste, care-l împiedicau să se concentreze asupra lucrului, am apelat la acel procedeu care-l deconecta şi-l amuza întotdeauna. Profitând de faptul că aveam o oarecare sumă de bani (cam trei sute de taleri), am început să vorbesc despre ruletă şi despre faptul că ar merita să-şi mai încerce o dată norocul; îi spuneam că doar se întâmplase să câştige şi de ce n-am spera că de data aceasta norocul va fi de partea lui etc. Etc. Evident, nu mă gândisem nici o clipă la câştig şi-mi părea foarte rău de cei o sută de taleri pe care trebuia să-i jertfesc. Dar ştiam din precedentele sale plecări la ruletă că, după ce va încerca noi emoţii, satisfăcându-şi astfel nevoia de risc, Feodor Mihailovici se va întoarce liniştit şi, convins de zădărnicia speranţelor sale de câştig, se va apuca de roman şi în două, trei săptămâni va recupera tot ce a pierdut. Îdeea mea privitoare la ruletă i-a plăcut prea mult ca s-o refuze. După ce a luat cu el o sută douăzeci de taleri şi după ce ne-am înţeles ca în caz de pierdere să-i trimit bani de drum, a plecat la Wiesbaden, unde a petrecut o săptămână. După cum mă aşteptam, jocul la ruletă a avut un rezultat lamentabil şi, împreună cu cheltuielile de drum, Feodor Mihailovici a făcut praf o sută optzeci de taleri, sumă foarte importantă pentru noi atunci. Dar suferinţele pe care le-a îndurat în săptămâna aceea, când şi-a reproşat că a luat banii familiei, banii mei şi ai copilului, au avut o influenţă atât de mare asupra lui, încât a hotărât să nu mai joace niciodată la ruletă. Iată cemi scria la 28 aprile 1871: „Am trecut printr-o transformare uriaşă, a dispărut fantezia ticăloasă, care m-a chinuit timp de zece ani (sau, mai bine zis, de la moartea fratelui meu, când m-am trezit deodată strivit de datorii); am tot visat să câştig, am visat serios, cu pasiune. Acum totul s-a terminat! A fost pentru ultima dată. Nu ştiu, Aniia, dacă ai să mă crezi, dar acum mi s-au dezlegat mâinile; de acum încolo am să mă gândesc serios la munca mea şi njam să-mi mai petrec nopţile cu gândul la joc, cum se întâmpla până acum.”

N-am putut, desigur, să cred dintr-o dată într-o fericire atât de mare ca cea a renunţării lui Feodor Mihailovici la ruletă. Mi-a mai promis de mai multe ori că n-o să mai joace, dar nu i-a stat în putere să-şi ţină cuvântul. Şi totuşi această fericire s-a realizat şi a fost într-adevăr pentru ultima dată când a mai jucat la ruletă. Mai târziu, în timpul călătoriilor sale în străinătate (1874, 1875, 1876, 1879), Feodor Mihailovici nu s-a mai gândit. Niciodată să meargă într-un oraş cu jocuri de noroc. E adevărat, în Germania au fost închise în curând ruletele, rrtai existau, însă, în Spa, în Saxonia şi la Monte-Carlo. Distanţa nu l-ar fi împiedicat pe soţul meu să se ducă acolo, dacă ar fi dorit-o. Dar nu mai era atras de joc. Se părea că „fantezia” aceasta a lui Feodor Mihailovici de a câştiga la ruletă a fost un fel de obsesie sau boală de care a scăpat o dată pentru totdeauna.

Feodor Mihailovici s-a întors de la Wiesbaden liniştit, voios şi a început imediat să lucreze la continuarea romanului Demonii, deoarece se gândea că întoarcerea în Rusia, aranjatul într-o casă nouă şi, apoi, evenimentul pe care-l aşteptam nu-i vor da posibilitatea să lucreze.

Toate gândurile soţului meu erau îndreptate spre noua etapă a vieţii noastre şi căuta să întrevadă cum se va întâlni cu rudele şi cu vechii săi prieteni, care, după părerea lui, s-ar fi putut schimba în ultimii patru ani, îşi dădea seama că el însuşi şi-a modificat unele opinii şi puncte de vedere.

În ultimele zile ale lunii iunie 1871 am primit de la Russki vestnik banii cuveniţi pentru romian şi, fără să mai pierdem nici măcar o zi, ne-am apucat să ne lichidăm treburile noastre din Dresda (mai exact să răscumpă-răm lucrurile şi să ne plătim datoriile) şi să ne facem bagajele. Cu două zile înainte de plecare, Feodor Mihailovici m-a chemat la el, mi-a înmânat un teanc gros de hârtie scrisă, de format mare, şi m-a rugat să-l ard. Deşi am mai vorbit despre asta, îmi părea totuşi atât de rău de manuscrise, că am început să-mi implor soţul să-mi permită să le iau cu mine. Feodor Mihailovici, însă, mi-a reamintit că la graniţa rusă va fi fără doar şi poate percheziţionat şi că i se vor lua hârtiile, care se vor pierde, cum i s-au pierdut toate hâr-tiile când a fost arestat în 1849. Nu era exclusă nici posibilitatea ca până la cercetarea hârtiilor să fim reţinuţi la Verjbolov şi asta era riscant, din pricina evenimentului care trebuia să se producă în curând. Oricât mi-a fost de greu să mă despart de manuscrise, a trebuit să mă supun argumentelor insistente ale lui Feodor Mihailovici. Am aprins căminul şi am ars hârtiile. Aşa au dispărut manuscrisele romanelor Idiotul şi Eternul soţ. Îmi părea rău îndeosebi de acea parte a romanului Demonii care reprezintă varianta originală a acestei lucrări tendenţioase. Am reuşit să păstrez doar carnetele de însemnări ale romanelor amintite şi să le dau mamei, care voia să se întoarcă în Rusia toamna, li era, însă, teamă să ia o valiză întreagă de manuscrise: marea lor cantitate ar fi putut naşte suspiciuni şi hârtiile i-ar fi fost luate.

În sfârşit, pe 5 iulie seara am reuşit să plecăm din Dresda la Berlin, unde neam urcat în trenul care urma să ne ducă în Rusia.

Multă bătaie de cap am avut pe drum cu vioaia noastră Liubocika, pe atunci în vârstă de un an şi zece luni.

Călătoream fără dădacă şi, din cauza stării mele, tot timpul drumului (şaizeci şi opt de ore) s-a ocupat de ea soţul meu: o scotea pe platformă la aer, îi aducea lapte şi mâncare, se juca cu ea, într-un cuvânt a fost cea mai bună dădacă şi prin asta mi-a uşurat mult lunga noastră călătorie.

S-a întâmplat aşa cum am presupus: la graniţă, toate valizele şi sacii noştri de voiaj au fost răscoliţi, iar hârtiile şi un pachet de cărţi au fost puse deoparte. Toată lumea a fost lăsată să iasă din sala de control, iar noi trei tot mai eram acolo, împreună cu un grup de funcţionari, care se îngrămădiseră în jurul mesei şi ne cercetau cărţile şi un teanc subţire de manuscris. Am început să ne neliniştim că vom întârzia la trenul care trebuia să plece la Petersburg, dar ne-a scos din încurcătură Liubocika noastră – i se făcuse foame, biata de ea, şi a început să strige cât o ţinea gura: „Mamă, vreau chifle”. Funcţionarii s-au săturat repede de ţipetele ei şi ne-au lăsat în plata Domnului, înapoindu-ne fără nici un fel de observaţii şi cărţile, şi manuscrisul.

Ne-am mai chinuit o zi şi o noapte în vagon, dar faptul că suntem pe pământ rusesc, că suntem înconjuraţi de ruşii noştri, era atât de liniştitor, că ne făcea să uităm toate neplăcerile călătoriei. Soţul meu şi cu mine eram veseli şi fericiţi şi ne întrebam unul pe altul: e chiar adevărat că suntem, în sfârşit, în Rusia? Până într-atât ni se păruse imposibilă realizarea vechiului nostru vis.

VIII

ANUL 1871. SFlRŞITUL PERIOADEI DIN STRĂINĂTATE A VIEŢII NOASTRE.

Sfârşitul acestei perioade, trebuie să spun că mi-l amintesc cu un aJdânc sentiment de mulţumire pentru destinul nostru. E adevărat, în decursul celor patru ani şi ceva, pe care i-am petrecut într-un exil voluntar, am fost supuşi unor grele încercări: moartea fiicei noastre mai mari, boala lui Feodor Mihailovici, permanenta noastră lipsă de bani şi nesiguranţa muncii, nefericita

— Amintiri – c. 1743 patimă a lui Feodor Mihailovici pentru ruletă şi imposibilitatea de a ne întoarce în ţară, dar încercările acestea au fost cu folos, ne apropiau, ne făceau să ne înţelegem şi să ne preţuim mai tune unul pe altul şi au creat acea puternică legătură reciprocă, mulţumită căreia am fost atât de fericiţi în căsnicia noastră.

Pentru mine personal, amintirea acelor ani e vie şi frumoasă. Am vizitat multe oraşe şi localităţi fermecătoare (Dresda, Baden-Baden, Geneva, Milano, Florenţa, Veneţia, Praga) şi în faţa ochilor mei extaziaţi s-a dezvăluit o întreagă lume, necunoscută până atunci, şi curiozitatea mea de om tânăr a fost pe deplin satisfăcută de vizitarea bisericilor, a muzeelor, a galeriilor de artă, mai ales atunci când o făceam în compania omului iubit, iar orice discuţie cu el îmi dezvăluia ceva nou în artă sau în viaţă.

Pentru Feodor Mihailovici toate locurile pe care le-am vizitat nu reprezentau nimic nou, dar el, om de mare simţ estetic, a vizitat cu o sinceră desfătare galeriile din Dresda şi Veneţia şi a privit ore în şir catedrala San Marco şi palatele Veneţiei.

E drept, în străinătate n-am avut nici un fel de societate, în afara unor întâlniri întâmplătoare şi ocazionale. In primii doi ani, Feodor Mihailovici a fost chiar bucuros de această izolare; prea obosise, după moartea fratelui său Mihail, de lupta cu necazurile şi nenorocirile care au năvălit asupra lui şi prea multe neplăceri i-a fost dat să îndure de la cei din lumea literară. In afară de aceasta, Feodor Mihailovici găsea că, pentru un om care gândeşte, e uneori foarte util să trăiască izolat, mai departe de evenimentele curente, întotdeauna agitate, şi să se lase cu totul în voia gândurilor şi a visurilor sale. Mai târziu, când s-a întors în viitoarea capitalei, Feodor Mihailovici şi-a amintit nu o dată ce bine era în străinătate, când dispunea de timpul său, când putea, fără grabă, să gândească planul unei lucrări sau să citească o carte anume şi să se lase întru totul cuprins de admiraţie şi de emoţie.

Şi câte bucurii luminoase, profunde, pe lângă atâtea impresii; frumoase, ne-a dat viaţa în străinătate: naşterea copiilor, începutul vieţii de familie la care a visat întotdeauna Fecdor Mihailovici ne-au umplut şi ¦ ne-au luminat viaţa, încât spun, cu un sentiment de gratitudine faţă de soartă: „fie binecuvântaţi acei ani minunaţi pe care mi-a fost dat să-i petrec în străinătate, aproape numai în doi cu acest om uimitor, prin marile sale calităţi sufleteşti!” încheind trecerea în revistă a celor patru ani şi mai bine pe care i-aim petrecut în străinătate, voi vorbi despre semnificaţia lăuntrică a unei vieţi îndelung izolate. In ciuda numeroaselor griji şi a veşnicelor neajunsuri băneşti, iar uneori şi a unei plictiseli sufocante, o viaţă atât de izolată a avut o influenţă fertilă asupra relevării şi evoluţiei ideilor şi sentimentelor creştine, de care a ţinut întotdeauna gândirea soţului meu. Toţi prietenii şi cunoscuţii, care s-au întâlnit cu el după ce ne-am întors din străinătate, îmi spuneau că nu-l recunosc pe Feodor Mihailovici, într-atât i se schimbase caracterul în bine şi a devenit mai blând, mai bun şi mai tolerant cu oamenii. Obişnuita lui intoleranţă şi nerăbdare dispăruseră aproape cu totul. Citez din amintirile lui N. N. Strahov: „Sunt absolut convins că aceşti patru ani şi ceva pe care i-a petrecut în străinătate Feodor Mihailovici au constituit cea mai bună perioadă din viaţa lui, adică cea care i-a adus cele mai multe gâhduri şi sentimente profunde şi curate. A lucrat intens, dar a avut linişte şi bucuria unei vieţi fericite de familie şi aproape tot timpul a trăit într-o izolare desăvârşită, adică departe de toate pretextele importante care stau în calea evoluţiei fireşti a gândurilor şi a unei adinei factivitiăţi spirituale. Naşterea copiilor, grija faţă de copii, participarea fiecărui soţ la suferinţele celuilalt, chiar şi moartea primului copil – toate acestea sunt impresii pure şi uneori sublime. Nu există nici un dubiu că în străinătate şi nu aiurea, în acele împrejurări, în acele lungi şi liniştite meditaţii, s-a săvârşit acea deosebită revelaţie a spiritului creştin, care a sălăşluit din-totdeauna în el. Această transformare esenţială a devenit evidentă pentru toţi cunoscuţii săi, în momentul când Feodor Mihailovici s-a întors din străinătate. A făcut mereu ca discuţiile să se reducă la teme religioase. Mai mult: şi-a schimbat chiar şi atitudinea, a devenit mai blânid, alunecând uneori spre o sfioşenie totală. Chiar şi trăsăturile feţei lui purtau urmele acestei stări de spirit şi pe buzele sale apăru un zâmbet tandru… Probabil, că în el sălăşluiau cele mai bune sentimente creştine, acele sentimente care şi-au găsit tot mai des expresia în lucrările sale. Aşa a fost el la întoarcerea sa din străinătate.”

Feodor Mihailovici însuşi şi-a amintit, mai târziu, cu recunoştinţă viaţa noastră în străinătate.

Rudele şi cunoştinţele au observat o mare schimbare şi la mine: dintr-o fată sfioasă şi timidă, am devenit o femeie cu un caracter ferm, pe care n-o mai putea speria lupta cu vicisitudinile vieţii, mai exact cu datoriile care au atins până la întoarcerea noastră la Petersburg suma de douăzeci şi cinci de mii de ruible. Mi-a rămas caracterul meu vesel şi optimist, dar nu mă manifestam aşa decât în familie, printre rude şi prieteni. Faţă de străini şi, mai ales, faţă de bărbaţi mă purtam cum nu se poate mai reţinut, limitându-mă la o politeţe rece şi mai mult tăceam şi ascultam atentă, decât îmi exprimam gândurile. Prietenele mele îmi spuneau că am îmbătrânit mult în aceşti patru ani şi-mi reproşau că nu acord atenţie înfăţişării mele, că nu mă îmbrac şi nu mă pieptăn în ton cu moda. Eram de acord cu ele şi totuşi nu voiam să mă schimb cu nimic. Eram ferm convinsă că Feodor Mihailovici mă iubeşte nu numai pentru înfăţişarea mea, ci şi pentru mintea şi caracterul meu şi că în acest timp am reuşit să ne „altoim sufletele”, cum spunea el. Iar înfăţişarea mea desuetă şi vădita evitare a societăţii masculine nu puteau să aibă decât o influenţă pozitivă asupra soţului meu, deoarece nu-i creau pretexte pentru manifestarea unei laturi rele a caracterului său – o gelozie lipsită de orice justificare.

Partea a cincea DIN NOU ÎN RUSIA

REÎNTOARCEREA ÎN ŢARA.

Pe 8 iulie 1871, într-o zi senină şi călduroasă, ne-am întors la Petersburg, după o şedere de patru ani în străinătate. De la gara Varşavski am mers pe prospectul Izmailovski şi am trecut prin faţa bisericii sf. Treimi, unde avusese loc cununia noastră. Soţul meu şi cu mine ne-am închinat, mititica noastră, privindu-ne pe noi, s-a închinat şi ea.

— Ei, Anecika, spuse Feodor Mihailovici, am fost fericiţi, nu-i aşa, în cei patru ani pe care i-am trăit în străinătate, deşi uneori ne-a venit greu. Ce-o să ne dea viaţa din Petersburg? Tot viitorul nostru e în ceaţă… Prevăd că ne aşteaptă dificultăţi şi nelinişti, înainte de a ne putea pune pe picioare. Nu-mi pun speranţa decât în ajutorul Domnului!

— De ce să ne amărâm dinainte, căutam eu să-l liniştesc, să sperăm că Domnul nu ne va părăsi! Esenţialul e că visul nostru s-a înfăptuit şi suntem din nou în ţară!

Ne-am oprit la hotelul de pe strada Bolşaia Koniu-şennaia, dar n-am stat acolo decât două zile. Să rămî-nem acolo, acum când aşteptam un nou memlbru al familiei era incomod şi prea scump. Am închiriat două camere mobilate la etajul al doilea al casei nr. 3 de pe prospectul Ekateringofski. Am ales acest cartier, ca fetiţa noastră să poată să-şi petreacă zilele călduroase ale lui iulie şi august în parcul Iusupovski, aflat prin apropiere.

Chiar în primele zile ale sosirii noastre, am fost vizitaţi de rudele lui Feodor Mihailovici şi întâlnirea a fost foarte amicală. În cei patru ani situaţia Emiliei Feo-dorovna se îmbunătăţise: fiul ei mai mare, Feodor Mihailovici, devenise un muzician excelent şi avea multe lecţii convenabile de pian. Cel de al doilea fiu, Mihaii Mihailovici, lucra la o bancă. Fiica ei, Ekaterina Mihai-lovna, avea şi ea angajamente ca Stenografă, aşa că familia o ducea destul de bine. În afară de asta, Emilia Feodorovna se obişnuise între timp eu gândul că Feodor Mihailovici, având acum familie, n-o poate ajuta decât în cazuri extreme.

Doar Pavel Alexandrovici nu putea nicicum să renunţe la gândul că „tata”, cum continua să-l numească cu încăpăţânare pe Feodor Mihailovici, este obligat să-l întreţină nu numai pe el, dar şi familia lui. Dealtfel, l-am primit cu amabilitate, mai ales pentru faptul că mi-a plăcut mult soţia lui, Nadejda Mihailovna, cu care se căsătorise abia în aprilie. Era o femeie drăguţă, nu prea înaltă, modestă şi deşteaptă. N-am putut pricepe cum de s-a hotărât să se mărite cu un om atât de imposibil ca Pavel Alexandrovici. Îmi părea sincer rău de ea: presimţeam cât de greu o va duce.

La apt zile după sosirea noastră la Petersburg, pe 16 iulie, s-a născut primul nostru fiu, Feodor. În ajun m-am simţit prost. Feodor Mihailovici, care s-a rugat toată ziua şi toată noaptea pentru o naştere uşoară, a hotărât, după cum mi-a spus mai târziu, ca în cazul când se va naşte un băiat, fie şi cu zece minute înainte de miezul nopţii, să-l numească Vladimir, numele cneazului Vladimir, trecut în rândul sfinţilor şi care se sărbătoreşte pe cincisprezece iulie. Copilul s-a născut, însă, pe 16 şi a primit numele de Feodor, în cinstea tatălui său, cum hotărâsem mai demult. Feodor Mihailovici era foarte fericit şi că s-a născut un băiat, şi că „evenimentul” care-l îngrijora atât s-a desfăşurat normal.

După ce m-am mai întremat, ne-am botezat băiatul. Naşul lui (ca şi al celorlalte două fete) a fost prietenul lui Feodor Mihailovici, cunoscutul poet Apollon

Nikolaevici Maikov. Iar drept naşă, Feodor Mihailovici a ales-o pe fiica noastră Liubocika, care pe atunci n-avea nici doi ani.

La sfârşitul lui august, soţul meu a plecat la Moscova şi a primit de la redacţia revistei Russki vestnik o parte din onorariul pentru romanul Demonii, care se tipărea în 1871. N-a primit prea mulţi bani, cu toate acestea a apărut posibilitatea să ne mutăm din camere mobilate într-un apartament de iarnă. Principala noastră dificultate consta în faptul că n-am avut nici un fel de mobilă. Mi-a venit ideea să mă duc la Apraksin Dvor şi să-i întreb pe negustorii de mobilă de acolo, dacă n-ar fi de acord să ne vândă mobilă în rate de câte douăzeci şi cinci de ruble pe lună, iar până la achitarea întregii sume mobila rămânând a fi socotită proprietatea negustorului. S-a găsit un negustor care să accepte aceste condiţii şi ne-a dat piese de patru sute de ruble. Dar ce piese erau acelea! Noi, dar din lemn de anin şi brad şi, fără să mai vorbesc cum arătau, fuseseră lucrate atât de prost, încât s-au descleiat toate după trei ani şi a trebuit să le schimbăm cu altele noi. Eram, însă, bucuroasă şi de această mobilă: ne dădea posibilitatea să avem locuinţa noastră proprie. Nu mai era cu putinţă să rămânem în camere mobilate: în afara diverselor inconveniente, soţul meu, din cauza vecinătăţii lu copii mici, a ţipetelor şi a plânsului lor, nu putea nici să doarmă, nici să lucreze.

După ce ne-am înţeles în privinţa mobilei, am început să caut casă. Pavel Alexandrovici s-a oferit să mă ajute. În aceeaşi seară a anunţat că a găsit un apartament excelent, de opt camere, foarte ieftin – o sută de ruble pe lună.

— La ce ne trebuie o locuinţă atât de mare? Îl întrebai uimită.

— Nu e mare de loc: voi o să aveţi un salon, un cabinet, Un dormitor, o cameră pentru copii, noi – un salon, un cabinet şi un dormitor, iar sufrageria va fi comună.

— Ai de gând să locuieşti împreună cu noi? Îl întrebai eu, uluită de impertinenţa lui.

— Cum altfel? Aşa i-am spus şi neveste-mi: când va veni tata, o să stăm împreună.

De data aceasta a trebuit să discut serios cu el şi să-i demonstrez că împrejurările sunt altele şi că în nici un caz n-am să mai fiu de acord să mai stăm împreună. Ca de obicei, Pavel Alexandrovici a început să-mi spună obrăznicii şi să mă ameninţe că se va plânge lui Feodor Mihailovici, dar nici nu l-am mai ascultat. Cei patru ani de viaţă independentă n-au trecut degeaba pentru mine. Pavel Alexandrovici şi-a dus ameninţarea la îndeplinire şi i s-a adresat lui Feodor Mihailovici, care, însă, i-a spus:

— Toată gospodăria am lăsat-o pe mâna soţiei, cum va hotărî ea aşa va fi.

Multă vreme n-a putut să-mi ierte Pavel Alexandrovici eşuarea planurilor sale.

După multe căutări am găsit un apartament pe strada Serpuhovskaia, pe lângă Institutul de Tehnologie, în casa Arhanghelskăi şi l-am închiriat pe numele meu, ca să-mi scutesc soţul de grijile gospodăreşti. Apartamentul era compus din patru camere: cabinetul, unde lucra şi dormea Feodor Mihailovici, salonul, sufrageria şi o cameră mare pentru copii, unde dormeam eu.

În ciuda mobilei proaste, mă mângâiam cu gândul că nu va trebui să cumjpărăm lucruri de gospodărie şi haine groase, deoarece fuseseră date spre păstrare la diverse persoane. Dar, vai, şi nici aici n-am avut noroc.

Vesela de porţelan şi de aramă, ca şi lucrurile de bucătărie, fuseseră lăsate spre păstrare la o cunoscută,

0 domnişoară bătrână. In timpul absenţei noastre ea a murit şi sora ei a dus în provincie tot ce a găsit în casă, fără să mai aleagă ce-i aparţine şi ce nu. Şubele noastre au fost pierdute, la amanet, prin depăşirea termenului de plată a dobânzilor de către doamna care şi-a luat această obligaţie, în ciuda faptului că i-am trimis cu regularitate banii pentru dobânzi. Sticlăria şi porţelanurile pe care i le-am dat în păstrare surorii mele, Măria Grigorievna, au fost sparte de servitoarea căreia

1 s-a poruncit să le spele, iar aceasta, alunecând, a scăpat pe jos tava cu porţelanurile. Această din urmă pierdere m-a întristat mult, deoarece tatăl meu, care fusese un cunoscător în materie şi căruia îi plăcea să umble pe la anticari, a achiziţionat o mulţime de lucruri minunate. După moartea lui mie mi-au revenit câteva ceşti minunate de Vieux-Saxe, Sevres, de pe vremea lui Nicolae I şi de asemenea un serviciu vechi, de cristal. Şi acum îmi pare rău de fermecătoarele ceşti cu păstoriţe şi de paharul cu o muscă desenată atât de viu, că toţi care au băut din paharul acesta căutau s-o prindă. Mult aş da să pot căpăta înapoi aceste dragi amintiri din copilărie! De aceeaşi soartă tristă au avut parte şi lucrurile lui Feodor Mihailovici. Avusese o bibliotecă minunată, la care se gândise mult în străinătate. Biblioteca conţinea multe cărţi primite de la prietenii săi scriitori, cu dedicaţii; erau multe lucrări serioase în materie de istorie şi de rit vechi. Când aim plecat, Pavel Alexandrovici l-a rugat pe soţul meu să lase biblioteca în grija lui, încredinţându-l că-i trebuie pentru studii şi promi-ţându-i s-o înapoieze întreagă; a ieşit la iveală că, având nevoie de bani, a vândut-o pe la anticari. La reproşul meu mi-a răspuns cu impertinenţă că noi suntem de vină, pentru că nu i-am trimis bani la timp.

, Pierderea valoroasei biblioteci l-a mâhnit mult pe Feodor Mihailovici. Alcum nu mai avea posibilitatea să cheltuiască mulţi bani, cum a făcut înainte, pe cărţile care-i erau atât de necesare. In afară de asta, în biblioteca lui erau câteva cărţi rare, imposibil de cumpărat.

O plăcută surpriză pentru mine a constituit-o un coş mare împletit, plin cu hârtii, care a fost în păstrare la una din rudele mele. Cereetându-i conţinutul, am găsit câteva carnete de însemnări referitoare la romanul Crimă i şi pedeapsă şi la câteva mici nuvele, câteva registre ale revistelor Vremea şi Epoha, rămase de la răposatul său frate Mihail Mihailovici şi multă şi felurită corespondenţă. Aceste hârtii şi documente ni s-au dovedit de mare utilitate mai târziu, când a trebuit să fie dovedite sau infirmate unele fapte din viaţa lui Feodor Mihailovici.

II

În septembrie 1871, un ziar a anunţat reîntoarcerea scriitorului Dostoievski din străinătate şi cu asta ne-a făcut cel mai prost serviciu. Creditorii noştri, care până atunci tăcuseră, au apărut imediat cu cereri de plată a datoriilor. Primul şi foarte ameninţător a fost Hinterstein. Nu era vorba de o datorie personală a lui Feodor Mihai-lovici, şi nici de treburile revistei, ci ide fabrica de tutun a răposatului său frate.

Mihail Mihailovici, un om foarte întreprinzător, avea, în afara revistei, şi o fabrică de tutun. Pentru a mări vânzarea, a născocit diferite premii: foarfeci, brice, bri-cege etc. Introduse în cutiile cu ţigări de foi. Aceste surprize au atras mulţi cumpărători. Obiectele de mai sus Mihail Mihailovici le cumpăra de la angrosistul H. Hinterstein. Acesta îi dădea şi pe credit, luând procente însemnate. Când abonamentele la revista Vremea au început să sporească, Mihail Mihailovici s-a achitat treptat de datorii faţă de Hinterstein, pe care-l socotea drept cel mai intolerant dintre creditorii săi. Cu câteva zile înainte de moarte i-a spus cu bulcurie soţiei şi lui Feodor Mihailovici că a „scăpat, în fine, de lipitoarea asta de Hinterstein”.

Când, după moartea fratelui, toate datoriile au trecut în contul lui Feodor Mihailovici, acesta a fost vizitat de d-na Hinterstein, care i-a spus că Mihail Mihailovici i-a rămas dator în jur de două mii de ruble. Feodor Mihailovici şi-a amintit cuvintele fratelui său despre plata datoriilor către Hinterstein şi i-a spus asta, ea, însă, afirma că e vorba de o datorie separată şi că i-a dat banii aceştia lui Mihail Mihailovici fără nilci un fel de document. L-a implorat pe Feodor Mihailovici fie să-i dea banii, fie să-i dea o poliţă, a plâns cu hohote, a căzut în genunchi, i-a spus că soţul ei o va mânca de vie. Feodor Mihailovici, care a crezut întotdeauna în cinstea oamenilor, a crezut-o şi pe ea şi i-a dat două poliţe de câte o mie de ruble. Prima poliţă a fost plătită până în 1867, iar. Plata pentru cea de a doua poliţă, ale cărei dobânzi pe cinci ani mai făceau încă două sute de ruible, Hinterstein a cerut-o imediat după întoarcerea noastră. A trimis o scrisoare ameninţătoare şi Feodor Mihailovici s-a dus la el, cerându-i o păsuire până la Anul nou, când va primi bani pentru romanul său. S-a întors disperat: Hinterstein l-a anunţat că nu mai are de gând să aştepte şi că a hotărât să-i pună sechestru pe avere. Iar dacă nu va fi suficient pentru acoperirea datoriilor, îl va închide pe Feodor Mihailovici la închisoarea datornicilor.

— Dacă am să stau la datornici, departe de familie, dar împreună cu tot felul de oameni străini, o să mai mă pot ocupa de literatură? Îi spuse Feodor Mihailovici. Atunci cum am să-ţi plătesc, dacă mă lipseşti de posibilitatea de a lucra?

— O, sunteţi un scriitor cunoscut şi sunt sigur că o să vă răscumpere imediat Fondul literar, răspunse Hinterstein.

Lui Feodor Mihailovici nu-i plăceau cei care se ocupau pe atunci de Fondul literar. S-a îndoit de ajutorul lor şi chiar dacă i-ar fi fost propus (după cum i-a spus lui Hinterstein), el prefera să stea la închisoare decât să-l primească.

Soţul meu şi cu mine am discutat îndelung cum să aranjăm mai bine treaba asta şi ne-am hotărât să-i propunem lui Hinterstein o altă soluţie: să-i dăm o sută da ruble la început, iar restul să-i plătim în rate de cincizeci de ruble pe lună, cu condiţia ca după Anul nou să achităm restul. Cu propunerea asta soţul meu s-a dus pentru a doua oară la Hinterstein şi s-a întors indignat. Mi-a relatat că, Hinterstein, după o discuţie lungă, i-ar fi spus:

— Dumneavoastră sunteţi un scriitor rus de talent, iar eu nu sunt decât un mic negustor german şi vreau să vă demonstrez că pot să-l închid pe celebrul scriitor rus în închisoarea datornicilor. Fiţi sigur că aşa am să şi fac. I

Asta a fost după victoriosul război franco-prusac şi nemţii au devenit trufaşi şi aroganţi.

Am fost revoltată de o asemenea atitudine faţă de Feodor Mihailovici, dar înţelegeam că ne aflăm în mâi-nile ticălosului şi că n-avem posibilitatea să scăpăm de el. Presimţind că Hinterstein nu se va rezuma la ameninţări, am hotărât să aranjez eu însămi treburile, şi, fără să-i spun nici un cuvânt soţului meu (care mi-ar fi interzis, probabil) despre intenţia mea, m-am dus la Hinterstein.

M-a primit arogant şi mi-a declarat:

— Sau puneţi banii pe masă, sau după o săptămână averea dumneavoastră va fi sechestrată şi vândută la licitaţie, iar soţul dumneavoastră va ajunge în casa lui Tarasov.

— Apartamentul nostru e închiriat pe numele meu, îi răspunsei eu calm, mobila e luată pe datorie, cu plata în rate, şi până la achitarea sumei aparţine negustorului, deci nu poate fi pusă sub sechestru, şi drept doivadă i-am arătat contractul de închiriere şi copia contractului cu negustorul de mobilă. In ceea ce priveşte ameninţarea dumitale cu închisoarea datornicilor, continuai eu, te previn că dacă asta se va întâmpla, am să-l implor pe soţul meu să rămână acolo până la scurgerea termenului. Eu am să mă mut undeva prin apropiere, am să-l vizitez cu copiii şi am să-l ajut să lucreze. Astfel, n-ai să primeşti nici un ban şi în plus ai să fii obligat să plăteşti şi întreţinerea. Iţi dau cuvântul meu de onoare că ai să fii pedepsit pentru încăpăţânarea dumitale!

Hinterstein a început să se plângă de ingratitudinea lui Feodor Mihailovici, care nu voia să-i plătească o datorie atât de veche.

— Nu, dumneata trebuie să fii recunoscător soţului meu, i-am ripostat, indignată, pentru faptul că i-a dat soţiei dumitale poliţa pentru o datorie care poate că a fost plătită de multă vreme. Dacă Feodor Mihailovici i-a dat-o, a făcut-o numai din generozitate şi din milă. Soţia dumitale a plâns şi a spus că ai fi mâncat-o de vie. Dacă ai să îndrăzneşti să-ţi duci ameninţarea la îndeplinire, am să descriu toată această istorie şi am s-o

Aşa i se spunea în mod curent închisorii pentru datornici, ce se afla în casa lui Tarasov. (N. aut.)

Detenţiunea datornicului stingea datoria. Pentru 1200 de ruble era prevăzut un termen între 9 şi 14 luni. (N. aut.)

Creditorul trebuia să plătească întreţinerea datornicului aflat în detenţiune. (N. aut.) public în Sin otecestva. Să vadă toată lumea de ce sunt capabili nemţii cei „cinstiţi”!

Mi-am ieşit din fire şi i-am vorbit fără să-mi aleg cuvintele. De data aceasta mânia m-a ajutat. Neamţului i s-a făcut frică şi m-a întrebat ce pretenţii am.

— Aceleaşi, de care ţi-a vorbit ieri soţul meu.

— Bine, daţi-mi banii.

Am cerut o înregistrare amănunţită a înţelegerii noastre, deoarece îmi era teamă că Hinterstein se va răzgândi mai târziu şi va începe iar să ne chinuiască. M-am întors acasă victorioasă, ştiind că am asigurat pentru un timp liniştea soţului meu.

HI înainte de a povesti lupta noastră cu creditorii, care a mai ţinut încă zece ani, aproape până la moartea lui Feodor Mihailovici, vreau să explic cum anume au apărut datoriile astea care ne-au torturat pe amândoi.

O foarte mică parte din ele, două-trei mii, au fost făcute personal de Feodor Mihailovici. In cea mai mare parte erau datoriile lui Mihail Mihailovici, făcute cu fabrica de tutun şi cu revista Vremea. După moartea neaşteptată a lui Mihail Mihailovici (n-a fost bolnav decât trei zile) familia lui, soţia şi patru copii obişnuiţi să trăiască îndestulat, chiar larg, au rămas absolut lipsiţi de mijloace. Feodor Mihailovici, care pe vremea aceea era văduv şi n-avea copii, a socotit că e de obligaţia lui să plătească datoriile fratelui său şi să-i susţină familia. Probabil că ar fi reuşit să-şi realizeze nobila intenţie, dacă ar fi fost un om practic şi prudent. Din păcate, credea prea mult în cinstea şi în nobleţea oamenilor. Când am auzit mai târziu povestirile unor martori despre modul în care Feodor Mihailovici dădea poliţe şi cânld am aflat din vechile scrisori amănuntele multor fapte, am fost uimită de lipsa aproape infantilă de spirit practic. Îl înşelau şi-i luau poliţe toţi care xi-aveau ruşine şi cărora nu le era lene s-o facă. Cât a trăit fratele său, Feodor Mihailovici nu se amesteca în treburile financiare ale revistei şi nu ştia cum stau lucrurile. După moartea fratelui său, soţul meu, care a preluat editarea revistei Epoha, a trebuit să preia şi datoriile legate de editarea revistei Vremea, datorii pentru tipografie, hârtie, legătorie etc. In afară de colaboratorii revistei Vremea pe care-i cunoştea personal, au început să vină la el oameni absolut necunoscuţi care-l asigurau că răiposatul Mihail Mihailovici le-a rămas dator. Aproape nimeni n-a adus nici un fel de dovezi, dar Feodor Mihailovici, care credea în cinstea oamenilor, nici nu le-a cerut. Feodor Mihailovici (după cum mi s-a relatat) îi spunea de obicei solicitantului:

— Acum n-am deloc bani, dar dacă vreţi pot să vă dau o poliţă. Vă rog doar să nu-mi cereţi prea repede banii, am să vi-i plătesc când am să pot.

Oamenii luau poliţele, promiteau să aştepte, dar, bineînţeles, nu-şi ţineau promisiunile şi protestau poliţele imediat. Am să relatez un fapt pe care l-am extras din documente.

X., un scriitor de mâna a doua, care-şi publica lucrările în Vremea, a venit la Feodor Mihailovici şi i-a cerut să-i achite două sute cincizeci de ruble pentru o nuvelă care fusese publicată în revistă încă în timpul vieţii lui Mihail Mihailovici. Ca de obicei, soţul meu n-a avut bani şi i-a propus o poliţă. X. i-a mulţumit fierbinte, i-a promis că va aştepta până i se vor aranja treburile lui Feodor Mihailovici şi l-a rugat să-i dea o poliţă fără termen, ca să nu fie obligat s-o protesteze. Cit de uimit, însă, a fost Feodor Mihailovici, când după două săptămâni i s-a cerut să plătească poliţa şi a fost ameninţat cu sechestrul. Feodor Mihailovici s-a dus la X. să-i ceară explicaţii. Acesta s-a fâstâcit, a început să se justifice, să-l asigure că propiietăreasa a vrut să-l dea afară din casă, iar el, adus la disperare i-a dat poliţa, dar a pus-o să-şi dea cuvântul că va mai aştepta cu cererea banilor. I-a promis să mai vorbească o dată cu ea, s-o convingă etc. Bineînţeles că n-a ieşit nimic din tratativele întreprinse şi Feodor Mihailovici s-a văzut obligat să împrumute bani, cu o mare dobândă, ca să achite această datorie.

După vreo opt ani, cercetmd cu un prilej hârtiile lui Feodor Mihailovici, am găsit registrul revistei Vremea.

Puteţi să vă închipuiţi uimirea şi indignarea mea, când am dat peste o chitanţă, semnată de scriitorul X., de primire de la Mihail Mihailovici a banilor pentru această povestire! I-am arătat-o soţului meu şi am auzit drept răspuns:

— Ei, n-am crezut că X. e capabil să mă înşele! La ce poate să-l ducă nevoia pe om!

După părerea mea, cea mai mare parte a datoriilor pe care Feodor Mihailovici şi le-a asumat au fost de acest gen. Erau în jur de douăzeci de mii, iar cu dobân-zile se ridicau, la întoarcerea noastră din străinătate, la circa douăzeci şi cinici de mii. Le-am plătit timp de treisprezece ani. Abia cu un an înainte de moartea soţului meu, am putut, în sfârşit, să ne achităm şi să răsuflăm uşuraţi, fără să ne mai fie teamă că vom fi chinuiţi de înştiinţări, explicaţii, ameninţări cu sechestru şi cu vânzarea lucrurilor din casă etc.

Pentru plata acestor datorii fictive, Feodor Mihailovici a trebuit să lucreze mai presus de puterile sale şi totuşi să-şi refuze sieşi şi să refuze şi familiei nu numai bunăstarea şi confortul, dar chiar şi strictul necesar. Cu cât am fi putut trăi mai fericiţi, mai mulţumiţi şi mai liniştiţi cei paisprezece ani ai căsniciei noastre, dacă asupra noastră n-ar fi planat mereu grija achitării datoriilor.

Şi cât ar fi câştigat sub aspect artistic lucrările soţului meu, dacă n-ar fi avut aceste datorii şi şi-ar fi putut scrie romanele fără grabă, să le verifice şi să le cizeleze înainte de a le înmâna tiparului. In literatură şi în societate lucrările lui Dostoievski sunt adesea comparate cu lucrările unor alţi scriitori de talent şi lui Dostoievski i se reproşează deseori o excesivă complicare, încâlcirea şi lipsa de organizare din romanele sale, în timp ce lucrările altor scriitori sunt finisate, iar cele ale lui Turgheniev, de pildă, sunt cizelate ca nişte bijuterii. Dar se întâmplă arareori ca cineva să-şi amintească şi să cântărească împrejurările în care au trăit şi au lucrat alţi scriitori şi împrejurările în care a trăit şi a lucrat soţul meu. Aproape toţi ceilalţi (Tolstoi, Turgheniev. Goncearov) au fost nişte oameni sănătoşi şi asi-i guraţi materialiceşte, avâmd deplina posibilitate săşi gândească şi să-şi finiseze lucrările. Iar Feodor Mihailo-vici suferea de două boli grele, avea o familie grea, datorii şi era frământat de grija zilei de mâine şi a plinii de toate zilele. Exista vreo posibilitate să-şi cizeleze lucrările? De câte ori nu se întâmplase în ultimii paisprezece ani ai vieţii lui, ca două, trei capitole să fi fost deja tipărite în revistă, ca cel de al patrulea să fie dat la cules, cel de al cincilea să fi fost trimis prin poştă la Russki vestnik, iar celelalte să nu fi fost decât concepute, nu şi scrise. Şi adesea, Feodor Mihailovici, citind un capitol deja tipărit al vreunui roman de-al său, îşi dădea seama clar de o greşeală şi era disperat la gândul că şi-a stricat lucrarea.

— Dacă aş putea să capăt înapoi manuscrisul, spunea el uneori, dacă aş putea să-l corectez! Acum văd unde e dificultatea, văd de ce nu-mi iese romanul. Poate că mi-am „omorât” de tot ideea.

Şi era o mâhnire sinceră, mâhnirea artistului care şi-a văzut clar greşeala şi care nu mai are posibilitatea s-o corecteze. Da, din nefericire, uneori nu avea această posibilitate: îi trebuiau bani pentru trai, pentru plata datoriilor şi din pricina aceasta era nevoit, în ciuda bolii, uneori a doua zi după criză, să lucreze, să se grăbească, abia să-şi mai verifice manuscrisul, ca să fie trimis la timp şi ca să-şi poată lua mai repede banii. Şi niciodată în viaţă (exceptând prima lui lucrare Oameni sărmani) n-a putut Feodor Mihailovici să scrie fără grabă, gândind temeinic planul romanului şi analizân-du-i toate detaliile. Nu i-a fost dat lui Feodor Mihailovici să aibă parte de fericirea asta mare şi ăsta i-a fost gândul cel mai scump, dar, vai, nerealizabil!

Datoriile pe care şi le-a asumat Feodor Mihailovici i-au fost păgubitoare şi din punct de vedere economic: în timp ce scriitorii asiguraţi materialiceşte (Turgheniev, Tolstoi, Goncearov) ştiau că revistele se băteau pe romanele lor şi primeau cinci sute de ruble pe coala de autor, Dostoievski, neasigurat cum era, trebuia să-şi propună singur lucrările revistelor şi, cum cel care propune este întotdeauna în pierdere, era plătit sensibil mai prost de aceleaşi reviste. Astfel, a primit pentru romanele Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi Demonii o sută cincizeci de ruble pe coala de autor; pentru romanul Adolescentul două sute cincizeci de ruble şi numai pentru ultimul său roman, Fraţii Karamazov, a primit trei sute de ruble pe coala de autor.

Mă cuprinde un sentiment de amărăciune, când mi-amintesc de câte lucruri am fost lipsită din cauza acestor datorii străine, datoriile unui om pe care nu l-am văzut niciodată, şi, în plus, nişte datorii fictive, pe nişte poliţe luate prin înşelăciune de la soţul meu de către nişte oameni incorecţi. Toată viaţa mea de atunci a fost întunecată de gânduri de unde să fac rost de o anume sumă de bani necesară la o anume dată; unde şi pentru cit să amanetez un lucru; cum să fac ca Feodor Mihailovici să nu afle de vizita vreunui creditor sau de amanetarea vreunui lucru. Aşa s-a dus tinereţea mea, mi s-a zdruncinat sănătatea şi mi-au slăbit nervii.

Amărăciunea e şi mai mare când mă gândesc că jumătate din aceste neplăceri ar fi putut fi evitate, dacă printre prietenii soţului meu s-ar fi găsit nişte oameni cumsecade, care ar fi vrut să-l dirijeze pe Feodor Mihailovici în problema, necunoscută lui, a conducerii unei reviste. Mi s-a părut întotdeauna de neînţeles şi crud faptul că oamenii, pe care Feodor Mihailovici îi socotea prieteni, cunoscând lipsa lui aproape infantilă de spirit practic, credulitatea lui excesivă, bolile lui, au putut să-l lase să se descurce singur în toate pretenţiile şi datoriile rămase după moartea lui Mihail Mihailovici. Oare n-au putut să-l ajute, să cerceteze toate pretenţiile şi să ceară dovezi pentru fiecare datorie în parte? Sunt convinsă că multe din pretenţii nici n-ar mai fi apărut, dacă s-ar fi aflat că vor fi cercetate nu numai de credulul Feodor Mihailovici. Dar, vai, printre prietenii şi admiratorii lui Feodor Mihailovici nu s-a găsit nici măcar un om cumsecade, care să fi fost dispus să-şi sacrifice timpul şi să-i facă un serviciu real. Tuturor le părea rău de Feodor Mihailovici, toţi îl compătimeau, dar toate astea nu erau decât „vorbe, vorbe, vorbe”.

O să mi se spună, poate, că prietenii lui Feodor Mihailovici erau poeţi şi romancieri şi că nu se pricepeau deloc la treburile practice. La asta voi răspunde că toţi aceşti oameni se pricepeau foarte bine să-şi aranjeze

— Amintiri – c. 174} treburile lor personale. O să mi se răspundă, poate, că Feodor Mihailovici dorea să fie independent şi că n-ar fi admis să fie dirijat. Dar nici această replică n-ar fi exactă. Mi-a predat cu plăcere toate treburile sale, îmi asculta şi-mi urma sfaturile, deşi la început nu mă putea socoti, desigur, o administratoare experimentată. Aceeaşi încredere ar fi avut-o şi faţă de ajutorul prietenilor, dacă i-ar fi fost oferit. Mă gândesc cu un sentiment de amară supărare, pentru Feodor Mihailovici, la astfel de prieteni şi la astfel de relaţii prieteneşti.

IV

La începutul reîntoarcerii noastre în Rusia am nădăjduit să pot plăti o parte din datorii prin vânzarea casei ce mi-a fost dată ca zestre. Am aşteptat cu nerăbdare întoarcerea mamei de la Dresda, era acolo pentru nunta fratelui meu, şi întoarcerea surorii mele de la Roma.

— În absenţa mamei sora mea fusese cea care ne administrase casele. Primăvara, însă, s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit la Roma, în ziua de 1 mai 1872. După moartea ei am aflat că-i dăduse demult soţului ei împuternicirea să-i administreze treburile, iar acesta, plecând adesea din Petersburg cu soţia sa, şi-a transmis împuternicirea unui cunoscut de-al său. Acest domn, care s-a folosit timp de trei-patru ani de veniturile de pe case, n-a găsit de cuviinţă, să plătească impozitele. S-au adunat restanţe importante şi casele au fost scoase la licitaţie. N-am avut bani să plătim restanţele şi să salvăm casele de licitaţie, dar am nădăjduit că vor fi cumpărate la un preţ bun şi că mama va primi banii pe care mi-i va da în locul casei. Din păcate, speranţele mele nu s-au adeverit. Domnul care ne-a administrat casele a încheiat înţelegeri fictive cu nişte intermediari. Cărora, cică, le arendase casele pentru zece ani, primind banii înainte. Speculaţia aceasta a ieşit la iveală doar la licitaţie şi, evident, nu s-au mai găsit doritori să ne cumpere casele. Atunci ticălosul le-a cumpărat plătind restanţele faţă de stat, adică, pentru câteva mii, a pus mâna pe trei case, două acareturi mari şi un lot uriaş de teren. Astfel, pentru mama, fratele meu şi cu mine n-a mai rămas nimic. Am fi putut, desigur, să începem un proces, dar ne lipseau banii necesari. În afară de asta, dacă l-am fi deschis, ar fi trebuit să-l tragem la răspundere şi pe soţul surorii mele. Asta ne-ar fi certat şi am fi fost lipsiţi de posibilitatea de a-i vedea pe orfani, pe care-i iubeam mult. Greu mi-a mai fost să renunţ la singura speranţă de a ne îndrepta situaţia noastră tristă!

La început, îi lăsam pe creditori să ducă tratative direct cu Feodor Mihailovici. Dar rezultatele acestor tratative au fost proaste: creditorii vorbeau impertinent cu soţul meu, îl ameninţau cu sechestrul şi cu închisoarea datornicilor. După discuţiile astea, Feodor Mihailovici era cuprins de disperare, umbla ore întregi prin cameră, se trăgea de părul de pe tâmple (gestul lui obişnuit de nervozitate) şi repeta:

— Şi ce-o să facem, ce-o să facem acum?

Iar a doua zi avea o criză de epilepsie.

Îmi părea foarte rău de soţul meu şi, fără să-i spun nimic m-am decis să duc eu tratative cu creditorii. Ce oameni ciudaţi s-au perindat pe la mine! Erau, mai ales, traficanţi de poliţe: văduve de funcţionari, proprietărese de camere mobilate, ofiţeri în retragere, avocaţi de speţă joasă. Toţi aceştia cumpăraseră poliţele pe nimic, dar voiau să primească pe ele întreaga sumă. Mă ameninţau şi cu sechestrul şi cu închisoarea datornicilor, dar între timp învăţasem cum să discut cu ei. Argumentele mele erau aceleaşi ca şi în discuţia cu Hinterstein. Văzând că ameninţările sunt inutile, creditorii cădeau de acord şi în locul poliţei lui Feodor Mihailovici încheiam noi înţelegeri. Dar cât îmi era de greu să le achit la termenul propus! La ce subterfugii trebuia să recurg: să împrumut de la rude, să amanetez lucruri, să-mi refuz mie şi familiei cele necesare!

Banii îi primeam neregulat şi totul depindea de modul în care lucra Feodor Mihailovici. Eram nevoiţi să rămânem datori pentru casă, la magazine, şi când primeam bani, patru-cinci sute de ruble deodată (soţul meu mi-i dădea întotdeauna), nu rămâneam adesea decât cu douăzeci şi cinci-treizeci de ruble.

Vizitele creditorilor nu puteau trece totdeauna neobservate de soţul meu. Mă interoga cine şi de ce a venit şi, văzând că nu vreau să-i spun, îmi reproşa că am secrete. Aceste plângeri s-au reflectat şi în unele din scrisorile sale. Nu puteam, însă, să fiu sinceră cu Feodor Mihailovici. Avea nevoie de linişte pentru lucru. Iar neplăcerile îi provocau de regulă crize de epilepsie care-l împiedicau să lucreze. Trebuia să-i ascund cu grijă tot ce putea să-l irite sau să-l supere, chiar cu riscul de a părea că-i ascund ceva. Cât de grele au fost toate? Şi viaţa asta a trebuit s-o duc aproape treisiprezece ani!

Mi-amintesc cu amărăciune şi cererile lipsite de tact ale rudelor soţului meu. Oricât de puţini bani am fi avut. Feodor Mihailovici nu se considera îndreptăţit să-i refuze pe fratele său Nikolai Mihailovici, pe fiul său vitreg, iar în cazuri urgente şi pe alte neamuri. In afara de o sumă fixă (cincizeci de ruble pe lună), „fratele Kolea; mai primea câte cinci ruble de oâte ori ne vizita. 52 Era un om drăguţ şi demn de milă, îl iubeam pentru delicateţea şi bunătatea lui, şi totuşi mă supăram când începea să ne viziteze prea des, sub diferite pretexte: să-i felicite pe copii cu ocazia zilei de naştere sau a onomasticii, să vadă cum mai stăm cu sănătatea etc. Nu era vorba de zgâreenie, ci de gândul chinuitor că n-avem în casă decât douăzeci de ruble, că a doua zi e un termen de plată şi că va trebui din nou să amanetez nişte lucruri.

Mă enerva, însă, în mod deosebit Pavel Alexandro-vici. Acesta nu cerea, ci pretindea şi era profund convins că era dreptul lui s-o facă.

De câte ori primea mulţi bani, Feodor Mihailovici îi dădea neapărat fiului său vitreg o sumă importantă. Acesta, însă, avea întotdeauna nişte nevoi urgente şi venea la tatăl său vitreg după bani, deşi ştia foarte bine cât de greu o ducem materialiceşte.

— Ce-i cu papă? Cum o duce cu sănătatea? Mă întreba el, intrând în casă. Trebuie neapărat să vorbesc cu el: am mare nevoie de patruzeci de ruble.

— Ştii bine că n-am primit nimic de la Katkov şi că n-avem nici un ban, îi răspundeam eu. Mi-am amanetat astăzi broşa pentru douăzeci şi cinci de ruble. Uite chitanţa!

— Ei şi? Mai amanetează ceva.

— Am amanetat totul.

— Îmi trebuie neapărat banii, insista fiul vitreg, am o cheltuială de făcut.

— O faci când vom primi banii.

— Nu pot s-o amin.

— Dar n-am bani!

— Şi cemi pasă? Fă rost de undeva.

Începeam să-l rog pe Pavel Alexandrovici să nu ceară de la tatăl său vitreg patruzeci de ruble, ci numai cincisprezece, ca să-mi rămână şi mie măcar cinci ruble pentru a doua zi. După multe rugăminţi, Pavel Alexandrovici ceda, crezând probabil că-mi face un mare serviciu. Şi-i dădeam soţului meu cincisprezece ruble, pentru fiul lui vitreg, gândindu-mă cu tristeţe că am fi trăit liniştiţi trei zile cu banii ăştia, pe când aşa, a doua zi va trebui iar să amanetez ceva. Nu pot să uit câtă durere şi câte neplăceri mi-a produs acest om imposibil!

Poate că unii se vor mira cum de n-am protestat împotriva unor asemenea cereri impertinente de bani. Dacă, însă, m-aş fi certat cu Pavel Alexandrovici, acesta i sar fi plâns imediat lui Feodor Mihailovici, ar fi ştiut să denatureze totul, să apară în chip de om jignit, ne-am fi certat şi toate astea ar fi avut o influenţă nefastă asupra soţului meu. Ii păzeam liniştea şi preferam să sufăr eu şi să-mi refuz orice, numai să fie pace în familie.

V în ciuda insolenţei creditorilor şi a permanentei lipse de bani, mi-aduc aminte cu plăcere, totuşi, de iama lui 187172. Măcar şi faptul că eram din nou în ţară, în mijlocul ruşilor şi a tot ce e rusesc, reprezenta o mare fericire pentru mine. Feodor Mihailovici fusese şi el extrem de bucuros să se vadă cu prietenii şi, mai ales, să observe viaţa curentă din Rusia. Feodor Mihailovici a reînnoit relaţiile cu mulţi dintre foştii săi prieteni, iar la ruda sa, profesorul M. I. Vladislavlev, a avut ocazia să se întâlnească cu multe personalităţi din lumea ştiinţei; cu unul dintre ei, V. V. Grigoriev (orientalistul), 53 Feodor Mihailovici discuta cu deosebită plăcere. La prinţul V. P. Meşcerski, editorul revistei Grajdanin, u l-a cunoscut pe T. I. Filippov şi întreg cercul său, 55 care miercurea lua masa la Meşcerski. Tot aici s-a întâlnit cu K. P. Pobedonosţev, 56 de care -a apropiat mai târziu şi prietenia aceasta s-a păstrat până la moarte.

Îmi amintesc că în iarna aceea venea la Petersiburg N. I. Danilevski, stabilit în Crimeea, şi Feodor Mihailovici, ştiindu-l din tinereţe un adept fervent al lui Fourier şi preţuindu-i mult cartea Rusia şi Europa, a vrut să reia cu acesta relaţiile de altădată. L-a invitat pe Danilevski la noi la dejun, odată cu alţi câţiva bărbaţi inteligenţi şi talentaţi (am reţinut câteva nume: Maikov, Lamanski, Strahov). Discuţia lor sa prelungit până noaptea târziu.

În aceeaşi iarnă, P. M. Tretiakov, patronul celebrei galerii57 de pictură din Moscova, l-a rugat pe soţul meu să-i permită să i se facă un portret pentru această galerie. Pentru scopul acesta a venit de la Moscova celebrul pictor V. G. Perov. Înainte de a-şi începe lucrul, Perov ne-a vizitat zilnic timp de o săptămână; îl surprindea pe Feodor Mihailovici în cele mai diverse dispoziţii, discuta cu el, îl provoca la dispute şi a reuşit să surprindă cea mai caracteristică expresie a soţului meu şi anume aceea când Feodor Mihailovici era cufundat în gândurile sale legate A.e scris. Se poate spune că Perov a surprins în portretul său „momentul creaţiei la Dostoievski”. O asemenea expresie a lui Feodor Mihailovici am remarcat-o de multe ori, când intram la el, îl vedeam că „priveşte în sine”, parcă, şi ieşeam fără să-i mai spun nimic. Ca să aflu pe urmă că Feodor Mihailovici fusese atât de preocupat de cugetările sale, că nici nu m-a observat intrând şi nici nu credea că aş fi făcut-o.

Perov era un om inteligent şi drăguţ şi soţului meu îi plăcea să stea de vorbă cu el. Asistam întotdeauna la şedinţele de lucru şi am păstrat despre Perov cea mai bună amintire.

Iarna trecu repede şi veni primăvara lui 1872, iar odată cu ea un şir întreg de nenorociri, care au lăsat în urma lor pentru multă vreme urme de neşters.

VI ANUL 1872. VARA.

Un proverb spune că „o nenorocire nu vine niciodată singură” şi în viaţa aproape fiecărui om există o perioadă întreagă cu o serie de cele mai diverse şi mai neaşteptate necazuri şi nenorociri. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu noi. Nenorocirile noastre au început la sfârşitul anului 1872, când fiica noastră Lilia (avea pe atunci doi ani şi jumătate), alergând prin cameră, cu noi de faţă, s-a împiedicat şi a căzut. Deoarece începuse să ţipe tare, ne-am repezit la ea, am ridicat-o şi am căutat s-o liniştim, ea, însă, continua să plângă şi nu ne lasă să ne atingem de mâna ei dreaptă. Asta nea făcut să ne gân-dim că s-a lovit foarte rău. Feodor Mihailovici, dădaca şi servitoarea au fugit după doctor. Feodor Mihailovici a aflat la farmacie adresa chirurgului celui mai apropiat şi l-a adus după o jumătate de oră. Aproape în acelaşi timp, dădaca a adus un alt doctor, de la spitalul Obuhov-skaia. După ce a cercetat mina lovită, chirurgul a spus că e vorba de o luxaţie, a îndreptat osul şi a înfăşurat mâna într-un bandaj din carton gros. Cel de al doilea doctor a confirmat părerea chirurgului şi neia încredinţat că osul odată pus la loc îşi va reveni repede. Opinia a doi doctori competenţi ne-a liniştit. L-am invitat pe chirurg s-o viziteze pe bolnavă şi acesta a venit timp de două săptămâni în fiecare dimineaţă. Desfăcea bandajul şi ne spunea că totul merge normal. Noi doi îi tot arătam chirurgului că puţin deasupra palmei e o mică umflătură de culoare vineţie. Chirurgul ne asigura că întreaga mânuţă a bolnavei sja umflat şi că e vorba de o obişnuită

M-am văzut obligată să relatez prea amănunţit tot ce am pătimit în vara lui 1872, pentru ca cititorul să înţeleagă scrisorile pe care mi le-a scris Feodor Mihailovici în această perioadă. (N. aut.) hemoragie la luxaţii, oare va trece treptat. Deoarece trebuia să plecăm, chirurgul ne-a propus, pentru mai multă siguranţă, să nu desfacem bandajul până nu vom ajunge la destinaţie. Pe deplin liniştiţi în privinţa nefericitei întâmplări, am plecat pe 15 mai 1872 la Staraia Russa. Alegerea acestei staţiuni pentru vară am făcuto la sfatul profesorului M. I. Vladislavlev, soţul Măriei Mihailovna, nepoata lui Feodor Mihailovici. AÂmândoi ne-au asigurat că la Russa e o viaţă liniştită şi ieftină şi că vara trecută copiii lor s-au îndreptat mult datorită băilor sărate. Feodor Mihailovici, care se îngrijea mult de sănătatea copiilor, a vrut să-i ducă la Russa ca să facă şi ei băi.

Prima noastră călătorie la Staraia Russa a rămas puternic întipărită în memoria mea, ca una din cele mai plăcute amintiri ale vieţii noastre de familie. Deşi iarna lui 18711872 a fost plăcută şi interesantă pentru noi, îneepând cu postul mare ne gândisem să plecăm primăvara undeva mai departe, unde am fi putut să lucrăm şi să nu mai ducem o viaţă publică, ca la Petersburg, ci să trăim aşa cum ne obişnuisem în străinătate, retraşi. Şi iată – visul nostru s-a realizat.

Am plecat într-o dimineaţă caldă, minunată, şi după vreo patru ore am fost la staţia Sosninka, de unde mergeau vapoarele până la Novgorod. In staţie am aflat că vaporul pleacă la unu noaptea şi că va trebui să aşteptăm aici o zi întreagă. Ne-am oprit la un han şi, pentru că în cameră era prea cald, ne-am dus, împreună cu copiii şi cu bătrâna dădacă, să ne plimbăm prin sat. Aici s-a întâm-plat un lucru caraghios: n-am mers nici cinci sute de metri şi am şi întâlnit o femeie cu un copil, faţa căruia era acoperită de pete roşii şi de băşici. Ne-am dus mai departe şi am mai întâlnit trei, patru copii care aveau şi ei pe faţă pete roşii şi băşici. Asta ne-a îngrijorat şi am început să ne gândim dacă nu sunt cumva în sat oameni bolnavi de variolă şi ca nu cumva să ni se îmbolnăvească copiii. Feodor Mihailovici ne-a ordonat pe loc să mergem acasă şi a întrebat-o pe hangiţă dacă n-a fost vreo epidemie în -sat şi -de ce au copiii pete pe faţă. Femeia se supără chiar şi ne răspunse că nu a fost niti o epidemie şi că nu sunt decât „ţânţăroi care-i supără pe ăi mititei”. In privinţa variolei ne-am liniştit repede. N-a trecut nici o oră şi ne-am convins că e vorba într-adevăr de „ţânţăroi”, deoarece şi feţele şi minutele copiilor noştri fuseseră acoperite de înţepături.

La miezul nopţii ne-am suit pe vapor, i-am culcat pe copii, iar noi am mai stat pe punte până pe la trei noaptea, admirând râul şi copacii abia înverziţi de pe mal. Spre ziuă, s-a făcut frig şi m-am dus în cabină, iar Feodor Mihailovici a rămas singur la aer: îi plăceau atât de mult nopţile albe!

Pe la şase dimineaţa am simţit că cineva mă atinge de umăr. Mă ridic şi aud vocea lui Feodor Mihailovici:

— Ania, vino pe punte, să vezi un tablou minunat!

Tabloul era într-adevăr uimitor şi de dragul lui puteai să laşi somnul. Mai târziu, când mi-aminteam de Novgorod, tabloul acesta apărea înaintea ochilor mei.

Era o dimineaţă minunată de primăvară, soarele lumina puternic malul opus al râului, pe care se înălţau zidurile albe şi crenelate ale Kremlinului şi ardeau cupolele catedralei Sfânta Sofia, iar în aerul rece răsunau puternic clopotele care chemau la utrenie. Feodor Mihailovici, oare iubea şi înţelegea natura, era într-o dispoziţie de încântare ce mi s-a transmis, involuntar, şi mie. Am stat multă vreme unul lângă altul în tăcere, fiindu-ne parcă teamă să nu destrămăim farmecul. Dealtfel, starea aceasta de bucurie a ţinut toată ziua – de multă vreme nu ne-am mai simţit atât de bine şi de liniştiţi!

Când s-au trezit copiii, am trecut pe un alt vapor, care mergea la Staraia Russa. Erau puţini pasageri şi am putut să ne aranjăm bine. Şi era şi plăcut de mers: lacul Iknen era liniştit ca o oglindă; datorită cerului senin părea de un albastru delicat şi puteai crede că te afli pe unul din lacurile elveţiene. Ultimele două ceasuri ale drumului vaporul le-a făcut pe râul Polest, un râu sinuos, şi Staraia Russa cu bisericile ei care se văd din depărtare părea ba că se apropie, ba că se depărtează de noi.

În sfârşit, la trei după masă, vaporul s-a apropiat de chei. Ne-am luat lucrurile, ne-am urcat în brecuri şi ne-am dus să căutăm vila preotului Rumeanţev, cea pe care o închiriasem (prin Vladislavlev). Dealtfel, n-a trebuit s-o căutăm prea multă vreme: abia am cotit de pe cheiul râului Pererâtiţa pe strada Piatniţkaia şi birjarul ne spuse: „Uite-l şi pe preot la poartă, pesemne că vă aşteaptă”. Într-adevăr, ştiind că vom veni în jur de 15 mai, preotul şi familia lui ne aşteptau şi erau la poartă. Toată lumea ne-a îintâmpinat cu bucurie şi am simţit imediat că am nimerit la nişte oameni cumsecade. Preotul, după ce l-a salutat pe soţul meu, care venea cu primul birjar, s-a apropiat de cea de a doua birjă, unde eram eu cu Fedea în braţe, şi puştiul meu, care era destul de sălbatic şi care nu admitea săl ia nimeni în braţe s-a întins prieteneşte spre preot, i-a smuls pălăria cu boruri largi şi a aruncat-o la pământ. Toată lumea a izbucnit în râs şi din clipa aceea s-a legat prietenia dintre noi şi părintele Ioann Rumianţev şi venerabila lui soţie Ekaterina Petrovna, prietenie care a ţinut zeci de ani şi care nu s-a încheiat decât odată cu moartea acestor oameni aleşi.

Eram cu toţii obosiţi de drum şi ne-am încheiat această primă zi a vieţii la Staraia Russa într-o dispoziţie plăcută şi veselă.

Dar, Dumnezeule! Cât de puţin îi e dat omului să ştie ce se va întâmpla cu el a doua zi! Şi iată ce s-a întâmplat a doua zi: pe la unsprezece, după micul dejun, am vrut să-i las pe copii să se ducă în grădină, fiindu-mi, însă, jenă de faptul că bandajul de pe mâna fetiţei s-a murdărit, m-ani gândit să tai cartonul în care-i fusese prinsă mânuţa bolnavă şi să-i desfac bandajul, aşa cum îmi permisese chirurgul. Şi iată ce am văzut: în câteva zile mâna s-a dezumflat mult, în schimb se vedea şi mai clar bolfa aceea de deasupra palmei, asupra căreia îi atrăsesem atenţia chirurgului la Petersburg. Iar în partea de sus a mâinii era o adâncitură cam de un deget, deci, era clar că mâna se strâmbase. L-am chemat pe părintele Ioann şi l-am rugat să ne recomande un doctor. Doctorul locuia prin apropiere şi veni repede. După ce a examinat cu atenţie mâma, ne-a spus, spre groaza noastră, că fetiţa n-a avut o luxaţie, că a avut o fractură de os şi pentru că osul n-a fost bine aşezat şi mâna nu s-a pus în ghips sna sudat prost. La întrebarea noastră ce se va întâmpla cu mâna, doctorul nea răspuns că se va strâmba şi mai mult şi că se va deforma; într-un cuvânt, era posibil ca fetiţa noastră să rămână cu o mână chircită.

Prin ce ne-a fost dat să trecem, când am auzit că fetiţa noastră dragă, pe care o răsfăţăm şi o iubeam atât, va fi o invalidă! Mai întâi n-am crezut şi am întrebat dacă nu există un chirurg în oraş. Doctorul ne-a spus că, împreună cu soldaţii care au venit la Russa pentru băi, a venit şi un chirurg militar, dar că nu-l cunoaşte şi că nu poate garanta pentru el. Am hotărât să-l chemăm pe chirurg, iar pe doctor l-am rugat să aştepte., Bunul preot s-a dus după chirurg şi după o jumătate de oră l-a adus pe medicul militar, afumat zdravăn, pe care l-a găsit la un hotel jucând biliard. Obişnuit să aibă de-a face cu soldaţii, medicul nu s-a gândit să se poarte cu mai multă grijă cu mica lui pacientă şi, când i-a cercetat mâna, i-a apăsat atât de care osul, care abia se prinsese, că fetiţa a scos un ţipăt îngrozitor şi a început să plângă.

Spre marea noastră durere, medicul militar a confirmat opinia colegului său, că n-a fost vorba de o luxaţie, ci de o fractură, şi pentru că de atunci au trecut trei săptămâni, osul a avut timp să se prindă, dar că s-a prins prost. Când i-am întrebat pe doctori ce-i de făcut, cei doi ne-au spus că ar trebui spart osul şi, după ce se vor pune bine fragmentele, să se facă un bandaj de ghips şi atunci osul se va suda corect. Ne-au prevenit că operaţia trebuie să fie făcută chiar acum, cât mai repede, până nu sa prins de tot osul. La întrebarea noastră dacă operaţia va fi foarte dureroasă, doctorii ne-au răspuns afirmativ şi chirurgul a adăugat chiar că nu-şi va putea asuma răspunderea unei operaţii atât de grele, având în vedere că fetiţa noastră e atât de palidă şi de firavă.

— Dar nu se poate face operaţia sub cloroform? Întrebă Feodor Mihailovici. I se răspunse, însă, că e periculos să adormi copii atât de mici, pentru că s-ar putea să-i adormi pentru totdeauna.

Cu mare durere îmi amintesc cât am fost de uluiţi şi de nefericiţi. Neştiind ce să facem, i-am rugat pe doctori, care ne grăbeau, să ne dea o zi de gândire. Situaţia noastră a fost într-adevăr tragică: pe de o parte nu puteam să ne lăsăm fetiţa schiloadă şi să nu încercăm să-i îndreptăm mânuţa. Pe de altă parte – cum să încredinţăm operaţia unui chirurg poate neexperimentat (am plătit de curând atât de scump pentru încrederea noastră!) şi căruia îi mai place să şi bea. În plus, nesiguranţa chirurgului privind reuşita operaţiei („doar nu pot să vă garantez că mâna se va prinde bine, poate că va trebui repetată operaţia” – astea au fost vorbele lui), nesiguranţa lui chiar în privinţa faptului dacă mititica noastră va putea sau nu să suporte o operaţie atât de chinuitoare, toate acestea ne-au adus la disperare. Doamne, prin câte am trecut amândoi în ziua aceea, cu gândul la hotărârea pe care trebuia s-o luăm! Feodor Mihailoviei, înnebunit de durere şi de nelinişte, umbla repede de colo-colo pe terasa grădinii, trăgându-şi părul de pe tâmple, ceea ce era la el întotdeauna un semn de extremă emoţie, iar eu aşteptam ca dintr-o clipă într-alta să fie lovit de-o criză şi, privindu-l pe el şi pe fetiţa noastră bolnavă, plângeam. Sărmana copilită, care nu se dezlipea de mine, plângea şi ea. Într-un cuvânt, a fost un coşmar.

Ne-a scos din încurcătură părintele Ioann Rumianţev, care de atunci ne-a şi devenit prieten. Văzându-ne disperarea, ne-a spus:

— Lăsaţi-i încolo pe doctorii noştri: habar n-au de nimic şi nici nu se pricep la nimic. O să se chinuiască fetiţa şi atâta tot. Mai bine mergeţi cu ea la Petersburg şi dacă e nevoie de operaţie, faceţi-o acolo.

Părintele Ioann vorbea cu atâita convingere, ne aducea atâtea argumente, încât ne-a ajutat să ne hotărâm pentru plecarea la Petersburg. Existau, însă, şi serioase argumente împotriva acestei călătorii. Gândiţi-vă numai: ne-am plănuit să petrecem vara în linişte şi singurătate şi să ne facem o rezervă de sănătate pentru iarnă, am găsit o vilă bună, am făcut un drum atât de obositor – şi acum trebuie să ne întoarcem cu întreaga familie în sufocantul Petersburg, unde n-aveam nici casă (am cedat-o înaintea plecării). După ce am plătit pentru vilă o sută cincizeci de ruble, acum trebuia să căutăm o vilă prin împrejurimile Petersburgului şi asta în condiţiile noastre materiale grele, când trebuia să chivernisim fiecare bănuţ. In afară de asta, ne părea rău să lăsăm şi o vilă care ne plăcea şi să ne despărţim de nişte oameni care s-au purtat cu noi cu atâta bunătate.

Părintele ne-a propus şi o altă soluţie, şi anume: să plecăm doar cu Liuba, şi după operaţie să ne întoarcem la Russa, iar pe Fedea, pe dădacă şi pe bucătăreasă să-i lăsăm la vilă. Părintele şi soţia lui, Ekaterina Petrovna, ne-au promis să aibă grijă de copil şi de dădacele lui. Cât vom lipsi. Amândoi, şi preotul şi preoteasa, participau atât de sincer la durerea noastră şi ne-au propus cu atâta căldură să aibă grijă de Fediea, că puteam fi liniştiţi.

Mai era, însă, o împrejurare care ne îngrijora mult: băiatul nostru n-avea decât zece luni şi eu mai continuam să-l alăptez. Eram amândoi pe deplin sănătoşi şi mă gândeam să-l înţarc când îi vor ieşi primii dinţi. Dar, iată, trebuia să-l părăim brusc şi el nu era obişnuit cu nici o altă hrană. Ne-am gândit că schimbarea bruscă a regimului va avea o influenţă negativă asupra lui şi că puştiul se va îmbolnăvi; şi chiar şi asupra sănătăţii mele, oprirea bruscă a alăptării putea să aibă consecinţe neplăcute. Toate acestea ne îngrijorau teribil, dar mila şi teama pentru mititica noastră au învins orice şi am hotărât să plecăm chiar a doua zi la Petersburg.

Ce tristă a fost plecarea noastră! Toată dimineaţa nu m-am despărţit de băieţaşul meu drag; Feodor Mihailovici venea des în camera copiilor şi părea că nu-şi poate lua ochii de la fiul său. In sfârşit, când a venit ora plecării, mi-am alăptat pentru cea din urmă oară băiatul şi l-am strâns cu putere la piept; mi se părea că n-arn să-l mai văd niciodată. Apoi toată lumea s-a aşezat58, ne-am rugat, neam binecuvântat băiatul, care zâmbea vesel, şi cu sufletul plin de nelinişte ne-am dus la vapor.

Trebuie să amintesc încă o dată cu un sentiment de mare recunoştinţă de familia Rumianţevilor. Mulţumită grijii lor totul s-a sfârşit cu bine. Mi s-a povestit mai târziu că puştiul meu, când i s-a făcut foame, mă tot căuta, îi arăta dădacei cu degeţelul lui uşa şi-i spunea: Colo”. Bătrânica îl ducea din cameră în cameră, dar, negăsindUHmă, copilul izbucnea în lacrimi şi respingea mâncarea. N-a dormit toată noaptea. Pe urmă s-a obişnuit să bea lapte şi a fost sănătos tun. Mi-a fost tare dor de Fedea şi am fost foarte decepţionată, când, venind după trei săptărnâni la Russa, am văzut că nu mă recunoaşte deloc, pe mine, mama lui, şi că nu vrea să vină la mine în braţe, că m-a uitat de tot.

Călătoria noastră la Petersburg a lost tristă şi peisajele de pe Ilmen şi de pe Volhov nu ne-au mai reţinut atenţia. Tot ce făceam era să ne păzim fetiţa. Ca să nu se culce noaptea pe mânuţa bolnavă, făceam de gardă, ne schimbam din două în două ore şi aşteptam cu nerăbdare să se termine lunga noastră călătorie.

După cum am mai spus, nu mai aveam locuinţă şi din această pricină ne-am hotărât să ne oprim în apartamentul fratelui meu, I. G. Snitkin, care era nelocuit, deoarece el, cu soţia şi cu mama lui s-au mutat pentru perioada de vară într-o vilă de lângă oraş. Era o zi călduroasă, sufocantă. Primul lucru pe care ni l-a spus servitoarea, când ne-a deschis uşa, a fost:

— Cucoana a bătrână (mama mea) e suferindă.

— Dumnezeule, ce-i cu ea? Unde e? La vilă?

— Nu, e aici, acasă.

Alerg în camera ei şi o văd pe mama, foarte palidă şi slăbită, stând pe divan cu un picior bandajat. Mă apuc s-o descos şi aflu că nenorocirea s-a întâmplat în ziua când mobila noastră a fost transportată în depozitele Kokorevski. Mama n-a fost atentă şi unul din hamali, probabil băut, a scăpat o ladă cu lucruri pe piciorul ei. Degetul mare de la piciorul stâng a fost zdrobit. Doctorul pe care l-a chemat i-a interzis să umble şi i-a spus că nu se va însănătoşi mai devreme de o lună. Reîntoarcerea noastră bruscă, prilejuită de o pricină atât de tristă, a necăjit-o mult pe mama, care-şi iubea mult singura nepoţică. Mama se alarmă, începu să plângă, făcu temperatură mare şi doctorul care o vizită seara spuse că e posibil să fie nevoie să i se amputeze degetul. Vă puteţi imagina disperarea mea, când am aflat de încă o nenorocire.

Imediat după sosire, Feodor Mihailovici se duse la Ivan Martânovici Barei, medicul principal al spitalului Maxiimilianovskaia. Era un vechi cunoscut al lui Feodor Mihailovici, dar, de când ne întorsesem din străinătate, soţul meu nu trecuse încă pe la el. Când s-a întâmplat nenorocirea cu mâna fetiţei, am vrut să ne adresăm lui Darci, dar soţul meu ştia că Barei n-o să ia de la noi bani pentru vizită şi asta ne-a reţinut. Iar ca să ne achităm faţă de Barei cu un cadou n-aveam suficiente mijloace. In afară de asta, chirurgul care a tratat mâna fetiţei ni s-a părut a fi un om priceput şi ne-a şi spus că este vorba de o luxaţie atât de neînsemnată, că e penibil să te adresezi unei celebrităţi, cum era Barei pe vremea aceea. Feodor Mihailovici îşi făcea reproşuri amarnice şi nu şi-a putut niciodată ierta nici lui, şi nici mie (după cum scria) această „neglijenţă a noastră. I. M. Barei l-a primit extrem de amical pe Feodor Mihailovici, l-a certat că nu i s-a adresat de la bun început şi i-a promis că ne va vizita seara. A venit la ora fixată, a reuşit să capteze interesul fetiţei, arătându-i ceasul şi brelocurile sale, îi dezlegă încet mânuţa, fără măcar s-o palpeze ca să n-o doară, şi ne spuse direct că doctorii din Staraia Russa au avut dreptate şi că osul s-a prins strâmb. După părerea lui era puţin probabil ca mâna dreaptă a fetiţei să rămână mai scurtă decât cea stingă, dar ne preveni că adâncitura dintr-o parte a mâinii şi umflătura din partea palmei vor fi vizibile. Ca să îndrepte lucrurile, osul va trebui să fie spart şi lăsat să se prindă sub un bandaj de ghips. Feodor Mihailovici îi spuse că, după câte ştie, e o operaţie extrem de dureroasă şi îi este teamă că fetiţa n-o va suporta.

— N-o să simtă nimic, operaţia va avea loc sub anestezie generală, răspunse Barei.

— Doctorii din Staraia Russa ne-au spus, zise soţul meu, că copiii mici nu pot fi adormiţi, deoarece e foarte periculos.

— Ei bine, doctorii din Staraia Russa pot spune multe, zâmbi chirurgul la observaţia lui Feodor Mihailovici, noi, însă. Îi adormim şi pe sugari şi nu se-ntâmplă nimic.

Când ne-a rugat să-i povestim amănuntele. Barei mă privi cu atenţie. Ochiului său experimentat nu-i scăpă starea mea febrilă.

— Dar dumneata eşti sănătoasă? Mi se adresă el. Ce-i cu faţa asta roşie, ai febră?

A trebuit să recunosc că toată noaptea am avut febră şi că toată ziua m-a durut capul şi să-i explic care este cauza.

Feodor Mihailovici se alarmă teribil şi începu să-ani facă reproşuri că i-am ascuns starea mea.

— Uite ce-i, cucoană, spuse Barei, pe fiica dumitale o s-o facem bine, dar nu mă apuc de operaţie până nu te înzdrăveneşti dumneata. Laptele poate să ţi se urce la cap şi cu asta nu se glumeşte. Trimite pe cineva la farmacie după medicamentele pe oare am să ţi le prescriu şi încearcă să dormi bine.

Aflând că ne găsim într-o casă străină, unde, în plus, mai este şi o bolnavă. Barei ne-a propus să închiriem pentru trei săptămâni o cameră în spitalul Maximilianov-skaia şi să ne mutăm acolo. Nu se aştepta ca osul să se sudeze înainte de trei săptămâni şi nu se apuca de operaţie, dacă nu puteam să rămânem la Petersburg pe timpul acesta, necesar pentru vindecare. Nu-i convenea, evident, ca el, un chirurg atât de bun, să poarte răspunderea unei operaţii nereuşite, poate, datorită doctorului care la Staraia Russa va supraveghea convalescenţa şi va scoate bandajul.

Ne-am hotărât pe loc să ne mutăm a doua zi la spital, iar Barei ne-a promis, dacă va fi posibil, să facă imediat operaţia.

A venit o zi grea pentru noi, o zi plină de îndoieli. Ne-am mutat pe la douăsprezece la spital şi ni s-a alăturat în curând Apollon Nikolaevici Maikov, naşul fiicei noastre. Barei ne rugase încă în ajun ca cineva dintre rudele sau cunoscuţii noştri să asiste la operaţie, şi Feodor Mihailovici a apelat la Maikov.

S-a decis ca fetiţa să fie anesteziată cu cloroform după micul dejun, când obişnuia să aţipească. Dar ea a fost agitată din pricina drumului prin oraş şi a noilor împrejurări şi n-a putut să adoarmă. In cameră îşi făcu apariţia Barei, însoţit de asistentul său, doctorul Glama. Când a aflat că soţul meu şi cu mine am dori să asistăm la operaţie, Barei a protestat.

— Lăsaţi, spuse el, dânsa va leşina, dumneata vei avea o criză şi va trebui să las operaţia ca să vă aduc în simţiri! Nu, trebuie să plecaţi amândoi, iar dacă o să fie nevoie am să trimit după dumneavoastră.

Ne-am binecuvântat de câteva ori fetiţa, am sărutat-o şi, întrucât începuse să adoarmă sub influenţa cloroformului, Barei o luă din mâinile mele şi o puse cu grijă pe pat. Noi doi am ieşit din cameră cu sufletul îndoit, nemaiavând speranţa s-o mai vedem în viaţă pe fetiţa noastră. Servitorul ne duse într-o cameră îndepărtată şi ne lăsă singuri. Feodor Mihailovici era alb ca varul, mâinile îi tremurau, iar eu, de emoţie, abia mă ţineam pe picioare.

— Ania, să ne rugăm Celui-de-Sus să ne ajute şi Domnul nu ne va lăsa! Spuse soţul meu cu o voce întretăiată. Ne-am aşezat amândoi în genunchi şi poate că niciodată fiu ne-am rugat atât de fierbinte ca în clipele astea! Dar s-au auzit nişte paşi grăbiţi şi Maikov intră în cameră.

— Haideţi, vă cheamă Barei.

Si lui Feodor Mihailovici şi mie ne-a venit acelaşi gâird – că Lilia n-a rezistat la cloroform şi că Barei ne cheamă să asistăm la ultimele ei clipe. N-am mai încercat niciodată un asemenea sentiment de groază: îmi închipuiam întruna imaginea morţii fiicei noastre mai mari. Soţul meu m-a luat de mână, mi-a strâns-o cu putere şi ne-am dus repede, aproape în fugă, pe coridor. Când am intrat în cameră, l-am văzut pe Barei (fără haină şi cu mânecile albe sumese) vădit emoţionat. Ne-a făcut semn să ne apropiem de patul pe care dormea liniştită fetiţa noastră. Mânuţa ei fracturată, acum absolut dreaptă, fără bolfa aceea care ne neliniştise, era aşezată pe o pernă mică.

— Ei bine, priviţi, spuse Barei, vedeţi, mânuţa e acum cu desăvârşire dreaptă, iar -oi, dacă nu mă înşel, nu prea m-aţi crezut, nu-i aşa? Acum duceţi-vă puţin mai încolo şi lăsaţi-mă să termin.

Şi faţă de noi trei, Barei a bandajat mina, a pus ghipsul şi a făcut totul atât de repede (în 7 minute), că nici n-am apucat să ne dezmeticim, că operaţia a şi fost terminată. Doctorul Glama a supravegheat tot timpul pulsul fetiţei. Apoi, Barei a găsit de cuviinţă s-o trezească pe fetiţă şi m-a pus s-o strig tare pe nume. N-a

— Amintiri – c. 1743 putut să se trezească multă vreme, dar când şi-a venit în fire, s-a mirat mult, văzându-şi mina bandajată, şi ne-a declarat că are „mânuţă” de zahăr (după culoarea ghipsului).

Doamne, cât am fost de fericiţi, când totul s-a terminat, doctorii au plecat şi am rămas singuri cu mititica noastră. E greu să descriu sentimentul de bucurie şi de linişte care ne-a cuprins. Ni s-a părut că toate grijile şi amărăciunile au dispărut şi că nu se vor mai repeta nicioa dată. Din nefericire, însă, nu s-a întâmplat aşa.

Feodor Mihailovici a mai petrecut o zi la Petersburg. Deoarece rezultatele operaţiei (adică faptul dacă de data asta osul s-a prins bine sau nu) puteau fi cunoscute abia după trei săptămâni, Feodor Mihailovici hotărî să nu mai aştepte şi să plece imediat la Russa, la Fedea, de care-i fusese tot timpul tare dor. Despre mine ce să mai vorbim – nu puteam să mă împac cu gândul că mi-am părăsit fără milă puştiul şi mă frământam de grija lui. De aceea am şi fost bucuroasă că soţul meu s-a grăbit să se înapoieze la Russa. Ştiam că e un tată foarte tandru şi grijuliu şi eram convinsă că va avea grijă de băieţelul nostru drag.

Rămânând, însă, cu Lilia la Petersburg, nu ştiam prin ce suferinţe îmi va fi dat să trec. In primul rând, eram foarte îngrijorată să nu cadă cumva, alergând prin casă, pe mânuţa ei bolnavă ori să mu se lovească de ceva. La orice mişcare stângace ghipsul putea să plesnească, putea să se deplaseze bandajul şi osul nu s-ar mai fi prins bine. O urmăream clipă de clipă, ea, însă, era o fetiţă foarte vioaie şi din pricina permanentei mele temeri şi a atenţiei concentrate mi-au slăbit nervii. In afară de asta, dormeam prost nopţile şi mă trezeam mereu ca să văd dacă Lilia nu s-ja culcat în somn pe mânuţa ei bolnavă. Fetiţa era şi ea obişnuită să trăiască în familie, să vadă oameni în jurul ei, tatăl, fratele, dădaca etc., iar aici era condamnată la o izolare desăvârşită şi din pricina asta, evident, făcea nazuri şi plângea. Apoi, în oraş era cald, sufocant, şi în camerele spitalului mirosea a medicamente. Să nu ieşim la aer era imposibil, mai ales că voiam s-o vizitez pe mama, care nu se mai vindeca. Dar o ieşire în stradă presupunea atâtea posibilităţi ca fetiţa să cadă şi să se lovească. N-aveam putere s-o duc în braţe, iar să mergi cu trăsura era un adevărat chin: puteai atât de uşor, la urcare sau la coborâre, să loveşti mâna copilei.

În afară de teamă pentru Lilia, eram obsedată de grijă pentru soţul meu – să nu fi avut vreo criză. Din scrisorile sale vedeam că-i e dor de noi şi că ne poartă de grijă, dar nu puteam să-l ajut cu nimic. Mi-era şi tare dor de băieţelul meu drag, mă neliniştea şi faptul că rana de la piciorul mamei nu numai că nu se vindecă, dar se agravează tot mai mult. Datorită tuturor acestor lucruri nervii mei erau atât de încordaţi, încât de câteva ori pe zi izbucneam în lacrimi.

Necazurile au continuat să ne urmărească. La câteva zile după plecarea lui Feodor Mihailovici, fratele meu Ivan Grigorievici (care aştepta ca în timpul cel mai scurt soţia lui să nască şi din cauza asta putea să lipsească zilnic de la vilă numai pentru timpul cel mai scurt atât ca s-o viziteze pe mama şi pe mine), a venit la mine atât de trist şi de amărât, încât mi-am dat seama imediat că s-a întâmplat ceva. Am început să-l descos ce anume s-a întâmplat, dar mi-a spus că toate merg bine. Soţia lui e sănătoasă, chiar şi mama se simte mai bine; atunci de ce avea figura asta distrusă şi uneori lacrimi în ochi? Mă gândii eu. Plecă repede şi am început să mă întreb dacă nu s-a întâmplat vreo nenorocire cu Feodor Mihailovici sau cu fiul meu şi fratele meu mi-o ascunde. Neliniştea mea a depăşit orice limită şi noaptea mi-am imaginat tot felul de lucruri îngrozitoare. Di-de-dimineaţă i-am telegrafiat fratelui meu să vină neapărat. Şi a venit, tot aşa de trist şi de amărât ca şi în ajun. I-am spus bănuielile mele cu privire la vreo nenorocire care s-ar fi întâmplat la Russa şi am adăugat că nu mai pot suporta neliniştea şi că voi pleca chiar astăzi cu fiicănmea acasă, riscând să stric totul. Fratele meu a început să mă asigure că n-a primit nici un fel de veşti proaste de la Rusa şi că alta este cauza tristeţii sale. Văzând insistenţele mele şi fiindu-i teamă că am să hotărăsc să plec, fratele meu s-a decis, deşi îi era frică să nu mă întristeze pe mine, care eram şi aşa epuizată de toate necazurile noastre, sămi spună de noua nenorocire care ne-a lovit familia: moartea singurei noastre surori – Măria Gri-gorievna Svatkovskaia. Pe sora noastră Masa şi eu şi fratele meu o iubeam mult şi ştirea morţii ei premature ne-a încremenit de durere. Sora noastră fusese o femeie frumoasă, sănătoasă, plină de viaţă şi abia trecuse de treizeci de ani. In afara sincerei noastre dureri legate de moartea ei, ne îngrijora şi viitorul celor patru copii, pentru care sora mea a fost o mamă deosebit de tandră. Disperarea noastră n-avea margini şi sărmana noastră fetiţă, văzându-ne lacrimile, plângea şi ea. N-am să uit niciodată ziua aceea tristă!

După ce au trecut primele clipe ale disperării, am început să-mi întreb fratele cum a aflat de pierderea noastră nemăsurată. Mia spus că, la rugămintea marnei, s-a dus să-i vadă pe copiii surorii şi l-a găsit pe soţul ei, abia întors din străinătate. Ştiind că vestea morţii surorii va fi pentru mine o lovitură îngrozitoare, i-a fost teamă că de durere am să mă îmbolnăvesc şi că n-o să aibă cine să se îngrijească de fetiţa mea şi din cauza asta nu se hotăra să-mi spună. Fratele meu mă încredinţa că-i vine mai uşor acum, când mia împărtăşit durerea şi când se poate sfătui cu mine. Şi ne aştepta o misiune grea – să-i spunem mamei de moartea Masei. Era fiica ei cea mare, favorita ei, şi ne era teamă că nu va putea suporta nenorocirea şi că va paraliza sau îşi va pierde minţile.

Pentru început ne-am hotărât să ascundem moartea surorii noastre. Mnarn gândit s-o conving pe mama să vină cu mine la Russa şi să-i spun acolo despre nenorocirea care s-a întâmplat, pregătind-o treptat pentru asta. Contam şi pe ajutorul soţului meu, care fusese întotdeauna foarte prietenos cu ea şi care avea o mare

M. G. Svatkovskaia a plecat, în noiembrie 1871, împreună cu soţul ei şi cu cei doi copii mai mari, în străinătate, lăsându-i pe cei doi copii mai mici la Petersburg. În februarie 1872, s-au stabilit la Roma. Aici, în timpul unei plimbări, a contractat malarie sau, după părerea altor doctori, tifos, a zăcut două luni şi a murit la 1 mai. Soţul ei n-a găsit de cuviinţă, nu ştiu de ce, să-i anunţe decesul şi n-a făcut decât să-i comunice surorii sale, care locuia împreună cu copiii lui, că se va întoarce în curând acasă. (N. aut.) influenţă asupra ei. Dar Feodor Mihailovici s-a împotrivit din răsputeri planului nostru, socotind că nu va face decât să sporească durerea mamei noastre. Ne-a convins că e necesar să-i spunem chiar acum, când poate să-şi împărtăşească durerea cu nepoţii rămaşi orfani.

Misiunea noastră se mai complica şi prin faptul că doctorul care o trata pe mama, aflând de noua noastră nenorocire, ne-a rugat să nu-i spunem nimic până nu i se va vindeca piciorul… Ne convingea că inflamaţia (în urma emoţiilor şi a lacrimilor) se va agrava şi atunci va trebui să-i fie amputat degetul. Cum să facem? A-ceasta era teribila întrebare care se punea în faţa noastră. Fratele meu îşi mai avea şi el marile sale griji: soţia lui trebuia să nască de pe o zi pe alta şi, fiind vorba de prima naştere, şi ea şi fratele meu erau foarte neliniştiţi în privinţa deznodământului. Eu aveam grijile mele Feodor Mihailovici, băiatul meu drag, reuşita sau nereuşita operaţiei fiicei mele, boala mamei şi peste toate încă o nenorocire, şi ce nenorocire! In asemenea împrejurări îţi dai seama că Domnul milostiv, când îţi trimite încercările, îţi dă şi forţa să le înduri!

Aşadar, am hotărât ca pentru un timp să ascundem de mama moartea surorii noastre! Dar cit ne-a fost de greu! Mama vorbea de fata ei ca de un om viu, îi scria scrisori, îi pregătea cadouri pentru sosire. Cât de greu ne-a fost să ascultăm vorbele ei despre Masa şi să avem grijă să nu ne scape vreun cuvânt, în timp ce amintirea decedatei ne provoca lacrimi şi tristeţe. Mama observa adesea că plâng, dar îi spuneam că mă nelinişteşte rezultatul operaţiei şi familia mea, aflată la Russa.

Timpul trecea, iar noi tot amânam dezvăluirea tainei. Deodată însă mama mea dragă, atât de tristă că n-are nici un fel de veşti de la fata ei bolnavă, sa decis să-i viziteze copiii. Oricât am căutat, fratele meu şi cu mine, s-o convingem să renunţe la vizită, să-i demonstrăm că pe drum poate să-şi vatăme piciorul bolnav, nimic n-a putut s-o clintească din hotărârea ei. Tot atunci au venit şi scrisorile lui Feodor Mihailovici care ne-au făcut să ne îndoim de decizia pe care am luat-o. In sfârşit, s-a fixat ziua vizitei. Am convenit cu sora de caritate să rămână douătrei ore cu Lilia şi s-o distreze cu jucării, dar tremuram la gândul că o va lăsa singură pentru o clipă şi că fetiţa va păţi ceva. Fratele meu şi-a lăsat şi el cu multă teamă soţia bolnavă şi am dus-o pe mama cu o trăsură la copiii răposatei noastre surori. Prin câte am trecut amândoi în ziua aceea! Mergeam încet ca să nu deranjăm piciorul bolnav al mamei şi aveam impresia că sunt dusă la o execuţie. Fiecare clipă, fiecare răsucire a roţii ne apropia, mă gândeain eu, poate de o nouă nenorocire, poate chiar de moartea mamei. A fost îngrozitor! Chiar şi acum, după atâţia ani, ziua aceea îmi apare ca un coşmar teribil!

Ne-am apropiat de casa surorii (de pe Malaia Italians-kaia) şi portarul împreună cu omul de serviciu au dus-o pe mama în braţe la primul etaj. În întâmpinarea mamei au ieşit în fugă pe scară copiii mari, Lialia şi Olia. Faptul că sora mea n-a ieşit împreună cu ei s-o întâmpine a uluit-o pe mama; şi-a dat seama brusc (după cum spunea mai târziu), că fata ei nu mai e printre cei vii.

— A murit Masa! A murit scumpa mea Masa! Strigă ea isteric şi izbucni în plâns. Au început să plângă copiii, plângeam şi eu şi fratele meu, a ieşit şi Pavel Grigorievici (soţul surorii mele), foarte emoţionat şi el. A fost o scenă sfâşietoare, de durere şi de disperare, pe care n-am cuvinte s-o descriu. Au trecut poate vreo două ore, înainte să ne venim puţin în fire. Trebuia să ne gândim s-o ducem pe mama acasă, pentru că n-avea cum să rămână la Svatkovski: cine ar fi putut să aibă grijă de o bolnavă ca ea, când ei înşişi nu avuseseră încă timp să se aranjeze şi să se odihnească după drum. Şi mama voia să meargă acasă, ca să rămână singură cu durerea ei. Fratele meu trebuia să se grăbească ia soţia lui bolnavă, eu trebuia să mă întorc la spital, la Lilia, şi tot nu puteam să ne oprim din lacrimi şi din jelit. In sfârşit, mama se lăsă convinsă de argumentele noastre însoţite de promisiunea de a o aduce din nou peste câteva zile la orfani; şi am dus-o acasă, tot aşa de încet ca şi la venire. De la ea irnam dus în fugă la spital, dar din fericire acolo toate erau în ordine: leam găsit pe Lilia şi pe sora de caritate dormind tun în pat. Mi-am îmbrăcat imediat fetiţa şi m-am dus împreună cu ea pentru tot restul zilei la mama, mi-a fost teamă s-o las singură cu marea ei durere. Am plâns mult amândouă şi pentru mine a constituit o oarecare uşurare faptul că nu trebuia să-i mai ascund mamei taina care ne apăsase atât de mult, pe mine şi pe fratele meu.

După ce m-am întors cu Lilia la Russa, am avut o perioadă de oarecare linişte, dar n-a ţinut mult: oa urmare a unei răceli puternice (vara a fost rece şi ploioasă) am făcut un abces în gât şi timp de câteva zile am avut o temperatură de 40 de grade. Medicul-şef militar Schenk, care mă trata şi care venise acolo pentru sezon, a găsit de cuviinţă, într-o zi nefericită, să-l prevină pe Feodor Mihailoviei că în cazul când abcesul nu se va sparge în următoarele douăzeci şi patru de ore, nu răspunde pentru viaţa mea, deoarece puterile-mi slăbesc, iar inima funcţionează prost. Când a auzit asta, Feodor Mihailovici a fost cuprins de disperare. Ca să nu mă alarmeze, n-a plâns faţă de mine, s-a dus la părintele Ioanin, s-a aşezat la masă, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a izbucnit în lacrimi. Soţia preotului se apropie de el şi-l întrebă ce i-” spus doctorul.

— Moare Anna Grigorievna! Spuse Feodor Mihailovici cu un glas întretăiat de hohote de plâns. Ce-o să mă fac fără ea? Nam să pot trăi fără ea, ea reprezintă totul pentru mine!

Buna preoteasă îl cuprinse de umeri şi începu să-l liniştească:

— Nu plângeţi, Feodor Mihailovici, şi nu deznădăjduiţi, Domnul e milostiv şi n-o să vă lase pe dumneavoastră şi pe copii!

Atitudinea caldă a preotesei, ca şi cuvintele ei de îmbărbătare au avut o influenţă binefăcătoare asupra soţului meu şi i-au redat curajul pe care fusese gata să-l piardă. Feodor Mihailovici îşi amintea întotdeauna cu recunoştinţă bunătatea preotesei şi o respecta mult.

Puteţi să vă imaginaţi disperarea mea din timpul bolii: vedeam că starea mea se înrăutăţeşte, că de câteva zile nu pot să vorbesc şi că dorinţele mele trebuia să le scriu pe o foaie de hârtie. Când priveam temperatura pe care doctorul o înregistra de două ori pe zi (Feodor Mihailovici ascundea foaia, dădaca, însă, care nu pricepea nimic, mi-o arăta când i-o ceream), înţelegeam clar cum stau lucrurile. Îmi părea teribil de rău să rnor, îmi era greu să-i las pe soţul meu şi pe copiii mei la care ţineam atât şi viitorul cărora îmi apărea atât de nefericit. La ce se puteau aştepta, fără mamă, cu un tată bolnav şi sărac? Mama mea era bătrână şi bolnavă, s-ora mea murise. Puteam sărni pun nădejdea doar în fratele meu că nu-mi va lăsa copiii. Îmi părea tare rău şi de bunul meu soţ: cine-l va iubi, cine se va îngriji de el, îi va împărtăşi munca şi necazurile? Îi chemam prin semne ba pe Feodor Mihailovici, ba pe copii, îi sărutam, îi binecuvântaxn şi-i scriam instrucţiuni soţului meu, cum anume trebuie să procedeze în cazul morţii mele. Dar cu două zile înainte de criză am fost cuprinsă de un fel de indiferenţă tâmpă: nu-imi mai părea rău nici de Feodor Mihailovici, nici de copii, de parcă părăsisem deja lumea asta.

Spre marea noastră bucurie, criza a avut loc chiar în acea noapte: abcesul s-a spart şi am început să mă îndrept. După vreo două săptămâni abcesul s-a repetat, dar într-o formă mai slabă. Cu abcesul acesta sna şi încheiat perioada nenorocirilor care ne-au bântuit în 1872.

Multe amărăciuni mi-a fost dat să suport în viaţa mea: moartea soţului şi a fiului meu Alioşa, dar o asemenea perioadă de nenorociri nu s-a mai întâmplat.

Partea a şasea ANII 1872-1873

ANUL 1872

Spre toamna lui 1872, neam mai revenit oarecum de pe urma necazurilor din vară şi, după ce ne-iam întors de la Staraia Russa, ne-am stabilit în casa generalului Meves, din cea de a doua companie a regimentului Izmailovski. Apartamentul nostru era situat la primul etaj al casei, în fundul curţii. Era compus din cinci camere nu prea mari, dar bine împărţite, şi dintr-un salon cu trei ferestre. Cabinetul lui Feodor Mihailovici era de mărime mijlocie şi plasat departe de camerele copiilor, aşa încât aceştia nu-l deranjau de la lucru, cu zgomotul şi alergătura lor.

Deşi soţul meu a lucrat toată vara la roman, a fost atât de nemulţumit, încât a renunţat la planul pe care l-na schiţat iniţial şi întreaga parte a treia a refăcut-o integral.

În octombrie, Feodor Mihailovici a fost la Moscova şi s-a înţeles cu redacţia, ca partea a treia a romanului să fie publicată în ultimele numere ale revistei Russki vestnik. Trebuie să spun că romanul Demonii a avut un mare succes la cititori, dar, în acelaşi timp, i-a adus soţului meu mulţi duşmani în lumea literară. 59

Spre sfârşitul iernii, Feodor Mihailovici s-a îmtâlnit la N. P. Semionov60 cu N. I. Danilevski, care fusese fourie-rist şi cu oare nu se văzuse de vreo douăzeci şi cinci de ani. Feodor Mihailovici fusese încântat de cartea lui Danilevski Rusia şi Europa şi ar fi vrurt să mai discute cu el o dată. Întrucât acesta pleca în curând, soţul meu l-a invitat imediat să dejuneze cu noi a doua zi. Auzind asta, prietenii şi admiratorii lui Danilevski s-au invitat singuri la masă. Puteţi să vă imaginaţi groaza mea, când soţul meu a numărat musafirii şi s-au dovedit a fi aproape douăzeci. În ciuda micii mele gospodării, am reuşit să mă descurc onorabil, masa a fost însufleţită, şi oaspeţii, antrenaţi în discuţii interesante, au stat mult după miezul nopţii.

II

PE MARGINEA AMINTIRILOR DIN ANUL 1872.

Tot meditând la situaţia noastră materială precară, am început să fac planuri de sporire a veniturilor noastre prin propria mea muncă şi am început să mă ocup din nou de stenografie, în care progresasem simţitor în ultimii ani. Am apelat la rude şi cunoscuţi să-mi facă rost de lucru la vreo instituţie. Profesorul meu de stenografie, P. N. Olhin, mi-a aranjat printr-un cunoscut să lucrez la congresul silvicultorilor, iar N. Şafranov, redactorul revistei de silvicultură, mi-a propus să vin la Moscova pe perioada 3-13 august. Din păcate, m-am simţit atâit de strivită de nefericitele evenimente ale acelei veri, încât am refuzat.

În iarna lui 1872, fratele meu, care se mutase de curând cu tânăra lui soţie la Petersburg, mi-a spus că în curând trebuia să aibă loc într-unui din oraşele Ţinutului de vest un congres, nu mai ştiu pe ce temă, şi că se caută un stenograf. I-am scris imediat preşedintelui congresului, de care depindea alegerea. Am făcut-o, bineînţeles, cu acordul lui Feodor Mihailovici, care, deşi spunea că, ocu pindu-mă de copii şi de gospodărie şi ajutându-l şi pe el la lucru, fac destule pentru familie, nu nua contrazis, văzând cât sânt de dornică să câştig bani prin munca mea. A recunoscut mai târziu că spera într-un refuz din partea

Prin scrisoarea din 17 iulie 1872. (N. aut.) preşedintelui congresului. Acesta, însă, a răspuns afirmativ şi mi-a comunicat condiţiile. Nu spun că ar fi fost din oale-afară de atrăgătoare: cea mai mare parte a banilor s-ar fi dus pe cheltuielile de drum şi de hotel. Avea importanţă, însă, nu atât câştigul, cât începutul lucrului. Dacă mi-aş fi îndeplinit bine lucrul, aş fi putut, având recomandarea preşedintelui congresului, să capăt alte angajamente, mai convenabile.

Feodor Mihailovici n-avea nici un fel de motive serioase să se opună, deoarece în timpul absenţei mele mama a primit să se mute la noi şi să aibă grijă de gospodărie şi de copii. Feodor Mihailovici n-avea de lucru pentru mine: pe atunci îşi refăcea planul romanului Demonii. Şi totuşi călătoria proiectată nu-i plăcea deloc soţului meu. Inventa tot felul de pretexte ca să nu mă lase. Mă întreba cum am să pot eu, o femeie tânără, să plec într-un oraş polonez, unde nu cunosc pe nimeni etc. Auzind asemenea obiecţii, fratele meu şi-a amintit că la congres merge unul din foştii săi colegi, care cunoştea bine Ţinutul de vest şi ne-a invitat pe amândoi la ceai, ca să ne facă cunoştinţă cu prietenul său şi să putem căpăta informaţiile necesare.

În seara fixată ne-iam dus la fratele meu. Feodor Mihailovici, care nu mai avusese de multă vreme crize, era într-o dispoziţie excelentă. Am conversat în voie cu fratele meu şi cu soţia lui, în aşteptarea prietenului. Nu-l văzusem niciodată, dar auzisem multe lucruri despre el de la fratele meu. Era un tânăr caucazian, foarte bun la suflet, dar nu prea deştept, care pentru caracterul său iute şi aprins a fost poreclit de colegi „asiaticul sălbatic”. Era revoltat de porecla asta şi ca să demonstreze că e european omul îşi avea favoriţi în fiecare artă. In mu zică Dumnezeul lui era Chopin, în pictură Repin, în literatură Dostoievski. Fratele şia întâmpinat musafirul în vestibul. Aflând că va face cunoştinţă cu Feodor Mihailovici şi că va putea să-i fie util, sărmanul tânăr a fost cuprins de extaz, deşi s-a fâstâcit pe loc. Când a intrat în salon şi şi-a văzut idolul s-a pierdut într-atât, că i-a salutat în tăcere pe soţul meu şi pe stăpâna casei. Avea vreo douăzeci şi trei de ani, era înalt, avea părul cârlionţat, ochii bulbucaţi şi buzele de un roşu-aprins.

Văzând fâstâceala colegului său, fratele meu s-a grăbit să mi-l prezinte. „Asiaticul” mi-a apucat mina, mi-a sărutat-o, mi-a scuturat-o de câteva ori şi mi-a spus, graseind:

— Cât sunt de bucuros că mergeţi la congres şi că am să pot să vă fiu de folos!

Entuziasmul său ma înveselit, dar l-a supărat mult pe soţul meu. Feodor Mihailovici săruta, deşi rar, mâinile cucoanelor şi nu acorda nici o importanţă acestui lucru, dar era întotdeauna nemulţumit când îmi săruta cineva mâna. Fratele meu a observat că dispoziţia lui Feodor Mihailovici s-a schimbat (trecerile de la o stare la alta erau întotdeauna bruşte la soţul meu) şi s-a grăbit să abordeze o discuţie la obiect despre congres. „Asiaticul” era tot tulburat şi, neîndrăznind să se uite la Feodor Mihailovici, răspundea la întrebări, adresându-mi-se cu precădere. Am reţinut unele din răspunsurile sale amabile, dar stupide.

— Şi e greu să ajungi până la Alexandria? Îl întrebam eu. Trebuie să schimbi de multe ori trenul?

— Nu vă faceţi griji, Anna Grigorievna, am să vă conduc eu; iar dacă o să vreţi, pot să merg chiar într-un vagon cu dumneavoastră.

— Dar există în Alexandria vreun hotel ca lumea. Unde poate să se oprească o femeie tânără? Îl întrebă soţul meu.

Tânărul îl privi cu entuziasm şi-i răspunse cu foc:

— Dacă Anna Grigorievna va dori, am să stau cu dânsa la acelaşi hotel, deşi mă gândisem să mă opresc la un coleg.

— Auzi, Ania? Tânărul e de acord să stea împreună cu tine! Ei, asta e bună! Exclamă tare Feodor Mihailovici şi lovi cu toată forţa în masă. Paharul de ceai care stătea în faţa lui a căzut şi s-a spart. Gazda a sărit să prindă lampa aprinsă ce s-a clătinat zdravăn, iar Feodor Mihailovici a sărit de pe scaun, a ieşit în fugă în vestibul, şia aruncat paltonul pe umeri şi a fugit.

M-am îmbrăcat repede şi am alergat după el: când am ieşit în stradă, l-am văzurt fugind în direcţia opusă casei noastre. Am fugit după el şi după vreo cinci minute l-am ajuns din urmă, dar Feodor Mihailovici, deşi răsufla greu, nu se oprea, în ciuda rugăminţilor mele. M-am aşezat în faţa lui, i-am prins cu amândouă mâinile paltonul azvârlit pe umeri şi am exclamat:

— Ai înnebunit, Fedea! Unde fugi? Asta nu e drumul nostru! Opreşte-te, îmbnacă-ţi paltonul, aşa nu se poate, ai să răceşti!

Figura mea alarmată l-a înduplecat. S-a oprit şi şi-a îmbrăcat paltonul. I-am încheiat nasturii, lam luat la braţ şi larn dus în partea opusă. Feodor Mihailovici tăcea, jenat.

— Iar ai fost gelos, nu-i aşa? Mă revoltai eu. Crezi că în câteva minute am şi apucat să mă îndrăgostesc de,. Asiaticul sălbatic”, iar el de mine şi că ne şi pregătim să fugim împreună, nu-i aşa? Nu ţi-e ruşine? Nu înţelegi oare cât de mult mă jigneşti cu gelozia ta? Suntem căsătoriţi de cinci ani, ştii cât de mult te iubesc, cât ţin la fericirea familiei noasitre şi totuşi eşti capabil să fii gelos pe primul venit şi să mă pui într-o situaţie penibilă!

Soţul meu se scuza, se justifica, îmi promitea să nu mai fie gelos. Nu puteam să fiu prea multă vreme supărată pe el: ştiam că nu e în stare să se stăpânească în crizele sale de gelozie. Mi-am amintit de tânărul entuziasmat, de furia bruscă şi fuga lui Feodor Mihailovici şi am început să rid. Soţul meu, văzând că mi s-a schimbat dispoziţia, a început să se autoironizeze, să întrebe câte lucruri a spart la fratele meu şi dacă nu cumva l-a pocnit şi pe entuziastul său admirator.

Era o seară minunată şi ne-am dus pe jos până acasă. Drumul era lung şi ne-a luat mai mult de o oră. Acasă l-am găsit pe fratele meu. Când a văzut fuga noastră bruscă, s-a speriat, a alergat la noi şi a fost uimit că nu ne-ia găsit acasă. A stat o oră întreagă, ros de cele mai sumbre presimţiri, şi a fost uluit când ne-a văzut într-o dispoziţie dintre cele mai paşnice. L-am oprit să bea ceai cu noi şi am râs mult, amintindu-ne cele petrecute. La întrebarea cum a explicat caucazianului fuga noastră ciudată, fratele meu ne răspunse:

— Când m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am spus: du-te dracului, dacă nu eşti în stare să înţelegi şi singur.

Mi-am dat seama după istoria asta că trebuie să renunţ la călătorie. Aş fi putut, desigur, să-l conving pe soţul meu să mă lase să plec. Dar ştiam că mai târziu se va agita, se va nelinişti şi, într-o bună zi, nemaiputându-se stăpâni, va pleca după mine la Alexandria. Ar fi ieşit scandal şi s-ar fi cheltuit degeaba banii, pe care nici aşa nu-i aveam prea mulţi.

Astfel s-a terminat încercarea mea de a câştiga bani cu stenografia.

III ANUL 1872. BOALA DE CRĂCIUN A LUI FEDIUŞA

În 1872, de Crăciun, s-a petrecut în familia noastră un caz curios.

Feodor Mihailovici, tată deosebit de atent, se gândea mereu cum să-şi distreze copiii. Îl preocupa mult aranjatul bradului: să cumpere neapărat unul mare şi stufos, pe care să-l împodobească singur (jucăriile se păstrau de la un an la altul); se urca pe un taburet ca să pună luminările de sus şi să prindă „steaua” în vârf.

Bradul din 1872 a fost unul deosebit: băiatul nostru mai mare, Fedea, lua parte pentru prima dată „conştient” la sărbătoare. Bradul a fost aprins mai devreme şi Feodor Mihailovici i-a introdus solemn în salon pe cei doi copii. Copiii au fost, desigur, uimiţi de luminile strălucitoare, de podoabele şi de jucăriile care înconjurau bradul. Tatăl le-a împărţit jucării: fetiţa a căpătat o păpuşă fermecătoare şi un serviciu de ceai pentru păpuşi, iar băiatul o goarnă mare, în care a început să sufle imediat, şi o tobă. Dar cel mai mare efect au produs asupra copiilor doi căluţi murgi din carton presat, cu nişte coame şi nişte cozi minunate. Caii erau înhămaţi la o sanie largă, de două locuri. Copiii şi-au aruncat jucăriile şi s-au aşezat în sanie, iar Fedea a apucat hăţurile şi a început să le agite şi să mâne caii. Fetiţa s-a plictisit destul de repede de sanie şi a început să se ocupe de alte jucării. Altfel au stat lucrurile cu băiatul: nu mai putea de bucurie, striga la cai, îi lovea cu hăţurile, amintindu-şi, probabil, cum făceau ţăranii care treceau pe lingă vila noastră din

Staraia Russa. A trebuit să-l păcălim ca să-l putem scoate din salon şi să-l culcăm.

Noi doi am mai stat mult şi ne-am tot amintit de amănuntele micii noastre sărbători, de care Feodor Mihailovici era aproape mai bucuros decât copiii lui. M-am culcat pe la douăsprezece, iar Feodor Mihailovici mi s-a lăudat cu o carte nouă, pe care o cumpărase în ziua aceea la Volf, o carte foarte interesantă pentru el, pe care avea de gând s-o citească noaptea. Pe la unu a auzit un plâns puternic din camera copiilor, s-a dus repede acolo şi l-a găsit pe băiatul nostru, roşu de ţipete, înoercând să se smulgă din braţele bătrânei Prohorovna şi mormăind nişte cuvinte de neînţeles (avea mai puţin de un an şi jumătate şi încă nu vorbea clar.) Strigătele mau trezit şi pe mine şi am fugit şi eu în camera copiilor. Deoarece ţipetele puternice ale lui Fedea puteau SK) trezească pe sora lui, care dormea în aceeaşi cameră, Feodor Mihailovici a vrut să-l ducă în cabinetul său. Când am trecut prin salon şi Fedea văzu sania la lumina luminărilor, tăcu pe loc şi s-a întins spre ea cu atâta putere, încât Feodor Mihailovici abia a reuşit să-l reţină şi a găsit de cuviinţă să-l pună în sanie. Lacrimile continuau să-i curgă pe obraji, dar el a şi început să râdă, a apucat hăţurile, a început să le agite şi să plescăie, mânând caii. Când copilul păru să se fi liniştit de tot, Feodor Mihailovici vru să-l ducă în camera lor, dar Fedea a izbucnit în lacrimi amare şi a tot plâns până nu lam pus din nou în sanie. Feodor Mihailovici şi cu mine, speriaţi la început de boala enigmatică a copilului şi hotărâţi, în ciuda orei târzii, să chemăm un doctor, ne-iam dat seama despre ce e vorba: băiatul fusese, probabil, puternic impresionat de brad, de jucării şi de plăcerea pe care a înceroat-o fiind în sanie şi, trezinduse noaptea, a cerut să i se dea noua lui jucărie. Şi cum cererea nu i-a fost satisfăcută a început să ţipe şi şia atins astfel scopul. Nu era nimic de făcut: băiatul s-a dezlănţuit de tot şi nu voia să se ducă să se culce. Ca să nu stăm toţi trei acolo, am hotărât ca dădaca şi cu mine să mergem să ne culcăm, iar Feodor Mihailovici să rămână cu puştiul, şi când acesta va obosi, să-l ducă în pat. Aşa s-a şi întâmplat. A doua zi soţul meu mi s-a plâns în glumă:

— M-a făcut praf Fedea în noaptea asta! Vreo două-trei ore nu mi-am luat ochii de la el, tot îmi era teamă să nu cadă din sanie şi să nu se lovească. Dădaca a venit de două ori să-l ia să facă nani, dar el dădea din minute şi se pregătea să plângă. Şi uite aşa am stat împreună până la cinci dimineaţa, când probabil, a obosit şi a început să se lase într-o parte. L-am sprijinit şi am văzut că a adormit, atunci l-am şi dus în camera copiilor. Aşa că n-am putut să-ncep cartea pe care mi-am cumpărat-o, râse Feodor Mihailovici, vădit mulţumit că întâm-plarea care ne-a speriat la început s-a terminat atât de bine.

IV

ANUL 1873. EDITAREA DEMONILOR. DOSTOIEVSKI REDACTOR. NOILE CUNOŞTINŢE.

După ce şi-a terminat romanul Demonii, Feodor Mihailovici a fost un timp foarte nehotărât – nu ştia de ce să se ocupe. Era atât de epuizat de lucrul la Demonii, încât nu era posibil să înceapă un nou roman. Iar – realizarea unei idei mai vechi, apărută încă în străinătate – editarea Jurnalului unui scriitor în chip de revistă lunară, prezenta greutăţi61. Pentru editarea jurnalului şi întreţinerea familiei (ca să nu mai vorbim de plata datoriilor) trebuiau bani mulţi, iar noi nu puteam şti dacă revista va avea sau nu succes, deoarece constituia un lucru nemaiîntâlnit încă în literatura rusă, şi sub aspectul formei şi sub cel al conţinutului. Iar în cazul unui insucces cu Jurnalul am fi fost într-o situaţie fără ieşire.

Feodor Mihailovici avea mari îndoieli şi nu ştiu la ce hotărâre s-ar fi oprit, dacă în acest timp prinţul V. P. Meşcerski nu i-ar fi propus să-şi asume obligaţia de a fi redactorul revistei săptămânale Grajdanin. Revista fusese fondată abia de un an de zile şi apărea sub redacţia lui Gr. K. Gradovski62. In jurul revistei s-a adunat un grup de oameni cu aceleaşi convingeri. Unii dintre ei:

K. P. Pobedonosţev, A. N. Maikov, T. I. Filippov, N. N. Stra-hov, A. U. Poreţki, Evg. A. Belov, 63 îi erau agreabili lui Feodor Mihailovici şi-l atrăgea perspectiva de a lucra cu ei. Nu mai puţin îl atrăgea şi posibilitatea de a împărtăşi cititorilor speranţele şi îndoielile care-l frământau. In paginile revistei Grajdanin putea să se realizeze şi ideea Jurnalului unui scriitor, deşi nu în acea formă pe care a căpătat-o mai târziu.

Lucrurile erau relativ bine aranjate din punct de vedere material: munca de redactor era plătită cu trei mii de ruble pe an, în afara drepturilor pentru articolele din Jurnalul unui scriitor, iar mai târziu şi pentru articolele „politice”. In total primeam în jur de cinci mii de ruble pe an. Încasarea lunară a unei sume fixe de bani îşi avea şi ea partea ei bună: Feodor Mihailovici putea să se concentreze asupra lucrului, fără să mai fie sustras de grija banilor şi care avea o influenţă atât de nefastă asupra sănătăţii şi stării lui de spirit.

Dealtfel, Feodor Mihailovici, când a cedat rugăminţilor unor oameni pe care-i agrea de a prelua redactarea Grajdanin-ului, nu le-a ascuns faptul că-şi ia aceste obligaţii doar pentru o vreme, în chip de odihnă de la munca literară şi pentru posibilitatea de a cunoaşte mai bine viaţa curentă, dar că atunci când necesitatea muncii literare se va face simţită, va renunţa la o activitate atât de străină caracterului său.

Începutul anului 1873 mi-a rămas îndeosebi întipărit în minte, datorită apariţiei primului roman editat de noi, Demonii. Cu această publicare s-a pus baza activităţii noastre editoriale comune, iar după moartea lui Feodor Mihailovici – a activităţii mele editoriale, care a ţinut treizeci şi opt de ani.

Una din speranţele noastre (chiar cea esenţială) privind îmbunătăţirea situaţiei noastre băneşti o constituia posibilitatea de a vinde dreptul de editare mai întâi a romanului Idiotul şi mai târziu a romanului Demonii. Cât ne-am aflat în străinătate ne-a fost greu să aranjăm vânzarea, dar nu ne-a fost mai uşor nici când ne-am întors în Rusia şi am avut posibilitatea să tratăm direct cu editorii. Oricui ne-am adresat, ni s-a oferit un preţ cu totul neconvenabil: astfel pentru dreptul de a scoate o ediţie

— Amintiri – c. 1743 separată a romanului Soţul etern (într-un tiraj de 2.000 de exemplare) librarul A. F. Bazunov ne-a plătit o sută cincizeci de ruble, pentru dreptul de a edita romanul Demonii ni s-au oferit numai cinci sute de ruble, care s-ar mai fi plătit şi în rate, în decurs de doi ani.

Feodor Mihailoviei s-a gândit încă în tinereţe să-şi editeze singur lucrările, a scris despre asta fratelui său, mi-a vorbit şi mie în străinătate. Ideea m-a captivat şi am căutat să aflu treptat tot ce e legat de tipărirea şi de difuzarea cărţilor. Când am comandat nişte cărţi de vizită pentru soţul meu, am discutat cu proprietarul tipografiei şi l-am întrebat care sânt condiţiile de tipărire a cărţilor. Mina explicat că majoritatea cărţilor se tipăresc pe bani lichizi dacă, însă, autorul are nume şi cărţile sale se vând, orice tipografie va accepta cu plăcere un credit pentru o jumătate de an, cu condiţia ca în cazul când suma nu va fi achitată la termen, pentru restul de bani să se ia anume dobândă. Mi-a spus şi preţul aproximativ al editării pe care o plănuisem, adică costul hârtiei, al muncii tipografice şi al legării. Conform acestor calcule, publicarea romanului Demonii într-un tiraj de 3.500 de exemplare ar fi costat în jur de patru mii de ruble. Tipograful ne-a sfătuit să fixăm un preţ de cel puţin trei ruble şi cincizeci de copeici pentru cele trei volume, care ar urma să fie tipărite cu caractere elegante pe hârtie velină. Din suma totală de 12.250 de ruble, care ar rezulta din vânzarea întregului tiraj, urma să lăsăm librarilor cam treizeci de procente, dar şi aşa, ţinând seama şi de celelalte cheltuieli, în cazul unei bune vânzări a romanului ne-ar fi revenit o sumă apreciabilă.

Pe atunci, nici un scriitor nu-şi edita singur lucrările, iar dacă apărea vreun curajos, acesta îşi plătea scump îndrăzneala. Existau câteva firme editoriale: Bazunov, Volf, Isakov şi alţii, care cumpărau drepturile de editare a cărţilor şi le difuzau în întreaga Rusie. Iar cărţile editate de societăţile ştiinţifice sau de persoane particulare erau luate în depozit sau în consignaţie cu o remiză de cincizeci la sută, sub pretextul că păstrarea cărţilor, ca şi reclama pentru cărţi (care, dealtfel, se făcea cu multă zgâncenie) costă scump. In consecinţă, o parte din cărţile predate în depozit sau în consignaţie se înapoiau uneori nevândute editorului, uneori chiar deteriorate.

Vrând să editez romanul Demonii, am încerteat să întreb în librării, care este remiza, dar am primit nişte răspunsuri neconcludente: că remiza depinde de carte, că uneori e de patruzeei-cineizeci la sută şi chiar mai mult. Cumpărând o dată o carte de trei ruble pentru soţul meu, am încercat să sondez şi am cerut să-mi fie vândută cu două ruble, sub pretextul că ei capătă cincizeci de procente, şi, prin urmare, cartea îi costă o rublă şi jumătate. Vânzătorul a fost revoltat de propunerea mea şi mi-a spus că ei capătă douăzeci, douăzeci şi cinci de procente şi doar pentru unele cărţi primesc treizeci de procente şi numai cu condiţia să cumpere o mare cantitate. Din întrebări de soiul ăsta mi-am dat seama cât la sută şi la ce cantitate de cărţi trebuie să cedez librarilor.

Când le-am spus prietenilor şi cunoscuţilor noştri că vrem să edităm singuri romanul, am auzit multe obiecţii şi sfaturi să nu ne aventurăm într-o întreprindere oare ne este necunoscută, în care, din nepricepere, trebuia neapărat să pierdem, şi la vechile noastre datorii să mai adăugăm una de câteva mii de ruble. Obiecţiile, însă, nu ne-au influenţat şi am hotărât să ne realizăm ideea.

Hârtia am luat-o de la firma A. I. Vargunin, cea mai bună fabrică de hârtie pe atunci, ca şi acum. Pentru tipărire am ales tipografia lui Zamâslovski, care a trecut chiar pe atunci în proprietatea fraţilor Panteleev. Sfâr-şitul anului 1872 şi începutul anului următor l-am petrecut în grija cărţii: eu am făcut prima şi a doua corectură, iar pe cea de autor a făcut-o Feodor Mihailoviei.

În jurul lui douăzeci ianuarie, cartea a fost legată şi o parte din tiraj ne-a fost adusă acasă. Feodor Mihailoviei era foarte mulţumit de felul cum arată cartea, iar eu eram pur şi simplu încântată. In ajunul apariţiei cărţii, Feodor Mihailoviei s-a dus s-o arate unuia din cei mai cunoscuţi librari (de la care cumpăra mereu cărţi) în speranţa că acesta va dori să cumpere un număr de exemplare. Librarul a sucit cartea în mână şi a spus:

— Păi, trimiteţi-mi două sute de exemplare, în consignaţie.

— Cu ce remiză? Întrebă soţul meu.

— Păi, cel puţin cincizeci la sută.

Feodor Mihailovici nu i-a răspuns nimic. S-a întors supărat acasă şi mi-a povestit eşecul său. Eram şi eu alarmată, iar propunerea librarului de a lua două sute de exemplare în consignaţie nu-mi surâdea deloc: ştiam că nu vom primi în curând banii de la el, chiar dacă va vinde cărţile.

A sosit o zi remarcabilă în viaţa noastră, ziua de 22 ianuarie 1873, când a apărut în Golos anunţul nostru privitor la apariţia romanului Demonii. Pe la ora zece a venit un om trimis de librăria lui M. V. Popov, aflată în Passaj. Am ieşit în vestibul şi lnam întrebat ce doreşte.

— Păi, a apărut un anunţ şi am nevoie de zece exemplare.

I-am adus cărţile şi i-am spus oarecum emoţionată:

— Preţul pentru zece exemplare e de treizeci şi cinci de ruble, remiza e de douăzeci la sută, aşadar trebuie să-mi daţi douăzeci şi opt de ruble.

— De ce aşa de mică? Dar treizeci la sută nu se poate? Spuse trimisul.

— Nu se poate.

— Măcar douăzeci şi cinci?

— Zău, nu se poate, îi spusei eu, dar eram foarte neliniştită în sinea mea: şi dacă pleacă şi-îmi pierd primul cumpărător?

— Dacă nu se poate, nu se poate – luaţi-vă banii. Şi mi-a dat banii.

Am fost atât de bucuroasă că i-am dat treizeci de copeici pentru birjar. Puţin mai târziu a venit un băiat din partea librăriei pentru provincie şi a cumpărat zece exemplare, tot cu o remiză de douăzeci la sută şi tot după ce s-a târguit cu mine. Trimisul librăriei lui Glazunov a vrut să ia douăzeci şi cinci de exemplare, dacă îi cedez douăzeci şi cinci de procente. Am acceptat din pricina numărului mare de cărţi cerute. Au mai venit câţiva oameni, toţi luau câte zece exemplare, toţi se târguiau, dar n-am cedat mai mult de douăzeci la sută. Pe la douăsprezece a venit un vânzător elegant al unui librar pe ca-re-l ştia Feodor Mihailovici. Încurajată de succesul vânzării de dimineaţă, i-am răspuns că nu dau cărţi în consignaţie, ci că le vinii pe bani gheaţă.

— Da, dar Feodor Mihailovici ne-a promis să ni le dea în consignaţie, de asta am şi venit.

— Cartea, i-am spus eu, a fost editată de soţul meu, dar de vânzarea ei mă ocup eu, iar librarii cutare şi cutare au şi cumpărat-o cu bani lichizi.

— Dar nu l-aş putea vedea chiar pe Feodor Mihailovici? Spuse vânzătorul, contând probabil pe lipsa lui de fermitate.

— Feodor Mihailovici a lucrat noaptea şi nu pot să-l scol înainte de două.

Vânzătorul mia propus să-i dau două sute de exemplare, iar „banii îi vom înmâna lui Feodor Mihailovici personal”.

Am rămas fermă şi în privinţa asta şi i-am explicat care este remiza în funcţie de numărul de cărţi şi i-am spus că nu neau fost aduse decât cinci sute de exemplare, pe care socotesc că am să le vând astăzi. Vânzătorul a plecat cum a venit, iar după o oră a venit un alt trimis de-al lor, unul mai modest, şi a cumpărat cincizeci de exemplare cu o remiză de treizeci la sută.

Voiam mult să-i împărtăşesc lui Feodor Mihailovici bucuria mea, dar trebuia să aştept până va ieşi din camera lui.

Apropo de asta trebuie să spun că soţul meu avea o trăsătură ciudată: când se scula dimineaţa era parcă sub influenţa viselor şi a coşmarurilor din timpul nopţii, care uneori îl chinuiau; era extrem de tăcut şi nu-i plăcea deloc când cineva încerca să vorbească cu el. Din cauza asta mi-am însuşit obiceiul să nu-l deranjez dimineaţa (oricât ar fi fost de temeinic motivul) şi să aştept până-şi va bea în sufragerie cele două ceşti de cafea teribil de fierbinte şi se va duce în cabinetul său. Atunci veneam şi eu şi-i spuneam noutăţile, plăcute sau neplăcute. Atunci Feodor Mihailovici era în cea mai bună dispoziţie: se interesa de toate, întreba de toate, îi chema pe copii, glumea şi se juca cu ei. Aşa a fost şi de data asta: i-am trimis pe copii în camera lor şi m-am aşezat pe locul meu obişnuit, lingă masa de scris. Văzând că tac, Feodor Mihailovici mă privi ironic şi mă întrebă:

— Ei, cum ne merge negoţul, Aneeika?

— Merge de minune, îi răspunsei eu pe acelaşi ton. ¦- Cred că ai reuşit să vinzi o carte, nu-i aşa?

— Nu una, am vândut o sută cincisprezece cărţi.

— Vai de mine!… Felicitările mele! Continuă ironic Feodor Mihailovici, crezând că glumesc.

— Vorbesc serios, mă supărai eu, ce, nu mă crezi? Şi am scos din buzunar o foaie de hârtie pe care notasem numărul cărţilor vândute şi odată cu hârtia am scos şi un teanc de bani, cam în jur de trei sute de ruble. Şi cum Feodor Mihailovici ştia că nu avem bani în casă, suma pe care i-am arătat-o l-a convins că nu glumesc. După ora patru au început să sune din nou la uşă: au apărut noi cumpărători, iar cei de dimineaţă au venit după alte cărţi. Cartea avea, se vede, succes, şi tn-am bucurat cum rar mi s-a întâmplat să mă bucur. Am fost, desigur, bucuroasă şi de banii primiţi, dar mai ales de faptul că mi-am găsit o ocupaţie care mă interesa – editarea lucrărilor scumpului meu soţ; am fost bucuroasă şi de faptul că întreprinderea noastră s-a soldat cu asemenea rezultat, în ciuda avertizărilor sfătuitorilor mei întru literatură. Feodor Mihailovici era şi el foarte mulţumit, mai ales când i-am transmis vorbele unuia dintre vânzători şi anume că „cititorii întreabă de multă vreme de roman”. Sentimentele cititorilor au fost întotdeauna scumpe lui Feodor Mihailovici, deoarece doar cititorii l-au susţinut, prin atenţia şi simpatia lor, în tot timpul activităţii sale literare. Pe când critica (în afară de Bielinski, Dobroliubov şi BureninM) a făcut foarte puţin pe atunci pentru elucidarea talentului său: fie că-i ignora lucrările, fie că le trata cu duşmănie. Acum, când au trecut mai bine de treizeci şi cinci de ani de la moartea lui Feodor Mihailovici, ţi se pare ciudat să reciteşti unele referiri critice despre lucrările sale, atât erau de lipsite de profunzime, de superficiale, în schimb atât de adânc duşmănoase adeseori.

Triumful meu a fost, însă, deplin când a venit la noi librarul Kojancikov şi ne-a propus să cumpere pe loc trei sute de exemplare pe poliţe cu termen de patru luni. Propunerea lui Kojancikov era ispititoare, deoarece lua pentru provincie şi nu ne deranja vânzarea din oraş. Era cam ciudat faptul că lua cărţile pe poliţe şi Feodor Mihailovici a venit la mine să se sfătuiască în această privinţă. Nu-mi dădeam seama pe atunci ce reprezintă o poliţă semnată de un negustor şi, din pricina asta, i-am propus soţului meu să discute cu cumpărătorul până mă reped la tipograf, care stătea prin apropiere. Am avut noroc să-l găsesc pe unul din fraţii Panteleevi, carem-a sfătuit să nu pierd o ofertă atât de serioasă şi m-a asigurat că poliţele lui Kojancikov sunt solvabile şi că e de acord să le ia în contul datoriei noastre la tipografie. M-am întors cu veştile astea acasă şi Kojancikov (care, ca un negustor cu experienţă, avea întotdeauna la el formulare pentru poliţe) ne-a completat pe loc trei poliţe pentru şapte sute treizeci şi cinci de ruble, iar Feodor Mihailovici i-a dat o chitanţă pentru primirea cărţilor din tipografie.

Într-un cuvânt, activitatea noastră editorială a debutat strălucit şi până la sfârşitul anului am vândut trei mii de exemplare. Vânzarea ultimelor cinci sute de exemplare s-a întins pe următorii doi, trei ani. In consecinţă, scăzând remiza librarilor şi acoperirea tuturor cheltuielilor, ne-au rămas peste patru mii de ruble, ceea ce ne-a şi permis să plătim nişte datorii care ne nelinişteau.

Nu spun că n-am avut şi pierderi, la început: vreo doi, trei escroci au profitat de lipsa mea de experienţă editorială, dar pierderile ne-au învăţat să fim mai prudenţi şi să nu ne lăsăm tentaţi de propuneri aparent strălucite, care, însă, până la urmă, ne aduceau pierderi.

Titlul de Demonii a permis cumpărătorilor să-i zică în fel şi chip cărţii, adresându-se fetei care le înmâna exemplarele: ba să-i spună Necuratul, câte unul spunea: Am venit după „draci”. Un altul: „Daţi-mi şi mie vreo zece „diavoli„. Bătrâna noastră dădacă, auzind frecvent aceste denumiri ale romanului, mi se plângea chiar şi mă asigura că, de când a apărut la noi în casă „necuratul„ (Demonii), „copilaşul ei” (fiul meu) s-a făcut neliniştit peste zi şi doarme prost noaptea.

În prima perioadă a redactării Grajdanin-ului, Feodor Mihailovici fusese pasionat de treburile lui, de noutatea responsabilităţilor redacţionale şi de marea diversitate a oamenilor cu care se întâlnea în redacţie. La început m-am bucurat şi eu de schimbarea survenită în ocupaţiile lui Feodor Mihailovici, presupunând că redactarea unei reviste săptămânale nu poate să prezinte mari greutăţi şi-i va permite să se odihnească măcar cât de cât după munca de trei ani de zile la romanul Demonii. Puţin câte puţin, însă, soţul meu şi cu mine ne-am dat seama că a făcut o greşeală acceptând o activitate atât de nepotrivită temperamentului său. Feodor Mihailovici era excesiv de conştiincios cu obligaţiile sale redacţionale şi nu numai că citea singur toate articolele care veneau la revistă, dar şi corecta unele articole prost scrise, cum erau de pildă cele ale editorului, şi asta îi lua o mulţime de vreme. Mi s-au păstrat două sau trei ciorne de poezii scrise stângaci, în care se văd, însă, sclipiri de talent – şi cât de frumoase ieşeau poeziile astea după ce le refăcea Feodor Mihailovici!

În afară, însă, de citirea şi corectarea articolelor altora, Feodor Mihailovici era aglomerat de corespondenţa cu autorii. Mulţi dintre ei îşi apărau fiecare frază şi, în cazul unor prescurtări sau modificări, îi trimiteau nişte scrisori tăioase, iar uneori chiar impertinente. Feodor Mihailovici nu rămânea dator şi la o scrisoare tăioasă a unui colaborator răspundea cu o altă scrisoare, nu mai puţin tăioasă, fapt pe care-l regreta chiar a doua zi. Deoarece de expedierea scrisorilor mă ocupam eu, ştiind sigur că enervarea soţului meu se va mai potoli a doua zi şi că-şi va regreta furia, nu expediam imediat scrisorile şi când îmi spunea că regretă răspunsul atât de tăios, se dovedea că scrisoarea „întâmplător” n-a fost expediată şi Feodor Mihailovici formula un răspuns mai calm. In arhiva mea s-au păstrat mai mult de zece scrisori din astea „fierbinţi”, ce ar fi putut să strice relaţiile soţului meu cu nişte oameni cu care n-avea de gând să se certe, dar, sub imperiul enervării, şi-a exprimat opinia fără să mai ţină seama de amorul propriu al corespondentului. Feodor Mihailovici mi-a fost întotdeauna recunoscător pentru această neexpediere „întâmplătoare” a scrisorilor.

Dar câte tratative personale a trebuit să ducă Feodor Mihailovici… In cadrul redacţiei era şi un secretar, Viktor Feofilovici Puţâkovici65, dar majoritatea autorilor voiau să discute cu redactorul şi uneori se iscau mari neînţelegeri. Feodor Mihailovici, care fusese întotdeauna sincer în vorbele şi faptele sale, şi-a făcut astfel mulţi duşmani în presă.

În afara neplăcerilor de ordin material, Feodor Mihailovici a suportat, în timpul cât a fost redactor, şi multe necazuri de ordin moral, deoarece persoanele care nu agreau orientarea revistei Grajdanin sau pe prinţul Meşcerski îşi transferau antipatia, iar uneori şi ura, asupra lui Dostoievski. In lumea literară i-au apărut o mulţime de duşmani, anume datorită faptului că era redactor al unui organ atât de conservator cum fusese Grajdanin. Oricât ar părea de ciudat, dar mai târziu, şi înainte şi după moartea lui Feodor Mihailovici, mulţi oameni n-au putut să-i ierte faptul că fusese redactorul Grajdanin-ului, iar ecouri ale acestei antipatii mai apar şi acuim în presă.

În prima perioadă a noii sale activităţi, Feodor Mihailovici a făcut o gafă şi anume – a publicat în Grajdanin (în articolul prinţului Meşcerski Deputaţii kir-ghizi în Sankt-Petersburg) cuvintele pe care le-a adresat împăratul deputaţilor.

În condiţiile cenzurii de atunci, cuvântările membrilor casei imperiale, şi cu atât mai mult cele ale suveranului, puteau fi publicate doar cu permisiunea ministrului curţii imperiale. Soţul meu nu cunoştea acest paragraf al legii şi a fost judecat fără participarea juraţilor. Procesul a avut loc pe 11 iunie 1863 la judecătoria districtuală a Sankt-Petersburgului. Feodor Mihailovici s-a prezentat personal la proces, şi-a recunoscut, bineînţeles, culpa, şi a fost condamnat la o amendă de douăzeci şi cinci de ruble şi la două zile de arest în camera

Completul de judecată a fost format din contele E. M. Borde, V. N. Kristianinov, K. A. Bilbasov, procuror fiind G. Zesev. (N. aut.)

De gardă. Necunoaşterea zilei când va trebui să-şi ispăşească pedeapsa îl neliniştea mult, mai ales datorită faptului că nu-i permitea să vină la noi, la Russa. In legătură cu arestul său, Feodor Mihailovici a trebuit să facă cunoştinţă cu preşedintele de atunci al judecătoriei districtuale din Sankt-Petersburg, Anatoli Feodoro-vici Koni, care a făcut tot posibilul ca detenţiunea soţului meu să aibă loc în timpul cel mai convenabil pentru el. De atunci s-au stabilit cele mai amicale relaţii între A. F. Koni66 şi soţul meu, relaţii care au ţinut până la sfârşitul vieţii.

Ca să stăm mai aproape de redacţia revistei Graj-danin a trebuit să ne schimbăm casa şi să ne mutăm pe strada Ligovka, colţ cu intrarea Gusev, în casa lui Sliv-ceanski. Nu ne-am ales bine locuinţa: camerele erau mici şi prost plasate, dar, întrucât ne mutasem aici în timpul iernii, a trebuit să ne împăcăm cu multe lucruri incomode. Unul din ele îl reprezenta caracterul neliniştit al proprietarului casei. Era un bătrânel foarte original, care ne pricinuia multe necazuri. Despre aceste necazuri îmi vorbea soţul meu în scrisoarea pe care mi-a scris-o pe 19 august.

În primăvara lui 1873, la sfatul doctorilor, am plecat cu copiii la Staraia Russa, ca să continui tratamentul început cu un an înainte, cu băile sărate, care le-a şi adus atâtea foloase. De data asta nu ne-am stabilit la preotul Rumeanţev, casa căruia fusese închiriată, ci în casa bătrânului colonel Alexandr Karlovici Gribbe, care-şi făcuse serviciul în coloniile militare încă pe vremea lui Arakceev67.

Despărţirea de familie a fost chinuitoare pentru Feodor Mihailovici, îl măcina dorul de noi şi în timpul verii a venit de patru ori la Russa. Din cauza absenţei prinţului Meşcerski, Feodor Mihailovici a trebuit să preia toate grijile materiale ale revistei şi, ca urmare, să-şi petreacă lunile călduroase în Petersburg, supor-tând toate neplăcerile verii petersburgheze.

Toate aceste împrejurări au avut o influenţă atât de proastă asupra nervilor şi, în general, a sănătăţii lui Feodor Mihailovici, că încă din toamna lui 1873 a început să se împace tot mai greu cu funcţia sa de redactor şi să se gândească la ziua când va putea să-şi reîn-ceapă munca preferată, cea pur literară.

În anul 1873, Feodor Mihailovici a devenit membru al Societăţii iubitorilor iluminismului spiritual şi de asemenea membru al Societăţii filantropice slave şi a participat la adunările şi şedinţele celor două societăţi. Cercul cunoştinţelor noastre s-a lărgit şi am început să fim mai des vizitaţi de prietenii şi cunoscuţii soţului. In afară de N. N. Strahov, care în decurs de câţiva ani a prânzit la noi duminicile, şi de Ap. N. Maikov, care venea adesea pe la noi, în iarna aceea a început să ne viziteze Vladimir Sergheevici Soloviov 68, foarte tânăr pe atunci – abia-şi isprăvise studiile.

La început i-a scris o scrisoare lui Feodor Mihailovici, ca mai târziu, la invitaţia soţului meu, să ne viziteze. Pe vremea aceea producea o impresie fermecătoare şi Feodor Mihailovici cu cât îl vedea şi discuta cu el mai mult, cu atât îi aprecia mai mult inteligenţa şi cultura. Odată soţul meu i-a spus lui VI. Soloviov de ce anume se simte atât de legat de el.

— Îmi aminteşti mult de cineva, de unul Şidlovski, 69 care a avut o influenţă covârşitoare asupra mea în tinereţe. Ii semeni atât de mult, şi la figură şi la caracter, încât mi se pare uneori că sufletul lui s-a strămutat în dumneata.

— A murit demult? Întrebă Soloviov.

— Ei, nu, acum vreo patru ani.

— Şi credeţi că timp de douăzeci de ani, până a murit, am umblat fără suflet? Întrebă Soloviov şi izbucni în râs. Uneori, era foarte vesel şi avea un râs molipsitor. Uneori însă, distrat fiind, i se întâmplau lucruri curioase: ştiind, de pildă, că Feodor Mihailovici a trecut de cincizeci de ani, Soloviov a considerat că şi eu, ca soţie, trebuie să am cam tot pe atât. Şi odată, când vorbeam de romanul lui Pisemski Oamenii anilor patruzeci70, Soloviov, adresâridu-ni-se amândorura, ne-a spus:

— Da, dumneavoastră, care sunteţi oameni ai anilor patruzeci, poate să vi se pară… Etc.

Feodor Mihailovici a izbucnit în râs şi a început să mă necăjească:

— Auzi, Ania, Vladimir Sergheevici te trece şi pe tine în categoria oamenilor anilor patruzeci!

— Şi nu se-nşală deloc, îi răspunsei, eu ţin într-adevăr de anii patruzeci, doar m-ara născut în o mie opt sute patruzeci şi şase.

Soloviov s-a simţit foarte stânjenit: cred că abia atunci una privit cu atenţie şi şi-a dat seama de diferenţa de vârstă dintre mine şi soţul meu. Despre figura lui VI. Soloviov, Feodor Mihailovici spunea că-i aminteşte unul din tablourile preferate ale lui Annibal Carracci – „Capul tânărului Hristos”.

De anul 1873 ţine şi cunoştinţa lui Feodor Mihailovici cu Iulia Denisovna Zaseţkaia, fiica partizanului Denis Davâdov71. Ea tocmai fondase primul azil de noapte din Petersburg pe lângă compania a doua a regimentului Izmailovski) şi l-a invitat pe Feodor Mihailovici, prin secretarul revistei Grajdanin, să viziteze într-o zi anume „casa” pe care a organizat-o pentru cei lipsiţi de adăpost. I. D. Zaseţkaia era redstockistă şi Feodor Mihailovici a asistat de câteva ori la invitaţia ei, la convorbirile spirituale ale lordului Redstock şi ale altor propovăduitori de seamă ai acestei învăţături. 72

Feodor Mihailovici aprecia mult inteligenţa şi neobişnuita bunătate a I. D. Zaseţkăi, o vizita adesea şi coresponda cu ea. A fost şi pe la noi şi eu m-am ataşat mult de dânsa – era o femeie bună şi amabilă şi la moartea soţului meu a participat din toată inima la durerea mea.

În 1873, i-am vizitat des pe Kaşpirevi: Vasili Vla-dimirovici edita revista Zarea, iar soţia lui, Sofia Ser-gheevna, era redactorul şi editorul revistei pentru copii Semeinâie vecera. Amândoi soţii ne erau foarte simpatici şi lui Feodor Mihailovici îi plăcea să-i viziteze. In 1873, a avut loc la ei, în prezenţa multor oameni de litere, o seară interesantă, la care cunoscutul scriitor A. F. Pisemski şi-a citit romanul, încă nepublicat, Orăşenii, înfăţişarea lui Pisemski nu producea o impresie favorabilă: mi s-a părut gras şi neîndemânatic, dar de citit citea excelent, relevând cu talent caracterele eroilor romanului său.

În 1873, Feodor Mihailovici şi-a reluat vechile sale legături cu familia Stackenschneider, inima căreia era Elena Andreevna, fiica celebrului arhitect. Era o femeie deşteaptă, cu o remarcabilă cultură literară şi aduna duminicile la ea o societate de scriitori şi de pictori. Fusese întotdeauna extrem de bună cu mine şi cu soţul meu şi noi două ne-am apropiat una de alta. Dealtfel, în anii aceia mi se întâmpla rar să ies în societate, deoarece copiii erau mici şi era riscant să-i las cu dădaca.

Feodor Mihailovici regreta mereu faptul că trebuia să stau acasă şi în iarna lui 1873 a insistat să profit de o ocazie şi să mă abonez la Opera italiană, în care străluceau celebrităţi ca Patti, Volpini, Calzolari, Scalchi, Everardi şi alţii. Locul meu era la galerie, chiar în faţa unei lustre uriaşe şi nu vedeam decât ce se petrecea în partea dreaptă a scenei şi-mi întrebam uneori vecina: Cine e în cizmele acelea de un galben-aiprins sau în pantofii roz?” Locul incomod nu m-a împiedicat totuşi să mă desfăt cu fermecătoarele voci ale cântăreţilor. Gândul la copii nu mă neliniştea, pentru că în serile acelea Feodor Mihailovici nu pleca de acasă şi la orice zgomot sau plâns de copil se ducea să întrebe dacă nu s-a întâmplat ceva.

Mi-a plăcut mai ales opera Dinorah, în care Patti „cânta ca o privighetoare”. (N. aut.)

Partea a şaptea ANII 1874-1875

I

ANUL 1874. ARESTUL. NEKRASOV

Primele luni ale lui 1874 nu ne-au fost favorabile. Forţat de treburile revistei Grajdanin să iasă din casă pe orice timp, iar înainte de scoaterea numărului să stea ore întregi în camera de corectură, supraîncălzită, Feodor Mihailovici a început să răcească des: tuşea lui uşoară s-a agravat, a apărut astmul şi profesorul Koşla-kov, căruia i s-a adresat, i-a recomandat să urmeze un tratament cu aer comprimat. Koşlakov i-a recomandat spitalul doctorului Simonov (aflat pe strada Gagarins-kaia), unde Feodor Mihailovici stătea câte două ore sub clopot, de trei ori pe săptămână. Tratamentul cu aer comprimat i-a fost de mare folos, deşi i-a răpit o mulţime de timp, deoarece îi strica toată ziua: trebuia să se scoale devreme, să se grăbească la ora fixată, să-i aştepte pe pacienţii întârziaţi, care stăteau cu el sub acelaşi clopot etc. Toate acestea aveau o proastă influenţă asupra stării de spirit a soţului meu.

În acelaşi timp, Feodor Mihailovici era sflcâit şi de faptul că, din pricina muncii redacţionale şi a sănătăţii, tot nu izbutea să-şi ispăşească pedeapsa de două zile de detenţie la care fusese condamnat anul trecut pentru articolul din Grajdanin. În sfârşit, soţul meu s-a înţeles cu A. F. Koni şi termenul a fost fixat pentru a doua jumătate a lunii martie. In dimineaţa zilei de 21, veni la noi poliţistul; Feodor Mihailovici îl aştepta şi cei doi s-au dus mai întâi la judecătoria teritorială. După două ceasuri trebuia să trec pe la secţie şi să aflu unde se va găsi soţul meu. Era în arestul de pe Sennaia (astăzi se află acolo laboratorul orăşenesc). I-am dus imediat o valijoară şi rufărie de pat. Pe atunci, moravurile erau simple şi m-au lăsat imediat să intru la soţul meu. Feodor Mihailovici era bine dispus: mă întrebă dacă nu li-e dor copiilor de el, mă rugă să le dau dulciuri şi să le spun că a plecat la Moscova să le aducă jucării. Seara, după ce i-am culcat pe copii, nam mai putut răbda şi m-am dus din nou la soţul meu, fiind, însă, târziu nu m-au lăsat să intru la el şi n-am reuşit decât să-i transmit, prin paznic, o scrisoare şi chifle proaspete. Eram atât de supărată că n-am reuşit să vorbesc cu el şi să-l liniştesc în privinţa copiilor, că mam oprit sub fereastra camerei de arest (ultima din partea intrării Spasski) şi l-am văzut pe soţul meu stând la masă şi citind o carte. Am stat vreo cinci minute, am ciocănit încetişor şi soţul meu s-a ridicat imediat şi s-a uitat pe fereastră. M-a văzut, mi-a zâmbit vesel şi a început sănmi facă semne cu capul, în clipa aceea s-a apropiat santinela şi a trebuit să plec. M-am dus la A. N. Maikov (care stătea prin apropiere, pe strada Sadovaia) şi l-am rugat să-l viziteze pe soţul meu a doua zi. A fost foarte amabil şi l-a anunţat şi pe Vs. S. Soloviov, iar acesta la rândul său l-a vizitat a doua zi. Şi a doua zi am fost de două ori la soţul meu (seara am fost din nou la fereastră, de data aceasta Feodor Mihailovici m-a aşteptat), iar în ziua următoare eu şi copiii l-am întâmpinat cu bucurie pe tatăl nostru întors „de la Moscova”. Pe drum a trecut pe la un magazin şi le-a cumpărat copiilor jucării. La întoarcere Feodor Mihailovici era foarte bucuros şi spunea că a petrecut excelent cele două zile. Vecinul lui de cameră, un meseriaş, dormea ore întregi în timpul zilei şi soţul meu a putut să citească în linişte Les Miserables de Victor Hugo, lucrare pe care o aprecia mult.

— Mi-a prins bine că m-au arestat, glumea el, altfel când mi-aş mai fi găsit timp să-imi împrospătez minunatele impresii de pe vremea când am citit cartea asta mare?

La începutul anului 1874, Feodor Mihailovici hotărî să renunţe definitiv la redactarea revistei Grajdanin (ultimul număr semnat de el a apărut pe 15 aprilie).

Era din nou atras de munca pur literară. I-au apărut idei şi tipuri noi şi a simţit nevoia să le materializeze într-o nouă lucrare. Îl îngrijora, desigur, chestiunea publicării romanului pentru cazul când Russki vestnik va avea pregătit materialul pentru anul următor. Şi, în general, soţului meu îi era greu să-şi ofere propriile sale lucrări. S-a întâmplat, însă, un lucru care a permis o rezolvare fericită a chestiunii ce ne frământa.

Într-o dimineaţă de aprilie, pe la douăsprezece, fata în casă mi-a dat o carte de vizită pe care era tipărit „Nikolai Alexeevici Nekrasov”. Ştiind că Feodor Mihailovici s-a şi îmbrăcat şi că va ieşi curând, am rugat-o să-l invite pe vizitator în salon, iar cartea de vizită s-o dea soţului meu.

Am fost teribil de interesată de venirea lui Nekrasov. Prietenul din tinereţe, iar mai târziu adversarul literar al lui Feodor Mihailovici. Ţineam minte că încă în anii şaizeci, pe timpul editării revistelor Vremea şi Epoha, Feodor Mihailovici nu se întâlnise cu Nekrasov, aşa că în ultimii ani apăruseră nu o dată atacuri neamicale din partea lui Mihailovski, Skabicevski, Eliseev şi alţii 73. Ştiam de asemenea că de când s-a întors din străinătate, Feodor Mihailovici nu se întâlnise cu Nekrasov, aşa că vizita aceasta trebuia să aibă o anume semnificaţie. Curiozitatea mea era atât de mare, că nu nuaim putut abţine şi am tras cu urechea la uşa care ducea din cabinet în salon. Spre marea mea bucurie, am auzit că Nekrasov îi propune soţului meu să colaboreze; că-l roagă să dea pentru anul următor un roman pentru Otecestvennâie zapiski şi că-i oferă două sute cincizeci de ruble pe coala de autor, în timp ce până atunci Feodor Mihailovici nu primea decât o sută cincizeci.

Nekrasov, văzând cât de modest locuiam, se gândise că Feodor Mihailovici va fi extrem de bucuros de această mărire a onorariului şi că va cădea imediat de acord. Feodor Mihailovici, însă, după ce i-a mulţumit pentru propunere, i-a spus:

— Nu pot, Nikolai Alexeevici, să-ţi dau un răspuns ferm din două motive: în primul rând, trebuie să scriu la Russki vestnik şi să-i întreb dacă au nevoie sau nu de romanul meu. Dacă pentru anul viitor au material, sunt liber şi pot să-ţi promit un roman. Sunt un vechi colaborator al revistei Russki vestnik, Katkov a fost întotdeauna atent cu cererile mele şi ar fi o lipsă de tact din partea mea să-i las fără să le propun lucrarea mea. Asta se poate lămuri într-o săptămână, două. Trebuie să te previn, Nikolai Alexeevici, că iau întotdeauna avans pentru lucrările mele, e vorba de două, trei mii.

Nekrasov a spus că e cu totul de acord.

— Iar în al doilea rând, continuă Feodor Mihailovici, e vorba de ce-o să spună soţia mea de propunerea dumi-tale. E acasă şi am s-o întreb imediat.

Şi soţul meu a ieşit să mă caute.

Aici a avut loc o situaţie nostimă. Când a intrat Feodor Mihailovici la mine, i-am spus grăbită:

— Ce să mai întrebi? Acceptă, Fedea, acceptă imediat.

— Ce să accept? Mă întrebă el uimit.

— Ah, Doamne! Propunerea lui Nekrasov.

— De unde ştii de propunerea lui?

— Am auzit toată discuţia, am stat lângă uşă.

— Ai tras cu urechea? Şi nu ţi-e ruşine, Anecika? Exclamă amărât Feodor Mihailovici.

— Nu mi-e ruşine deloc! Tot n-ai nici un fel de secrete faţă de mine şi tot mi-ai fi povestit. Ce importanţă are că am tras cu urechea, n-am ascultat nişte treburi străine, le-am ascultat pe ale noastre.

Lui Feodor Mihailovici nu ina rămas decât să dea din umeri în faţa unei asemenea logici.

S-a întors în cabinetul său şi a spus:

— Am discutat cu soţia mea şi e foarte mulţumită că romanul va apare în Otecestvennâie zapiski.

Nekrasov a fost probabil puţin jignit că într-o asemenea chestiune a fost nevoie de acordul meu şi a spus:

— Ei, uite, nu m-aş fi gândit niciodată că te afli „sub papucul” soţiei dumitale.

— Ce te miri? Ii replică Feodor Mihailovici. Suntem foarte apropiaţi, îmi administrează toate treburile şi cred

— Amintiri – c. 1743 în inteligenţa şi în spiritul ei întreprinzător. Cum era să nu-i cer sfatul într-o chestiune atât de importantă pentru noi doi?

— Da, sigur, înţeleg… Spuse Nekrasov şi începu să vorbească despre altceva. După ce mai stătu vreo douăzeci de minute, Nekrasov plecă, despărţindu-se amical de soţul meu şi rugându-l să-l anunţe de cum va primi un răspuns de la Russki vestnik.

Ca să lămurească mai repede chestiunea romanului, Feodor Mihailovici hotărî să renunţe la corespondenţa cu Russki vestnik şi să plece singur la Moscova, ceea ce şi făcu la sfârşitul lui aprilie. Katkov, după ce a ascultat cele referitoare la propunerea lui Nekrasov, căzu de acord să fixeze acelaşi preţ, când însă Feodor Mihailovici ceru un avans de două mii, Katkov îi spuse că învestise o mare sumă de bani pentru achiziţionarea unei lucrări (romanul Anna Karenina) şi că redacţia nu mai dispune de mijloace suficiente. Astfel, problema romanului a fost rezolvată în favoarea lui Nekrasov.

II

ANUL 1874. PLECAREA IN STRĂINĂTATE

După ce a petrecut toată luna mai împreună cu familia la Staraia Russa, Feodor Mihailovici a plecat în ziua de 4 iunie la Petersburg ca, la sfatul profesorului D. I. Koşlakov, să plece pentru tratament la Ems. La Petersburg, prinţul Meşcerski şi o rudă de-a lui au stăruit pe lingă soţul meu să se ducă nu la Ems. ci la Soden. Acelaşi sfat i-a fost dat şi de doctorul I. B. von Bret-zel, care îl trata. Sfaturile acestea insistente l-au dezorientat într-atât, că a hotărât să ceară la Berlin sfatul profesorului Frorich, o celebritate berlineză. Cum a sosit la Berlin s-a şi dus la profesor. Acesta l-a reţinut vreo două minute, abia i-a atins pieptul cu stetoscopul şi i-a dat adresa doctorului Gutentag din Ems, sfătuindu-l să i se adreseze. Feodor Mihailovici, obişnuit ou tratamentul atent al doctorilor ruşi, a rămas foarte nemulţumit de neglijenţa acestei celebrităţi germane.

Feodor Mihailovici a ajuns la Berlin pe 9 iunie şi, întrucât toate băncile erau închise, s-a dus la Muzeul regal, să vadă lucrările lui Kaulbach, despre care se vorbea şi se scria mult. Tablourile acestuia nu i-au plăcut: a găsit că nu conţin deoât „o alegorie rece”. Dar alte tablouri ale muzeului, mai ales ale vechilor maeştri, i-au plăcut mult şi i-a părut rău că în timpul primei noastre călătorii la Berlin n-am văzut împreună aceste comori de artă.

La Berlin Feodor Mihailovici a trebuit să umble prin magazine ca să-i cumpere proprietarei vilei noastre, la rugămintea ei, un şal negru de caşmir, de genul celui pe care mi l-a cumpărat la Dresda. Feodor Mihailovici s-a descurcat de minune cu comisionul pe care şi l-a asumat şi a cumpărat un şal excelent cu un preţ relativ mic. Apropo de asta, trebuie să spun că soţul meu se pricepea la lucruri şi că întotdeauna cumpărăturile pe care le făcea erau ireproşabile.

În drum spre Ems, Feodor Mihailovici a fost îneântat de minunatele peisaje. Îmi scria astfel: „Tot ce poate fi atrăgător, delicat, fantastic în cel mai fermecător peisaj din lume: dealuri, munţi, castele, oraşe ca Mar-burg şi Limburg cu turnurile lor minunate, o îmbinare uluitoare de munţi şi de dealuri ¦-¦ n-am văzut încă nimic în genul acesta şi aşa am mers până la Ems, întrjo dimineaţă fierbinte, strălucind de soare”. Feodor Mihailovici descrie cu entuziasm şi frumuseţile Ems-ului, care mai târziu (din cauza tristeţii şi a singurătăţii) îi producea întotdeauna o impresie deprimantă.

Feodor Mihailovici, după ce s-a oprit la hotel, s-a dus chiar în ziua sosirii la doctorul Ort, pentru care avea o scrisoare din partea doctorului I. B. von Bertzel. Doctorul l-a examinat cu multă atenţie şi a găsit că are un catar trecător, dar i-a spus că este o boală destul de gravă, deoarece cu cit evolua mai mult, cu atât îi va fi mai greu să respire. I-a prescris să bea ape şi i-a promis o vindecare completă după un tratament de patru săptămâni.

Scrisoare către mine, din 2513 iunie 1874. (N. aut.) Ibidem. (N. aut.)

În aceeaşi zi, soţul meu, după îndelungi căutăii, a reuşit să-şi găsească două camere la primul etaj pe Haus Blueher nr. 7, pentru o chirie de doisprezece taleri pe săptămână. In afară de asta, proprietara a fost de acord ca pentru un taler şi jumătate pe zi să-i servească dimineaţa cafea, masa de prânz, ceaiul şi seara o cină frugală.

Descriind modul în care-şi petrece timpul, Feodor Mihailovici îmi scria că „nu-l citesc decât pe Puşkin şi sunt plin de încântare, în fiecare zi găsesc ceva nou”. In aceeaşi scrisoare (din 28l-6 iunie) îmi comunică: „Aseară la plimbare l-am întâlnit pe împăratul Wilhelm: un bătrân înalt, cu o alură marţială. Aici toată lumea (chiar şi doamnele) se ridică în picioare, îşi scot pălăriile şi se înclină, el, însă, nu salută pe nimeni, din când în când îşi flutură mâna şi atât. Ţarul nostru, dimpotrivă, salută pe toată lumea şi nemţii apreciază mult asta. Mi s-a povestit că şi nemţii şi ruşii (mai ales doamnele din lumea mare) caută să iasă în calea ţarului şi să facă reverenţă.”

N-a trecut nici o săptămână şi lui Feodor Mihailovici i s-a făcut dor de familie, de care până acum nu se despărţise decât pentru puţină vreme, având şi posibilitatea să vină pentru vreun caz urgent. Dorul lui Feodor Mihailovici a sporit şi mai mult din pricina faptului că scrisorile mele nu erau expediate la timp şi veneau mult mai târziu decât se aştepta. Ştiind că se va nelinişti, îmi duceam singură scrisorile la poştă şi-l rugam de fiecare dată pe diriginte să le expedieze imediat. Ii aduceam scrisorile soţului meu în care acesta se plângea de încetineala poştei din Staraia Russa, îl imploram să nu reţină corespondenţa noastră, dar totul a fost inutil: scrisorile continuau să fie reţinute la Russa timp de două, trei zile şi numai în primăvara lui 1875 am aflat care erau cauzele acestor reţineri.

După ce a petrecut trei săptămâni la Haus Blucher, unde proprietăreasa îl încărca mult la plată şi-şi pusese în gând să4 mute la etajul de sus, Feodor Mihailovici

V. cap. VI, partea a Vil-a (n. tr.).

S-a mutat la Hotel Viile dAlger Nr. 4-5. Acolo a dus-o bine, deoarece camerele erau mai înalte şi era şi un balcon, care rămânea deschis până seara târziu.

La Ems, Feodor Mihailovici avea câţiva cunoscuţi, din rândul acelor ruşi pe care-i simpatiza. Astfel, s-a întâlnit cu Kubliţki, A. A. Steckenschneider, cu dl. H. şi cu prinţesa Şalikova, o femeie veselă şi senină, pe care a cunoscut-o la Katkov. Această bătrânică amabilă şi bună l-a ajutat pe Feodor Mihailovici să-şi suporte tristeţea singurătăţii. I-am fost adânc recunoscătoare pentru asta. Tristeţea soţului meu a devenit şi mai mare, în urma faptului că el, care fusese obişnuit să facă plimbări lungi (de două ori pe zi) s-a văzut lipsit de această plăcere. Să se plimbe prin micul pane al cazinoului, în aglomeraţia şi înghesuiala de acolo, n-avea sens, iar ca să urce pe munte nu-i permitea sănătatea. Îl neliniştea şi gândul cum vom trăi la iarnă. Avansul destul de mare pe care-l primisem de la Nekrasov fusese cheltuit: în parte pentru plata unor datorii urgente, în parte pentru călătoria în străinătate. Şi nu se putea să mai cerem un avans fără să prezentăm măcar o parte a romanului. Toate aceste împrejurări îl sâcâiau pe soţul meu, care a devenit nervos (poate şi din pricina apelor pe care le bea) şi printre cei de acolo i-a mers vestea că e un rus „veninos”, gata să facă morală tuturor. Îl linişteau mult scrisorile mele şi povestirile despre copii, despre năzbâtiile şi vorbele lor. „Istorioarele tale deispre copii, draga mea Ania (îmi scria el pe 2119 iulie), pur şi simplu mă înviorează, de parcă v-aş fi văzut aievea.” în aceeaşi scrisoare Feodor Mihailovici aduce vorba de o hibă în educaţia copiilor noştri: „ei sunt lipsiţi de propriile lor relaţii, adică de prieteni şi prietene, adică de nişte copilaşi de seama lor”. Într-adevăr, printre cunoscuţii noştri erau puţini care aveau copii de vârsta alor noştri şi numai vara îşi găseau prieteni în familia preotului Ioann Rumeanţev.

Când ne-am făcut planuri în legătură cu călătoria lui Feodor Mihailovici în străinătate, ne-am gândit că, după ce va termina tratamentul, va mai sta undeva penScrisoare către mine, din 219 iulie 1874. (N. aut.) tru Nachkur, iar dacă va face rost de bani va trece prin Paris. Mina şi venit ideea să-i trimit cincizeci de ruble ca să-mi cumpere la Paris material negru pentru o rochie de gală care-mi era necesară în unele ocazii. Banii aceştia l-au mirat pe soţul meu, care, sub influenţa unei crize, mi-a făcut chiar observaţie, înţelegându-mi prost sau, mai bine zis, răstălmăcindu-mi cuvintele. Totuşi gândul de a-mi satisface dorinţa nu l-a părăsit şi, când a trecut prin Berlin, a colindat o mulţime de magazine şi mi-a adus o minunată stofă de mătase. Deşi şi-a declarat cumpărătura, la vamă n-au ţinut seamă de asta şi i-au cercetat amănunţit toate cărţile şi caietele de însemnări pe care le avea cu el, în căutarea vreunui lucru interzis.

Lui Feodor Mihailovici nu i-au mai ajuns banii pentru o călătorie la Paris, dar nu şi-a putut refuza dorinţa de a mai vizita o dată mormântul fiicei noastre mai mari, Sonia, a cărei memorie a rămas proaspătă în inima lui. S-a dus la Geneva, a fost de vreo două ori la cimitirul de copii „Plain Palais” şi miMa adus de pe mormântul Soniei câteva ramuri din chiparosul care, în cei şase ani, apucase să-şi întindă ramurile deasupra monumentului fetiţei noastre.

În jur de zece august, Feodor Mihailovici, după ce s-a oprit pentru două-trei zile la Petersburg, s-a întors la Russa.

III

— 1875. VARA ŞI IARNA PETRECUTE LA STARAIA RUSSA

În scrisorile pe care mi le-a trimis în vara lui 1874 din Ems, Feodor Mihailovici revine de câteva ori la gândul care-l obseda, vremurile grele prin oare trebuia să trecem într-un viitor apropiat. Situaţia era de natură

Cură suplimentară. (Germ.) Scrisoare către mine, din 24 iunie, 14 iulie şi altele. (N. aut.) să ne pună pe gânduri chiar şi pe noi, care nici aşa n-am trăit prea uşor din punct de vedere material.

Am menţionat că în aprilie fusesem vizitaţi de N. A. Nekrasov, care l-a rugat pe Feodor Mihailovici săşi publice viitorul său roman în revista Otecestvennâie zapiski din anul 1875. Soţul meu a fost foarte bucuros să reia vechile sale legături prieteneşti cu Nekrasov, talentul căruia îl aprecia mult; am fost amândoi mulţumiţi şi de faptul că Nekrasov a propus un preţ de o sută de ruble mai mare decât primea soţul meu de la Russki vestnik.

Treaba asta avea, însă, şi un aspect dificil pentru Feodor Mihailovici: Otecestvennâie zapiski era revista taberei adverse, şi pe vremea când soţul meu a redactat revistele Vremea şi Epoha, Otecestvennâie zapiski a dus o luptă crâncenă cu ele. Din componenţa redacţiei făceau parte câţiva duşmani literari ai lui Feodor Mihailovici: Mihailovski, Skabicevski, Eliseev şi, în parte, Pleşceev74, iar aceştia ar fi putut să ceară unele modifiWri în roman, în spiritul tendinţei lor. Feodor Mihailovici n-ar fi putut, însă, în nici un caz să facă un compromis cu convingerile sale fundamentale. La rândul său, revista Otecestvennâie zapiski ar fi putut să nu vrea să publice unele opinii ale soţului meu şi la o primă neînţelegere cât de cât serioasă, Feodor Mihailovici şi-ar fi retras fără doar şi poate romanul, oricât ar fi fost de triste consecinţele pentru noi. In scrisoarea pe care mi-a adresat-o pe 20 decembrie 1874, neliniştit de aceleaşi gânduri, îmi scrie: „Acum Nekrasov poate foarte bine să mă forţeze, dacă va fi ceva împotriva orientării lor… Dar chiar dacă anul acesta ar trebui să cerşim, tot n-am să cedez nici un rând de dragul orientării lor.”

Ce ne facem în cazul unor disensiuni cu Otecestvennâie zapiski, acesta era gândul care ne neliniştea mult pe amândoi. Fără să mai spun de faptul că ar fi trebuit să returnăm imediat banii pe oare i-am luat ca avans, pe care i-am cheltuit în parte şi ne-ar fi fost foarte greu să-l achităm imediat. In afară de asta, se mai punea problema şi cu ce bani vom trăi până va reuşi Feodor Mihailovici să-şi plaseze romanul, pentru că Russki vestnik era singura revistă, cu oare soţul meu putea să colaboreze conform convingerilor sale.

Căutând tot felul de soluţii pentru preîntâmpinarea previzibilului eşec, m-am oprit la gândul să reduc (pe cit era posibil) cheltuielile legate de întreţinerea familiei. Oricât de modest am fi trăit, cheltuiam totuşi, în afara plăţii datoriilor şi a dobânzilor, nu mai puţin de trei mii de ruble pe an, deoarece numai apartamentul nostru (întotdeauna modest) ne costa şapte-opt sute de ruble, iar cu lemnele pentru iarnă chiar o mie. Şi mi-a venit ideea să rămânem peste iarnă la Russa, cu atât mai mult cu cit soţul meu şi cu mine hotărâsem ca primăvara viitoare să venim din nou la Russa, ţinând seama de folosul pe care-l aveau copiii de pe urma băilor de acolo. Altfel ar fi trebuit să ne mutăm în capitală doar pentru opt-nouă luni, dintre care o lună şi jumătate, două luni s-ar fi dus pentru căutarea casei, aranjatul ei, iar primăvara pentru pregătiri în vederea plecării. Tot acest timp „ fi fost pierdut pentru lucru, iar Feodor Mihailovici ţinea mult la posibilitatea de a termina mai repede romanul, ca să-şi poată realiza un vis mai vechi – editarea unui organ independent: Jurnalul unui scriitor.

Fără să mai vorbim de chiriile scăzute din Staraia Russa, trebuie să spun că cele necesare traiului erau de trei ori mai ieftine ca la Petersburg; se reduceau şi alte cheltuieli, inevitabile în capitală.

În afara consideraţiilor de ordin material, pentru mine personal era foarte atrăgătoare posibilitatea de a mă bucura o iarnă întreagă de viaţa liniştită şi paşnică în mijlocul familiei dragi, pe care o duceam vara şi de care ne aminteam cu atâta plăcere iarna. In timpul iernii, Feodor Mihailovici aparţinea foarte puţin familiei: era nevoit să iasă des în societate, să participe la şedinţele Comitetului filantropic slav, al cărui membru era din 1872. Trebuia să primim şi noi multă lume. Toate acestea ni-l răpeau, mie şi copiilor – iar copiii şi timpul petrecut cu ei constituiau fericirea supremă pentru Feodor Mihailovici. Rămânând peste iarnă la Staraia Russa, scăpăm de multe lucruri care tulburau viaţa noastră fericită de familie.

După ce m-am hotărât să rămânem peste iarnă la Russa, am început să caut casă. La vila lui Gribbe nu puteam să locuim iarna, din mai multe considerente. Dar nu era greu să găseşti la Russa o locuinţă încăpătoare: vile care se închiriau în timpul sezonului cu trei, patru sute de ruble, rămâneau pustii ianna şi se închiriau cu cincisprezece, douăzeci de ruble pe lună. Nu puteam să iau, însă, nici o hotărâre fără Feodor Mihailovici: în trecere prin Petersburg ar fi putut găsi un apartament convenabil şi atunci nu mai putea fi vorba de a răimâne la Russa.

Feodor Mihailovici s-a întors la sfârşitul lui iulie; a petrecut două-trei zile la Petersburg, dar n-a găsit casă, nici n-a prea căutat, dealtfel, pentru că i se făcuse dor de familie şi se grăbea acasă.

La câteva zile după sosirea lui, am început să discutăm despre locuinţa pentru iarnă şi despre data plecării noastre din Russa. Atunci i-am spus, în chip de propunere:

— Şi dacă am rămâne pentru iarnă la Russa? Propunerea mea a fost întâmpinată cu un protest energic din partea lui Feodor Mihailovici. Motivul refuzului a fost unul neaşteptat, dar flatant pentru mine. Soţul meu a început să-mi spună că am să mă plictisesc la Russa, ducând o viaţă atât de izolată, ca cea pe care o duceam vara.

— Nici iernile trecute, spuse el, n-ai fost nicăieri şi n-ai avut nici un fel de distracţii; în iarna asta, poate că mă ajută Dumnezeu, o să-ani meargă lucrul şi-o s-avem mai mulţi bani: o să-ţi faci rochii, o să ieşi în lume. Sunt ferm hotărât să facem aşa.

Am început să-l încredinţez pe Feodor Mihailovici că ne aşteaptă o iarnă de muncă, trebuie să continuăm şi să terminăm romanul Adolescentul şi din cauza asta nici nu-oni trece prin cap să mă gândesc la toalete şi la distracţii.

— N-am nevoie de ele, cel mai mult ţin la viaţa asta liniştită de familie, netulburată de nici un fel de evenimente neaşteptate, pe oare o ducem aici.

Mi-era teamă de un singur lucru – să nu se plictisească el la Russa, lipsit de societate. Exista, însă. O soluţie şi pentru asta – putea să plece de două, trei ori la Petersburg şi să-şi viziteze cunoscuţii şi prietenii care II interesau. Drumurile acestea, pe care le-ar fi făcut singur, n-ar fi costat scump şi în acelaşi timp i-ar fi dat posibilitatea să-şi reîmprospăteze impresiile şi să nu rămână în urmă cu interesele sale literare şi artistice. I-am descris soţului meu toate avantajele, materiale şi de alt ordin, ale unei ierni petrecute la Russa. Soţul meu a fost şi el captivat de ideea unei vieţi liniştite de familie, zugrăvită de mine, viaţă care i-ar fi permis să se dedice întru totul creaţiei. Feodor Mihailovici se îndoia, insă, de faptul că vom reuşi să găsim o casă încăpătoare şi călduroasă; atunci i-am propus ca în aceeaşi zi, în timpul plimbării, să trecem să vedem vila de curând eliberată a amiralului Leontiev, vilă ce se închiria întotdeauna pentru iarnă. Vizitarea vilei a rezolvat definitiv dilema; lui Feodor Mihailovici i-a plăcut mult apartamentul de jos al vilei lui Leontiev, situată pe o stradă animată – Ilinskaia. Acea casă mare, cu două caturi, se închiria în timpul sezonului cu opt sute de ruble. Apartamentul care ne-a plăcut avea şase camere, în afara celor de serviciu. Soţului meu i-a plăcut îndeosebi faptul că cele două camere ale sale (dormitorul şi cabinetul de lucru) erau despărţite de ale noastre printr-o cameră mare cu patru ferestre. Mulţumită acestei aşezări, zgomotul şi alergătura copiilor nu-l deranjau şi nu-l împiedicau să lucreze şi să doarmă; şi nici copiii nu erau strâmtoraţi (soţul meu se gândea întotdeauna la asta), puteau să ţipe şi să facă gălăgie cât pofteau.

Neam înţeles pe loc cu doamna care administra casa şi am închiriat-o până la 15 mai anul viitor, cu o chirie de 15 ruble pe lună. Ca să nu mai pierdem din timpul de lucru, ne-am hotărât să ne mutăm pe loc şi să ne aranjăm pentru iarnă.

Iarna din 187475, petrecută la Staraia Russa, rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele. Copiii au fost perfect sănătoşi şi în cursul întregii ierni n-a trebuit să chemăm nici măcar o singură dată doctorul.

Casa există şi astăzi, neschimbată. (N. aut.) ceea ce nu se întâmpla când stăteam la Petersburg. Şi Feodor Mihailovici s-a simţit mai bine – tratamentul din Ems s-a dovedit a fi binefăcător, tuşea a mai cedat, respiraţia s-a ameliorat şi ea sensibil. Mulţumită unei vieţi liniştite şi organizate şi a absenţei diverselor surprize neplăcute (atât de frecvente la Petersburg), nervii soţului meu s-au fortificat şi crizele de epilepsie au devenit mai rare şi mai slabe. Drept urmare, Feodor Mihailovici se supăra şi se enerva arareori şi era aproape întotdeauna blând, vorbăreţ şi vesel. Boala care l-a dus după şase ani în morniânt nu apăruse încă, soţul meu nu suferea pe vremea aceea de astm şi din această cauză îşi putea permite să alerge şi să se joace cu copiii. Eu, copiii mei, prietenii noştri din Staraia Russa îşi aduc perfect aminte cum în sunetele unui armoniu, Feodor Mihailovici dansa uneori seara, cu copiii şi cu mine, cadril, vals şi mazurcă. Mai ales îi plăcea mazurca şi trebuie să spun că o dansa cu foc, ca „un adevărat polonez” şi a fost foarte mulţumit când i-am spus asta odată.

Viaţa noastră la Staraia Russa era organizată strict pe ore şi asta se respecta cu multă severitate. Soţul meu lucra noaptea şi nu se scula mai devreme de unsprezece. Când venea să-şi bea cafeaua, îi chema pe copii, care alergau bucuroşi la el şi-i povesteau toate întâmplările de dimineaţă şi tot ce văzuseră la plimbare. Şi Feodor Mihailovici se bucura privindu-i şi se amuza discutând cu ei. N-am mai întâlnit niciodată un om care să ştie atât de bine ca soţul meu să-i înţeleagă pe copii şi să-i captiveze cu povestirile lui. In clipele acelea Feodor Mihailovici devenea el însuşi un copil.

După-amiază, Feodor Mihailovici mă chema în cabinetul său sămi dicteze ceea ce izbutise să scrie în timpul nopţii. Lucrul cu Feodor Mihailovici era întotdeauna o încântare pentru mine şi, în sinea mea, eram foarte mândră că-l ajutam şi că eram prima dintre cititorii săi care auzeam lucrările chiar din gura autorului.

De obicei, Feodor Mihailovici îşi dicta romanul direct după manuscris. Dacă, însă, nu era mulţumit de unele pasaje sau avea unele îndoieli, înainte de a dicta, îmi citea tot capitolul. Impresia era mult mai puternică decât cea a unei dictări obişnuite.

Acuitatea „ fLWoJ]”v G! BLlOTt„CA „J

IV DICTĂRILE NOASTRE

Câteva cuvinte despre dictările noastre.

Feodor Mihailovici lucra întotdeauna noaptea, când în casă se făcea linişte şi nimic nu-i tulbura gândurile. Iar de dictat îmi dicta în timpul zilei, de la două la trei, şi orele acestea erau cele mai fericite din viaţa mea. Să aud o lucrare nouă chiar din gura scriitorului la oare ţineam atât de mult, cu acele nuanţe pe care le dădea el vorbelor eroilor săi, reprezenta pentru mine o autentică fericire. După ceşi termina dictarea, îmi spunea întotdeauna:

— Ei, ce zici, Anecika?

— Zic că e minunat, îi răspundeam. Dar acest „minunat” al meu însemna pentru Feodor Mihailovici că poate scena pe care a dictat-o i-a reuşit, dar că n-a produs o impresie deosebită asupra mea. Iar soţul meu punea mare preţ pe impresiile mele nemijlocite. Sa întâmplat nu ştiu cum că acele pagini ale romanului care mă mişcau sau mă întristau aveau acelaşi efect şi asupra majorităţii cititorilor, fapt de care soţul meu s-a convins din discuţiile cu cititorii şi din aprecierile criticilor.

Voiam să fiu sinceră şi nu spuneam cuvinte de laudă, nu-mi manifestam încântarea când n-o simţeam. Soţul meu ţinea mult la această sinceritate. Nu-i ascundeam nici impresiile mele. Ţin minte cum am râs când am citit dialogurile doamnei Hohlakova sau ale generalului din Idiotul şi cum îl necăjeam, cu privire la rechizitoriul procurorului din Fraţii Karamazov.

— Ah, ce păcat că nu te-ai făcut procuror! Cu rechizitoriul ăsta lai fi aranjat pentru Siberia şi pe omul cel mai nevinovat.

— Zici că mi-a ieşit rechizitoriul procurorului? Mă întrebă Feodor Mihailovici.

— Ţi-a ieşit grozav, am continuat, dar tot îmi pare rău că n-ai intrat în magistratură! Ai fi fost acum general, iar eu generăleasă, şi nu nevastă de sublocotenent în rezervă 75.

Când mi-a dictat Feodor Mihailovici pledoaria lui Fetiukovici şi mi-a pus obişnuita întrebare, ţin minte că i-am răspuns:

— Acum, dragul meu, vin şi te-ntreb – de ce nu te-ai făcut avocat? Pe cel mai mare criminal l-ai fi scos curat ca lacrima. Zău că asta e adevărata ta chemare! Iar Fetiukovici ţi-a ieşit nemaipomenit de bine!

Altă dată, însă, se întâmpla să şi plâng. Ţin minte că atunci când mi-a dictat scena întoarcerii lui Alioşa cu băieţii, după înmormântarea lui Iliuşecika, am fost atât de tulburată, încât cu o mână scriam, iar cu alta îmi şter-geam lacrimile. Feodor Mihailovici mia remarcat tulburarea, s-a apropiat de mine şi, fără să-mi spună vreo vorbă, m-a sărutat pe creştet.

În general, Feodor Mihailovici mă idealiza şi-mi atribuia o înţelegere mult mai profundă a lucrărilor sale decât cea reaâă. Astfel, era convins că înţeleg filosofia romanelor sale. Ţin minte că după ce mi-a dictat un capitol din Fraţii Karamazov şi mia pus obişnuita întrebare, i-am răspuns:

— Ştii, de fapt, eu n-am prea înţeles ce mi-ai dictat (era vorba de Marele Inchizitor). Ca să înţelegi trebuie să ai o anumită pregătire filosofică, pe care eu n-o am.

— Stai puţin, îmi spuse soţul, aim să-ţi explic mai clar.

Şi mi-a relatat totul încă o dată, cu nişte formulări mai potrivite pentru mine.

— Ei, acum e clar?

— Nici acum nu e prea cliar. Pune-mă să repet şi n-aim să pot.

— Ei, nu, ai înţeles, îmi dau seama din întrebările pe care mi le-ai pus. Iar dacă nu poţi să reproduci, e vorba numai de o nepricepere formală, de o nestăpânire a formei.

Dealtfel, trebuie să spun că, pentru mine, cu cât cunoşteam mai bine viaţa cu toate complicaţiile ei triste uneori, cu atât mi se deschidea mai larg universul lucrărilor soţului meu, cu atât începeaim să le înţeleg mai profund.

Ţin minte că o dată, pe când eram la Staraia Russa, Feodor Mihailovici mi-a citit un capitol abia scris, în care era vorba de modul cum s-a spânzurat o fată (Adolescentul, partea întâi, capitolul nouă). După ce şi-a terminat lectura, soţul meu s-a uitat la mine şi a exclamat:

— Ania, ce-i cu tine, drăguţă? Eşti palidă. Ai obosit, ţi-e rău?

— M-ai speriat! Am răspuns eu.

— Dumnezeule, lasă acest pasaj o impresie chiar atât de grea? Ce rău îmi pare! Ce rău îmi pare!

V

Revin la anul 1874. După ce termina de dictat şi lua micul dejun cu mine, Feodor Mihailovici citea (în iarna aceea) Peregrinările călugărului Parfeni76, sau îşi scria scrisorile şi la trei şi jumătate, pe orice vreme, ieşea să se plimbe pe străzile liniştite şi pustii ale Russei. Aproape totdeauna intra în băcănia Plotnikovilor şi cumpăra acolo, în cantităţi mici, gustări sau dulciuri abia aduse de la Petersburg. La magazin îl cunoşteau şi-l stimau şi, fără să ţină seama de faptul că nu cumpără decât cu litra, se grăbeau să-i ofere noutăţile aduse.

La ora cinci luam masa de prânz împreună cu copiii şi atunci soţul meu era întotdeauna într-o dispoziţie excelentă. Mai întâi de toate se servea un păhărel de votcă bătrânei Prohorovna, dădaca fiului nostru. „Dădaca, o votculiţă”, o invita Feodor Mihailovici. Ea-şi bea votca, Capitolul acesta a produs o impresie covârşitoare asupra lui Nekrasov, fapt despre care îmi vorbeşte soţul meu în scrisoarea din 9 februarie 1875. (N. aut.)

E descrisă în romanul Fraţii Karamazov; e vorba de ¦ magazinul unde Mitea Karamazov cumpăra cadouri, când se ducea la Mokroie. (N. aut.)

¦ Feodor Mihailovici ţinea mult la Prohorovna, pentru dragostea ei fierbinte faţă de băiatul nostru. Soţul meu o pomenea des în scrisorile pe care mi le adresa şi a descris-o în romanul Fraţii Karamazov, în chipul bătrânei care a trecut în pomelnicul pentru odihna celor adormiţi pe fiul ei aflat în viaţă, de la care, însă, nu mai primise veşti. Feodor Mihailovici a sfătuit-o să renunţe şi i-a prezis că în curând va primi o scrisoare, ceea ce s-a şi întâmplat. (N. aut.) după care mânca pâine cu sare. Prânzul era vesel, copiii pălăvrăgeau fără încetare, iar noi nu discutam niciodată la masă lucruri serioase, mai presus de înţelegerea copiilor. După masă şi cafea, soţul meu mai zăbovea o jumătate de oră şi chiar mai mult cu copiii, cărora le spunea poveşti sau le citea fabulele lui Krîlov.

Pe la şapte seara, făceam în doi plimbarea de seară şi la întoarcere intram la poştă, unde până la ora aceea terminau de cartat corespondenţa din Petersburg.

Feodor Mihailovici avea o corespondenţă bogată şi de aceea ne grăbeam acasă, ca să citim scrisorile şi ziarele.

La nouă copiii se culcau şi Feodor Mihailovici se ducea la ei să-i bkiecuvânteze şi să spună împreună cu ei „Tatăl nostru”, „Născătoarea de Dumnezeu” şi rugăciunea sa preferată: „In tine, Maica Domnului, e toată nădejdea mea., ia-mă sub oblăduirea ta!”

Pe la zece se făcea linişte în toată casa, deoarece în provincie toată lumea obişnuia să se culce devreme. Feodor Mihailovici se retrăgea în cabinetul său să-şi citească ziarele, iar eu, obosită de agitaţia din timpul zilei şi de zarva copiilor, eram bucuroasă să stau liniştită. Mă duceam în camera mea şi făceam pasienţe – ştiam vreo duzină.

Mă-nduioşez de câte ori mi-aduc aminte că în fiecare seară soţul meu venea de mai multe ori în camera mea să-mi spună cele aflate din ziare sau pur şi simplu să mai pălăvrăgim, şi întotdeauna mă ajuta să-mi termin pasienţa. Mă asigura că nu-mi ies pasienţele pentru că las să-mi scape ocaziile bune şi, spre mirarea mea, găsea întotdeauna cărţile necesare, pe care nu reuşisem să le observ. Pasienţele erau complicate şi reuşeam arareori s-o scot la capăt fără ajutorul lui. Când se făcea unsprePe vremea aceea calea ferată nu ajungea decât până ia Novgorod, de acolo mai era un drum de 80 de verste (40 pe lac), care se făcea cu cai, astfel că de la poştaş primeam ziarele cu o zi mai târziu, iar dacă ne duceam noi la oficiul poştal, le luam chiar în ziua apariţiei. (N. aut.)

Apropo de cărţi: în societatea (preponderent literară) pe care o frecventa Feodor Mihailovici nu se obişnuia să se joace zece soţul meu apărea în uşa camerei mele şi asta însemna că mina venit şi mie timpul să mă duc la culcare, îl rugam numai să-mi permită să mai încerc o pasienţă, pe care o şi făceam împreună. Mă duceam la culcare, toată lumea din casă dormea, doar soţul meu mai lucra până la trei-patru noaptea.

Prima jumătate a iernii pe care am petrecut-o la Staraia Rui-sa (din septembrie până în martie) a decurs tihnit şi nu ţin minte o altă perioadă în care să fi avut parte de o linişte atât de deplină. E drept, viaţa era monotonă: zilele semănau atât mult unele cu altele, încât s-au contopit toate în amintirea mea şi nu pot să-mi aduc aminte de vreun eveniment petrecut atunci. Ţin minte, însă, un episod tragi-comic petrecut chiar la începutul iernii şi care ne-a tulburat pentru câteva zile liniştea. Iată despre ce este vorba: am auzit că nişte negustori au primit de la târgul din Nijni-Novgorod un transport de cojocele pentru copii şi oameni mari, şi inam spus soţului meu. S-a arătat interesat, şi-a adus aminte că a purtat şi el cojoc şi a vrut să cumpere unul pentru Fedea. Ne-am dus prin prăvălii şi ni s-au arătat vreo zece scurte, una mai frumoasă decât alta. Am ales câteva şi am cerut să ne fie trimise acasă pentru probă. Una dintre ele, de un galben-deschis, cu o broderie foarte frumoasă pe piept şi la poale, i-a plăcut mult lui Feodor Mihailovici şi i s-a potrivit perfect băiatului nostru. Îmbrăcat cu o căciulă înaltă de vizitiu, cu cojocul său legat cu chimir roşu, băiatul nostru, rumen în obraji, arăta minunat. Am comandat şi pentru fetiţă un paltanaş elegant şi soţul meu îi privea cu admiraţie în fiecare zi înainte de plimbare.

Admiraţia noastră, însă, n-a durat prea mult: într-o bună zi am văzut pe poala din faţă a cojocelului nişte cărţi. În cei patrusprezece ani pe care i-am petrecut împreună, soţul meu a jucat doar o dată preferanţă, la rudele mele, şi, deşi nu mai pusese mâna pe cărţi de joc de mai bine de zece ani, a jucat excelent şi chiar a câştigat câteva ruble, ceea ce l-a făcut să se simtă stânjenit. (N. aut.) pete mari de grăsime, iar pe piele grăsimea straturi, straturi. Eram cu toţii nedumeriţi, deoarece băiatul nu putea să se murdărească, în timpul plimbării, cu untură. Adevărul, însă, a ieşit repede la iveală: în fiecare zi, de dimineaţă, venea şi stătea în bucătărie bărbatul pe jumătate orb al bătrânei Prohorovna. După ce şi-a luat gustarea de dimineaţă, a vrut să se şteargă pe mâini şi, negăsind la îndemână un prosop, şi-a şters degetele pline de grăsime de cojocelul care atârna la bucătărie ca să se usuce. Am căutat în fel şi chip să scoatem grăsimea din piele, dar, după fiecare nouă curăţire, petele deveneau mai vizibile şi cojocelul nu mai era bun de nimic. Eram foc de supărată că s-a stricat o haină, pe care nu aveam posibilitatea s-o înlocuiesc şi, furioasă pe bucătăreasă, pe care pentru neglijenţa ei eram cât pe-aci s-o dau afară împreună cu soţul ei neatent, dar a intervenit Feodor Mihailovici şi m-a potolit. Bineînţeles, această mică neplăcere s-a uitat repede.

Deoarece romanele Demonii şi Idiotul, editate de noi au avut un mare succes, am hotărât, stând iarna la Russa, să publicăm şi Amintiri din Casa morţilor, care s-au epuizat de mult şi erau insistent cerute de librari. Corecturile ni se trimiteau la Russa dar în ziua apariţiei cărţii trebuia să fiu în capitală, ca să vând un număr de exemplare (ceea ce am şi reuşit să fac), să dau cărţi în consignaţie, să închei socotelile cu tipografia etc. In afară de asta, voiam să-mi văd rudele şi prietenii şi să cumpăr pentru Crăciun jucării şi dulciuri pentru bradul pe care am vrut să-l facem atât pentru copiii noştri, cât Şi pentru cei ai preotului Rumeanţev, bunul nostru prieten. Am plecat pe 17 decembrie şi m-am întors pe 23. La înapoiere, când am traversat lacul Ilmen, am trecut printr-o mare spaimă: cele câteva troici, plecate împreună, au rătăcit drumul pe lac, s-a pornit o furtună de zăpadă şi riscam să ne petrecem noaptea afară, în viscol; din fericire, vizitiii au lăsat libere hăţurile şi animalele inteligente, după ce au mai bijbâit o vreme, ne-au scos singure la drumul bun.

— Amintiri – c. 1743

VI ANUL 1874. IARNA

Pe vremea aceea, în Staraia Russa, şi iarna şi vara, izbucneau adesea incendii, în urma cărora ardeau străzi întregi. De cele mai multe ori aveau loc în timpul nopţii (undeva, prin vreo brutărie sau vreo baie). Feodor Mi-hailovici, amintindu-şi că, nu cu mult înainte, Orenbur-gul a ars tot, era foarte alarmat de câte ori se declara un incendiu şi se bătea clopotul de la catedrală, iar dacă incendiul se întindea, porneau să sune şi clopotele bisericilor din apropiere. Pe Feodor Mihailovici îl neliniştea mai ales faptul că eu, de obicei atât de energică şi de curajoasă, mă pierdeam cu firea şi făceam prostii. De aceea ne-am înţeles, cât am fost la Russa, să ne trezim unul pe altul de cum auzim alarma. De obicei, Feodor Mihailovici, mă bătea încet pe umăr şi-mi spunea: „Tre-zeşte-te, Ania, nu te speria, e un incendiu undeva. Nu te agita, te rog, mă duc să văd unde arde!”

Mă sculam imediat, le puneam copiilor ciorapii şi ghetele şi le pregăteam hainele ca să nu răcească, în cazul când va trebui să-i scoatem afară. Apoi luam câteva cearşafuri mari, într-unui din ele puneam (cât se poate mai ordonat) toate hainele soţului, caietele sale de însemnări şi manuscrisele. Întrun alt cearşaf puneam tot ce era în dulap şi în scrin – rochiile mele şi lucrurile copiilor. După ce făceam toate astea mă linişteam, ştiind că tot ce e mai de preţ va fi salvat. La început, scoteam toate boccelele în vestibul, mai aproape de ieşire, dar de când Feodor Mihailovici s-a împiedicat odată pe întuneric de ele şi era să cadă, am început să le las în cameră. Feodor Mihailovici râdea deseori de mine, spunând că „incendiul e la trei verste de noi, iar eu m-am şi pregătit să salvez lucrurile”. Văzând, însă, că nu poate să mă scoată din ale mele şi că treaba asta mă linişteşte, mă lăsa „să-mi fac bagajele” de câte ori se dădea alarma, cerând numai ca tot ce-i al lui să fie imediat pus la loc, după ce trecea alarma.

Ţin minte că în primăvara lui 1875, când ne-am mutat din apartamentul nostru de iarnă din casa lui Leontiev la vila lui Gribbe, portarul nostru ne-a spus la despărţire:

— Al mai rău îmi pare că pleacă boierul.

— De ce? L-am întrebat, ştiind că soţul meu nu avusese nici un fel de legături cu el.

— Păi, cucoană, cum e vreun foc noaptea pe undeva şi încep să bată clopotele, boierul a şi venit aici şi-mi bate în gheretă: scoală, zice, că e un foc undeva! Că şi poliţaiul zice: în tot oraşul nu e paznic mai bun ca portarul generalului LeontieAr, cum pornesc clopotele să bată a şi venit la poartă. Şi acu ce mă fac? Cum să nu-mi pară rău de boier?

Ajungând acasă, i-am transmis soţului meu laudele portarului. Feodor Mihailovici a izbucnit în râs şi mia spus:

— Ei, vezi, am nişte calităţi de care habar n-am avut nici eu însumi.

Viaţa noastră îşi urma cursul ei obişnuit şi lucrul la roman mergea destul de bine. Asta era foarte important pentru noi, deoarece la Petersburg, Feodor Mihailovici s-a văzut cu profesorul D. I. Koşlakov şi acesta l-a sfătuit insistent, având în vedere rezultatele favorabile ale curei de ape minerale din anul trecut, să plece din nou primăvara la Ems.

În aprilie 1875, a trebuit să facă demersuri pentru paşaport. La Petersburg asta nu prezenta greutăţi, locuind, însă. la Russa, soţul meu trebuia să primească paşaportul de la guvernatorul din Novgorod. Ca să aflu ce fel de cerere trebuie să trimită la Novgorod, câţi bani etc, m-am dus la ispravnicul din Staraia Russa. Ispravnic era pe vremea aceea colonelul Gotski, un om destul de uşuratic, după cum se spunea, care îşi petrecea vremea pe la moşierii din împrejurimi. Când a primit cartea mea de vizită, ispravnicul m-a invitat în cabinetul său, m-a poftit să stau în fotoliu şi m-a întrebat care este motivul vizitei. A cotrobăit prin sertarul de la masa de scris şi mi-a întins un caiet destul de voluminos cu coperţi albastre. L-am deschis şi spre marea mea uimire am văzut că este „Dosarul privitor la sublocotenentul în rezervă Feodor Mihailovici Dostoievski, aflat sub supraveghere secretă şi stabilit temporar la Staraia Russa”. Am răsfoit câteva pagini şi am izbuionit în râs.

— Cum? Ne aflăm, deci, sub luminata dumneavoastră supraveghere şi dumneavoastră ştiţi, probabil, tot ce se întâmplă la noi? La asta nu m-am aşteptat!

— Da, ştiu tot ce se întâmplă în familia dumneavoastră, spuse grav ispravnicul, şi pot să spun că până acum sunt foarte mulţumit de soţul dumneavoastră.

— Pot să-i transmit soţului meu laudele dumneavoastră? Îl întrebai eu ironic.

— Da, vă rog să-i transmiteţi că se comportă minunat şi că socotesc că nici de acum încolo nu-mi va produce bătaie de cap.

Când am venit acasă, i-am transmis lui Feodor Mihai-lovici vorbele ispravnicului, râzând la gândul că un om ca soţul meu poate fi pus sub supravegherea unui poliţist imbecil. Feodor Mihailovici, însă, a fost foarte supărat de ştirea pe care i-am adus-o:

— Câţi oameni răuvoitori le-au scăpat printre degete, spuse el, şi mă bănuiesc şi mă supraveghează pe mine, un om devotat cu toată inima şi gândurile mele şi ţarului, şi patriei. Asta mă jigneşte!

Mulţumită trăncănelii ispravnicului ni s-a clarificat o împrejurare care ne necăjea mult şi pe care nu puteam să ne-o explicăm şi anume de ce scrisorile pe care le trimiteam din Staraia Russa la Ems nu se expediau în ziua în care le aduceam la poştă şi se mai reţineau acolo o zi, două. Acelaşi lucru se întâimpla şi cu scrisorile trimise din Ems la Russa. Iar faptul că soţul meu nu primea la timp scrisorile mele îi producea nu numai o mare nelinişte, dar îi provoca şi crize de epilepsie, ceea ce se vede, de pildă, din scrisoarea pe care mi-a scriis-o pe 2816 iulie 1874. Acum a devenit clar că scrisorile noastre erau cenzurate şi că expedierea lor depindea de ispravnic, care pleca adesea pentru două-trei zile prin judeţ.

Cenzurarea corespondenţei noastre (şi poate chiar a întregii corespondenţe a soţului meu) făcută de diverse persoane oficiale a continuat şi în anii următori şi ne-a produs multe neplăceri, şi soţului meu şi mie, dar n-am avut cum să scăpăm de pacostea asta. Feodor Mihailovici n-a întreprins nimic pentru eliberarea de sub supravegherea poliţiei, cu atât mai mult cu cât persoane competente îl asigurau că, odată ce i s-a permis să fie redactorul şi editorul Jurnalului unui scriitor, nu mai există nici un dubiu că s-a sistat supravegherea secretă a activităţii sale. Şi totuşi ea a continuat până în anul 18S0 77, când, în timpul sărbătoririi lui Puşkin, Feodor Mihailovici a avut ocazia să ddscute despre asta cu o persoană suspusă şi, în urma dispoziţiei date de această persoană, supravegherea secretă a fost sistată.

VII ANUL 1875. CĂLĂTORIA LA PETERSBURG. EMS

La începutul lui februarie, Feodor Mihailovici a trebuit să plece la Petersburg şi să petreacă acolo două săptă-mâni. Scopul principal al călătoriei a fost nevoia de a-l vedea pe Nekrasov, pentru a stabili datele publicării ulterioare a romanului. Era necesar de asemenea să-i ceară sfatul profesorului Koşlakov, deoarece soţul meu voia să se ducă şi în anul acela la Ems, ca să consolideze efectele atât de fericite ale tratamentului de anul trecut.

A doua zi după sosirea în capitală, cu soţul meu s-a petrecut un lucru neplăcut, ce l-a făcut să se neliniştească: a fost chemat la comisarul de sector. Deoarece nu s-a putut duce la ora fixată (nouă), s-a dus în cursul zilei, dar na găsit pe nimeni şi a trebuit să se mai ducă o dată seara. Fusese chemat pentru faptul că avea un buletin de identitate provizoriu şi trebuia să aibă unul permanent. Feodor Mihailovici îi demonstra subcomisarului că are un buletin provizoriu din 1859, că pe baza acestuia i s-au mai eliberat paşapoarte şi nimeni nu i-a cerut niciodată un alt buletin. Citez din scrisoarea lui din 7 februarie 1875: „Subcomisarul mi-a declarat ritos că n-o să-mi dea paşaport şi gata, întrucât trebuie să respecte legile.

— Şi atunci ce să fac?

— Daţi-mi buletinul permanent.

— Şi de unde să-l iau acum?

— Asta nu ne priveşte. Şi uite aşa o ţinea mereu. Multă prostie e în capul ăstora; tot ce a făcut a fost numai ca să-şi dea aere faţă de un scriitor. I-am spus până la urmă: –

La Petersburg sunt douăzeci de mii de oameni fără buletin, iar dumneata reţii, ca pe un vagabond, un om cunoscut.

— Ştim, ştim foarte bine că vă cunoaşte toată Rusia, dar noi suntem cu legea. Dar ce vă neliniştiţi? O să vă dăm mâkie sau poimâine în locul buletinului o adeverinţă, nu e tot aia?

— Ei, drăcie, atunci de ce v-aţi luat la harţă cu mine, şi nu mi-aţi spus aşa de la început?” Până la urmă buletinul soţului meu a fost reţinut până la plecare, când i-a şi fost înapoiat, fără să fie înlocuit cu unul nou, producându-i numai emoţii inutile.

Cu sentimentul unei mari satisfacţii sufleteşti îmi scria soţul meu în scrisorile din şase şi nouă februarie despre întâlnirea prietenească cu Nekrasov, ca şi despre faptul că acesta a venit să-şi exprime entuziasmul faţă de prima parte a Adolescentului, pe care tocmai o isprăvise de citit. „Mna prins atât de mult, că am stat toată noaptea şi am citit, iar la vârsta mea şi cu sănătatea mea nu mi-este permis asta. Şi ce prospeţime ai, batiuşka „ (I-a plăcut cel mai mult ultima scenă cu Liza.) „La vârsta asta, nici un scriitor nu mai are prospeţimea dumitale, zicea. La Lev Tolstoi, în ultimul său roman, nu sunt decât repetări ale lucrurilor pe oare le-am citit înainte, numai că înainte era mai bine.” Scena sinuciderii şi fabulaţia le-a găsit drept „o oulme a perfecţiunii”. Închipuie-ţi, i-au plăcut şi primele două capitole. „Cel mai slab, zicea el, ţi-a ieşit capitolul opt, acolo sunt multe evenimente lăturalnice”.

— Şi ce crezi? Când am recitit corectura, cel mai puţin mi-a plăcut acest al optulea capitol, şi am scos multe de acolo.”

După ce s-a întors la Russa, soţul meu mi-a vorbit mult despr° discuţiile sale cu Nekrasov şi m-am convins cât îi era de scumpă reluarea relaţiilor cu prietenul său din tinereţe. Impresii mai puţin plăcute i-au lăsat lui Peodor Mihailovici întâlnirile cu unele persoane din lumea literară. În general, cele două săptămâni pe care le-a petrecut soţul meu în capitală au fost foarte agitate şi obositoare şi a fost cum nu se poate mai bucuros când a ajuns acasă şi ne-a găsit pe toţi sănătoşi şi mulţumiţi.

La sfârşitul lui mai, Feodor Mihailovici a trebuit din nou să plece pentru câteva zile la Petersburg, iar de acolo în străinătate. De data aceasta n-a avut nici un chef să plece la Ems şi md-au trebuit multe eforturi ca fă-l conving să se trateze. Se încăpăţânase pentru că ştia că nici eu nu eram prea sănătoasă (eram însărcinată) si, în afara dorului obişnuit de familie, s-ar fi neliniştit şiân privinţa mea.

S-a şi întâmplat un lucru (chiar spre sfârşitul tratamentului soţului meu) care a prezentat pentru mine un mare pericol: pe 23 iunie am primit de la Petetrsburg o scrisoare. În care eram înştiinţată că în Sankt-Petersburg-skie vedomosti a apărut o ştire despre grava îmbolnăvire a lui Feodor Mihailovici. N-am crezut în scrisoare, am alergat la sala de lectură a Stabilimentului de Ape minerale, am căutat ziarele din ajun şi în numărul 159 al ziarului amintit am dat de următoarea notiţă: „Ne-a parvenit ştirea că celebrul nostru scriitor F. M. Dostoievski s-a îmbolnăvit grav”.

Puteţi să vă imaginaţi ce impresie mi-a produs această ştire. Mi-a trecut prin minte că, probabil, Feodor Mihailovici a avut o dublă criză de epilepsie, care avea întotdeauna un efect teribil de deprimant asupra lui. Putea să fie vorba şi de un şoc nervos sau de un alt lucru îngrozitor. Disperată, m-am dus la poştă şi am trimis o telegramă, iar când m-am întors acasă, în aşteptarea răspunsului, am început să mă pregătesc de plecare, decisă fiind să las copiii în grija preotului şi a preotesei Rumeanţev. Proprietarii au încercat să mă convingă să nu plec, dar nici nu puteam să admit ideea că soţul meu e grav bolnav şi că poate să moară, iar eu să nu fiu lângă el. Din fericire, la ora şase, am primit un răspuns liniştitor. Mă gândesc şi acum cu groază la ce s-iar fi putut întâmpla dacă aş fi plecat la drum, în „situaţia” în care eram şi în starea mea d nelinişte legată de soţul meu şi de copii. Într-adevăr, ne-a scăpat Domnul de o nenorocire!

Şi aşa n-am putut să aflu cine anume a comunicat ziarului această ştire nefondată, care ne-a făcut să petrecem câteva ore de chin.

Nu numai grija pentru copii şi pentru mine îl chinuia pe Feodor Mihailovici, dar şi gândul că lucrul nu înaintează şi că nu va putea să predea la termenul fixat continuarea romanului Adolescentul. În scrisoarea din

13 iunie, Feodor Mihailovici îmi scria: „Cel mai mult mă supără că mam spor la scris: stau, mă frământ, mă roade şi n-am putere să mă apuc de treabă. Nu, nu aşa se face literatură, la comandă şi sub ameninţare, trebuie să ai timp şi dispoziţie. Cred, însă, că în ourând am să mă aştern cu adevărat pe lucru, dar nu ştiu ce-o să iasă. In starea asta pot să-mi stric până şi ideea.” îl neliniştea mult pe Feodor Mihailovici şi problema închirierii unei locuinţe pentru iarnă. Deşi locuiam foarte bine la Russa, era greu să mai rămânem o iarnă acolo, având în vedere mai ales faptul că la începutul anului următor (1876) Feodor Mihailovici voia să editeze Jurnalul unui scriitor, lucru la care se gândea de multă vreme. Problema era dacă să caute Feodor Mihailovici Un apartament în timpul cât ar fi trecut prin Petersburg sau să ne mutăm ou toată familia la Petersburg, să ne oprim la hotel şi să ne căutăm casă. Ambele soluţii îşi aveau neajunsurile lor şi nuam gândit să vin eu la Petersburg la întoarcerea soţului meu şi să căutăm împreună o casă. Feodor Mihailovici a protestat hotărât împotriva ultimei alternative, având în vedere starea de atunci a sănătăţii mele. Ne-am decis ca el să mai rămână două. Trei zile la Petersburg şi dacă nu va reuşi să găsească un apartament convenabil, să vină la Russa.

ANUL 1875. ŞORICELUL

Tot timpul cât am stat la Staraia Russa, Feodor Mihailovici a fost vesel şi bine dispus, lucru pe oare-l dovedeşte, de pildă, gluma pe care a făcut-o cu mine.

Odată, spre primăvara lui 1875, Feodor Mihailovici a ieşit din dormitorul său, teribil de încruntat. Mam alarmat şi l-am întrebat cum se simte.

— Sunt absolut sănătos, răspunse, dar s-a întâmplat o treabă neplăcută: în patul meu am găsit un şoricel M-am trezit, pentru că am simţit că-mi umblă ceva pe picior; dau plapuma la o parte şi văd un şoricel. Ce scâr-bos! Spuse Feodor Mihailovici cu silă şi adăugă: Hai să-l căutăm în pat!

— Da, sigur, încuviinţai eu.

Feodor Mihailovici s-a dus în sufragerie să-şi bea cafeaua, iar eu am chemat servitoarea şi bucătăreasa şi toate trei am început să cercetăm patul: am ridicat plapuma, cearşaful, pernele, am schimbat rufăria de pat şi, negăsind nimic, ne-am apucat să tragem mesele şi etajerele de lângă perete, ca să descoperim gaura şoricelului.

Auzind zgomotul pe care-l făceam, Feodor Mihailovici m-a strigat, dar cum nu i-am răspuns, a trimis pe unul din copii după mine. I-am trimis vorbă că am să vin de îndată ce termin aranjatul camerei, el, însă, stărui să vin imediat în sufragerie. M-am executat.

— Ei, aţi găsit şoricelul? Mă întrebă Feodor Mihailovici, la fel de scârbit ca înainte.

— Unde să-l mai găseşti, a fugit. Dar e ciudat că n-am găsit în dormitor nici o gaură, probabil că a venit din vestibul.

— Păcăleală de întâi aprilie, Anecika, păcăleală de întâi aprilie! Strigă Feodor Mihailovici şi zâmbetul lui drag şi vesel îi lumină toată faţa. Soţul meu şi-a amintit că de întâi aprilie e obiceiul să păcăleşti şi a vrut să facă o glumă cu mine, iar eu am uitat ce dată e şi l-am crezut. Am râs mult, desigur, şi am început să ne păcălim unul pe altul, „de întâi aprilie”, lucru la care au participat cu însufleţire şi „copilandrii” noştri, cum le spunea de obicei soţul meu.

ANUL 1875., NAŞTEREA LUI ALIOŞA. ÎNTOARCEREA LA PETERSBURG

Feodor Mihailovici s-a întors din Ems la Petersburg pe 6 iulie, şi a rămas în oraş două, trei zile. Cum, însă, într-un timp atât de scurt era greu să găseşti o casă confortabilă, după ce a văzut câteva apartamente, a renunţat la căutări şi a plecat la Russa. Prea i se făcuse dor de casă şi de familie. După o oarecare chibzuială, ne-am hotărât să rămânem la Russa până ce ni se va mări familia, cu atât mai mult cu cât bătrânii noştri proprietari, care ţineau mult la copiii noştri, căutau să ne convingă să nu plecăm cu copiii în timpul verii.

Feodor Mihailovici a acceptat cu mare plăcere să rămână, deoarece asta-i permitea să lucreze liniştit la romanul său până şi după evenimentul care mă aştepta, fără să renunţe la colaborarea mea. Şi trebuia să lucreze intens, ca la sosirea în Petersburg să aibă dreptul să ceară de la Nekrasov un aconto pentru Adolescentul. Aveam mare nevoie de bani pentru a începe viaţa în capitală.

Toate ne mergeau bine. Feodor Mihailovici se simţea refăcut, copiii au mai crescut şi s-au fortificat şi chiar şi mie, odată cu reîntoarcerea soţului meu, mi-a dispărut aproape cu totul frica de moarte, pe care o încercam întotdeauna înainte de naştere. A trecut astfel o lună şi la 10 august Dumnezeu ne-a dăruit un fiu, pe care l-am numit Alexei. Amândoi am fost teribil de fericiţi şi de bucuroşi de venirea pe lume a lui Alioşa al nostru. Pe atunci era un copil sănătos, aşa că m-am refăcut repede şi am putut să reiau stenografia.

A fost o vreme frumoasă toată luna august, iar în septembrie a început aşa-zisa „vară a muierii”, excepţional de caldă şi de liniştită. Totuşi, în jurul datei de 15, de teama schimbării timpului, am hotărât să plecăm. Ne aştepta un drum greu, deoarece vapoarele, din pricina nivelului scăzut al râului Polist, nu ajungeau până la oraş şi se opreau pe lacul Ilmen, în dreptul satului Ustriki, la optsprezece verste de Russa. Într-o dimineaţă frumoasa şi caldă am plecat de acasă într-un convoi lung: j în prima trăsură era Feodor Mihailovici cu doi copii, în cea de a doua eram eu cu noul-născut şi cu dădaca, în cea de a treia, pe o grămadă de cufere, saci şi legături, stătea bucătăreasa. Trăsurile mergeau în sunetul clopoţeilor şi Feodor Mihailovici oprea tot timpul caii, ca sa se convingă că la mine totul e în ordine şi să mi se laude cât de bine se simte cu copiii.

După vreo două ore şi jumătate am ajuns la Ustriki, dar aici ne-am izbit de o împrejurare la care nu ne-am

Numele sfântului Alexei-Omul lui Dumnezeu era venerat în mod deosebit de Feodor Mihailovici, ceea ce ne-a şi determinat să-l botezăm astfel pe noul-născut, deşi pe nimeni în familia noastră nu-l mai chemase aşa. (N. aut.) aşteptat. Vaporul sosise cu o zi înainte şi după ce luase la bord o mulţime de pasageri, căpitanul a hotărât că va veni abia peste două zile, când se vor aduna mai mulţi călători. Nu era nimic de făcut, trebuia să mai rămî-nem o zi acolo. Din două, trei case au ieşit în fugă câteva femei să ne invite să petrecem noaptea la ele. Ne-am ales o casă mai curată şi ne-am instalat cu toată familia. Am întrebat imediat proprietăreasa cât o să ne ia pentru o noapte. Aceasta ne-a răspuns blajin: „Nu vă faceţi griji, cucoană, n-o să vă luăm mult, iar dumneavoastră n-o să vă zgârciţi la bani”, Camera era de mărime mijlocie cu un pat uriaş, de-a curmezişul căruia puteam să-i culcăm pe copii; eu am hotărât să dorm pe câteva taburete puse cap la cap, iar Feodor Mihailovici pe o canapea veche, care-i amintea de copilărie. Servitoarele, după cum ni s-a promis, urmau să fie aranjate în podul de fin.

Deoarece călătoream boiereşte, aprovizionaţi cu de-ale gurii, bucătăreasa s-a apucat imediat să pregătească masa, iar noi ne-am dus la plimbare, am urcat pe un deal, de pe care se vedea lacul, am întins pledurile şi ne-am aşezat. L-am luat cu noi chiar şi pe noul-născut şi acesta a dormit în aer liber. Ziua a trecut deosebit de plăcut: Feodor Mihailovici era foarte vesel, glumea cu copiii, alerga cu ei, iar eu eram mulţumită că am parcurs cu bine o parte din lungul nostru drum. Am luat masa şi deoarece s-a întunecat repede, ne-am culcat devreme cu toţii.

A doua zi dimineaţă, pe la opt, ni s-a spus că se vede de departe fumul vaporului şi că după o oră şi jumătate va fi la Ustriki. Am început să strângem lucrurile, să-i îmbrăcăm pe copii de drum, iar eu m-am dus să fac socoteala cu gazda. Proprietăreasa a dispărut undeva şi în locul ei a venit să ia banii fiul ei, care, judecind după faţa lui buhăită, avea slăbiciune pentru votculiţă. Suma totală, scrisă scălâmb, era de paisprezece ruble şi ceva: două ruble pentru găină, două pentru lapte şi zece pentru cameră. M-am înfuriat şi am început să protestez împotriva preţului exagerat, dar fiul proprietăresei nu ceda Şi ne ameninţa că, în cazul când nu vom plăti toţi banii, ne va reţine geamantanele. A trebuit, desigur, să plătesc, dar nu m-am putut abţine şi i-am spus că e un „tâlhar”.

Intre timp vaporul s-a apropiat şi s-a oprit cam la o jumătate de verstă, aşa că trebuia să mergi până la el cu barca., Când am coborât, însă, pe mal, am văzut că bărcile stau la vreo zece paşi de uscat, că oamenii din popor îşi scot încălţările şi merg prin apă. Pe noi ne-au cărat până la barcă nişte muieri voinice, în cârcă. Puteţi să vă închipuiţi cât ne-a fost de teamă pentru copii, mie şi soţului meu. Pe el l-au dus primul şi el i-a preluat pe copii, care chiţcăiau şi ţipau de frică. Eu am fost ultima la rând, iar după mine a urmat noul-născut. In barcă mă gândeam cu groază cum o să ne urcăm pe scăriţa vasului cu mititeii noştri. Din fericire, totul a decurs bine: căpitanul a trimis un marinar, care a urcat copiii. Tot atunci ne-au sosit şi lucrurile aduse cu barca de fiul proprietăresei.

Era o zi superbă, lacul Ilmen părea de peruzea şi ne amintea lacurile elveţiene. Nu era nici un pic de tangaj şi toate cele patru ore ale drumului le-am petrecut pe punte.

Pe la trei, am ajuns la Novgorod. Ne-am dus direct la gară, bagajul urmând să ne fie adus de căruţaşi, împreună cu al celorlalţi pasageri. După o oră au sosit şi bagajele, iar eu, neavând încredere în servitori, m-am dus să verific dacă a venit totul: aveam două geamantane mari de piele, unul galben şi unul negru, câţiva saci de voiaj, Totul era în ordine.

Ziua a trecut destul de repede şi pe la şapte s-a apropiat de mine paznicul şi mi-a spus că ar fi mai bine să iau bilete din vreme şi să predau bagajele, până nu se strânge multă lume. L-am ascultat, am cumpărat biletele şi, când m-am întors, i-am arătat paznicului două valize şi doi saci de voiaj mari care trebuiau predate la bagaje. Deodată, spre marea mea uimire, paznicul mi-a spus, arătându-mi valiza neagră: „Cucoană, ăsta nu e geamantanul dumneavoastră, mi l-a dat în păstrare un alt pasager”.

— Cum nu e al meu? Nu se poate! Am strigat şi mam grăbit să văd geamantanul. Vai, deşi era de aceeaşi formă şi mărime cu al nostru (cumpărat, probabil, tot la Gos-tinâi Dvor pentru reo zece ruble), era, fără doar şi poate, al altcuiva, iar pe capacul de sus avea chiar şi nişte iniţiale pe jumătate şterse.

, Dumnezeule, dar unde e în cazul ăsta geamantanul nostru? Caută-l, te rog, i-am spus paznicului, acesta, însă, se tot jura că n-a văzut un alt geamantan negru. Eram disperată: în valiza dispărută se aflau numai lucrurile lui Feodor Mihailovici – hainele, rufăria şi, lucrul cel mai important, manuscrisul romanului Adolescentul, pe care chiar a doua zi trebuia să-l ducă soţul meu la revista Otecestvennâie zapiski şi să primească în contul onorariului banii de care aveam atâta nevoie. Prin urinare, nu se pierduse numai munca ultimelor două luni, dar era imposibil să refaci manuscrisul, deoarece au dispărut şi caietele de însemnări ale lui Feodor Mihailovici care se aflau tot în geamantan, iar fără ele ar fi trebuit să refacă din nou tot planul romanului. Mi-am imaginat brusc proporţiile nenorocirii. Înnebunită de durere, am fugit în sala de aşteptare unde era Feodor Mihailovici cu copiii. Văzându-mă disperată, Feodor Mihailovici s-a speriat la gândul că s-a întâmplat ceva cu noul-născut, care se afla cu dădaca în salonul pentru doamne. Bâl-bâindu-mă, i-am povestit ce s-a petrecut.

Feodor Mihailovici a rămas stupefiat, s-a îngălbenit şi a rostit încet:

— Da, e o mare nenorocire. Şi acum ce ne facem?

— Ştii ce, am zis eu brusc, asta e treaba ticălosului ăla de fiu al gazdei, care n-a mai dat geamantanul la vapor pentru că l-am făcut tâlhar.

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Feodor Mihailovici. Totuşi lucrurile nu le putem lăsa aşa, trebuie să încercăm să găsim valiza. Doar nu poate să dispară chiar aşa. Uite ce-o să facem: tu o să pleci cu copiii la Peters-burg (era imposibil să rămânem la hotel cu copiii, nu ne ajungeau banii), iar eu rămân aici, mă duc mâine la Lerke (guvernatorul Novgorodului, pe care Feodor Mihailovici îl cunoştea personal), am să-l rog să-mi dea un poliţist şi chiar mâine am să plec cu vaporul la Ustriki. Dacă gazda a reţinut geamantanul, o să ni-l dea cu siguranţă, de frica percheziţiei, iar tu linişteşte-te, pentru Dumnezeu! Uită-te la tine cum arăţi! Ai grijă de tine, gândeş-te-te la copil! Du-te şi te spală pe faţă cu apă rece şi întoarce-te mai repede!

Am plecat disperată. Îmi reproşam nenorocirea întâm-plată, faptul că n-am avut grijă de lucrul cel mai preţios pe care-l aveam, că din neglijenţa mea s-a pierdut truda de două luni a soţului meu! „Dar mă uitasem doar anume şi eram convinsă că e geamantanul nostru, îmi spuneam eu. Ce întâmplare nefericită, să se nimerească o valiză la fel cu a noastră.”

Stăteam în camera de bagaje, sprijinită de tejghea şi lacrimile-mi curgeau pe faţă. Şi deodată mă străfulgera un gând: dar dacă geamantanul a rămas pe chei? In cazul acesta, evident, l-au pus la păstrare. Ce-ar fi să mă interesez? L-am întrebat pe paznic, dacă nu poate să se ducă la chei, să afle dacă nu cumva valiza e acolo şi s-o aducă, iar dacă nu i-o 7or da, să le spună că mâine va veni stă-pânul după ea. Paznicul nu se putea duce, fiind de serviciu. Atunci, fără să mai stau mult pe gânduri, m-am hotărât să mă duc chiar eu. Am ieşit din gară, am găsit afară doi birjari şi le-am strigat: „Cine mă duce pe chei şi îndărăt, îi dau o rublă şi jumătate!” Unul din ei a spus că nu e liber, dar celălalt, un flăcău de vreo nouăsprezece ani s-a învoit. Am sărit în trăsură şi am pornit. Era în jur de opt şi se făcuse destul de întuneric. Cât am mers prin oraş, unde era lumină de la felinare şi umblau oameni pe stradă, nu mi-a fost frică. Dar când am trecut de podul Volhovski şi am luat-o la dreapta, pe lângă nişte hambare lungi, inima mi s-a făcut cât un purice: îmi părea că aici, în întuneric, în fundul hambarelor se ascund indivizi suspecţi, ba doi derbedei chiar s-au şi luat după noi. Flăcăului i s-a făcut şi lui frică şi a dat bice cailor. După vreo douăzeci de minute, am ajuns la chei. Am sărit din trăsură şi am alergat peste pasarelă la gheretă. Era întuneric, paznicul, probabil, dormea. Am început să bat cu toată puterea într-un perete, apoi în altul, pe urmă în fereastră, m-am pornit să strig cât puteam mai tare: „Paznic, deschide, deschide mai repede!” După vreo cinci minute, când nu mai credeam că am să izbutesc ceva, şi mă gândeam să mă întorc la birjar, se auzi o tuse de bătrân şi pe urmă un glas: „Care baţi? Ce vrei?” „Deschide, moşule, mai repede, strigai eu, convinsă fiind după voce că am de-a face cu un bătrân. S-a lăsat aici o valiză mare, neagră. Am venit după ea.” „Este”, îmi răspunse vocea. „Atunci, ad-o mai repede!” „Vino-ncoa!”, spuse bătrânelul, dând la o parte un oblon din lemn (prin care se dă bagajul) şi aruncă pe chei geamantanul meu negru.

— Moşule, du-mi valiza până la birjar, am să-ţi dau de-o votcă. Dar, fie că bătrânelul nu m-a auzit, fie că i-a fost teamă de umezeala serii, a tras oblonul la loc şi în gheretă iarăşi se înstăpâni tăcerea. Am încercat să ridic valiza, dar era grea, avea vreo şaizeci de kilograme. Am alergat după birjar, dar acesta a refuzat să coboare de pe capră: „Vedeţi şi dumneavoastră ce locuri sunt pe-a-cilea; cum mă dau jos, cum îmi suflă calul!” N-aveam ce face. Am fugit îndărăt, am apucat minerul valizei şi am început s-o târăsc, oprindu-mă la fiecare pas. Iar pasarela, ca un făcut, era nesfârşit de lungă. Am izbutit totuşi să aduc valiza. Birjarul a sărit de pe capră şi a pus-o între banchetă şi capră, iar eu m-am aşezat pe valiză, hotărâtă fiind s-o apăr, dacă o să fim cumva atacaţi de borfaşi. Birjarul dădu bici calului, trecurăm în goană pe lângă nişte indivizi care strigau după noi şi după vreo cincisprezece minute am ajuns în piaţa Torgovaia. Aici eram în afară de pericol. Birjarul meu a prins curaj şi a început să-mi povestească prin ce spaimă a trecut: „Am vrut să plec, dar mi-a fost teamă să vă las singură. Au venit doi borfaşi la mine şi au început să mă ia la întrebări, le-am spus că am adus un bărbat, iar cum au auzit că vorbiţi tare cu cineva, au întins-o”.

Îl implorai pe flăcău să meargă mai repede, deoarece abia atunci îmi dădui seama cât timp trecuse de la plecarea mea şi că Feodor Mihailovici o să înceapă să mă caute. După cum am aflat mai târziu, Feodor Mihailovici, văzând că tot nu vin, a alergat în salonul pentru doamne şi, negăsindu-mă acolo, a lăsat copiii cu dădaca lui Alioşa şi a pornit în căutarea mea. I-a întrebat pe paznici dacă nu m-au văzut şi s-a găsit unul care să-i spună că doamna a luat un birjar ca să meargă în partea cealaltă a oraşului. Feodor Mihailovici a fost disperat, neştiind unde puteam să plec la o oră atât de târzie, şi a ieşit în faţa gării. Zărindu-l de departe, am strigat:

— Feodor Mihailovici, eu sunt şi geamantanul e cu mine!

Bine că intrarea în gară nu era prea luminată, pentru că altfel, poza mea – o doamnă în trăsură, călare pe o valiză, îmi închipui că nu era prea pitorească.

Când i-am povestit lui Feodor Mihailovici toată aventura mea, acesta a fost cuprins de groază şi mi-a spus că nu sunt în toate minţile.

— Doamne, Dumnezeule! Exclamă el. Gândeşte-te numai la ce te-ai expus! Păi, borfaşii ăştia, văzându-te singură, puteau să te atace, să te jefuiască, să te schilodească, să te omoare! Gândeşte-te ce-ar fi fost cu noi, cu mine, cu copiii! Ah, Ania, Ania! Pripeala asta a ta o să-ţi joace un renghi cândva!

Feodor Mihailovici zicea întotdeauna că pripeala mea, sau capacitatea mea de a hotărî într-o clipă şi de a acţiona fără să mă gândesc la consecinţe, este viciul meu şi a şi pomenit despre asta undeva în scrisorile pe care mi le-a adresat.

Încet-încet, Feodor Mihailovici s-a liniştit şi în aceeaşi seară am plecat şi, am ajuns cu bine la Petersfourg.

Am adus vorba despre această întâmplare ca să arăt de câte neplăceri şi greutăţi te izbeai în vremurile acelea îndepărtate într-o călătorie relativ scurtă, ca cea la Sta-raia Russa.

Partea a opta ANII 1876-1877

I

ANUL 1876. GLUMA MEA

În ziua de 18 mai 1876 a avut loc o întâmţplare de care-mi amintesc aproape cu groază. Iată cum s-au petrecut lucrurile: în revista Otecestvennâie zapiski se publica în anul acela un nou roman al Sofiei Ivanovna Smirnova intitulat Putere de caracter.78 Feodor Mihailovici era în relaţii amicale cu scriitoarea şi-i aprecia mult talentul literar. S-a arătat interesat şi de ultima ei lucrare şi m-a rugat să-i fac rost de numerele revistei, pe măsura apariţiei lor. Alegeam întotdeauna zilele în care soţul meu se odihnea după munca la Jurnalul unui scriitor şi-i aduceam Otecestvennâie zapiski. Cum, însă, numerele noi ale revistei se împrumutau pentru numai două, trei zile, îl zoream întotdeauna să le citească mai repede pentru a le putea înapoia la vreme bibliotecii şi să scap de amendă. Aşa s-a petrecut şi cu numărul din aprilie. Feodor Mihailovici citi romanul şi-mi spuse că dragei noastre Sofia Ivanovna (pe care o apreciam şi eu mult) i-a reuşit foarte bine unul din personajele masculine ale romanului. In aceeaşi seară, soţul meu a plecat la nu ştiu ce adunare, iar eu, după ce i-am culcat pe copii, m-am apucat să citesc Puterea de caracter. Printre altele, în roman era şi o scrisoare anonimă, trimisă de un ticălos eroului romanului. Scrisoarea cuprindea următoarele:

— Amintiri – c. 1743 „Stimate domn, Onorate Piotr Ivanovici! 79

Vă gânt cu totul necunoscut, dar cum vă împărtăşesc sentimentele, îndrăznesc să vă adresez aceste rânduri. Nobilul dumneavoastră caracter îmi este prea bine cunoscut şi inima mea se revoltă la gândul că, în ciuda nobleţii dumneavoastră, o anume persoană, care vă este apropiată, vă înşală într-un chip atât de nedemn. Fiind lăsată de dumneavoastră să plece la mai mult, poate, de o mie de verste, ea, ca o porumbiţă. Fericită, şi-a luat zborul spre înaltul cerului şi nu vrea să se întoarcă în casa părintească. Aţi lăsat-o, spre nenorocirea dumneavoastră şi a ei, să cadă în ghearele unui om care o face să freamăte, care a fermecat-o cu înfăţişarea lui seducătoare, i-a răpit inima şi nu există pentru ea ochi mai dragi ca ochii lui. Nu-i mai pasă nici de copilaşii cei mititei, dacă nu-i spune el o vorbă duioasă. Dacă vreţi să ştiţi cine este cel ce vă căşunează răul, n-o să-d aflaţi numele de la mine, puteţi, însă, singur să vă uitaţi mai atent la cei care vă vizitează mai des şi să vă temeţi de bruneţi. Dacă o să vedeţi un brunet căruia îi place să vă tot bată pragul, priviţi-l cu atenţie. Brunetul. Acesta vă stă de mult în cale, numai că dumneavoastră n-aţi băgat de seamă.

Nimic altceva nu mă îndeamnă să vă dezvălui această taină decât nobleţea dumneavoastră. Şi dacă nu mă credeţi, cercetaţi medalionul de la gâtul soţiei dumneavoastră şi o să vedeţi pe cine poartă ea lângă inimă. O persoană în veci necunoscută, dar binevoitoare.”

Trebuie să spun că în ultima vreme eram într-o dispoziţie dintre cele mai bune: soţul meu n-a mai avut de mult crize de epilepsie, copiii s-au întremat de pe urma bolii, datoriile noastre erau încet-încet achitate, iar succesul Jurnalului unui scriitor mergea crescendo. Toate acestea îmi întreţineau optimismul, atât de propriu caracterului meu, şi, iată, după citirea scrisorii anonime, mi-a trecut prin minte un gând şugubăţ ¦- să transcriu această scrisoare (schimbând numele şi renunţând la vreo două-trei rânduri) şi s-o trimit lui Feodor Mihailovici. Credeam că el, care citise abia cu o zi înainte scrisoarea din romanul Smirnovei, îşi va da imediat seama că e vorba de o glumă şi o să râdem împreună. Mi-a trecut prin cap şi gândul că ar putea lua în serios scrisoarea; în cazul acesta eram curioasă să ştiu ce atitudine va avea faţă de ea: mi-o va arăta sau o va arunca la coş? După obiceiul meu, am trecut imediat la fapte. Mai întâi am vrut să întocmesc scrisoarea cu scrisul meu, dar cum îi transcriem în fiecare zi stenogramele Jurnalului unui scriitor şi scrisul meu îi era prea cunoscut, m-am gândit c-ar fi bine să-mi maschez puţin gluma şi am căutat să-mi schimb scrisul. Dar şi asta s-a dovedit a fi destul de dificil şi a trebuit să stric câteva coli până am obţinut o scriere uniformă. A doua zi dimineaţă, am pus scrisoarea la cutie şi în timpul zilei ne-a fost adusă de poştă împreună cu restul corespondenţei.

În ziua aceea Feodor Mihailovici a întârziat pe undeva şi nu s-a întors fix la cinci; nevrând să-i facă pe copii să aştepte cu masa, şi-a pus hainele de casă şi, fără să mai cerceteze corespondenţa, a venit în sufragerie. Masa a fost veselă şi zgomotoasă. Feodor Mihailovici era într-o dispoziţie excelentă, vorbea mult şi râdea, răspun-zând copiilor ia întrebările lor. După masă, s-a dus, cum îi era obiceiul, cu paharul de ceai în cabinetul său, iar eu m-am retras în camera copiilor şi abia după vreo-zece minute m-am dus să văd ce efect a produs scrisoarea mea anonimă.

Am intrat în cameră, m-am aşezat la locul meu obişnuit, lângă masa de scris, şi am început înadins să vorbesc despre ceva, care pretindea un răspuns din partea lui Feodor Mihailovici. Acesta, însă, tăcea mohorât şi umbla cu paşi grei prin cameră. Am văzut că e isupărat şi mi s-a făcut deodată milă de el. Ca să întrerup tăcerear l-am întrebat:

— Ce eşti aşa de posomorit, Fedea?

Feodor Mihailovici m-a privit mânios, a mai trecut de vreo două ori pe lângă mine şi s-a oprit în faţa mea.

— Porţi medalionul? Mă întrebă el cu o voce sufocată.

— Îl port.

— Arată-mi-l!

— De ce? L-ai văzut de atâtea ori…

— A-ra-tă me-da-lio-nul! Strigă el atât de tare, că mi-am dat seama că am mers prea departe cu gluma şi ca să-l liniştesc, am început să-mi deschei gulerul rochiei. Dar n-am mai apucat să scot medalionul: Feodor Mihailovici n-a mai putut să-şi stăpânească furia, s-a apropiat repede de mine şi a tras cu toată puterea de lănţişor. Era un lănţişor subţire, cumpărat chiar de el la Veneţia. Lănţişorul s-a rupt într-o clipă şi medalionul a rămas în mâinile soţului. A ocolit repede masa de scris şi, aple-cându-se, încercă să deschidă medalionul. Vedeam cum îi tremurau mâinile şi cum medalionul era gata să-i scape pe masă. Îmi părea grozav de rău de el şi-mi era tare ciudă pe mine. Am început să-i vorbesc prieteneşte şi i-am propus să-l ajut, dar Feodor Mihailovici, cu o mişcare furioasă a capului, mi-a refuzat ajutorul. In sfârşit, a reuşit să deschidă medalionul şi a văzut pe o parte portretul Liubocikei noastre, iar pe partea cealaltă propriul său portret. A rămas perplex, continuând să privească portretul şi să tacă.

— Ei, ce-ai găsit? Îl întrebai eu. Fedea, prostul meu, cum ai putut să crezi într-o scrisoare anonimă?

Feodor Mihailovici s-a întors repede spre mine.

— Şi de unde ştii tu de scrisoarea anonimă?

— Cum, adică, de unde? Dacă eu ţi-am trimis-o!

— Cum ai trimis-o, ce tot vorbeşi acolo! Imposibil!

— Am să-ţi demonstrez pe loc!

M-am dus fuga la o altă masă, pe care era revista Otecestvennâie zapiski, am răsfoit-o şi am scos de acolo câteva coli, pe care exersasem în ajun.

Feodor Mihailovici a rămas paf.

— Şi ai compus tu scrisoarea asta?

— Nici măcar n-am compus-o! Pur şi simplu am copiat-o din romanul Sofiei Ivanovnei. L-ai citit şi tu ieri şi m-am gândit c-o să-ţi dai seama imediat.

— Cum să-mi dau seama! Toate scrisorile anonime se scriu la fel. Dar nu pricep un lucru – de ce mi-ai trimis-o?

— Am vrut să fac o glumă, i-am explicat eu.

— Se poate să faci glume de astea? Am trecut prin nişte chinuri în jumătatea asta de oră…

— Cine putea să creadă că eşti un Othello şi că o să-ţi pierzi cumpătul, fără să judeci şi tu un pic.

— In cazuri dintr-astea nu se judecă! Se vede că n-ai încercat nici adevărata dragoste, nici adevărata gelozie.

— Ba, adevărata dragoste o mai încerc şi acum, dar că nu încerc o adevărată gelozie, de asta eşti de vină tu – de ce nu mă înşeli? Am râs, dorind să-i schimb dispoziţia. Te rog să mă înşeli. Dar eu sunt mai bună ca tine – pe tine te-aş fi lăsat în pace, dar ei, nemernicei, i-aş fi scos ochii!

— Tu râzi, Anecika, spuse Feodor Mihailovici pe un ton vinovat, dar ia gândeşte-te ce nenorocire s-ar fi putut întâmpla! Într-un acces de furie puteam să te şi strâng de gât! Într-adevăr se poate spune că Domnul a avut grijă de noi, din milă pentru copiii noştri! Gândeşte-te, dacă n-aş fi găsit portretul, mi-ar fi rămas pentru totdeauna în suflet, o picătură de îndoială în fidelitatea ta şi asta m-ar fi chinuit toată viaţa! Te rog să nu mai glumeşti cu lucruri dintr-astea, la mânie nu răspund de mine!

În timpul discuţiei simţeam că mă ustură parcă pielea de pe gât. Mi-am şters gâtul cu o batistă, pe care a apărut o pată de sânge: probabil că lănţişorul smuls cu furie m-a zgâriat. Văzând sânge pe batista mea, soţul meu a fost cuprins de disperare.

— Ce-am făcut, Dumnezeule! Anecika, draga mea, iartă-mă! Te-am rănit! Te doare, spune-mi, te doare tare?

Am început să-l liniştesc că n-am nimic, că nu e decât o zgârietură, care va trece până a doua zi. Feodor Mihailovici se neliniştise serios, dar, mai ales, era ruşinat de accesul său de furie. Toată seara n-a făcut decât să se fcuze, să regrete şi să se poarte cum nu se poate mai tandru. Eu eram nespus de fericită că gluma mea prostească s-a terminat cu bine. Îmi părea sincer rău că l-am făcut să se perpelească şi mi-am dat cuvântul să nu mai fac niciodată glume de astea cu el, văzând în ce stare de furie, aproape de iresponsabilitate, poate să ajungă scumpul meu soţ în clipe de gelozie.

Şi medalionul şi scrisoarea anonimă (datată cu 18 mai 1876) le mai păstrez şi acum.

II ANUL 1876. CĂUTAREA VACII

În vara anului 1876 locuise la Staraia Russa profesorul Nikolai Petrovici Wagner, de la Universitatea din Sankt-Petersburg, împreună cu familia. A venit la noi cu o scrisoare din partea lui I. P. Polonski şi i-a făcut o bună impresie soţului meu. Au început să se vadă adesea şi Feodor Mihailovici se arăta foarte interesat de noul său cunoscut, un om dăruit până la fanatism spiritismului 80.

Odată, întâlnindu-mă în parc, Wagner mi-a spus:

— M-a uluit ieri Feodor Mihailovici!

— Cu ce? Am întrebat, curioasă.

— Mă plimbam seara şi mă gândeam să vă fac o vizită, când îl întâlnesc la răspântie pe soţul dumneavoastră şi-l întreb: „Mergeţi să vă plimbaţi, Feodor Mihailovici?”

— Nu, nu mă duc la plimbare, mă duc cu o treabă.

— Aş putea să vin şi eu cu dumneavoastră?

— Veniţi, dacă vreţi, îmi răspunse el fără pic de amabilitate.

Mi s-a părut că are o figură îngrijorată şi se vedea că nu era dispus să întreţină o conversaţie. Am ajuns până la prima răscruce. Aici am întâlnit o femeie şi Feodor Mihailovici a întrebat-o:

— Ascultă, mătuşă, n-ai întâlnit cumva o vacă murgă?

— N-am întâlnit, batiuşka, n-am întâlnit, îi răspunse femeia.

Întrebarea mi s-a părut ciudată şi am trecut-o în contul credinţei populare, conform căreia poţi să apreciezi timpul de a doua zi după culoarea primei vaci care se întoarce de pe câmp şi m-am gândit că Feodor Mihailovici întreba de vacă pentru a afla timpul de a doua zi. Dar când am mai trecut o stradă şi Feodor Mihailovici a pus aceeaşi întrebare unui băiat pe care l-a întâlnit, nu m-am mai putut abţine şi l-am întrebat la rândul meu:

— Ce-i cu vaca asta murgă, Feodor Mihailovici?

— Cum ce-i? O caut.

— O căutaţi? M-am mirat.

— Ei, da, caut vaca noastră. Nu s-a întors de pe câmp. Toţi ai casei s-au dus s-o caute şi umblu şi eu după ea.

Abia atunci am înţeles de ce se uita Feodor Mihailovici cu atâta atenţie la şanţurile de pe marginile străzilor şi de ce era atât de distrat.

— Şi de ce v-a mirat aşa de mult? L-am întrebat pe Wagner.

— Cum să nu mă mire? Îmi răspunse el. Un mare artist al cuvântului, inteligenţa şi fantezia căruia sunt întotdeauna preocupate de idei superioare, umblă pe străzi şi caută nu ştiu ce vacă murgă!

— Probabil că nu ştiţi, stimate Nikolai Petrovici, i-am ripostat, că Feodor Mihailovici nu e numai un scriitor de talent, dar şi un tandru tată de familie, pentru care tot ce se petrece în casă are o mare însemnătate. Dacă vaca nu s-ar fi întors aseară acasă, copiii noştri şi mai ales mezinul, ar fi rămas fără lapte sau l-ar fi primit de la o vacă de cine ştie unde şi poate bolnavă. De aceea a şi plecat Feodor Mihailovici s-o caute.

Trebuie să spun că noi n-am avut o vacă a noastră, dar când veneam pentru vară la Russa, ţăranii din împrejurimi se băteau să ne dea vaca lor pentru vară, în speranţa că în locul unei vaci slăbite peste iarnă să capete toamna o vacă îngrăşată de minune. Le plăteam ţăranilor zece-cineisprezece ruble pe vară. Cu condiţia ca, în cazul când vaca ar fi murit sau s-ar fi îmbolnăvit, să plătim nouăzeci de ruble despăgubire. În fiecare vară se întâmpla de trei sau patru ori ca vaca să nu se întoarcă de pe câmp cu cireada şi atunci toată casa, în afară de dădacă şi de prunc, plecau pe uliţe în căutarea ei. Feodor Mihailovici, care participa din plin la bucuriile şi necazurile noastre de familie, ne ajuta şi în cazul acesta şi de vreo două-trei ori a adus vaca acasă. Pe mine mă mişca profund grija soţului meu pentru familie.

III

ANUL 1876. IARNA. CUNOŞTINŢE

În iarna aceea cercul cunoştinţelor lui Feodor Mihai-lovici s-a lărgit mult. Era primit pretutindeni cu multă bucurie, deoarece oamenii apreciau la el nu numai inteligenţa şi talentul dar şi inima lui bună, sensibilă la orice durere omenească.

Mă hotărâsem ca nici în iarna aceea să nu ies în lume: oboseam atât de mult în timpul zilei cu lucrul la Jurnalul unui scriitor, cu treburile gospodăriei şi îngrijirea copiilor, că seara nu voiam detcât să mă odihnesc şi să citesc o carte interesantă şi probabil că în societate aş fi făcut

0 mină plictisită. Dealtfel, nu regretam deloc societatea şi iată de ce: chiar de la întoarcerea noastră în Rusia s-a instaurat la noi un obicei care a ţinut până la moartea soţului meu – necăjindu-se că nu ies în lume şi că, probabil, mă plictisesc, Feodor Mihailovici îmi povestea întotdeauna despre tot ce vedea pe unde era invitat, ce auzea, ce vorbea cu o persoană sau alta. Şi istorisirile Iui Feodor Mihailovici erau atât de captivante şi prezentate de el atât de sugestiv, încât îmi suplineau pe deplin societatea. Ţin minte, că aşteptam întotdeauna cu o mare nerăbdare întoarcerea lui din câte o vizită. Se întorcea de obicei pe la unu, unu şi jumătate, până atunci tocmai

1 se pregătea un ceai proaspăt, îşi punea pardesiul său larg de vară (care-i ţinea loc de halat), bea un pahar de ceai fierbinte şi începea să-mi povestească despre în-tâlnirile pe care le avusese în cursul serii. Feodor Mihailovici ştia că mă interesează detaliile şi din cauza asta nu se zgâreea cu ele şi-mi reda toate discuţiile, iar eu îl întrebam uneori: „Ei, şi ea ce ţi-a spus, sau tu ce i-ai răspuns lui?”

După ce se întorcea acasă, Feodor Mihailovici nu mai lucra şi, pentru că se obişnuise să se culce târziu, stăteam de vorbă uneori până la cinci dimineaţa, când mă trimitea cu forţa la culcare, spunândUHmi că a doua zi o să mă doară capul şi că restul o să-mi povestească mâine.

Uneori, Feodor Mihailovici mi se lăuda cum a ieşit victorios în câte o dispută literară sau politică. Alteori, Lmi povestea cum a făcut o gafă, cum n-a recunoscut pe cineva şi ce neînţelegere s-a ivit din pricina asta şi-mi cerea părerea sau sfatul cum poate săşi îndrepte gafa. Câteodată, Feodor Mihailovici mi se plângea de nedreptatea unora faţă de el, de dorinţa lor de a-l jigni sau a-i leza mândria. Trebuie să arăt adevărul şi să spun deschis că confraţii lui de profesie, chiar cei mai inteligenţi şi talentaţi, de obicei nu-l cruţau şi căutau să-i arate cât de puţin însemna pentru ei talentul său. Erau unii, de pildă, care nu vorbeau de loc cu Feodor Mihailovici despre noua sa lucrare, nedorind parcă să-l supere cu nişte aprecieri negative, deşi ştiau foarte bine că el nu aştepta de la ei nici laude, nici complimente, ci o părere sinceră referitoare la faptul dacă a reuşit sau nu să-şi realizeze în roman ideea. Sau la o întrebare directă, dacă a citit sau nu „amicul” ultimul capitol din roman (la o lună după apariţia romanului), „amicul” îi răspundea că „tineretul s-a năpustit asupra cărţii, că o laudă şi o citeşte pe întrecute”, deşi cel care vorbea astfel ştia prea bine că pentru Feodor Mihailovici era importantă nu opinia unui tineret necopt, ci propria lui opinie şi că va suferi, văzând că „prietenul” se interesează atât de puţin de lucrarea sa şi că timp de o lună n-a găsit de cuviinţă s-o citească.

Ţin minte, cum un om de litere, întâlnindu-se cu Feodor Mihailovici în societate, ia spus că a izbutit, în fine, să citească Idiotul, care apăruse cu cinci ani în urmă, că romanul i-a plăcut, dar că a găsit o inexactitate.

— Ce inexactitate? Îl întrebă curios Feodor Mihailovici, crezând că e vorba de o inadvertenţă de conţinut sau în caracterul eroilor.

— Am stat astă-vară la Pavlovsk, îi răspundea interlocutorul, şi când mă plimbam cu fetele, am tot căutat vila aceea luxoasă, în stilul căsuţelor elveţiene, în care a locuit eroina romanului, Aglaia Epancina. Iartă-rnă, te rog, dar nu există o asemenea vilă în Pavlovsk.

De parcă Feodor Mihailovici ar fi fost obligat în romanul său să descrie neapărat o vilă reală şi nu una imaginară.

Un alt om de litere (mai târziu) i-a spus că a citit cu o mare curiozitate rechizitoriul procurorului (din romanul Fraţii Karamazov) şi că l-a mai recitit o dată cu voce tare şi cu ceasul în mină.

— De ce cu ceasul? Se miră soţul meu.

— In roman se spune că rechizitoriul a ţinut… Minute. Şi m-ani gândit să verific. S-a dovedit că nu durează…, ci numai… Minute.

Feodor Mihailovici s-a gândit la început că scriitorul a fost atât de captivat de rechizitoriul procurorului, încât a vrut să-l mai citească o dată, cum se întâmplă când te impresionează puternic ceva; când colo cauza a fost cu totul alta, atât de neînsemnată, încât putea fi adusă în discuţie doar pentru a-l jigni sau a-l şicana pe Feodcr Mihailovici. Erau destule exemple de acest gen care probau atitudinea scriitorilor contemporani faţă de soţul meu.

Sigur, toate acestea nu erau decât mici răutăţi, nedemne de un om deştept şi talentat, şi totuşi aveau o influenţă nefastă asupra nervilor slăbiţi ai soţului meu. Deseori, mă indignau oamenii aceştia răi şi înclinam să explic atacurile lor jignitoare (îi rog să mă scuze, dacă m-am înşelat) prin „invidie profesională”, care, ca sa fim drepţi, lipsea cu totul la Feodor Mihailovici, gata întotdeauna să aprecieze o operă scrisă cu talent de confraţi, indiferent de deosebirile de convingeri cu autoruj despre care vorbea sau scria.

Pentru mine era întotdeauna interesant, când Feodor Mihailovici, răspunzând la întrebările mele, descria rochiile doamnelor pe oare le întâlnise în societate. Uneori, spunea că doreşte să-mi fac neapărat o rochie care-i plăcuse mult.

— Ştii, Ania, îmi spunea el, avea o rochie fermecătoare; modelul era dintre cele mai simple: în dreapta era încreţită şi mai scurtă, în spate era lungă, fără să atârne, dar uite că am uitat cum era în stânga, cred că tot încreţită. Fă-ţi o rochie ca asta şi să vezi ce bine o să-ţi stea.

Îi promitem să-mi fac una la fel, deşi după descrierile lui Feodor Mihailovici era destul de greu să-ţi imaginezi modelul.

Omisiune în text (n. red. Ruse).

Şi în ceea ce priveşte culorile, Feodor Mihailovici mai greşea câteodată şi se descurca prost cu ele. Vorbea uneori despre nişte culori, ale căror denumiri dispăruseră cu totul din uz, de pildă culoarea massaca; Feodor Mihailovici mă asigura că o să-mi stea foarte bine cu massaca şi m-a rugat să-mi fac o rochie de culoarea asta. Am vrut să-i fac plăcere şi am întrebat prin magazine de material de culoarea asta. Negustorii erau nedumeriţi, iar de la o bătrânică am aflat (mai târziu) că massaca e un lila-închis şi că pe vremuri la Moscova cu catifeaua de culoarea asta se căptuşeau coşciugele. Se prea poate că un lila-închis se şi potriveşte unor persoane, poate că mi s-ar fi potrivit şi mie, dar n-am reuşit să-mi fac o rochie de culoarea asta şi să satisfac astfel dorinţa soţului meu.

Trebuie să spun că soţul meu era întotdeauna extrem de mulţumit, când mă vedea într-o rochie frumoasă sau cu o pălărie frumoasă, asta-l bucura mult mai mult decât pe mine. N-am stat niciodată prea bine cu banii şi nu puteam să mă gândesc la toalete. Cât era, însă, de mulţumit şi de fericit soţul meu când se întâmplă uneori, chiar împotriva dorinţei mele, să-mi cumpere sau să-mi aducă din străinătate un lucru frumos! De câte ori pleca la Ems, Feodor Mihailovici căuta să facă economie, ca să-mi aducă un cadou: o dată mi-a adus un eventai luxos (sculptat) din fildeş, executat artistic, a doua oară – un binoclu superb din email albastru, altă dată mi-a adus o garnitură de chihlimbar (broşa, cercei şi brăţară). Lucrurile acestea le alegea îndelung, le cerceta, le evalua şi era foarte mulţumit, dacă-mi plăceau. Ştiind cât se bucura soţul meu când îmi făcea cadouri, mă arătam întotdeauna încântată, chiar dacă uneori, în sufletul meu, eram amantă, că-mi cumpără mai curând nişte lucruri fine, decât folositoare. Ţin minte, de pildă, cât mi-a părut de rău, când odată, după ce a primit nişte bani de la Katkov, Feodor Mihailovici mi-a cumpărat de la cel mai bun magazin din Moscova, o duzină de cămăşuţe, cu douăsprezece ruble bucata. Desigur, am primit cadoul cu entuziasmul de circumstanţă, mi-a părut rău de bani însă, pentru că aveam suficientă rufărie, iar cu o sumă atât de mare aş fi putut să-mi cumpăr multe lucruri necesare.

Cumpărării cămăşuţelor luxoase i-a precedat o istorie amuzantă, care m-a distrat mult. Odată, noaptea, pe la unu şi ceva, soţul meu intră în cameră şi mă trezeşte ou o întrebare: „Ania, astea sunt cămăşuţele tale?” „Ce că-măşuţe, cred că da?” i-am răspuns eu adormită. „Cum poţi să porţi o lenjerie atâta de grosolană?” se revoltă el. „Se poate, sigur, nu pricep nimic, dragul meu, lasă-mă să dorm!” Dimineaţa s-a lămurit vizita nocturnă a soţului meu şi indignarea lui. Fata în casă mi-a spus că ea şi bucătăreasa s-au speriat întâi de „domnul” şi pe urmă s-au minunat. Seara, fata şi-a spălat două cămăşuţe şi le-a atârnat să se usuce afară, pe sfoara de lângă fereastră. Noaptea s-a pornit vântul şi cămăşuţele îngheţate au început să bată în geam. Feodor Mihailovici, care lucra în cabinetul său, a auzit zgomotul şi, de teamă să nu se trezească copiii, s-a dus în bucătărie, s-a urcat pe un taburet, a deschis oberlihtul şi a tras încetişor rufele una câte una. Apoi le-a atârnat cu grijă deasupra plitei. Cu ocazia asta Feodor Mihailovici a văzut cămăşile (care erau, bineînţeles, dintr-o pânză cenuşie grosolană), s-a luat cu mâinile de cap ca pe urmă să râdă mult de greşeala pe care a făcut-o. Când l-am întrebat de ce n-a trezit-o pe servitoare, mi-a răspuns: „Mi-era milă s-o scol, a obosit şi ea peste zi, las-o să se odihnească”. Aşa s-a purtat întotdeauna soţul meu cu servitorii, de la care nu cerea niciodată servicii în plus pentru sine.

Deosebit de mulţumit a fost Feodor Mihailovici atunci când, cu doi ani înainte de a muri, a izbutit să-mi cumpere nişte cercei cu briliante. Au costat în jur de două sute de ruble şi înainte de a-i cumpăra soţul meu s-a sfătuit cu P. F. Panteleev, un cunoscător în bijuterii. Ţin minte că i-am pus pentru prima dată la o seară literară, la care a citit şi soţul meu. In timp ce citeau alţi scriitori, noi doi şedeam lângă un perete împodobit cu oglinzi. Am observat deodată că soţul meu se uită undeva într-o parte şi zâmbeşte, apoi s-a întors spre mine şi mi-a şoptit entuziasmat: „Strălucesc, strălucesc superb!” Briliantele mele în lumina puternică din sală străluceau frumos şi soţul meu era încântat ca un copil.

IV ANUL 1876. BANII DATORAŢI LUI TURGHENIEV

Din anul 1876 mi-a rămas întipărită în memorie o mică neînţelegere, ce l-a tulburat mult pe soţul meu, care avusese cu două, trei zile înainte o criză de epilepsie. La Feodor Mihailovici venise un tânăr, Alexandr Feodorovici Otto (Oneghin), care locuia la Paris şi care a adunat ulterior o colecţie preţioasă de cărţi şi documente puş-kiniene. Dl. Otto îi spuse că prietenul său, Iv. S. Tur-gheniev, la însărcinat să treacă pe la Feodor Mihailovici şi să încaseze banii pe care acesta îi datora. Soţul meu se miră şi îl întrebă dacă Turgheniev n-a primit de la P. V. Annenkov cei cincizeci de taleri, pe care i-a dat acestuia pentru a fi remişi lui Turgheniev în luna iulie a anului trecut, când s-a întâlnit cu el în tren, în drum spre Rusia. Dl. Otto a confirmat primirea banilor de la Annenkov, dar a spus că Turgheniev ţine minte că i-a trimis lui Feodor Mihailovici la Wiesbaden o sută şi nu cincizeci de taleri şi, prin urmare, socoteşte că Feodor Mihailovici îi mai este dator încă cincizeci de taleri. Soţul meu şi-a închipuit că a greşit şi, foarte tulburat, m-a chemat imediat.

— Spune-mi, Ania, cât îi sunt dator lui Turgheniev? Mă întrebă, după ce mi l-a prezentat pe musafir.

— Cincizeci de taleri!

— Sigur? Ţi-aduci bine aminte? Nu te înşeli?

— Ţin minte perfect. Dealtfel, Turgheniev, în scrisoarea pe care ţi-a trimis-o, a scris precis câţi bani ţi-a expediat.

— Arată-imi scrisoarea, o ai? Ceru soţul meu.

Evident, n-aveam scrisoarea la îndemână, dar am promis s-o găsesc şi l-am rugat pe tânăr să treacă pe la noi după vreo două zile.

Feodor Mihailovici era foarte supărat de o posibilă greşeală din partea mea şi era atât de neliniştit că m-am hotărât să găsesc scrisoarea, chiar dalcă ar fi să caut toată noaptea. Neliniştea soţului meu mi s-a transmis şi mie şi am început să mă gândesc dacă nu s-a ivit vreo neînţelegere. Din nefericire, corespondenţa soţului meu din anii trecuţi se găsea într-un haos desăvârşit şi a trebuit sa răsfoiesc cel puţin trei-patru sute de scrisori până s-o găsesc, în sfârşit, pe cea a lui Turgheniev. După ce a citit scrisoarea şi s-a convins că nu e nici o greşeală din partea noastră, soţul meu s-a liniştit.

Dl. Otto a venit după două zile şi i-am arătat scrisoarea lui Turgheniev. A fost foarte jenat şi ne-a rugat să-i dăm scrisoarea ca s-o arate lui Turgheniev, promiţându-ne că ne-o va înapoia.

După vreo trei săptămâni, Dl. Otto a venit din nou la noi şi ne-a adus scrisoarea, dar nu cea pe care i-am dat-o, ci chiar scrisoarea pe care a scris-o Feodor Mihailovici din Wiesbaden şi în care îl roagă pe Turgheniev să-l împrumute cu cincizeci de taleri 81. Astfel, neînţelegerea s-a lămurit, spre marea noastră satisfacţie. De suferit a suferit A. F. Otto, care mi-a scris cu mulţi ani mai târziu (în scrisoarea din 19 decembrie 1888) următoarele: „Scurta mea cunoştinţă cu Feodor Mihailovici a avut la bază o neplăcută neînţelegere pentru el, neînţelegere la care am participat fără să vreau. Eu sunt persoana care am venit la dumneavoastră, atunci, de mult de tot, pe vremea când locuiaţi la Peski. Am venit într-o perioadă grea pentru dumneavoastră din punct de vedere material, agravată de boala lui Feodor Mihailovici, cu o misiune din partea prietenului meu, Iv. S. Turgheniev, şi anume de a primi banii pe care-i datora Feodor Mihailovici. Am trecut prin câteva momente grele pentru că dumneavoastră mi-aţi expus cu bună credinţă cum stăteau lucrurile, ca mai târziu, Feodor Mihailovici să-roî demonstreze, tulburat şi supărat, că cererea lui Ivan Sergheevici era mai mult decât nedreaptă. Cu acea brutalitate nefericită care-mi este caracteristică, i-am scris atunci o scrisoare tăioasă lui Ivan Sergheevici. Lucrurile s-au lămurit: Ivan Sergheevici şi-a recunoscut greşeala. Dar eu aproape că i-am pierdut prietenia, cum se întâmplă întotdeauna cu o a treia persoană, amestecată în cearta altor două”.

Şi scrisoarea lui Feodor Mihailovici şi scrisoarea d-lui Otto s-au păstrat. (N. aut.)

V ANUL 1877. PIERDEREA BLĂNII

La începutul lui 1877, s-a petrecut un „eveniment”, mulţumită căruia am putut cunoaşte cum merg treburile la poliţia de atunci din capitală: mi s-a furat noua mea blană de vulpe.

Trebuie să spun că atunci când ne-am întors în Rusia, am continuat să port iarna paltonul meu scurt din blană cenuşie de miel, pe care l-am purtat şi la Dresda. Feodor Mihailovici se îngrozea când vedea cât sunt de uşor îmbrăcată şi-mi prorocea o răceală zdravănă cu toate urmările ei. Desigur, paltonul nu mergea pentru gerurile din decembrie şi ianuarie şi pe frig mare eram nevoită să-mi pun peste palton un şal gros, ceea cemi dădea o înfăţişare puţin atrăgătoare. Dar în primii ani ai întoarcerii noastre în Rujia trebuia să ne gândim în primul rând la achitarea datoriilor, care ne nelinişteau atât, astfel că problema, ce se punea în fiecare toamnă, a unei blăni călduroase, n-a putut fi rezolvată. In fine, la sfârşitul anului 1876, s-a ivit posibilitatea să ne realizăm vechea noastră dorinţă şi ţin minte cât l-a preocupat pe Feodor Mihailovici această măruntă chestiune de familie. Ştiind cât sunt întotdeauna de zgârcită cu toaletele mele, a ho-tărât să se ocupe singur de acest lucru: m-a dus la magazinul, de blănuri al lui Zezerin (astăzi al lui Mertens, unde era dată la păstrare întotdeauna în timpul verii blana lui Feodor Mihailovici) şi l-a rugat pe vânzătorul-şef să ne aleagă „cinstit” nişte blănuri de vulpe pentru şubă şi un guler de jder. Vânzătorul (un admirator al talentului soţului meu) a adus o grămadă de blănuri de vulpe şi după ce ne-a arătat defectele şi calităţile lor, ne-a ales câteva fără cusur pentru preţul fixat (o sută de ruble). Gulerul de jder, cumpărat aproximativ cu acelaşi preţ, s-a dovedit a fi excelent. Tot acolo am găsit şi eşantioane de atlaz negru de mătase pentru căptuşeală, pe care Feodor Mihailovici le-a cercetat la lumină ca sa vadă şi culoarea, şi trăinicia. Când a venit vorba de model (pe atunci abia începuse moda pelerinelor), Feodor Mihailovici a cerut să i se arate noul model şi a început să protesteze pe loc împotriva acestei mode „stupide”. Iar când vânzătorul i-a spus în glumă că pelerina a foât inventată de un croitor care a vrut să scape de nevas-tă-sa, soţul meu i-a ripostat:

— Eu nu vreau deloc să scap de nevastă, aşa că fa-ceţi-i un lucru ca pe vremuri – un palton cu mâneci!

Văzând cât îl preocupă paltonul meu, am fost de acord. Când după două săptămâmi mi s-a adus şuba şi am îmbrăcat-o, Feodor Mihailovici mi-a spus mulţumit:

— Ei, acum arăţi exact ca o negustoreasă din Zamos-kvorecie! 82 Acum nu mai mi-e teamă că ai să răceşti.

Şi iată că blana „realizată” după atâţia ani de aşteptare şi după atâtea emoţii, a fost furată!

S-a întâmplat asta în plină zi, într-un răstimp de vreo zece minute. M-am întors acasă din oraş şi, auzind că Feodor Mihailovici s-a sculat şi că a întrebat de mine, mam grăbit să mă duc la el în cabinet şi am lăsat blana în vestibul, pe cuier, deşi de obicei o duceam în camera mea. După ce am vorbit cu soţul, m-am întors în vestibul, dar blana nu mai era. S-a stârnit zarvă; amân-două fetele erau în bucătărie şi mi-au spus că n-au văzut pe nimeni. Ne-am uitat la uşa de la intrarea principală – era descuiată. Probabil că fata care mi-a ajutat să-mi scot blana, a uitat să încuie uşa şi hoţul a profitat de această neatenţie.

Feodor Mihailovici era foarte necăjit de pierderea paltonului, cu atât mai mult cu cât mai erau două luni de vreme rece. Iar eu eram pur şi simplu disperată, „tunam şi fulgeram”, certam servitoarele, mă ocăram şi pe mine că am lăsat blana în vestibul. L-am chemat pe portarul principal şi acesta a anunţat poliţia de furtul blănii. Seara a venit un poliţist ca să interogheze servitoarele şi m-a sfătuit să mă duc personal la poliţie pentru a cere să se facă o anchetă mai serioasă.

A doua zi dimineaţă, m-am dus pe strada Ofiţerskaia. Datorită numelui meu am fost primită imediat de un şef. (Cât a foât în viaţă soţul meu, numele meu producea întotdeauna impresie în instituţiile oficiale: „e scriitor, te pomeneşti că ne mai şi dă la ziar!”).

Am fost ascultată cu atenţie şi funcţionarul mă întrebă pe cine bănuiesc.

I-am spus că sunt sigură de servitoare, pe amândouă le-am adus din Staraia Russa, lucrează la mine de trei ani şi au fost întotdeauna foarte corecte. Nu bănuiesc nici pe altcineva.

— Spuneţi-mi, primiţi mulţi vizitatori? Întrebă funcţionarul.

— Cunoscuţii noştri, şi mai vin şi curierii de la librării, după cărţi şi reviste. Dar aceştia intră întotdeauna prin bucătărie, iar ieri n-a fost nimeni.

— Dar nu trec pe la dumneavoastră şi pomanagii, vreau să spun – cei care cer de pomană?

— Vin şi chiar mulţi. Trebuie să vă spun că soţul meu e un om deosebit de bun şi că nu refuză să ajute pe cineva, pe cât se poate, bineînţeles. Dacă se întâmplă ca soţul meu să nu aibă mărunţiş şi să i se ceară de pomană, undeva pe aproape de casă, atunci îi aduce pe cerşetori cu el şi le dă bani. Vizitatorii aceştia au început să vină singuri şi, aflând cum îl cheamă pe soţul meu, mulţumită unei tăbliţe bătute pe uşă, întrebau de el. Bineînţeles, că ieşeam eu; ei începeau să-mi vorbească despre sărăcia lor şi le dădeam treizeci, patruzeci de copeici. Nu suntem prea bogaţi, dar un ajutor ca acesta puteam să-l dăm totdeauna.

— Cineva dintre cerşetorii ăştia v-a şi furat blana, spuse funcţionarul.

— Nu cred. Daţi-mi voie să-i apăr pe săracii mei, replicai eu, deşi sunt foarte agasanţi şi-mi răpesc mult timp, dar nu cred să fie hoţi: prea au nişte figuri nefericite şi umilite.

— O să vedem îndată, spuse şeful. Ivanov, adu-mi albumul.

Ajutorul aduse un album gros şi-l puse pe masă, în faţa mea.

— Nu vreţi să vă uitaţi? Spuse el. Poate vedeţi vreo faţă cunoscută.

Curioasă, am început să mă uit şi chiar pe pagina a treia am văzut o figură cunoscută.

— Dumnezeule! Exclamai eu. Pe omul acesta îl cunosc bine. A venit deseori la noi. A fost şi ăsta şi ăsta, repetam eu pe măsură ce întorceam filele albumului. Şi sub fotografia fiecărui „cunoscut” de-al meu scria: „Hoţ

— Amintiri – c. 1743 de vestibuluri„, iar sub una din fotografii, cu un chip de asemenea foarte bine cunoscut, scria: „Spărgător, prins cu armă de foc”.

Eram uluită: oamenii care veneau adesea pe la noi, cu care discutam de obicei singură, s-au dovedit a fi hoţi, chiar ucigaşi, care ar fi putut nu numai să ne jefuiască, dar să ne şi omoare, periclitând tihna familiei noastre. Mă trecu un fior de groază: oamenii aceştia vor continua să vină la noi şi nimic nu ne garantează că pe viitor nu ne ameninţă un pericol de moarte. Chiar dacă, de acum încolo, n-o să-i mai ajutăm, am putea prin asta să-i înrăim şi să atragem pericolul asucra noastră.

Am rămas câteva clipe copleşită.

— Ce rău îmi pare, spusei eu, că soţul meu nu vede portretele acestor oameni, pe oare-i cunoaşte la fel de bine ca şi mine; altfel, probabil, n-o să creadă că sunt hoţi.

— Dacă vreţi, puteţi să vă alegeţi fotografiile celor pe care-i cunoaşteţi. Noi le avem în dublu exemplar. C să vă fie de folos şi iată cum: dacă cineva dintre ei va veni la dumneavoastră, să le spuneţi că aţi fost la poliţie şi că vi s-au dat fotografiile lor; vă rog să mă credeţ că vor transmite celorlalţi şi timp de un an de zile veţi scăpa de vizitele lor.

M-am bucurat rar de un cadou cum m-am bucurat de primirea acestei colecţii remarcabile, pe care o păstrez şi acum. La despărţire, amabilul funcţionar mi-a promisă-mi trimită un agent experimentat, care se prea poate să-mi găsească haina furată, datorită mai ales faptului că acum se ştie în ce mediu trebuie căutat hoţul.

Feodor Mihailoviei a fost nu mai puţin uluit când a văzut fotografiile şi menţiunile de sub ele atât de grăitoare. Pe unii dintre ei îi cunoştea foarte bine, deoarece îi întâlnise adesea în timpul plimbărilor sale de seară pe lângă porţile spitalului prinţului Oldenburgski, unde cerşeau bani de la trecători pentru nişte copii şi nepot, inexistenţi, decedaţi chipurile la spitalul de copii. Lu: Feodor Mihailovici i s-au adresat tot cu cereri dintr-astea şi el, deşi ştia că cerşesc sub nişte pretexte născocite, nu refuzase niciodată să-i ajute.

Colecţia de fotografii ce mi-a fost dăruită mi-a prins într-adevăr bine. Trebuie să spun că în prima lună după furt, n-am mai fost deranjaţi cu cereri de ajutor. Apoi a apărut unul dintre cei mai sâcâitori cerşetori, pe care, 5n cei doi ani cât ne-a tot vizitat, l-am ajutat cu micile sume pe care i le-am dat, s-o îngroape nu numai pe mama lui, dar şi câteva mătuşi. A venit din nou cu rugămintea să-l ajutăm să cumpere medicamente pentru o mătuşă bolnavă. Din prevedere, am chemat-o pe Lukeria (o fată înaltă) şi i-am cerut treizeci de copeici, pe care ea i-a şi pus pe masă, apoi i-am spus sever „hoţului de vestibuluri…”:

— Ascultă, ia aceste treizeci de copeici şi te rog să nu mai vii la noi. De curând, mi s-a furat o blană şi m-am adresat poliţiei, iar acolo mi s-au dat fotografiile „hoţilor de vestibuluri” şi mi-au spus să declar la poliţie pe toţi care vin la mine să cerşească. Nu ştiu cum se face, dar printre cortretele de acolo figurează şi al dumitale. Vrei să-l vezi?

— Nu, de ce să vă deranjaţi, spuse vizitatorul şi dispăru într-o clipă, lăsând pe masă până şi banii pe care i-am dat. Probabil că acesta a comunicat tovarăşilor săi cele petrecute, pentru că de atunci multă vreme n-a mai venit nimeni. Iar Feodor Mihailovici, tot de atunci, n-a mai adus pe nimeni de pe stradă şi dacă n-avea la el mărunţiş îl ruga pe cerşetor să aştepte la intrarea în casă şi-i trimitea bani cu servitoarea.

Agentul care mi-a fost promis de poliţie a venit a doua zi şi m-a pus să-i povestesc în cele mai mici amănunte tot ce s-a întâmplat, interogându-mă cu un aer misterios despre lucrurile cele mai inutile. Printre altele, l-am întrebat pe agent dacă se găsesc des lucrurile furate, la care acesta mi-a răspuns:

— Doamnă, asta depinde mai ales de faptul dacă păgubaşul doreşte sau nu să-şi reprimească lucrul.

— Cred că oricine doreşte.

— Să zicem, unii, însă, îşi dau mai mult interes, alţii mai puţin. De pildă, prinţului G. i s-au furat bijuterii în valoare de cinci mii de ruble. Mi-a spus direct: găseşte-mi lucrurile şi ai zece la sută. Ei bine, lucrurile s-au

Găsit. Orice agent vrea să ştie că munca lui neprecupa-ţită va fi răsplătită.

Şi agentul mi-a mai dat două, trei exemple. M-am dus pentru câteva clipe la soţul meu şi i-am spus că, probabil, trebuie să-i promit şi eu zece procente şi să-i dau în contul lor măcar cinci ruble. Feodor Mihailovici a clătinat din cap şi mi-a spus că no să iasă nimic din cercetările astea. M-am întors la agent, i-am promis zece procente şi i-am dat o hârtie de cinci ruble, după care acesta mi-a promis să ia imediat cele mai urgente măsuri.

După vreo două zile, agentul a venit din nou şi m-a informat că se află pe urmele hoţului, dar că nu-mi destăinuieşte numele lui, de teamă ca acesta să nu prindă cumva de veste. A început să mă întrebe din nou despre tot felul de amănunte inutile şi mi-a răpit o oră. Presu-punând că după ce va lua mita va pleca mai repede, i-am dat cinci ruble şi i-am spus că sunt foarte ocupată şi că-I rog să vină numai atunci, când va avea să-mi comunice într-adevăr ceva important.

A trecut vreo săptămână şi jumătate şi odată, când stăteam cu soţul meu în sufragerie, intră în fugă Lukeria.

Strigând:

— Bucuraţi-vă, doamnă, s-a găsit blana dumneavoastră! Agentul ne-a spus. Vine şi el îndată.

Evident, ne-am bucurat cu toţii. Agentul ne-a înştiinţat că hoţul mi-a amanetat şuba la Societatea pentru amaneturi (de pe Moika), că s-a găsit la el chitanţa de amanet şi că Societatea este obligată să-mi restituie gratuit şuba, dacă voi dovedi că-cni aparţine. Îmi spuse că trebuie să-mi revendic imediat drepturile şi mi-a propus, să merg îndată cu el la Societate şi sănmi iau şuba

Lui Feodor Mihailovici nu i-a plăcut deloc propunerea agentului, i-a spus că ar dori să se ducă el, dar acesta a refuzat, afirmând că soţul meu, ca bărbat, n-ar putea să recunoască toate particularităţile blănii furate. Atât de mult doream să-mi recapăt paltonul, încât l-am convins pe soţul meu să-mi dea voie să mă duc cu agentul şi, ca să nu fiu cumva văzută de vreun cunoscut, mi-am acoperit faţa cu o voaletă deasă. Şi iată-mă, într-o zi însorită, traversând tot centrul Petersburgului în compania; agentului de poliţie, gândindu-mă şi râzând, în sinea rnea, la ideea că toţi hoţii capitalei, care se plimbau pe bulevardul Nevski, erau nedumeriţi – cine era necunoscuta delincventă pe care o ducea binecunoscutul lor agent de poliţie.

Am ajuns la Moika şi am vrut să-i plătesc birjarului, dar agentul mi-a spus că o să mai am nevoie de acesta ca să mă ducă acasă după ce-mi voi primi şuba. I-am spus birjarului să mă aştepte. Am intrat la direcţie, am fost conduşi într-o cameră separată şi după vreo zece minute a fost adusă o şubă din blană de vulpe. Din prima privire mi-am dat seama că e un lucru străin şi i-am spus-o agentului.

— Uitaţi-vă mai bine, mă rugă el, poate c-o recunoaşteţi, uitaţi-vă la mâneci, doamnele recunosc mai degrabă după mâneci.

Agentul a fost chemat pentru o clipă de cineva şi, deodată, mi-a sărit în ochi eticheta societăţii, cusută la poala şubei. M-am aplecat să citesc ce scrie acolo şi nu mică mi-a fost indignarea, când am văzut, pe etichetă, că şuba a fost amanetată în noiembrie 1876, deci cu patru luni înainte ca şuba mea să fi fost furată. Era limpede că agentul o ştia, dar a scontat că eu fie n-o să recunosc obiectul, fie c-o să fiu gata să iau şuba altcuiva, dacă tot nu mi-o găsesc pe a mea Când agentul s-a întors, i-am arătat eticheta şi în faţa directorului Societăţii i-am exprimat răspicat indignarea mea faţă de vădita lui înşelătorie. Agentul, şocat, s-a îndepărtat şi a început să se uite la vitrine. Când am ieşit de la Societate, i-am spus birjarului că nu mai merg cu el şi l-am întrebat cit sunt datoare pentru drumul de la bulevardul Greceski şi pentru aşteptare. Cât am fost de furioasă, când jni-a spus birjarul că-i sunt datoare şapte ruble, pentru că a umblat de dimineaţă cu „domnul” şi că acesta, care ieşise acum câteva clipe din clădire, i-a spus că „doamna va achita totul”. A trebuit, evident, să plătesc cât a pretins. Astfel s-a adeverit prezicerea lui Feodor Mihailovici şi n-a ieşit nimic din cercetările pe care le-am întreprins pentru găsirea blănii. La costul blănii pierdute a trebuit să mai adaug şaptesprezece ruble, cheltuite pe agent. După părerea soţului meu, n-avea nici un sens să mă plâng de agent amabilului funcţionar care mi l-a recomandat: ne-ar fi trimis un alt agent şi bătaia de cap s-ar fi reluat de la început. Lucrul cel mai bun era să mă împac cu pierderea şi să-mi dau cuvântul ca în viitor să nu mai apelez la ajutorul acestei onorabile instituţii.

VI

ANUL 1877. CUMPĂRAREA CASEI. CĂLĂTORIA LA MIROPOLIE. PREZICEREA D-NEI FIELD

La începutul anului 1877 am primit o veste care ne-a întristat mult: a murit A. K. Gribbe, proprietarul acelei vile din Staraia Russa, în care am stat în ultimele patru veri. Îl regretam sincer pe bunul bătrân care s-a purtat întotdeauna atât de bine cu familia noastră, şi apoi ne întrebam cine va fi noul proprietar al vilei, şi dacă va dori să ne-o mai închirieze vara. Era o chestiune importantă pentru noi: în cei cinci ani de când mergeam la Staraia Russa am apucat s-o îndrăgim şi să apreciem folosul pe care apele minerale şi nămolul îl aduceau copiilor noştri. Am fi vrut şi în viitor să ne folosim de ele. Dar, în afara oraşului propriu-zis, ne-a plăcut şi vila lui Gribbe şi credeam că ne va fi greu să găsim ceva care să se apropie de calităţile ei. Vila d-lui Gribbe nu era o casă orăşenească, era mai curând un conac, cu urmare parc umbros, cu grădină de zarzavaturi, magazii, pivniţă ş.a. Lui Feodor Mihailovici îi plăcea mai ale” excelenta baie rusească s3, care se afla în grădină şi el, care nu era amator de cadă, o utiliza adesea.

Vila lui Gribbe se afla şi se mai află la marginea oraşului, în apropiere de Kolomeţ, pe malul râului Pere-râtiţa, de-a lungul căreia se înşiruie, de o parte şi de alta, uriaşii ulmi sădiţi încă pe vremea lui Arakceev. Pe cele două părţi ale casei (de-a lungul parcului) sunt nişte alei largi şi numai o latură a grădinii se învecinează cu parcul alăturat lor. Feodor Mihailovici se temea de incendiile care pustiau uneori cu totul oraşele noastre de lemn (Orenburgul) şi ţinea mult la izolarea vilei noastre, li plăcea şi parcul nostru umbros şi curtea mare şi pavată. Prin care-şi făcea plimbările, atât de necesare pentru sănătate, pe vreme ploioasă, când tot oraşul se cufunda în noroi şi era imposibil să mergi pe străzile nepavate. IViai ales, însă, ne plăceau camerele nu prea mari, dar bine distribuite, cu mobila lor veche, grea, din lemn je mahon, cu atmosfera lor caldă şi intimă. Apoi faptul că acolo s-a născut dragul nostru Alioşa, ne făcea să ne simţim ca acasă. Un timp am fost neliniştiţi că am putea pierde colţişorul nostru îndrăgit, dar în curând lucrurile s-au lămurit: moştenitoarea, doamna Gribbe, pleca din oraş şi a hotărât să-şi vândă casa, cerând pentru ea (împreună cu mobila şi. Chiar cu zece stânjeni de lemne) o mie de ruble, ceea ce li s-a părut foarte scump locuitorilor din Russa. Pe vremea aceea nu aveam bani, dar nu voiam să pierdem vila, aşa că l-am rugat pe fratele meu Ivan Grigorievici să cumpere casa pe numele său, cu condiţia să ne-o revândă când vom avea fonduri. Fratele meu mi-a îndeplinit rugămintea şi a cumpărat casa, iar eu, după moartea soţului meu, am cumpărat-o pe numele meu.

Mulţumită acestei achiziţii, noi, după cum spunea soţul meu, „ne-am aflat un cuib”, unde ne refugiam bucuroşi de cum se desprimăvăra şi de unde nu voiam să mai plecăm nici toamna târziu. Feodor Mihailovici socotea că vila noastră din Staraia Russa era locul repausului său fizic şi moral şi ţin minte că lăsa totdeauna pentru Staraia Russa lectura cărţilor preferate şi interesante, întrucât acolo izolarea la care ţinea atât de mult era arareori deranjată de vizitatori nedoriţi.

În anul 1877, am continuat să edităm Jurnalul unui scriitor şi, deşi succesul său, moral şi material, sporea, sporeau şi greutăţile legate de editarea unei reviste lunare, adică expedierea revistei, ţinerea registrelor de abonamente, corespondenţa cu abonaţii etc. Etc. Deoarece nu aveam ajutoare (în afara curierului), oboseam teribil şi asta s-a reflectat asupra sănătăţii mele, robustă până atunci. In ultimii doi ani am slăbit mult şi am început să tuşesc. Bunul meu soţ, care fusese întotdeauna atent cu starea sănătăţii mele, a insistat pentru o odihnă absolută în timpul verii, deoarece, însă, nu puteam să am Parte de o asemenea odihnă la Staraia Russa, unde trebuia să mă ocup de întreaga gospodărie, a hotărât să primească invitaţia fratelui meu de a petrece toată vara în satul său. La începutul lui mai am plecat cu întreaga familie în gubernia Kursk, la moşia fratelui meu -„Mala Prikol”, în apropierea oraşului Miropolie.

Îmi aduc aminte limpede de lunga noastră călătorie de atunci, cu opriri la Moscova şi la marile staţii de cale ferată, unde trenul nostru trebuia să stea ore întregi, din cauza trupelor care se deplasau spre front. M La toate gările, Feodor Mihailovici cumpăra la bufet chifle, turtă dulce, ţigări, chibrituri, pe care le ducea în vagoane şi le împărţea soldaţilor, iar cu unii dintre ei discuta vreme îndelungată.

Amintindu-mi această călătorie, trebuie să spun că am fost întotdeauna uimită că Feodor Mihailovici, care se enerva adesea în viaţa cea de toate zilele, era un to varăş de drum atât de comod şi de răbdător: de acord cu orice, n-avea nici un fel de pretenţii, dimpotrivă căuta să ne mai scutească, pe mine şi dădaca, de grija copiilor, care oboseau repede pe drum şi începeau să facă mofturi Eram de-a dreptul uluită de capacitatea soţului meu de a-i linişti pe copii: cum începea vreunul din ei să facă nazuri, Feodor Mihailovici apărea din colţul său (se aşeza în acelaşi vagon cu noi, dar mai retras), lua copilul la el şi-1 liniştea într-o clipă. Avea o pricepere deosebită de a vorbi cu copiii, de a le înţelege păsurile, de a le câştiga încrederea (şi asta chiar cu copii străini, întâlni: întârnplător) şi să capteze atât de mult interesul copilului încât acesta devenea într-o clipă vesel şi ascultător. Îmi explicam aceasta prin marea lui dragoste pentru copii, dragoste care-i spunea ce anume trebuie să facă într-c împrejurare sau alta.

La sfârşitul lui iunie, Feodor Mihailovici a trebuit să plece de la ţară la Petersburg pentru a redacta şi a tipări numărul de vară, dublu, din Jurnalul unui scriitor – pentru mai şi iunie. Am mers şi eu cu el până la staţia Korenevo, de unde am plecat cu cei doi copii mai mari la Kiev, în pelerinaj. Soţul meu acorda o mare însemnătate în educaţia copiilor săi impresiilor puternice şi luminoase căpătate în fragedă copilărie. Ştiind că voiar.1. De multă vreme să mă duc la Kiev şi să mă închin sfintelor moaşte care se aflau acolo, soţul meu mi-a propus să mă folosesc de absenţa lui pentru această călătorie, ceea ce am şi făcut.

Feodor Mihailovici s-a descurcat bine cu editarea şi expedierea numărului de vară al Jurnalului unui scriitor, dar spre regretul meu a fost foarte neliniştit din pricina neprimirii vreme îndelungată a scrisorilor de la mine. II irita mai ales faptul că eu, conform înţelegerii între noi doi, îi trimiteam scrisorile prin portarul principal al casei noastre. Sub influenţa unei crize de epilepsie, soţul meu a uitat de înţelegerea noastră, ca şi de faptul că dacă i-aş fi trimis scrisorile direct pe numele lui, atunci poşta centrală, în urma dispoziţiei primite în primăvară, ar fi trimis scrisorile mele la Mâropolie, cum proceda cu numeroasa corespondenţă pe care o primea soţul meu la Petersburg.

În ultimii ani, Feodor Mihailovici şi-a exprimat de multe ori regretul că nu reuşeşte nici cum să treacă pe la Darovoie, moşia răposatei sale mame, locul unde, în copilărie, îşi petrecea verile. Pentru că Feodor Mihailovici se simţea bine în vara lui 1877, l-am convins ca la întoarcere de la Petersburg să se oprească la Moscova şi de acolo să meargă la Darovoie. Feodor Mihailovici aşa a şi făcut şi a stat la sora lui, V. M. Ivanova (la care trecuse moşia), două zile. Rudele lui mi-au povestit mai târziu că în timpul cât a stat acolo, a vizitat locurile cele mai diverse din parc şi din împrejurimi, locuri scumpe amintirilor sale, şi chiar a mers pe jos până la „Cermaş-nia” (la vreo două verste de conac), crângul său favorit din copilărie, cu numele căruia a botezat mai târziu crângul din Fraţii Karamazov. Feodor Mihailovici a trecut şi pe la casele ţăranilor de o vârstă cu el; pe mulţi dintre ei îi mai ţinea minte. Aceştia, ca şi bătrânii şi bătrânele care-şi aminteau de el, îl primeau cu bucurie, îl chemau în casă şi-l tratau cu ceai. Călătoria la Darovoie i-a trezit multe amintiri pe care soţul meu ni le-a povestit la întoarcere cu însufleţire. Le-a promis copiilor să-i ducă neapărat la Darovoie ca să le arate locurile sale preferate din parc. In 1884, ca să îndeplinesc dorinţa soţului meu de a le arăta copiilor locul unde şi-a petrecut copilăria, am plecat cu toţii la Darovoie şi, la indicaţia rudelor sale, am fost pretutindeni pe unde a umblat pentru ultima dată Feodor Mihailovici.

Vara lui 1877 a fost pentru noi veselă şi liniştită şi ne părea rău doar de faptul că n-am putut să rămmem la ţară şi în septembrie. Trebuia, însă, să publicăm un număr dublu, de vară, pentru iulie şi august, şi la sfârşi-tul lui august ne-am întors la Petersburg.

A început viaţa obişnuită, plină de frământări cotidiene. Zilnic, Feodor Mihailovici era vizitat de persoane cunoscute şi necunoscute. In toamna aceea ne vizita des un mare admirator al soţului meu, scriitorul Vsev. Serg. Soloviov. 85 Odată, venind la noi, i-a povestit lui Feodor Mihailovici că a cunoscut o doamnă interesantă, doamna Field, care, după ce i-a ghicit cu mare exactitate trecutul, i-a prezis unele lucruri, care, spre uimirea lui, s-au şi îndeplinit. CândSoloviov a plecat acasă, împreună cu el a ieşit şi soţul meu, care făcea în timpul serii plimbări lungi. Pe drum, l-a întrebat pe Soloviov dacă doamna Field locuieşte departe şi, aflând că stă prin apropiere, i-a propus să treacă pe la ea chiar atunci. Soloviov fu de acord şi cei doi s-au dus la ghicitoare. D-na Field n-avea habar, bineînţeles, cine e necunoscutul ei oaspete, dar ceea ce i-a prezis lui Feodor Mihailovici s-a îndeplinit întocmai. D-na Field i-a prezis soţului meu că în curând îl aşteaptă o mare glorie, pe care nici nu şi-o poate imagina şi această prezicere s-a îndeplinit în timpul sărbătoririi lui Puşkin. 86 S-a realizat, din nefericire, şi trista ei prezicere că în curând soţul meu va trece printr-o grea nenorocire de familie – a murit dragul nostru Alioşa! Despre această prezicere tristă a ghicitoarei, Feodor Mihailovici mi-a vorbit după ce s-a întâm-plat nenorocirea.

Pe măsură ce se apropia sfârşitul anului, Feodor Mihailovici a început să se gândească dacă să continue sau nu în anul următor editarea Jurnalului unui scriitor. Soţul meu era pe deplin mulţumit de succesul bănesc al acestei reviste; atitudinea cititorilor faţă de el, o atitudine sinceră şi plină de încredere, exprimată în corespondenţa şi în vizitele numeroaselor persoane necunoscute, era foarte valoroasă pentru el. Dar nevoia unei creaţii literare a biruit şi Feodor Mihailovici hotărî să suspende pentru doi, trei ani editarea Jurnalului unui scriitor şi să înceapă lucrul la un nou roman. Care au fost problemele literare ce-l frământau şi preocupau pe soţul meu, putem să judecăm după carnetul de note, găsit după moartea lui, în care a scrisi pe 24 decembrie 1877: „Memento.

— Pentru toată viaţa.

1. Să scriu o carte despre Candidul rus.

2. Să scriu o carte despre Isus Hristos.

3. Să-mi scriu memoriile.

4. Să scriu poemul Sorokovini.

(Toate acestea, în afara ultimului roman şi a plănuitei editări a Jurnalului, reprezintă o muncă de minimum zece ani, iar eu am acum 56).”

IN LEGĂTURA CU ANUL 1877

La mijlocul lui aprilie Feodor Mihailovici a trebuit să se ducă pentru nu mai ştiu ce chestiune la Banca de Stat. Fiindu-mi teamă că soţului meu îi va fi greu să găsească acel serviciu al băncii de care avea nevoie, i-am propus să-l însoţesc. Când am trecut pe Nevski, am văzut că oamenii se adună în jurul vânzătorilor de ziare. Am oprit trăsura, m-am strecurat prin mulţime şi am cumpărat declaraţia proaspăt tipărită. Era „Manifestul imperial privind intrarea trupelor ruseşti pe teritoriul Turciei, dat la Chişinău, la 12 aprilie 1877”. Se aştepta de multă vreme acest act oficial. Declararea războiului a devenit deci un fapt. După ce a citit manifestul, Feodor Mihailovici a spus birjarului să ne ducă la Kazanski Sobor. In catedrală era multă lume şi se slujeau încontinuu tedeumuri în faţa icoanei Maicii Domnului din Kazan. Feodor Mihailovici a dispărut imediat în mulţime. Ştiind că în momentele solemne îi place să se roage în linişte, fără martori, nu m-am dus după el şi abia după o jumătate de oră lnam găsit într-un colţ al catedralei, atât de cufundat în rugăciune şi atât de transipus sufleteşte, că la început nici nu m-a recunoscut. De mers la bancă nici nu mai putea fi vorba, atât de tare îl zguduise pe Feodor Mihailovici evenimentul petrecut şi gândul la consecinţele lui pentru patria pe care o iubea profund. Soţul meu a pus manifestul printre hârtiile sale cele mai importante şi se mai găseşte şi astăzi în arhiva sa.

¦

VII ANUL 1877

În noiembrie 1877, Feodor Mihailovici fusese foarte trist: N. A. Nekrasov, care suferea de multă vreme de o boală chinuitoare, era pe moarte. Pe soţul meu îl legau de Nekrasov amintirile tinereţii şi începutul carierei sale literare.87 Nekrasov fusese unul dintre primii oameni care au recunoscut talentul soţului meu şi a contribuit la succesul său în lumea intelectuală a vremii. E drept, mai târziu convingerile lor politice iau despărţit, iar în cel de al şaptelea deceniu între revistele Vremea şi So-vremennik s-a dus o aspră luptă polemică. Dar Feodor Mihailovici nu ţinea minte răul şi când Nekrasov i-a propus să-i publice un roman în Otecestvennâie zapiski, a fost de acord şi şi-a reluat relaţiile amicale cu prietenul tinereţii sale. Nekrasov i-a răspuns cu sinceritate. Aflând că Nekrasov e grav bolnav, Feodor Mihailovici începu să-l viziteze des, ca să fie la curent cu evoluţia bolii. Uneori, dacă bolnavul dormea, lăsa vorbă numai să i se transmită salutările sale cordiale. Câteodată, soţul meu îl găsea pe Nekrasov treaz şi atunci acesta îi citea ultimele sale poezii. Odată, arătându-i una dintre ele – Nefericiţii 88 (sub titlul de Krot) i-a spus: „Asta am scris-c despre dumneata!”, ceea ce l-a mişcat mult pe Feodor Mihailovici. In general, ultimele întâlniri cu Nekrasov i-au lăsat soţului meu o impresie profundă, şi de aceef când la 27 decembrie a aflat de moartea lui Nekrasov. A fost mâhnit până în adâncul sufletului. Toată noaptea L citit cu voce tare poeziile poetului decedat, fiind sincer încântat de multe dintre ele şi apreciindu-le drept perle ale poeziei ruse. Văzându-l foarte agitat şi fiindu-rni teamă de o criză de epilepsie, am stat până dimineaţă în cabinetul său şi din povestirile lui am aflat câteva întâmplări din tinereţea lor, pe care nu le cunoşteam.

Feodor Mihailovici a asistat la parastasele ce s-au slujit pentru Nekrasov şi a hotărât să se ducă de asemenea la scoaterea corpului din casă şi la înmormântare. La 30 decembrie, dimineaţa devreme, ne-am dus în strada Liteinaia, la casa lui KraevSki, unde a locuit Nekrasov, şi aici am văzut mult tineret cu coroane de laur în mâini. Feodor Mihailovici a condus sicriul până la strada Italianskaia; cum, însă, era riscant să meargă cu capul gol pe ger, l-am convins să plecăm acasă şi după două ore să ne ducem la mănăstirea Novodevici, pentru prohod. Aşa am şi făcut şi la amiază am fost la mănăstire.

După ce am stat o jumătate de oră în biserica încălzită, Feodor Mihailovici a vrut să iasă la aer. Cu noi a ieşit şi Or. F. Miiller89 şi ne-am dus împreună să căutăm mormântul lui Nekrasov. Liniştea cimitirului i-a creat lui Feodor Mihailovici o stare de împăcare şi mi-a spus: „Când am să mor, Ania, îngroapă-mă aici sau unde vrei tu, numai să nu mă îngropi în cimitirul Volkovo, în Parcelele destinate scriitorilor. Nu vreau să zac între duşmanii mei, destule am îndurat de la ei în timpul vieţii!”

Mi-era foarte greu să ascult dispoziţiile privitoare la înmormântare; am început să-l asigur că e pe deplin sănătos şi că n-are de ce să se gândească la moarte. Vrând să-i alung tristeţea, am început să brodez pe tema viitoarei sale înmormântări, implorându-l să trăiască oât mai mult.

— Bine, dacă nu vrei cimitirul Volkovo, am să te îngrop în Nevskaia Lavra, alături de Jukovski, la care ţii atât de mult. 90 Te rog, însă, să nu mori! Am să chem coriştii din Nevskaia Lavra, liturghia o să fie făcută de un arhiereu, chiar de doi. Şi ştii, am să fac în aşa fel, ca să te conducă pe ultimul drum nu numai mulţimea asta uriaşă de tineret, ci tot Petersburgul, şaizeci-opt-zeci de mii de oameni. Şi o să fie de trei ori mai multe coroane. Vezi ce înmormântare strălucită promit să-ţi fac, dar cu o singură condiţie – să trăieşti încă mulţi, mulţi ani! Altfel, am să fiu prea nefericită!

Am făcut special nişte promisiuni hiperbolice, ştiind că asta poate să-l distragă pe Feodor Mihailovici de la gândul care-l chinuia atunci şi într-adevăr aim reuşit s-o fac. Feodor Mihailovici mi-a zâmbit şi mi-a spus:

— Bine, bine, am să caut să trăiesc cât mai mult!

Or. F. Miiller a spus ceva despre imaginaţia mea bogată şi discuţia a trecut la altceva.

La mormântul lui Nekrasov, tineretul, strâns în jur, a cerut, după cuvântările colaboratorilor revistei Otecest-vennâie zapiski, să-şi spună cuvântul şi Dostoievski. Feodor Mihailovici, profund emoţionat, a rostit cu o voce întretăiată o scurtă cuvântare, în care a glorificat talentul poetului decedat şi a arătat cât de mare este pierderea pe care o suportă literatura rusă odată cu dispariţia lui. Au fost, după părerea multora, cele mai simţite cuvinte spuse la mormântul deschis, al lui Nekrasov. Cuvântarea aceasta, mult amplificată, a fost publicată în numărul din

Au trecut trei ani, a murit Feodor Mihailovici şi a avut loc înmormântarea lui grandioasă, cum n-a mai fost în capitală. Or. F. Miiller, care m-a vizitat la puţină vreme, mi-a amintit. Prezicerea aproape literală pe care am făcut-o. Într-adevăr, după cum am prezis, Feodor Mihailovici şi-a găsit locul veşnicei sale odihne în Lavra Alexandr-Nevski, lângă mormântul poetului Jukovski (s-ar fi putut foarte bine să nu se găsească un loc alături) şi la prohod au asistat doi arhierei şi au cântat nişte corişti excelenţi din mănăstire; în urma cortegiului, după cum am prezis, au mers şaizeci-optzeci de mii de oameni şi s-a adus un mare număr de coroane. Mi-am amintit şi eu de promisiunile mele fantastice, pe care le-am făcut în cimitirul Mănăstirii No-vodevici, dar n-am fost mirată de prezicerea mea atât de exactă: ştiam că sunt capabilă să fac uneori o presupunere sau o remarcă (absolut întâmplătoare, care-mi scăpa parcă involuntar într-o discuţie), dar care se realiza aproape exact. De obicei această capacitate a mea se manifesta când eram în tensiune nervoasa şi asta era starea mea când l-am condus pe Nekrasov pe ultimul său drum şi am văzut cu nelinişte efectul dureros pe care l-a avut asupra soţului meu moartea vechiului său prieten.

Am citit undeva că aptitudinea de a face un fel de „preziceri” este proprie femeilor nordice, adică norvegienelor şi suedezelor. Şi poate că faptul că proveneam dintr-o mamă suedeză explică această capacitate a mea, care mi-a adus în unele cazuri multe clipe neplăcute. (N. aut) decembrie al Jurnalului unui scriitor. Avea următoarele capitole: I. Moartea lui Nekrasov.

— Despre cele ce au fost spuse la mormântul său. II. Puşkin, Lermontov şi Nekrasov. III. Poet şi cetăţean.

— Comentarii despre Nekrasov ca om. IV. Martor în folosul lui Nekrasov După părerea multor literaţi, articolul acesta a constituit cea mai bună pledoarie pentru Nekrasov-omul, 91 scrisă de vreun critic al vremii.

Partea a noua ANII 1878 – 1879

Ţ

În timpul postului mare din 1878 VI. S. Soloviov a ţinut un ciclu de prelegeri de filosofie, din însărcinarea Societăţii partizanilor iluminării spirituale, în clădirea „Soleanâi gorodok”. La aceste lecţii auditoriile erau pline şi printre cei aflaţi acolo erau şi mulţi cunoscuţi de-ai noştri. Deoarece acasă totul decurgea normal, la prelegerile acestea mergeam şi eu cu Feodor Mihailovici.

Când ne-am întors de la una din lecţii, soţul meu mi-a spus:

— N-ai observat cât de ciudat s-a purtat cu noi astăzi Nikolai Nikolaevici (Strahov)? Nici nu s-a apropiat de noi, cum face întotdeauna, iar când ne-am întâlnit în pauză, abia ne-a salutat şi a început să vorbească imediat cu cineva. Nu s-o fi supărat pe noi, ce zici?

— Şi mie mi s-a părut că ne ocoleşte, i-am răspuns. Dar când i-am spus la plecare: „Să nu uitaţi de duminică”, mi-a răspuns: „Sunt oaspetele dumneavoastră”.

Eram puţin neliniştită, mă gândeam să nu fi spus, pripită cum eram, ceva jignitor obişnuitului nostru musafir de duminică. Soţul meu ţinea mult la discuţiile cu Strahov şi-mi amintea adesea în ajunul prânzului să fac rost de un vin bun sau să pregătesc peştele preferat de musafir.

În prima duminică când Nikolai Nikolaevici a venit la masă, m-am decis să lămuresc lucrurile şi l-am întrebat direct dacă e supărat pe noi.

— Ce vă trece prin cap, Anna Grigorievna? Mă întrebă Strahov.

— Ni s-a părut că la ultima lecţie a lui Soloviov ne-aţi ocolit.

— A, a fost o situaţie specială, râse Soloviov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavoastră, i-am ocolit pe toţi cunoscuţii, împreună cu mine a venit la lecţie contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoştinţă cu nimeni, de asta am şi evitat pe toată lumea.

— Cum! A fost Tolstoi cu dumneata? Exclamă Feodor Mihailovicî cu o uimire amară. Ce rău îmi pare că nu l-am văzut! Bineînţeles că n-aş fi insistat să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai şoptit că e cu dumneata? M-aş fi uitat măcar la el!

— Doar îl ştiţi din fotografii, râse Nikolai Nikolaevici.

— Ce fotografii, parcă ele redau omul? E cu totul altceva când îl vezi în carne şi oase. Uneori, ajunge şi o privire, ca să-ţi rămână în inimă un om pentru toată viaţa. N-o să-ţi iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat!

Şi mai târziu Feodor Mihailovici şi-a exprimat nu o dată regretul că nu-l cunoaşte pe Tolstoi personal.

II IN LEGĂTURA CU AMINTIRILE DIN ANUL 1878

La 16 mai 1878, familia noastră a fost lovită de o nenorocire îngrozitoare: a murit fiul nostru cel mic, Lioşa. Nimic nu prevestea nenorocirea care s-a abătut asupra noastră: copilul a fost tot timpul sănătos şi vesel. Dimineaţa, în ziua morţii, mai gângurea încă pe limba lui, neînţeleasă de toată lumea, şi râdea tare cu bătrâna Prohorovna care a sosit la noi în vizită, înaintea plecării noastre la Staraia Russa. Deodată, feţişoara copilului a fost cuprinsă de nişte convulsii uşoare; dădaca a crezut că sunt crampe care apar uneori la copii când le ies dinţii, iar lui au început să-i iasă chiar în perioada aceea molarii. M-am speriat mult şi l-am chemat pe doctorul de copii Gr. A. Cioşin, medicul nostru curant, care locuia prin apropiere şi care a venit imediat. Probabil că n-a dat o prea mare importanţă bolii, a prescris ceva şi ne-a asigurat că crampele o să-i treacă în curând. Deoarece însă convulsiile continuau, l-am trezit pe Feodor Mihailovici care s-a arătat foarte neliniştit. Ne-am gândit să chemăm un specialist de boli nervoase şi m-am dus la profesorul Uspenski. Avea oră de consultaţie şi vreo douăzeci de oameni aşteptau în sală. M-a primit pentru o clipă şi mi-a spus că va veni imediat cum va termina cu bolnavii; i-a prescris copilului un calmant şi m-a sfătuit să iau o pernă cu oxigen şi să-i dau din timp în timp să respire. Când m-am întors acasă, lam găsit pe bietul meu băieţel în aceeaşi situaţie: era fără cunoştinţă şi din când în când trupuşorul lui era cuprinşi de convulsii. Probabil, însă, că nu suferea, pentru că nu se. Auzeau nici gemete, nici ţipete. Nu ne depărtam de la micuţul nostru suferind şi-l aşteptam cu nerăbdare pe doctor. După două ore a venit, în sfârşit, l-a consultat pe bolnav şi mi-a spus: „Nu trebuie să plângeţi şi să vă neliniştiţi, o să treacă repede!” Feodor Mihailoviei s-a dus să-l conducă pe doctor, s-a întors îngrozitor de palid şi s-a aşezat în genunchi, în faţa divanului pe care l-am culcat pe mititel, ca să-i fie mai uşor doctorului să-l consulte. M-am aşezat şi eu în genunchi lângă soţul meu, am vrut să-l întreb ce i-a spus doctorul (după cum am aflat mai târziu, i-a spus lui Feodor Mihailovici că a intrat în comă), dar i-a interzis printr-un semn să-mi spună mie. A trecut aproape o oră şi am observat că convulsiile s-au redus vizibil. Liniştită fiind de doctor, eram chiar bucuroasă, crezând că în locul spasmelor vine un somn liniştit, care, poate, prevesteşte însănătoşirea. Dar cât de mare mi-a fost disperarea, când, brusc, respiraţia copilului s-a oprit şi a venit moartea. Feodor Mihailovici a sărutat copilul, l-a binecuvântat de trei ori şi a izbucnit în hohote de plâns. Plângeam şi eu, plângeau amar şi copiii care-l iubiseră atât de mult pe scumpul nostru Lioşa.

Feodor Mihailovici a fost zguduit îngrozitor de această moarte. Îl iubea într-un fel special pe Lioşa, cu o dragoste aproape bolnăvicioasă, parcă presimţind că în ¦curând nu va mai avea parte de el. Pe Feodor Mihailoviei îl chinuia mai ales faptul că băiatul a murit de epilepsie, boala pe care a moştenit-o de la el. Feodor Mihailovici arăta liniştit şi se părea că suportă cu bărbăţie această lovitură a soartei care s-a abătut asupra noastră, mi-era, însă, tare teamă că această durere adâncă nemanifestată va avea consecinţe fatale asupra sănătăţii sale, şubrezite şi aşa. Ca să-l liniştesc cât de cât şi să-l distrag de la gândurile triste, l-am rugat pe VI. S. Soloviov, care ne vizita în zilele acelea de tristeţe, să-l convingă pe Feodor Mihailovici să plece la mănăstirea Optina Pustân, unde Soloviov avea de gând să plece în vara aceea. Vizitarea mănăstirii Optina reprezenta un vechi vis a lui Feodor Mihailovici, dar greu de realizat. Vladimir Ser-gheevici a fost de acord să mă ajute şi a început să-l convingă pe Feodor Mihailovici să plece împreună la mănăstire. Mi-am asociat şi eu rugăminţile mele şi s-a hotă-rât ca în a doua jumătate a lui iunie să plece la Moscova (se gândise mai demult să plece acolo ca să-i propună lui Katkov viitorul său roman) şi să se folosească de acest prilej ca să meargă cu VI. S. Soloviov la mănăstirea Optina Pustân. Mi-ar fi fost greu să-l las pe Feodor Mihailovici să plece singur într-o călătorie atât de lungă şi, mai ales, atât de obositoare pe atunci. Şi deşi, după părerea mea, Soloviov era „cu capul în nori”, ar ii putut totuşi să aibă grijă de Feodor Mihailovici, dacă s-ar fi întâmplat ca acesta să aibă o criză de epilepsie.

Pe mine moartea scumpului nostru băieţel m-a zguduit puternic: eram atât de distrusă, atât de tristă şi plângeam atât de mult, că ajunsesem de nerecunoscut. Obişnuita mea voioşie a dispărut cu totul, ca şi energia mea, în locul căreia s-a instalat apatia. M-am răcit faţă de toate: faţă de gospodărie, de afaceri şi chiar faţă de propriii mei copii şi m-am lăsat în întregime pradă amintirilor din ultimii trei ani. Multe din îndoielile, gândurile şi chiar cuvintele mele au fost redate de Feodor Mihailovici în Fraţii Karamazov, în capitolul Credincioasele; unde o femeie care şi-a pierdut copilul îşi povesteşte durerea stareţului Zosima.

Pe Feodor Mihailovici ii chinuia mult starea mea: mă ruga, mă implora să mă supun voinţei divine, să primesc cu resemnare nenorocirea care nea fost trimisă, să-mi fie milă de el şi de copii, faţă de care, după cum spunea, am devenit „indiferentă”. Rugăminţile şi îndemnurile sale au sfârşit prin a mă îndupleca şi am izbutit să mă birui, pentru a nu-l întrista şi mai mult pe nefericitul meu soţ.

Imediat după înmormântarea lui Alioşa (l-am îngropat în cimitirul Bolşoe-Ohtinskoe) am plecat la Staraia Russa, ca pe 20 iunie Feodor Mihailovici să fie la Moscova. Aici s-a înţeles repede cu redacţia revistei Russki vestnik în privinţa publicării în anul următor, 1879, a noului său roman. După ce şi-a terminat treburile, Feodor Mihailovici a plecat la mănăstirea Optina Pustân. Istoria călătoriei sale sau, mai bine zis, a „peregrinărilor” sale cu VI. S. Soloviov este relatată de soţul meu în scrisoarea din 29 iunie 1878.

Feodor Mihailovici s-a întors, din mănăstirea Optina Pustân parcă mai împăcat şi mai liniştit şi mi-a vorbit mult despre obiceiurile mănăstirii, unde a petrecut două zile. Cu celebrul stareţ de atunci, părintele Amwosi 92, Teodor Mihailovici s-a văzut de trei ori: o dată laolaltă ¦cu mulţimea de credincioşi şi de două ori singur, şi a plecat cu o impresie profundă. Când Feodor Mihailovici i-a povestit „sihastrului” despre nenorocirea tare ne-a lovit şi despre durerea mea care se manifesta atât de violent, stareţul l-a întrebat dacă sunt credincioasă şi, primind un răspuns afirmativ, l-a rugat pe Feodor Mihailovici să-mi transmită binecuvântarea lui şi a rostit cuvintele pe care le spune, în roman, stareţul Zosima, mamei întristate… Din povestirile lui Feodor Mihailovici se vedea clar ce cunoscător al sufletului şi ce clarvăzător ¦era acest „sihastru” respectat de toată lumea.

Când m-am întors în toamnă la Petersburg, n-am mai avut curajul să rămânem în casa în care totul ne amintea de băieţelul nostru mort şi neam stabilit în intrarea Kuznecinâi, în casa nr. (5) unde i-a fost dat soţului meu să moară după doi ani şi jumătate.

: Omisiune în manuscris (n. ed. Ruse).

Apartamentul nostru era compun din şase camere, o mare debara pentru cărţi, antreu şi bucătărie şi se găsea la etajul întâi. Şapte ferestre dădeau în intrarea Kuznecinâi. Iar cabinetul soţului meu se găsea acolo unde este prinsă astăzi o placă de marmură. Intrarea principală (astăzi zidită) se afla sub salonul nostru (aflat lângă cabinet).

Oricât ne-am străduit să ne supunem voinţei divine, să nu mai fim trişti, să-l uităm pe dragul nostru Lioşa, n-am putut s-o facem şi toată toamna, ca şi iarna care a urmat, au fost întunecate de amintiri triste. Pierderea pe care am suferit-o a avut o anume influenţă asupra soţului meu în sensul că el, care-şi iubise mult întotdeauna copiii, a început să ţină şi mai mult la ei şi să fie şi mai neliniştit din pricina lor.

Aparent, viaţa decurgea normal: Feodor Mihailovici lucra intens la planul noii sale lucrări (alcătuirea planurilor reprezenta întotdeauna pentru el lucrul esenţial şi cel mai dificil, deoarece planurile unor lucrări, Ca, de pildă, la romanul Demonii au fost refăcute de câteva ori). A lucrat cu atâta spor, că în decembrie 1878. În afara planului, au fost scrise aproape zece coli de tipar din romanul Fraţii Karamazov, care au şi fost tipărite în numărul din ianuarie 1879 al revistei Russki vestnik.

În decembrie 1878 (în ziua de 14), Feodor Mihailoviei a luat parte la seara muzical-literară în sala Cercului nobilimii în folosul Cursurilor Bestujev. A citit Povestirea lui Nelli din romanul Umiliţi şi obidiţi. Ceea ce a uimit pe toţi la lectura lui Feodor Mihailovici a fost o neobişnuită spontaneitate, sinceritate, de parcă n-ar fi citit autorul, ci o adolescentă şi-ar fi povestit viaţa ei amară. Trebuia să posezi o mare artă ca printr-o lectură atât de simplă să produci asupra auditoriului o impresie de neuitat. Studentele l-au primit cu o -mare căldură şi ţin minte că soţul meu s-a simţit foarte bine în mijlocul acestui tineret entuziast, care îşi exprima atât de sincer sentimentele faţă de el. De atunci, Feodor Mihailovici a răspuns deosebit de bucuros la invitaţiile de a citi în folosul tineretului studios.

— III

ANUL 1878. CUNOŞTINŢA CU MARII DUCI. 93

Când în penultimul număr din Jurnalul unui scriitor a apărut anunţul94 că Feodor Mihailovici sistează, din cauza bolii, editarea revistei sale, soţul meu a început să primească de la abonaţii şi cititorii săi scrisori de simpatie, în care unii îşi arătau compasiunea în legătură cu boala lui şi îi urau grabnică însănătoşire, iar alţii îşi exprimau regretul că nu va mai apare revista, care răspundea cu atâta înţelegere la tot ce preocupa pe vremea aceea societatea! Unii îşi exprimau dorinţa ca Feodor Mihailovici, dacă îi este greu să editeze revista lunar, să nu-şi scoată Jurnalul la date fixe, ci atunci când îi vor permite sănătatea şi puterile, numai să se poată face auzite măcar din când în când opiniile sale sincere privitoare la evenimentele zilei. Ne-au venit mad mult de o sută asemenea scrisori la începutul anului şi scrisorile acestea au produs asupra soţului meu cea mai bună impresie. Ele îi demonstrau că are partizani, că societatea îi apreciază cuvântul imparţial şi crede în el. În legătură cu aceasta am păstrat o scrisoare a lui Feodor Mihailovici către prietenul său St. D. Ianovski, din care citez: „N-o să mă credeţi când am să vă spun cât de mult am fost înconjurat de simpatia ruşilor în cei doi ani ai editării revistei mele. Mi-au venit sute de scrisori de felicitare şi chiar scrisori în care se exprima o dragoste sinceră. Din octombrie, de când am anunţat suspendarea revistei, mi-au venit zilnic, din întreaga Rusie, din toate clasele sociale (cele mai diferite), scrisori, care conţineau regretul pentru încetarea apariţiei „Jurnalului„ şi rugămintea de a nu renunţa la lucrul început. Numai modestia mă opreşte să spun oât de mare a fost simpatia exprimată. Şi dacă aţi şti oâte lucruri am învăţat eu însumi, în cei doi ani în care mi-am editat revista, din sutele de scrisori primite de la ruşi. Şi învăţătura principală constă în faptul că ruşii adevăraţi, nu cei cu o concepţie deformată intelectual-petersburgheză, ci cei care împărtăşesc viziunea autentică a rusului, s-au dovedit a fi infinit mai mulţi, decât am crezut cu doi ani în urmă. Atât de mulţi, cum nici n-am visat vreodată. Vă rog să mă credeţi că multe din stările de lucruri de la noi din Rusia, nu sunt nici pe departe atât de disperate cum ni se păreau înainte şi, ceea ce este esenţial, sunt multe indicii că oamenii doresc o viaţă nouă, dreaptă, că există o profundă credinţă într-o schimbare apropiată a modului de a gândi a intelectualităţii noastre, care s-a îndepărtat de popor şi care nu-l înţelege chiar deloc. Sunteţi supărat pe Kraevski, dar el nu e singur; ei toţi au negat poporul, aurâs şi râd de mişcările populare şi de acea sfântă şi luminoasă expresie a voinţei sale, ca şi de forma în care şi-a exprimat el dorinţele. Domnii aceştia nu se mai pot schimba, căci prea au îmbătrânit şi s-au ramolit. Cei care nu înţeleg poporul trebuie, fără îndoială, acum să se ralieze speculanţilor de bursă şi afaceriştilor şi aceasta este scena finală a reprezentanţilor gândirii noastre „progresiste”. Vine, însă, noul. In armată, tineretul nostru şi femeile noastre au arătat cu totul altceva decât se aştepta toată lumea şi decât au prorocit toţi. Să avem răbdare.

(Iar Kraevski face jooul anumitor persoane şi în afară de asta, după părerea mea, voia să ne epateze cu originalitatea sa încă din timpul războiului sârb. Odată pornit, n-a mai putut să se oprească.) Dealtfel, se scriu puţine lucruri inteligente în toate ziarele noastre, în afară de Moscovskie vedemosti şi de articolele sale politice de fond care sunt foarte apreciate în străinătate. Restul de ziare nu fac decât să speculeze momentul. In sutele de scrisori pe care le-am primit în aceşti doi ani, am fost lăudat mai ales pentru cinstea şi sinceritatea cu care gândesc: înseamnă că asta ne lipseşte cel mai mult, le e dor oamenilor de asta şi tocmai asta nu găsesc. Avem puţini cetăţeni în rândul reprezentaţilor intelectualităţii.”

În ziua de şase februarie 1878, Feodor Mihailovici a primit următorul document din partea Secretarului Permanent al Academiei de Ştiinţe: „Academia Imperială de Ştiinţe, dorind să-şi exprime respectul pentru munca literară a domniei-voastre, v-a ales, stimate domn, drept membru corespondent al Secţiei de Limbă şi Literatură rusă”.

Alegerea a avut loc la şedinţa solemnă a Academiei, din 29 decembrie 1877.

Feodor Mihailovici a fost foarte mulţumit de această alegere, deşi venită cu oarecare întârziere (în cel de al 33-lea an al activităţii sale literare) în raport cu scriitorii din generaţia sa.

Ţin minte că la începutul anului 1878 Feodor Mihailovici frecventa mese organizate în fiecare lună de Societatea oamenilor de litere în diferite restaurante: la Bo-rel, la „Maloiaroslaveţ” etc. Invitaţiile erau semnate de celebrul chimist D. I. Mendeleev. La aceste prânzuri veneau exclusiv scriitorii aparţinând celor mai diferite partide şi aici Feodor Mihailovici se întâlnea cu cei mai înverşunaţi duşmani ai săi din literatură. In iarna aceea (din 1878), Feodor Mihailovici a fost de vreo patru ori la aceste prânzuri şi se întorcea întotdeauna foarte surescitat şi-mi povestea cu interes despre neaşteptatele întâlniri şi cunoştinţe de acolo.

La începutul anului 1878, s-a mai petrecut un eveniment care i-a lăsat lui Feodor Mihailovici o impresie plăcută: a fost vizitat de Dimitri Sergheevici Arseniev 5, educatorul marilor duci Serghei şi Pavel Alexandrovici Arseniev şi-a exprimat dorinţa de a face cunoştinţă elevilor săi cu celebrul scriitor, ale cărui lucrări îi interesau. Arseniev a adăugat că vine din partea suveranului, care ar fi vrut ca Feodor Mihailovici, prin convorbirile sale. Să acţioneze pozitiv asupra tinerilor mari duci.

Pe vremea aceea Feodor Mihailovici era cufundat în elaborarea planului pentru romanul Fraţii Karamazov şi-i era greu să se rupă de lucru, dar dorinţa ţarului-elibera-tor era, desigur, pentru el lege. Lui Feodor Mihailovici îi făcea plăcere să ştie că ipoate îndeplini chiar şi o dorinţă mică a omului faţă de care nutrea o profundă admiraţie pentru marea operă a eliberării ţăranilor, pentru realizarea unui vis, care i-a fost scump încă din tinereţe şi pentru care, în parte, a suferit atât de mult la timpul său.

La cincisprezece martie, Feodor Mihailovici a primit din partea lui D. S. Arseniev următoarea scrisoare: „A trecut mult timp din ziua în care v-am cunoscut: după discuţia cu dumneavoastră m-am convins şi mai mult că cel mai bine ar fi să facem în aşa fel, încât cunoştinţa marilor duci cu dumneavoastră să nu le pară făcută în urma unui sfat dat de părinţi sau în urma unei dispoziţii educative, ci decurgând din propria lor dorinţă, dar pentru insuflarea acestei dorinţe prin discuţii (aparent) întâmplătoare s-a consumat destul de mult timp; iar de lăsata secului şi în timpul primei săptămâni a postului mi-a fost teamă ca impresii de alt ordin să nu slăbească impresia primei întâlniri cu dumneavoastră, şi iată de ce vin abia acum să vă rog să vă îndepliniţi promisiunea.” întâlnirea cu marii duci i-a produs lui Feodor Mihailovici o impresie dintre cele mai plăcute: a găsit că au o inimă bună şi nişte minţi remarcabile şi că în timpul unei discuţii ştiu nu numai să-şi apere părerile, uneori încă lipsite de maturitate, dar să şi asculte cu stimă opiniile contrare ale interlocutorilor lor.

Cunoştinţa cu Feodor Mihailovici a produs, probabil, o bună impresie şi asupra marilor duci şi invitaţiile s-au înmulţit. Odată, negăsindu-l pe soţul meu acasă, D. S. Arseniev i-a lăsat următoarea scrisoare (în ziua de 23 aprilie 1878):…„M-aţi îndatora mult dacă aţi fi amabil să veniţi la 512, pentru că aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi, până la întâlnirea ou marii duci. Aş vrea să vă rog să atingeţi chestiunea rolului pe care ei l-ar putea avea în starea actuală a societăţii noastre, a folosului pe care trebuie să-l aducă, şi aş vrea mult să vedem împreună cum s-ar putea aborda acest subiect într-un mod cât mai firesc.”

Relaţiile lui Feodor Mihailovici cu marii duci s-au menţinut până la moartea lui. Alteţele lor, care în 1881, când a murit soţul meu, erau în străinătate, mi-au trimis în legătură cu pierderea pe care am suferit-o o telegramă de sincere condoleanţe.

La marii duci, Feodor Mihailovici a avut ocazia să-l cunoască pe marele duce Konstantin Konstantinovici96. Era pe vremea aceea un tânăr sincer şi bun la suflet care l-a uimit pe soţul meu cu atitudinea sa entuziastă faţă de valorile literaturii ruse. Feodor Mihailovici a intuit la marele duce un autentic talent poetic şi şi-a exprimat regretul că marele duce a ales, după exemplul tatălui său, o carieră de marinar, deşi, după părerea soţului meu, activitatea lui trebuia să se desfăşoare în domeniul literar; previziunile soţului meu s-au adeverit mai târziu cu strălucire. Intre soţul meu şi ¦”tânărul mare duce s-au stabilit. În ciuda diferenţei de vârstă, relaţii prieteneşti şi acesta îl invita adesea pe soţul meu la convorbiri intime sau invita o societate aleasă şi-l ruga pe soţul meu să citească un fragment din noua sa lucrare. Astfel, de două. Trei ori s-a întâmplat ca Feodor Mihailovici să citească la marele duce, în prezenţa soţiei moştenitorului tronului, alteţa-sa marea ducesă Măria Feodorovna, a Măriei Maximilianovna de Baden şi a altor membri ai familiei imperiale. Am păstrat câteva scrisori extrem de amicale scrise soţului meu de marele duce, iar când soţul meu a decedat, alteţa. Sa mi-a trimis, în afara telegramei, şi o scrisoare de compasiune. Din mulţimea de scrisori de condoleanţe pe care le-am primit în 1881, am fost mişcată mai ales de scrisoarea alteţei-sale. Cunoscându-i sentimentele cordiale faţă de soţul meu, am fost convinsă că e îndurerat până în adâncul sufletului de moartea soţului meu.

Nu pot să mă lipsesc de plăcerea de a cita scrisoarea scrisă de acest om minunat, care, vai, ne-a părăsit atât de devreme.

„Fregata „Ducele de Edinburg”, Neapole, 1426 februarie 1881.

Mult stimată Anna Grigorievna, Aţi suferit o. pierdere grea, de neînlocuit, şi nu numai dumneavoastră înşivă, dar toată Rusia deplânge dispariţia marelui om. Care şi-a închinat viaţa pentru binele ei. Domnul cel milostiv, care v-a încredinţat o cruce grea, vă trimite în acelaşi timp şi o rară mângâiere: marea dumneavoastră durere este împărtăşită şi deplânsă de toţi concetăţenii dumneavoastră şi de toţi cei care l-au cunoscut personal pe Feodor Mihailovici.

O călătorie îndepărtată pe mare m-a împiedicat să aflu mai devreme de pierderea suferită de ţara noastră şi abia ieri am primit această tristă ştire, care m-a zguduit profund. Deşi până acum n-am avut ocazia să vă cunosc, nu pot să-mi refuz dorinţa mea nestăpnită de a vă exprima întreaga mea compasiune, profundă şi sinceră, faţă de durerea care vă încearcă. Ca rus şi ca om care l-a cunoscut pe neuitatul dumneavoastră soţ şi care l-a iubit sincer şi din toată inima, nu pot să nu-mi exprim condoleanţele faţă de rana dumneavoastră sufletească, să numi exprim tot ceea ce simt acum şi ceea ce vorbele nu pot să redea. Vă rog să-mi iertaţi libertatea cu care mă adresez dumneavoastră în aceste clipe înălţătoare şi grele, când nimic din ce e pământean nu poate să vă dea o mângâiere, şi vă rog să credeţi în cea mai adâncă sinceritate a sentimentelor mele.

Al dumneavoastră devotat Konstantin.”

Marele duce, sosind la înmormântarea împăratului Alexandru al II-lea, şi-a exprimat dorinţa, prin contesa A. E. Komarovskaia, de a se întâlni cu mine. La invitaţia contesei, am venit într-o seară la ea şi am petrecut câteva ore discutând cu marele duce. Îmi amintesc cu un sentiment de sinceră recunoştinţă cele spuse de el despre neuitatul meu soţ, despre acea puternică şi binefăcătoare influenţă pe care soţul meu a avut-o asupra lui. Marele duce şi-a exprimat dorinţa să-mi vadă copiii, despre care i-a vorbit, cu atât entuziasm, tatăl lor. Întrucât pleca într-o călătorie pe mare, marele duce m-a invitat cu copiii pentru joia cea mare; atunci copiii mei „au vopsit ouăle de Paşti” şi au primit daruri de la el. Apoi, în săptămâna Paştilor, marele duce m-a vizitat şi mi-a dăruit mie şi la doi dintre copiii mei portretul său (în uniforma marinei) cu o dedicaţie prietenească.

Mai târziu, când la Staraia Russa a fost fondată şcoala care poartă numele lui Feodor Mihailovici, marele duce Konstantin Konstantinovici şi-a exprimat dorinţa de a fi printre cei care o ajută sa se pună pe picioare, înscri-indu-se cu o donaţie anuală de cincizeci de ruble, donaţie pe care şcoala a primit-o cu adâncă recunoştinţă.

IV

ANUL 1878. VIZITA UNEI ADMIRATOARE

Odată. În primăvara timpurie a anului 1878, stăteam liniştită cu toată familia la masa de prânz. Feodor Mihai-lovici, înviorat de o lungă plimbare, era într-o dispoziţie excelentă şi pălăvrăgea vesel cu copiii. Deodată, se auzi soneria, fata alergă să deschidă şi prin uşa întredeschisă de la antreu ajunse până la noi o voce feminină, uşor stridentă:

— Mai trăieşte?

Fata, neînţelegând întrebarea, tăcea.

— Te-ntreb, Feodor Mihailovici mai trăieşte?

— Este, trăieşte, răspunse fata, fâstâcită.

Am vrut să mă duc şi să aflu despre ce este vorba, dar Feodor Mihailovici, care stătea mai aproape de uşă, mi-a luat-o înainte, a sărit repede în picioare şi a intrat aproape în fugă în antreu.

În întâmpinarea lui se ridică de pe scaun o doamnă nu prea tânără, care întinse mâinile spre el şi exclamă:

— Sunteţi în viaţă, Feodor Mihailovici? Ce bine-mi pare că sunteţi în viaţă!

— Ce-i cu dumneavoastră, doamnă? Exclamă la rân-dul său, uluit, Feodor Mihailovici. Trăiesc şi am de gând să mai trăiesc multă vreme!

— Iar la noi, în Harkov, s-a răspândit zvonul, spunea doamna emoţionată, că soţia dumneavoastră v-a părăsit, că din cauza trădării ei v-aţi îmbolnăvit grav şi că sunteţi lipsit de orice ajutor, şi atunci am plecat imediat ca să am grijă de dumneavoastră. Vin direct de la gară!

Auzind exclamaţiile, am ieşit şi eu în antreu şi l-am găsit pe Feodor Mihailovici cuprins de indignare:

— Auzi, Anda, ini se adresă el, nişte ticăloşi au răspândit ştirea calomnioasă cum că ai fugit de la mine, ce zici de asta? Ei, nu zău, ce zici de asta?!

— Linişteşte-te, dragul meu, nu te mai agita, îi spusei eu, e vorba de o neînţelegere. Du-te, te rog, aici e curent. Şi l-am împins încetişor pe Feodor Mihailovici spre sufragerie. Mă ascultă, se retrase şi se mai auziră încă vreme îndelungată, din sufragerie, exclamaţiile sale indignate.

Am început să discut cu necunoscuta, care sa dovedit a fi învăţătoare, o femeie foarte de treabă, dar, probabil, nu prea inteligentă. A fost, se pare captivată de ideea de a-l îngriji pe scriitorul celebru, pe care l-a părăsit o nevastă ticăloasă şi poate, chiar, să-l conducă pe ultimul drum, iar apoi să se mândrească tot restul vieţii că a murit în braţele ei. Îmi părea grozav de rău de biata necunoscută, care, probabil, fusese sincer neliniştită, şi, după ce m-am scuzat, am intrat pentru o clipă în sufragerie şi i-am spus soţului meu că vreau s-o invit la masă.

Feodor Mihailovici a dat din mână şi mi-a şoptit: „Da, bine, cheam-o, numai stai să plec mai întâi!”, a sărit de pe locul său şi s-a dus la el în cameră.

M-am întors Ia necunoscută şi i-am propuşi să se odihnească şi să ia prânzul cu noi, dar aceasta, probabil amărâtă de primirea pe care i-a făcut-o soţul meu, a refuzat şi a rugat-o doar pe fata în casă să-i ducă până la birjar un coş împletit, destul de mare, pe care i l-a adus portarul. N-am mai insistat, dar m-am interesat unde se va opri şi cum o cheamă.

Când m-am întors la soţul meu, l-am găsit teribil de iritat.

— Ei, nu, gândeşte-te numai, spunea el, umblând, tulburat, de colo-colo prin cameră, ce josnicie au inventat – că m-ai părăsit! Ce calomnie ticăloasă! Cine o fi duşmanul care a inventat-o?

Cel mai mult l-a uimit în acest incident gândul că am putut fi calomniată. Văzând că o întâmplare relativ lipsită de importanţă îl nelinişteşte atât de mult, i-am propus să scrie la Harkov, vechiului său prieten, profesorul N. N. Beketov, şi să-l întrebe ce zvonuri circulă despre noi acolo. Soţul meu mi-a ascultat sfatul, i-a scris lui Beketov în aceeaşi seară şi s-a mai liniştit puţin. Chiar a doua zi m-a rugat s-o vizitez pe necunoscută, dar n-am mai dat de ea: în aceeaşi dimineaţă a plecat acasă.

ANUL 1879

Primele două luni ale noului an au trecut în linişte pentru noi: Feodor Mihailovici lucra intens la roman şi lucrul îi mergea bine. La începutul lui martie, soţul meu a trebuit să ia parte la câteva serate literare. Astfel, pe 9 martie a citit în folosul Fondului literar în sala Cercului nobilimii. La aceeaşi serată au luat parte cei mai de seamă scriitori ai noştri: Turgheniev, Saltâkov, Potehin 97 şi alţii. Feodor Mihailovici a ales pentru lectură Povestirea unei taine 98 din Fraţii Karamazov, a citit excelent şi a stârnit prin lectura sa ovaţii puternice. Succesul seratei literare a fost atât de mare, încât s-a hotărât repetarea ei pe 16 martie, aproape cu aceeaşi protagonişti (în afară de Saltâkov). In timpul lecturii de pe 16 martie soţul meu a primit din partea studentelor de la Cursurile de studii superioare pentru femei un buchet de flori. Pe panglică, brodată cu motiv rusesc, era o dedicaţie adresată lectorului.

În jurul lui douăzeci martie s-a întâmplat cu soţul meu un lucru neplăcut ce ar fi putut avea consecinţe triste. Feodor Mihailovici, în timp ce-şi făcea obişnuita plimbare de după masă, a fost ajuns pe stra Nikolaevskaia de un om beat, care l-a lovit în ceafă cu atâta putere, încât soţul meu a căzut pe caldarâm şi şi-a umplut faţa de sânge. S-au adunat într-o clipă o mulţime de oameni, a venit şi un vardist, beţivul a fost dus la comisariat, unde l-au invitat şi pe soţul meu. La comisariat, Feodor Mihailovici l-a rugat pe ofiţerul de poliţie să-l elibereze pe individ, întrucât îl „iartă”. Ofiţerul i-a promis să-i satisfacă cererea, a doua zi, însă, s-a scris în ziare despre „atacul” săvârşit şi, din cauza celebrităţii literare a victimei, pro-cesul-verbal întocmit de poliţie a fost înaintat pentru cercetare d-lui Trofimov, judecătorul de pace al sectorului 13.

După vreo trei săptămâni, Feodor Mihailovici a fost chemat la proces. Acuzatul, care s-a dovedit a fi ţăranul Feodor Andreev, a explicat că „era beat turtă şi că abia l-a atins pe domnul care din cauza asta a căzut lat”.

Ziarul Golos, nr. 102, 14 aprilie 1879. (N. aut.)

Feodor Mihailovici a declarat la proces că-l iartă pe acuzat şi că roagă să nu fie pedepsit. Judecătorul de pace, ţinând seama de rugămintea lui, a hotărât totuşi, „pentru tulburarea liniştii şi ordinii publice”, să-l condamne pe ţăranul Andreev la o amendă de şaisprezece ruble, cu înlocuirea acesteia prin arest la poliţie pe timp de patru zile. Soţul meu l-a aşteptat pe acuzat la ieşire şi i-a dat şaisprezece ruble pentru achitarea amenzii.

În timpul sărbătorilor de Paşte (3 aprilie) a avut loc în „Solianâi gorodok” lectura literară în folosul Societăţii Freubel, unde Feodor Mihailovici a citit Un băiat la bradul lui Hristos. Pentru că era o serbare pentru copii, soţul meu a vrut să-şi ia cu el copiii, ca să poată şi ei asculta cum citeşte de pe estradă şi să vadă cu câtă dragoste este întâmpinat în public. Şi de data aceasta a fost o primire entuziastă şi un grup de mici ascultători i-a adus lectorului un buchet de flori. Feodor Mihailovici a rămas până la sfârşitul serbării, plimbându-se cu copiii prin săli, admirând jocurile copiilor şi bucurându-se de entuziasmul lor faţă de un spectacol nemaivăzut de ei până atunci.

Chiar de Paşte, Feodor Mihailovici a citit în clădirea liceului de fete Alexandrovskaia în folosul Cursurilor Bestujev. A ales o scenă din Crimă şi pedeapsă şi lectura sa a avut un efect neobişnuit. Studentele nu numai că l-au aplaudat cu căldură pe Feodor Mihailovici, dar în pauze l-au înconjurat, au stat de vorbă cu el, l-au rugat să-şi spună opinia în legătură cu diverse chestiuni care le interesau, iar când, la sfârşitul serii, se pregătea să plece, l-a înconjurat o mare mulţime de studente, două sute sau poate chiar mai multe, şi au fugit după el pe scară până la antreu, unde au început să-l ajute să se îmbrace. Stăteam alături de soţul meu, dar mulţimea impetuoasă m-a dat la o parte şi am rămas mult în urmă, convinsă, însă, că soţul meu nu va pleca fără mine. Într-adevăr, după ce şi-a pus paltonul, Feodor Mihailovici privi în jur, nu mă văzu şi spuse, abătut, admiratoarelor care-l înconjurau: „Unde e soţia mea? Era cu mine. Vă rog să mi-o găsiţi”, şi acestea au început imediat să mă strige. Din fericire, nu eram prea departe, aşa că m-am apropiat imediat de soţul meu.

A venit primăvara şi, ca de obicei, am început să ne grăbim cu plecarea la Staraia Russa, cu atât mai mult, cu dt profesorul Koşlakov i-a prescris să meargă neapărat la Ems, iar soţul meu a vrut să stea cu familia la vilă şi, dacă se va putea, să lucreze în voie.

Din nefericire pentru noi, fusese o primăvară rece şi ploioasă, iar soţul meu nu numai că nu s-a întremat, dar a mai şi slăbit, ceea ce ne-a amărât pe toţi.

Vara, însă, a început foarte plăcut pentru noi: la Russa a venit pentru un sezon A. V. Jaquelare-Korvin, cu familia ei, la care ţineam mult amândoi. Aproape în fiecare zi soţul meu, când se întorcea de la plimbare, trecea să discute cu această femeie inimoasă şi deşteaptă, care şi-a avut însemnătatea ei în viaţa lui.

În a doua jumătate a lui iulie (pe 18), Feodor Mihai-lovici a plecat în străinătate şi pe 24 era la Ems. S-a oprit (în vechiul său apartament) pe Viile dAlger şi s-a dus la doctorul său, dl. Ort. Deşi au trecut trei ani de la ultima vizită, doctorul l-a recunoscut şi chiar l-a liniştit cu promisiunea că „Krenchen îl va învia”. „A găsit (îmi scria soţul meu pe 25 iulie) că nu ştiu ce parte a plămî-nului mi s-a deplasat de la locul său şi şi-a schimbat poziţia, la fel şi cu inima care şi-a schimbat şi ea poziţia şi toate astea ca urmare a emfizemului, deşi, mi-a adăugat el drept liniştire, inima e absolut sănătoasă şi toate aceste modificări nu înseamnă mare lucru şi nu reprezintă cine ştie ce pericol. Sigur, el ca medic e dator să spună nişte lucruri liniştitoare, dacă, însă, emfizemul, doar incipient fiind, a avut asemenea consecinţe, ce se va întâmpla mai târziu? Dealtfel, îmi pun mari speranţe. În cura de ape.”

Explicaţiile doctorului Ort m-au neliniştit şi mau tulburat mult, deoarece, văzându-l pe soţul meu în ultimii ani voios şi în putere, nu mi-am închipuit că boala a evoluat atât de urât. Ştiind, însă, că cura de Krenchen i-a fost întotdeauna de mare folos soţului meu, m-arri mângâiat cu gândul că şi de data aceasta va avea loc un proces grabnic de însănătoşire.

Mizam mult pe faptul că Feodor Mihailovici va în-tâlni pe cineva dintre cunoscuţii săi pe care-i făcea plăcere să-i vadă, că întâlnirile îl vor distra şi că n-o să se plictisească aşa cum s-a plictisit întotdeauna, când a trebuit să se despartă de familie. Spre sincerul meu regret, însă, speranţele mele nu s-au realizat: în cele cinci săp-tămâni petrecute la Ems soţul meu n-a întâlnit nici o figură cunoscută şi se plângea adesea de deplina sa singurătate. „Peste toate cele, în sala de lectură nu e decât ziarul Moskovskie vedomosti, venit cu mare întârziere, şi ticălosul de Golos” care nu face decât să mă înfurie. Toată distracţia constă în faptul că mă uit la copii, sunt mulţi pe aici, şi discut cu ei. Dar până şi aici dau de neplăceri: am întâlnit astăzi un copil de vreo cinci ani care mergea la şcoală, cu o mulţime de alţi copii, şi care plângea cu palmele la ochi. L-am întrebat ce-i cu el şi am aflat de la nemţi că are de o lună de zile ochii inflamaţi (un adevărat chin), dar oă tatăl său, un cizmar, nu vrea să-l ducă la doctor ca să nu cheltuiască câţiva pfenigi pe medicamente. Asta m-a indispus teribil şi, în general, nervii mei au cam luat-o razna şi sunt foarte mohorât. Da, Ania, plictiseala e un lucru îngrozitor. Oând eşti plictisit până şi munca e un chin. Şi ocna e mai bună, da, ocna a fost mai bună!„ Scrisorile pe care mi le-a scris Feodor Mihailovici au fost dintre cele mai triste. In scrisoarea din 13 iunie soţul meu îmi scria: „Ştirea despre sărmana Emilia Feodorovna m-a întristat mult. E drept, lucrurile mergeau spre asta, cu boala ei nu putea trăi mult. Dar odată cu moartea ei pentru mine a dispărut tot ce mai era legat pe acest pământ de memoria fratelui meu. A mai rămas doar Fedea, Feodor Mihailovici, pe care l-am ţinut cândva în braţe. Ceilalţi copii ai fratelui meu au crescut oarecum departe de mine. Scrie-i lui Fedea despre adânca mea compasiune, că eu nu ştiu unde să-i scriu… Imaginează-ţi ce vis am avut pe data de cinci (mi-am notat data): îl văd pe fratele meu care stă pe pat şi are o arteră de la gât tăiată şi îi gâlgâie sângele, mă gândesc îngrozit să fug la doctor, dar mă opreşte gândul că va pierde tot sângele până va veni doctorul. Un vis ciudat, mai ales că l-am avut pe5 august, în ajunul morţii ei. Nu cred că m-am făcut foarte vinovat faţă de ea: ori de câte ori am putut am

Scrisoare adresată mie la 10 august 1879. (N. aut.)

— Amintiri – c. 1743 001 ajutat-o şi am încetat s-o ajut cu regularitate numai atunci când a avut alte ajutoare apropiate, fiul şi ginerele. Iar în anul morţii fratelui am cheltuit pe întreprinderea lor, fără să mă preget şi fără să regret, nu numai toate cele zece mii de ruble ale mele, dar mi-am jertfit puterea, numele meu literar pe care l-am făcut de ruşine cu publicaţia aceea falimentară, am lucrat ca un cal, că nici fratele meu n-are ce să-mi reproşeze de pe lumea cealaltă.„ La sfârşitul scrisorii adăuga: „De mâine îmi vor mai rămâne două săptămâni de tăcere, pentru că nu mai este vorba doar de singurătate, ci de tăcere. M-am dezvăţat să şi vorbesc, am început chiar să vorbesc cu mine însumi, ca un nebun.„ In scrisoarea din 16 august, soţul îmi scria: „Din cauza singurătăţii am devenit suspicios şi pretutindeni nu văd decât lucruri urâte şi triste. Sunt atât de amărât, cum niici nu poţi să-ţi închipui: am uitat să şi vorbesc, mă şi mir de mine dacă pronunţ în-tâmplător vreun cuvânt cu voce tare. Nu mi-am mai auzit vocea de mai bine de trei săptămâni.”

Mă chinuia şi pe mine mult starea sufletească apăsătoare a soţului meu, ştiind mai ales că-l neliniştea pe deasupra şi faptul că nu i-am expediat banii promişi; nu-i puteam trimite banii, deoarece a avut loc o neînţelegere cu redacţia revistei Russki vestnik: banii fuseseră depuşi la oficiul lui Achenbah şi Kolli din Petersburg. Dar, cum mi-am dat cuvântul de onoare că n-o să-i las pe copii singuri nici măcar pentru o zi, n-am putut pleca după bani şi a trebuit să înapoiez mandatul şi să rog ¦să mi se trimită suma la Staraia Russa. Cum am primit banii, i-am trimis imediat soţului meu.

VI ANUL 1879. IDEEA CUMPĂRĂRII UNEI MOŞII

Meditând la destinul familiei în cazul unei activităţi literare mai reduse sau în cazul morţii, Feodor Mihai-lovici se oprea adesea la ideea de a cumpăra, când ne vom achita datoriile, o moşie nu prea mare pentru a trăi, în parte, de pe urma veniturilor moşiei. In scrisoarea din Erns, de pe 13 august 1879, soţul meu îmi scria: „Tot mă gândesc, draga mea, că s-ar putea să mor (aici mă gândesc serios) şi la ce am să vă las, ţie şi copiilor. Toată lumea socoteşte că avem bani, iar noi, de fapt, n-avem nimic. Acum îmi stau pe cap Karamazovii şi trebuie să-i termin onorabil, să le dau o finisare de bijuterie, ceea ce nu-i uşor şi va cere multă energie. Este, însă, un lucra decisiv pentru viitor: trebuie să mă afirm, altfel se vor spulbera toate speranţele. Termin romanul şi la sfârşitul anului viitor dau un anunţ pentru abonamente la Jurnalul unui scriitor şi cu banii de pe abonamente o să cumpăr o moşie, iar pentru trai şi pentru editarea Jurnalului până la următoarele abonamente o să scot din vânzarea cărţuliilor. Trebuie să luăm o măsură energică, pentru că altfel n-o să avem niciodată nimic. Dar destul, o să mai avem timp să discutăm şi să ne certăm, pentru că ţie nu-ţi place satul, pe când eu sunt convins că: 1) satul este un capital care, până se vor face copiii mari, se va tripla şi 2) cel care posedă pământ participă şi la puterea politică a statului. Acesta va fi viitorul copiilor şi o investiţie pentru calitatea lor viitoare de cetăţeni fermi şi independenţi sau de nişte „striuţki„ 10°. Într-una din scrisorile sale următoare urmează: „Aici mă tot gândesc cum să aranjez viitorul şi cum să cumpăr o moşie. Te rog să mă crezi că a devenit aproape o idee fixă. Mă zbat pentru copii şi pentru existenţa lor.”

În principiu, eram absolut de acord cu soţul meu în această chestiune, dar găseam că în situaţia noastră ideea asigurării viitorului copiilor printr-o moşie ar putea fi irealizabilă. Prima şi principala problemă era următoarea: cine se va ocupa de moşie, în cazul când vom reuşi s-o cumpărăm? Feodor Mihailovici se pricepea la treburile legate de agricultură, dar era ocupat cu munca literară şi părea puţin posibil să se poată ocupa de moşie. Eu nu pricepeam nimic în materie de gospodărie rurală şi probabil că ar fi trecut câţiva ani înainte de a învăţa sau de a mă adapta la treaba aceasta absolut necunoscută mie. Rămânea să încredinţăm moşia unui adminisScrisoarea din 16 august 1879. (N. aut.)

— L trator, dar, din experienţa multor moşieri cunoscuţi, prevedeam la ce rezultate putea duce gospodărirea unui străin.

Feodor Mihailovici, însă, îndrăgise atât de mult această idee care-l liniştea, că-mi părea sincer rău să-l contrazic şi l-am rugat numai să aştepte până vom primi, în sfârşit, partea noastră din moştenirea mătuşii soţului meu, A. F. Kumanina, şi pe pământul pe care-l vom căpăta să începem puţiâi câte puţin să ne gospodărim. Feodor Mihailovici căzu de acord cu mine şi hotărî să lase banii pe care trebuia să-i primească pentru romanul Fraţii Karamazov la redacţia revistei Russki vestnik, ca să-i aibă o rezervă, când va avea nevoie de ei pentru a pune la punct gospodăria.

Moştenirea A. F. Kumaninei ne-a revenit încă la începutul deceniului al optulea. Ea se compunea dintr-o moşie de 6.000 de deseatine, aflată la o sută de verste de Reazan, în apropierea localităţii Spas-Klepiki. Celor patru fraţi Dostoievski (care trebuiau să plătească bani surorilor), le revenea o treime din moşie, în jur de două mii de deseatine, din care cinci sute de deseatine erau ai lui Feodor Mihailovici.

Deoarece după moartea Kumaninei au apărut mulţi moştenitori, era foarte greu să te înţelegi cu ei. Pentru vânzarea moşiei în întregime nu se găseau cumpărători, iar până una, alta, noi, ca şi ceilalţi moştenitori, trebuia să plătim impozitele; procuristul nostru cerea şi el bani pentru drumurile pe care le făcea la moşie, pentru acte, cheltuieli de judecată etc, aşa că moştenirea asta nu ne-a adus decât neplăceri. Şi cheltuieli.

În fine, moştenitorii s-au hotărât să ia în posesie pământul, deoarece, însă, terenul era variat, de la pădure seculară până la regiuni mlăştinoase, soţul meu şi cu mine am hotărât să primim mult mai puţine deseatine, cu condiţia, însă, ca pământul să fie bun. Dar ca să ne alegem parcela, trebuie să mergem la faţa locului. In fiecare primăvară se proiecta plecarea tuturor moştenitorilor la moşie, ca fiecare săşi aleagă şi să-şi hotărnicească un anumit număr de deseatine. Întotdeauna, însă, se în-tâmpla ca cinev. A dintre moştenitori să nu poată veni şi treaba se amâna pentru anul următor.

În sfârşit, în vara lui 1879, moştenitorii s-au hotărât să se întâlnească la Moscova pentru a ajunge la o înţelegere definitivă şi, dacă aceasta se va realiza, să plece cu toţii la Reazan şi de acolo la moşie pentru a lichida chestiunea moştenirii.

Pe atunci, Feodor Mdhailovici se trata la Bms şi întoarcerea lui se aştepta peste o lună. Era păcat de a pierde prilejul lichidării acestei chestiuni apăsătoare. Pe de altă parte, mă aflam într-o dilemă: să-l anunţ sau nu pe soţul meu despre plănuita călătorie la moşie, cu atât mai mult cu cât ar fi putut iarăşi să nu aibă loc? Ştiind cât de mult îşi iubeşte Feodor Mihailovici copiii şi cât tremură pentru viaţa lor, mi-era teamă să nu-l neliniştesc cu o ştire despre o călătorie atât de îndepărtată şi, prin asta, să-i dăunez tratamentului. Din fericire, am primit din vreme acordul soţului să-mi duc copiii la mănăstirea sf. Nil Stolbenski (la o sută de verste de Russa) şi deoarece călătoria aceasta trebuia să ţină cam o săptâ-mână, m-am hotărât să merg înainte pentru două, trei zile la Moscova. Sosind, însă, acolo şi găsindu-i pe moştenitorii principali gata să plece la moşie, m-am hotărât să mă folosesc de ocazie şi am plecat împreună cu copiii ca să văd pământul şi să aleg lotul care ar fi răspuns mai mult dorinţelor soţului meu. Călătoria noastră la moşie, care a ţinut zece zile, s-a terminat cu bine şi am reuşit să aleg drept partea noastră două sute de deseatine de pădure cu lemn de construcţie în aşa-numita „Pehorka” şi o sută de deseatine de pământ arabil. Feodor Mihailovici a fost foarte mulţumit de alegerea pe care am făcut-o, dar, în scrisorile sale din Ems m-a certat aspru pentru „firea mea ascunsă”. Mie mi-a fost întotdeauna greu să-i ascund ceva lui Feodor Mihailovici, uneori, însă, era necesar s-o fac anume pentru a nu-l nelinişti şi pentru a nu-i provoca prin emoţii inutile (care puteau fi evitate) o criză de epilepsie în plus, consecinţele căreia erau întotdeauna atât de grele pentru soţul meu, mai ales când criza avea loc departe de familie. -

La începutul lui septembrie ne-am întors din Russa. Şi am început să ducem viaţa noastră obişnuită: în jurul orei două se adunau la noi câţiva oameni, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi, care intrau pe rând la Feodor Mihailovici şi stăteau câteodată la el câte o oră întreagă. Ştiind cât sunt de obositoare pentru soţul meu discuţiile îndelungate, o trimiteam uneori pe servitoare să-l cheme pentru o clipă pentru a bea un pahar de ceai proaspăt. Îl bea repede, întreba de copii şi e grăbea la interlocutorul său. Uneori, când discuţiile se prelungeau, trebuia să-l chem pe Feodor Mihailovici în sufragerie pentru a primi o delegaţie care venea să4 roage să citească la o seară literară (în folosul vreunei instituţii) sau să se vadă cu vreun cunoscut căruia îi era greu să aştepte până se va isprăvi şirul vizitatorilor necunoscuţi.

În iarna aceea, simpatia societăţii pentru Feodor Mihailovici (datorită succesului Fraţilor Karamazov) a devenit şi mai mare şi el a început să primească invitaţii de onoare şi bilete pentru baluri, seri literare şi concerte. Eram nevoiţi să scriem refuzuri amabile, scrisori de mulţumire, iar uneori, nevrând să-i supere pe cei care-l invitau, soţul meu mă trimitea pe mine, şi eu, după ce mă plictiseam vreo două ore, le căutam pe organizatoarele serbării şi le transmiteam din partea soţului meu mulţumiri pentru amabilitate şi scuzele sale că n-a putut veni, având de lucru. Toate acestea ne complicau viaţa şi ne aduceau prea puţină plăcere.

În decembrie 1879, Feodor Mihailovici a trebuit să participe de câteva ori la lecturi literare. Astfel, la 16 decembrie, a citit în folosul societăţii pentru ajutorarea elevilor nevoiaşi ai liceului Larinskaia. Le-a citit Un băiat la bradul lui Hristos. Lectura a avut loc ziua, la unu. Printre participanţi a fost şi un actor, celebrul povestitor I. F. Gorbunov101, şi ţin minte că datorită prezenţei sale toată sala era foarte animată. Ivan Feodo-rovici a fost în vervă, a povestit multe lucruri noi şi spirituale şi chiar a desenat pe afiş portretul nu ştiu cui.

Şi pe 30 decembrie a avut loc un matineu literar, la care Feodor Mihailovici a oitit cu măiestrie Marele inchizitor din Fraţii Karamazov. Lectura a avut un succes extraordinar şi publicul l-a obligat de multe ori pe autor să iasă „la rampă.” 102

VII ANII 1879-

— L880

În anii 1879-1880, Feodor Mihailovici a trebuit adesea să citească în folosul diverselor instituţii de binefacere, al Fondului literar ete. Din cauza sănătăţii sale şubrede, îl conduceam întotdeauna la serile acelea literare, mai ales că şi eu însămi voiam grozav să-i ascult lecturile într-adevăr artistice şi să asist la acele ovaţii de entuziasm, făcute de publicul petersburghez care-l venera.

Serile literare se organizau în cea mai mare parte în sala Societăţii urbane de Credit, vizavi de teatrul Alexan-drinski, sau la Cercul nobilimii, lângă podul Poliţeiski.

Din păcate, ieşirile mele în lume erau umbrite de crize de gelozie, absolut neaşteptate şi nefondate, ale lui Feodor Mihailovici, care mă punea uneori în situaţii ridicole. Voi relata unul din cazuri.

La una din seratele literare, Feodor Mihailovici şi cu mine am întârziat puţin şi i-am găsit pe ceilalţi participanţi la serată adunaţi acolo. La venirea noastră toată lumea l-a salutat cu simpatie pe Feodor Mihailovici, iar bărbaţii mi-au sărutat mâna. Obiceiul acesta de salon (sărutatul mâinii) probabil că a produs o impresie proastă asupra lui Feodor Mihailovici. El a răspuns cu răceală la salut şi s-a retras. Am înţeles într-o clipă despre ce este vorba. După ce am schimbat câteva fraze cu cei de faţă, m-am aşezat lângă soţul meu ca să-i risipesc orice bănuială. Dar n-am reuşit s-o fac: la două, trei întrebări puse de mine Feodor Mihailovici nu mi-a răspuns, apoi m-a privit „fioros” şi mi-a spus:

— Du-te lael! L-am întrebat mirată:

— La cine – la el?

Aduceam întotdeauna cu mine la aceste serate cartea după care citea soţul meu, un medicament pentru tuse – pastile din Ems, o batistă în plus (pentru cazul când o va pierde pe cea din buzunar), un fular ca să-şi acopere gâtul când va ieşi la aer rece etc. Văzându-mă întotdeauna încărcată, Feodor Mihailovici mă numea în glumă „scutierul său credincios”. (N. aut.)

— Nu în-ţe-legi?

— Nu-nţeleg. La cine trebuie să mă duc? Râdeam eu.

— La ăla care ţi-a sărutat cu atâta patimă mâna! Deoarece toţi bărbaţii care erau în sala de lectură mi-au sărutat mâna din politeţe, n-am putut, evident, să decid cine era vinovat de crima pe care mi-o atribuia. Toată discuţia asta Feodor Mihailovici o purtă cu o voce scăzută, dar în aşa fel, încât toţi cei care stăteau în apropiere auzeau perfect totul. Mi s-a făcut ruşine şi, fiindu-ini teamă de o scenă, i-am spus:

— Ei, Feodor Mihailovici, văd că eşti într-o dispoziţie proastă şi că nu vrei să vorbeşti cu mine. Mai bine să mă duc în sală, să-mi caut un loc. La revedere!

Şi am plecat. N-au trecut nici cinci minute şi s-a apropiat de mine P. A. Gaideburov şi mi-a spus că mă cheamă Feodor Mihailovici. Crezând că soţul meu nu găseşte în carte fragmentul pe care îl avea de citit, m-am dus imediat în sala de lectură. M-a întâmpinat duşmănos:

— N-ai putut să te abţii?! Ai venit să te uiţi la el? Remarcă el.

— Ei da, sigur, râsei eu, dar şi la tine. Ai nevoie de ceva?

— N-am nevoie de nimic.

— Dar m-ai chemat?

— Nici nu m-am gândit să te chem! Nu-ţi lua nasul la purtare!

— Ei, dacă nu m-ai chemat, atunci m-am dus, la revedere.

După vreo zece minute s-a apropiat de mine unul dintre organizatori şi mi-a spus că Feodor Mihailovici se interesează pe unde stau, probabil că vrea să mă vadă. I-am răspuns că abia am fost în sala de lectură şi că nu vreau să-l mai deranjez. Şi nu m-am dus. Dar în prima pauză organizatorul a venit din nou la mine cu rugămintea insistentă din partea soţului meu de a mă duce la el. M-am grăbit să mă duc în sala de lectură, m-am apropiat de scumpul meu soţ şi i-am văzut faţa ruşinată şi vinovată. S-a aplecat spre mine şi mi-a spus în şoaptă:

— Iartă-mă, Anecika, şi dă-rni mâna să-mi poarte noroc: mă duc chiar acum să citesc!

Eram grozav de mulţumită că Feodor Mdhailovici se liniştise, dar nu mă dumeream cine dintre persoanele de faţă (toate de o vâirstă mai mult decât respectabilă) fusese suspectat de el de un amor fulgerător pentru mine. Şi numai cuvintele dispreţuitoare: „Uite franţuzul, ia uite-l cum se gudură”, mi-au dat să înţeleg că obiectul suspiciunilor geloase ale lui Feodor Mihailovici a fost de data aceasta bătrânul D. V. Grigorovici103 (mama lui era franţuzoaică).

Când ne-arn întors acasă, l-am certat mult pe Feodor Mihailovici pentru gelozia lui gratuită. Ca de obicei, îşi cerea scuze, îşi recunoştea vina, se jura că nu se va mai întâmpla, suferea sincer, dar mă asigura că n-a putut să-şi stăpânească izbucnirea şi că preţ de o oră fusese cuprins de o gelozie nebună şi că fusese profund nefericit.

Scene de acest gen se repetau aproape la fiecare seară literară: Feodor Mihailovici îi trimitea neapărat pe organizatori sau pe cunoscuţi să vadă unde stau şi cu cine discut. Se apropia mereu de uşa întredeschisă de la sala de lectură şi de la distanţă se uita să mă vadă pe locul pe care-i spusesem că mă voi aşeza. (De obicei, rudele celor care citeau îşi avea locurile de-a lungul peretelui din dreapta, la câţiva paşi de primul rând.)

După ce ieşea pe estradă şi răspundea publicului ca-re-l aplauda, Feodor Mihailovici nu începea să citească, ci se uita atent la toate femeile care stăteau de-a lungul peretelui din dreapta. Pentru a mă putea vedea mai repede, fie că-mi ştergeam fruntea cu o batistă albă, fie că mă ridicam puţin de pe scaun. Numai după ce se convingea că sunt în sală, Feodor Mihailovici începea să citească. Cunoscuţii mei, ca şi organizatorii seratelor, observau, evident, toate acestea şi-l tachinau, ironizân-du-ne uşor şi pe el şi pe mine, ceea ce mă supăra mult uneori. Asta m-a plictisit aşa de mult, încât odată, când ne duceam la o serată literară, i-am spus:

— Ştii, dragul meu, dacă şi astăzi ai să începi să te uiţi aşa şi să mă cauţi printre spectatori, îţi dau cuvântul că am să mă scol de la locul meu şi am să plec din sală, trecând prin faţa estradei.

— Iar eu am să săr de pe estradă şi am să alerg după tine ca să aflu dacă nu ţi s-a întâmplat ceva şi unde te-ai dus.

Feodor Mihailovici a spus-o cu tonul cel mai serios şi am fost convinsă că e capabil s-o facă.

VIII MEMORIA LUI FEODOR MIHAILOVICI

Crizele de epilepsie slăbeau mult memoria lui Feodor Mihailovici şi mai ales memoria numelor şi a figurilor şi şi-a făcut mulţi duşmani din faptul că nu recunoştea oamenii după figură, iar când i se spunea un nume era absolut incapabil săşi dea seama, fără întrebări amănunţite, cine era persoana care vorbea cu el. Asta-i jignea pe oameni, care, neştiind sau uitând de boala lui, îl socoteau un infatuat, iar slaba lui memorie o tratau drept intenţie premeditată de a-i jigni. Ţin minte cum odată, când i-am vizitat pe Maikovi, ne-am întâlnit pe scara lor cu scriitorul F. N. Berg, care a lucrat cândva pentru Vremea, dar pe care soţul meu l-a uitat. Berg l-a salutat cu multă prietenie pe Feodor Mihailovici şi, văzând că acesta nu-i răspunde, l-a întrebat:

— Nu mă recunoaşteţi, Feodor Mihailovici?

— Vă rog să mă scuzaţi, dar nu ştiu cine sunteţi.

— Eu sunt Berg.104

— Berg? Îl privi întrebător Feodor Mihailovici. (Mi-a povestit mai târziu că în clipa aceea s-a gândit la „Berg”, tipul neamţului, cumnatul Rostovilor, din Război şi pace.)

— Poetul Berg, îi explică acesta, m-aţi uitat oare?

— Poetul Berg? Repetă soţul meu. Foarte bucuros să vă văd, foarte bucuros!

Berg, însă, obligat săşi explice atât de insistent identitatea, a rămas profund convins că Feodor Mihailovici nu l-a recunoscut dinadins şi toată viaţa a ţinut minte această jignire. Şi cât de mulţi duşmani, mai ales din rân-dul scriitorilor, şi-a făcut Feodor Mihailovici cu această lipsă de memorie.

Lipsa de memorie şi nereounoaşterea persoanelor pe care Feodor Mihailovici le întâlnea în societate mă puneau uneori şi pe mine într-o situaţie penibilă, şi adesea trebuia să mă scuz pentru el. Apropo de asta, îmi aduc aminte de o întâmplare amuzantă. De trei, patru ori pe an ne duceam la diverse sărbători la vărul meu M. N. Snitkin, căruia îi plăcea foarte mult săşi invite rudele. Aproape de fiecare dată o întâlneam acolo pe naşa mea, Alexandra Pavlovna L, pe care, după ce m-am măritat, n-am mai văzut-o deoarece soţul ei avea nişte concepţii politice ce nu se potriveau cu ale lui Feodor Mihailovici. Era foarte jignită de faptul că soţul meu, deşi o saluta politicos, nu discuta niciodată cu ea; a vorbit despre asta cu rudele mele comune, iar acestea mi-au transmis. Chiar la prima vizită pe care am făcut-o la Snitkini l-am rugat pe soţul meu să discute cu Alexandra Pavlovna şi să fie cu ea pe cât se poate mai amabil.

— Bine, bine, îmi promise Feodor Mihailovici, numai sănmi arăţi care dintre cucoanele alea e naşa ta şi o să găsesc eu un subiect interesant de discuţie. Las pe mine!

Când am venit în vizită, i-am arătat lui Feodor Mihailovici o doamnă care stătea pe divan. S-a uitat cu atenţie mai întâi la ea, pe urmă la mine, a salutat-o politicos, şi tot restul serii nu s-a apropiat de ea. Când ne-am întors acasă, i-am reproşat că n-a vrut să-mi satisfacă o dorinţă atât de neînsemnată.

— Dar spune-mi, te rog, Ania, îmi răspunse jenat Feodor Mihailovici, cine şi a cui naşă e? Tu ai botezat-o pe ea sau ea pe tine? V-am privit pe amândouă şi am văzut că sunteţi aproape de aceeaşi vârstă! Am început să am dubii şi ca să nu greşesc, am hotărât mai bine să mă las păgubaş.

De fapt, diferenţa de vârstă dintre mine şi naşa era relativ mică (16 ani), şi cum eu mă îmbrăcam modest, aproape întotdeauna în culori închise, iar ei îi plăcea să se gătească şi să poarte fel de fel de podoabe, din cauza asta părea mult mai tânără decât în realitate. Această înfăţişare tinerească a ei l-a şi derutat pe soţul meu.

Mai curios a fost faptul că după un an de zile, tot de Crăciun, ştiind că am să mă întâlnesc sigur cu naşa la Snitkini, l-am rugat din nou pe Feodor Mihailovici, explicându-i răspicat gradul nostru de rudenie. Soţul meu părea să mă asculte foarte atent (gândindu-se, probabil, la altceva), îmi promise de data aceasta să poarte o conversaţie cu ea, dar nu şija îndeplinit promisiunea: dubiul de anul trecut i-a revenit, n-a putut să-şi dea un răspuns la întrebarea „cine pe cine a botezat” şi s-a jenat să mă întrebe asta faţă de străini.

Lipsa de memorie a lui Feodor Mihailovici pentru numele cele mai obişnuite şi cele mai apropiate îl punea uneori în situaţii jenante: ţin minte că odată soţul meu s-a dus la consulatul nostru din Dresda, ca să certifice iscălitura mea pe nu mai ştiu ce împuternicire (eu nu mă puteam duce fiind bolnavă). Văzând pe fereastră că Feodor Mihailovioi se întoarce grăbit, m-am dus în întâmpinarea lui. El intră iritat şi mă întrebă:

— Cum te cheamă, Ania? Care e, de fapt, numele tău de familie?

— Dostoievskaia, îi răspunsei eu, uimită.

— Ştiu că Dostoievskaia, dar care e numele tău de fată? M-au întrebat la consulat, dar eu am uitat şi acum trebuie să mă duc acolo pentru a doua oară. Cred că funcţionarii au râs de mine că am uitat cum o cheamă pe nevastă-mea. Te rog să-mi scrii numele tău pe cartea ta de vizită, că altfel am să-l uit pe drum.

Cazuri din acestea nu erau rare în viaţa lui Feodor Mihailovici şi, din păcate, i-au adus mulţi duşmani.

Partea a zecea ULTIMUL AN

BIROUL DE VÂNZARE A CĂRŢILOR începutul anului 1880 a reprezentat pentru noi deschiderea unei noi întreprinderi: „Biroul de vânzare a cărţilor al lui F. M. Dostoievski (exclusiv pentru provincie)”.

Deşi cu fiecare an treburile noastre băneşti se îmbunătăţeau şi cea mai mare parte a datoriilor (care-l apăsau pe Feodor Mihailovici încă din anii 60) fuseseră plătite, totuşi situaţia noastră materială continua să fie precară: viaţa devenea tot mai scumpă şi mai complicată, iar noi tot nu reuşeam să punem nimic deoparte pentru „zile negre”. Asta ne neliniştea mult, mai ales că Feodor Mihailovici îşi dădea şi singur seama că-i ve-înea tot mai greu şi mai greu să lucreze. Boala lui (emfi-zemul) progresa şi ne puteam aştepta ca la un moment dat sănătatea să nu-i mai permită săşi continue activitatea literară. Pentru această tristă eventualitate am fi vrut să avem o rezervă de bani sau o ocupaţie colaterală pentru a ni-i procura. Dar sfera de activitate este şi acum destul de limitată pentru o femeie, cu atât mai mult pe atunci.

M-am tot gândit de ce anume treabă să mă apuc, care ar fi putut să ne fie cât de cât de ajutor. După multă meditaţie şi după ce i-am întrebat pe diferiţi cunoscători, i m-am oprit la ideea de a deschide un birou de vânzare a cărţilor pentru provincie, cu atât mai mult cu cât, datorită câtorva editări pe care le-am realizat, am cunoscut, în parte, treburile editoriale. Întreprinderea pe care o începeam prezenta pentru mine două avantaje: primul şi cel mai important pentru mine – nu mă obliga să lipsesc de acasă şi puteam ca şi înainte să am grijă de sănătatea soţului, de educaţia copiilor şi să conduc gospodăria. Al doilea avantaj consta în faptul că pentru deschiderea unui birou de vânzare a cărţilor nu trebuia să cheltuiesc nici un fel de bani: nu trebuia să închiriez un magazin şi să procur marfă, puteam, pentru început, să mă limitez La cumpărarea acelor cărţi pentru care mi s-ar fi trimis bani. Singurele cheltuieli constau în plata „autorizaţiei de comerţ” şi în angajarea unui băiat, care să cumpere cărţi, să facă pachete şi să le ducă la poştă. Asta făcea cam 250-300 de ruble pe an şi era o sumă pe care o puteam risca. Desigur, pentru succesul întreprinderii era nevoie de anunţuri în ziare, dar pentru început am mizat pe anunţurile expediate foştilor abonaţi ai Jurnalului unui scriitor, iar pentru anul următor m-am gân-dit să trimit, pe cheltuială comună cu editoarea revistei Semeinâie vecera, un mare anunţ tipărit în câteva mii de exemplare. Anunţul acesta a fost trimis la începutul lui 1881, dar n-a mai influenţat mersul vânzării.

Era evident că întreprinderea pe care am plănuit-o putea să aibă succes numai dacă biroul de vânziare a cărţilor îi aparţinea lui F. M. Dostoievski. Astfel, când şi-a luast la administraţia financiară „autorizaţia de comerţ”, Feodor Mihailovici a căpătat titlul de negustor, fapt de care au profitat inamicii săi din presă pentru atacuri batjocoritoare. Aceste batjocuri, însă, n-au lezat cu nimic mândria soţului meu, deoarece, după ce a chibzuit bine, mi-a aprobat ideea şi credea, după cum credeam şi eu, în succesul întreprinderii.

Speranţele mele în succes se bazau mai ales pe presupunerea că abonaţii Jurnalului unui scriitor din anii 1876-1877, care s-au obişnuit cu acurateţea revistei, puteau să aibă încredere şi în comerţul cu cărţi al aceluiaşi editor. Speranţele acestea s-au realizat şi n-au trecut nici două, trei luni şi din foştii abonaţi ai Jurnalului unui scriitor s-a format un cerc de oameni (vreo treizeci) ca-re-şi comandau lunar cărţile prin biroul nostru de vânzare. Mi-aduc aminte, de plidă, de episcopul de Poltava, care, prin prinţul V. M. Eleţki, detaşat pe lingă sfin-ţia-sa, comanda lunar (pentru biblioteca personală şi pentru daruri) multe ediţii scumpe. Mi-amintese şi de un inginer din Minsk, care comanda cărţi pentru mari sume ie bani şi nu numai cărţi de specialitate.

Dar în afara acestui cerc ferm de cumpărători, au fost şi destui alţi oameni care au remarcat noul birou de înzare a cărţilor. Au fost, desigur, şi nişte clienţi enervanţi, de genul celor care voiau să se aboneze la vreun ziar, ceea ce nu-i aducea biroului decât o remiză de douăzeci şi cinci de copeici. Dar şi mai enervanţi erau cumpărătorii care mă obligau să le caut o carte care se epuizase de multă vreme. După căutări îndelungate şi conştiincioase trebuia să le returnăm acestor clienţi banii.

Mie personal comerţul cu cărţi nu-mi lua mult timp: trebuia doar să-mi ţin la zi registrele, să înregistrez comenzile şi să ţin socotelile. Mi s-a recomandat un băiat care a mai lucrat într-o librărie; Piotr, în ciuda celor cincisprezece ani ai săi, se descurca de minune cu cumpăratul şi expediatul cărţilor.

Feodor Mihailovici se interesa îndeaproape de mersul întreprinderii noastre şi la sfârşitul fiecărei luni făceam pentru el un bilanţ de venituri şi cheltuieli. De obicei, oâştigul oscila în jur de 80-90 de ruble la începutul şi la sfârşitul anului (cu abonamente pentru ziare şi reviste) şi în jur de 40-50 de ruble în lunile de vară. În general, primul an de comerţ ne-a dat, scăzând toate cheltuielile, un venit net de 811 ruble şi acest rezultat l-am socotit amândoi drept un semn bun pentru viitor.

Fireşte, întreprinderea ar fi putut lua de la început o amploare mai mare: au fost cereri de la instituţii de învăţământ şi de la depozitele zemstvelor să le trimitem cărţi în cont, deoarece, însă, pentru achiziţionarea cărţilor era nevoie de o sumă însemnată, am fost nevoiţi, în ciuda unui câştig evident, să renunţăm la asemenea cumpărători.

Comerţul cu cărţi pentru provincie e o afacere bănoasă, bineînţeles dacă e făcut cu cap şi organizat; am văzut birouri mici de vânzare a cărţilor care s-au transformat, în decurs de trei decenii, în nişte firme solide (Fraţii Başmakov, Panafidin, Kliukin) şi sânt pe deplin convinsă că dacă mi-aş fi continuat activitatea în acest domeniu, aş fi avut astăzi un magazin cu nimic mai rău decât Novoie vremea. Dar nu mi-am continuat negustoria cu cărţile pentru că am întreprins editarea operelor complete ale soţului meu, care mi-a cerut tot timpul de care dispuneam şi toate puterile mele.

Când, după moartea soţului meu, mi-am anunţat intenţia de ami închide biroul de vânzare a cărţilor, mai multe persoane m-au rugat să le transmit întreprinderea; unii chiar ar fi vrut să cumpere firma şi-rni ofereau pentru ea în jur de o mie cinci sute de ruble. N-am acceptat, însă; un comerţ cu cărţi asociat cu numele lui Dostoievski nu puteam să duc decât eu, deoarece mă socoteam responsabilă pentru demnitatea firmei. Nu se ştie cum ar fi privit lucrurile cel care ar fi cumpărat firma sau ar fi primit-o în dar şi dacă numele, scump mie, al lui Feodor Mihailovici n-ar fi fost înjosit sau batjocorit în cazul unei conduceri nepricepute sau incorecte a firmei.

Astfel, la începutul lui martie 1881, biroul de vânzare a cărţilor al lui F. M. Dostoievski şi-a încetat existenţa.

Dealtfel, îmi amintesc cu bune sentimente această întreprindere care a existat atât de puţin, mai ales din pricina bunelor relaţii ce s-au stabilit între cumpărători şi biroul de vânzare. Unii oameni au presupus naiv că F. M. Dostoievski se ocupă personal de vânzarea cărţilor şi când scriau i se adresau lui. Alţii, adiresându-se biroului de vânzare, rugau să i se transmită lui Feodor Mihailovici încântarea pe care le-a adus-o lectura romanului Fraţii Karamazov sau vreo altă lucrare de-a lui. Alţii ne rugau ca atunci când li se trimite nota de plată să le comunicăm şi cum stă cu sănătatea „marele scriitor” şi-i transmiteau cele mai bune urări. Unele scrisori, naive şi entuziaste, îl mişcau pe Feodor Mihailovici până în adâncul sufletului şi el mă ruga să le transmit corespondenţilor salutări din partea lui. Feodor Mihailovici, care s-a izbit atât de des de rea-voinţa unor amici literari, prieteni şi critici de-ai săi, ţinea foarte mult la entuziasmul manifestat sincer, uneori naiv, faţă de talentul său, la stima şi devotamentul unor oameni care-i erau absolut necunoscuţi, dar care îşi exprimau simpatia pentru activitatea lui artistică.

II

ÎNCEPUTUL ANULUI 1880. SERATELE LITERARE. VIZITAREA CUNOSCUŢILOR în general vorbind, anul 1880 a început pentru noi sub bune auspicii: sănătatea lui Feodor Mihailovici după călătoria din anul precedent (1879) la Ems părea a se fi îndreptat mult şi crizele de epilepsie erau mult mai rare. Copiii noştri erau absolut sănătoşi. Fraţii Karamazov aveau un succes categoric şi de unele capitole din roman, Feodor Mihailovici, întotdeauna atât de exigent cu sine, era foarte mulţumit. Întreprinderea pe care am plănuit-o, biroul de vânzare a cărţilor, s-a realizat, ediţiile pe care le scoteam se vindeau bine şi, în general, toate treburile erau în bună regulă. Toate aceste la un loc aveau o influenţă binefăcătoare asupra lui Feodor Mihailovici, care era întotdeauna vesel şi bine dispus.

La începutul anului, Feodor Mihailovici a fost foarte interesat de viitoarea susţinere de către Vlad. Serg. So-loviov a tezei de doctorat în filosofie şi voia neapărat să asiste la dezbatere. M-am dus şi eu cu soţul meu, mai ales ca să am grijă să nu răcească, ceea ce se întâmplă uşor în cazul unor aglomeraţii. Susţinerea a fost strălucită şi Soloviov a respins cu succes atacurile foarte serioşilor săi oponenţi. Feodor Mihailovici a rămas să aştepte până va pleca publicul, pentru a avea posibilitatea să strângă mâna împricinatului. VI. Soloviov fusese vădit mulţumit că Feodor Mihailovici, în pofida slăbiciunii sale fizice, a ţinut să fie prezent la universitate, alături de alţi prieteni ai săi, într-o zi atât de însemnată.

În anul 1880, Feodor Mihailovici, deşi lucra intens la Fraţii Karamazov, a trebuit adesea să participe la lecturi literare în folosul diverselor societăţi. Lecturile lui de maestru atrăgeau întotdeauna publicul şi, dacă se

— Amintiri – c. 1743 simţea bine, nu refuza niciodată să participe, oricât ar fi fost de ocupat.

Am reţinut următoarele apariţii ale lui Feodor Mihai-lovici care au avut loc la începutul anului: la rugămintea lui P. I. Veinberg, Feodor Mihailovici a citit pe 2 februarie, la liceul de fete Kolomenskaia, iar la 20 martie în sala dumei oraşului în folosul secţiei de minori a Casei de Filantropie din Sankt-Petersburg. Ca lectură a ales Convorbirea stareţului Zosima cu muierile.

S-a întâmplat că Feodor Mihailovici a trebuit şi a doua zi (pe 21 martie) să apară în sala Cercului nobilimii în folosul Cursurilor pedagogice. Soţul meu a ales un fragment din Crimă şi pedeapsă – Visul lui Raskolnikov despre calul betejit. Lectura a făcut o impresie covârşi-toare şi am văzut eu însămi cum stăteau câte unii palizi de emoţie, iar alţii plângeau. Nici eu nu m-am putut abţine să nu plâng. Ultima lectură din primăvară a fost Dialogul dintre Raskolnikov şi Marmeladov, pe care soţul meu l-a citit la Cercul nobilimii, pe 28 martie, în folosul Comitetului de ajutorare a studenţilor de la Universitatea din Sankt-Petersburg.

În toamna 1880, lecturile literare au fost reluate. Preşedintele Fondului literar, V. P. Gaevski, care l-a auzit

Nu pot să nu povestesc o întâmplare amuzantă care mi s-a întâmplat la serata literară din 20 martie 1883. Sala dumei a fost plină de un public elegant, în care predominau bărbaţii. Când m-am uitat la spectatori, m-a frapat un lucru şi anume: feţele celor mai mulţi bărbaţi îmi păreau extrem de cunoscute. I-am spus-o lui Feodor Mihailovici, care s-a arătat mirat. Împrejurarea, însă, s-a lămurit când toţi participanţii, împreună cu soţiile lor, au fost invitaţi în sala de alături. Acolo, pe mese mari, erau cupe cu şampanie, fructe şi bomboane, şi organizatorii serii, primarul I. I. Glazunov şi soţia, îi serveau cu multă sârguinţă pe cântăreţi şi pe literaţi. Doamna Glazunov patrona Secţia din Sankt-Petersburg a Casei de Filantropie şi, evident, toţi negustorii şi vânzătorii din Gostinâi Dvor au răspuns la invitaţia ei de a participa la serata literară dată în folosul instituţiei pe care o patrona. Şi, întrucât colindasem cu câteva zile în urmă, în căutarea unor imprimeuri frumoase de vară pentru copii, prin tot Gostinâi Dvor, figurile vânzătorilor mi-au rămas întipărite în minte şi acum îmi păreau cunoscute. Am fost foarte bucuroasă că fenomenul, pe care eram gata să-l atribui cine ştie cărei boli, se explica atât de simplu. (N. aut.) pe Feodor Mihailovici la comemorarea lui Puşkin, l-a convins să participe, pe 19 martie, ziua aniversării terminării liceului105, la o serată în folosul Fondului literar. Feodor Mihailovici a citit scena din pivniţă din Cavalerul avar (scena a 2-a), apoi poezia Ce primăvară caldă, timpurie şi când au început să-l recheme a citit Prorocul, cu care a stârnit entuziasmul spectatorilor. Se părea că zidurile Societăţii de credit se cutremurau de aplauze furtunoase. Feodor Mihailovici mulţumea, pleca de pe estradă, dar era iarăşi şi iarăşi rechemat şi asta a ţinut vreo zece minute.

Având în vedere succesul uriaş al acestei lecturi, V. P. Gaevski a hotărât s-o repete după o săptămână, pe 26 octombrie, cu acelaşi program şi cu aceiaşi interpreţi. Mulţumită comentariilor care circulau prin oraş, la serată s-a adunat o mare mulţime de oameni, care nu numai că au ocupat toate locurile, dar au umplut şi culoarele. Când a ieşit Feodor Mihailovici, spectatorii au început să-l aplaude şi multă vreme nu l-au lăsat să înceapă, apoi a fost întrerupt cu aplauze după fiecare vers şi n-a fost lăsat să plece de la tribună. Culmea entuziasmului a fost când Feodor Mihailovici a citit Prorocul. In sală se petrecea ceva de nedescris.

Pe 21 noiembrie, în sala Cercului nobilimii, s-a organizat din nou o lectură în folosul Fondului literar. In prima parte Feodor Mihailovici a citit poezia lui Nekrasov Şi când din bezna rătăcirii, iar în cea de a doua – fragmente din prima parte a poemului lui Gogol Suflete moarte.

Pe 30 noiembrie, în sala Societăţii urbane de Credit, a fost organizată o seară în folosul Societăţii de ajutorare a studenţilor de la Universitatea din Sankt-Petersburg. Feodor Mihailovici a citit înmormântarea lui Iliuşecika. Lectura lui, deşi avea glasul slăbit, a fost aitât de artistică, i-a înduioşat atât de mult pe cei de faţă, încât în jurul meu n-am văzut decât figuri triste şi plânse, şi nu numai la femei. Studenţii i-au dăruit soţului meu o cunună de lauri şi l-au condus, într-un grup inare, până la ieşire. Feodor Mihailovici a putut să se convingă cât de mult ţine la el şi-l respectă tineretul. Pentru soţul meu acest lucru avea o foarte mare însemnătate.

La lecturile literare, spectatorii îl primeau pe Feodor Mihailovici cu o deosebită simpatie. Apariţia lui pe estradă provoca o izbucnire de aplauze care ţineau câteva minute. Feodor Mihailovici se scula de la măsuţa de lectură, se înclina, mulţumea, dar publicul nu-l lăsa să citească, ca mai târziu, în timpul lecturii, să-l întrerupă nu o dată cu aplauze asurzitoare. Acelaşi lucru se petrecea şi la terminarea lecturii şi Feodor Mihailovici trebuia să iasă pe estradă de câte trei, patru ori. Desigur, atitudinea entuziastă faţă de talentul său nu putea să nu-l bucure pe Feodor Mihailovici, oare se simţea moralmente satisfăcut. Înainte de a citi, lui Feodor Mihailovici îi era întotdeauna teamă, că glasul său slab nu se va auzi decât în primele rânduri şi gândul acesta îl întrista. Dar emoţia ce-l cuprindea înainte de lectură era atât de mare, încât glasul lui, de obicei slab, răsuna neobişnuit de clar şi fiecare cuvânt al său se auzea în toate colţurile sălii imense.

Trebuie să spun deschis că Feodor Mihailovici era un lector de mare clasă şi când citea din lucrările sale sau din ale altora, toate nuanţele şi particularităţile erau redate cu un deosebit relief şi cu o deosebită măiestrie. Cu cititul său (mai ales când citea povestirea lui Nelli din Umiliţi şi obidiţi sau a lui Alioşa Karamazov deispre Iliuşecika) Feodor Mihailovici provoca o impresie zguduitoare şi am văzut lacrimi în ochii spectatorilor şi plân-geam şi eu, deşi ştiam pe dinafară fragmentele. Înainte în sprijinul celor spuse de mine, voi cita cuvintele lui S. A. Vengherov106 despre impresia pe care i-a produs-o lectura lui Feodor Mihailovici. „Am avut parte de marea fericire de a-l auzi (pe Dostoievski) citind la una din seratele organizate în 1879, de Fondul literar… Dostoievski nu-şi are egal ca lector. Dostoievski poate fi numit „lector„ numai pentru că nu există un alt termen pentru un om, care, îmbrăcat cu un costum negru, iese pe estradă pentru a-şi citi lucrările. La aceeaşi serată la care l-am auzit pe Dostoievski, au mai citit Turgheniev, Saltâkov-Şcedrin, Grigorovici, Polonski, Alexei Potehin. In afară de Saltâkov, care citea prost, şi de Polonski, care citea prea patetic, toţi ceilalţi citeau foarte bine. Dar citeau şi atât. Iar Dostoievski prorocea, în înţelesul cel mai deplin al cuvântului. A citit, cu o voce slabă, dar cum nu se poate mai clară, într-o manieră captivantă, unul dintre cele mai impresionante capitole din Fraţii Karamazov – Spovedania unei inimi fierbinţi – pode a citi, Feodor Mihailovici socotea că este utilă o scurtă introducere, pentru a permite înţelegerea fragmentului şi de cei care fie că n-au citit lucrarea, fie că au uitat-o, în afara seratelor literare, în iarna din 1879-1880, Feodor Mihailovici şi-a vizitat adesea cunoscuţii, sâmbăta se ducea la stimatul Ivan Petrovici Kornilov (fostul şef al districtului de învăţământ Vilenski), 107 unde întâlnea mulţi savanţi, ca şi mulţi oameni cu înalte poziţii oficiale. Se ducea şi la seratele de la Elena Andreevna Stackens-chneider (fiica celebrului arhitect); marţi veneau la ea mulţi literaţi remarcabili, care uneori citeau din lucrările lor. Se organizau acolo şi spectacole intime, de familie; ţin minte, de pildă, că am asistat în iarna lui 1880 la reprezentarea piesei Don Juan, 108 având ca interpreţi pe S. V. Averkieva (dona Anna), care şi-a jucat rolul cu mult talent, poetul K. K. Slucevski şi N. N. Strahov. Rolul i s-a potrivit atât de bine, că Feodor Mihailovici l-a aplaudat şi a fost foarte vesel în seara aceea. La Stackenschneider, Feodor Mihailovici a făcut cunoştinţă, în iarna aceea, cu Lidia Ivanovna Veselitskaia, care a ajuns mai târziu o scriitoare cunoscută, sub numele de V. Mikulici. Trebuie să remarc flerul şi clarviziunea lui Feodor Mihailovici: după ce a discutat de vreo două, trei ori cu tânăra fată, Feodor Mihailovici şi-a dat seama, că, în ciuda tinereţii ei şi a unei emotivităţi lesne de înţeles, nu e o domnişo-rică oarecare, ci o fată cu calităţi alese, cu o năzuinţă spre un ideal şi, probabil, cu talent literar. In această vestirea lui Mitea Karamazov despre cum a venit la el Kate-rina Ivanova după bani, pentru a-l salva pe tatăl ei. N-am mai întâlnit vreodată o linişte atât de profundă într-o sală, o atât: de deplină acaparare a sufletului unei mulţimi de o mie de oameni, de starea de spirit a unui singur om. Când citeau ceilalţi, spectatorii nu-şi pierdeau propriul lor „eu„ şi aveau, într-un fel sau altul, o atitudine proprie faţă de cele ce li se citeau. Chiar şi excelenta lectură în doi, a Saviniei şi a lui Turgheniev, nu te făcea să uiţi de tine şi să te laşi purtat spre alte tărâmuri. Dar când citea Dostoievski, audientul, ca şi cititorul, dealtfel, al romanelor sale cumplite şi geniale, îşi pierdea propria personalitate şi intra total sub influenţa hipnotizantă a acestui bătrânel obosit, şters, cu o privire pătrunzătoare îndreptată undeva în gol, o privire în care ardea un foc mistic, de aceeaşi strălucire, probabil, ca şi focul care a ars cândva în privirea protopopului Avaakum.” (Reci, 25 aprilie, 1915). (N. aut.) din urmă privinţă Feodor Mihailovici nu sa înşelat şi autoarea romanului Mimocika nu a trecut neobservată în literatura rusă.109

Feodor Mihailovici a stimat-o şi a îndrăgit-o mult pe Elena Andreevna Staeken8chneider pentru marea ei bunătate şi pentru modul în care a îndurat veşnicile ei boli, fără ca vreodată să se plângă, ci dimpotrivă, dispunând pe toată lumea cu drăgălăşenia ei. De o simpatie aparte se bucura în familia Stackensehneider Adrian Andreeviei, fratele Elenei Andreevna, un om de o mare inteligenţă şi admirator sincer al talentului lui Feodor Mihailovici. Feodor Mihailovici se sfătuia cu Adrian Andreevici, care era un jurist capabil, în toate chestiunile legate de justiţie, şi lui îi este dator pentru faptul că în romanul Fraţii Karamazov toate detaliile procesului lui Mitea Karamazov au fost atât de exacte, încât până şi criticul cel mai răuvoitor (şi au fost destui dintr-aceştia) n-ar fi putut găsi vreo scăpare sau vreo inexactitate.

Îndeosebi îi plăcea lui Feodor Mihailovici să-l viziteze pe K. P. Pobedonosţev, un om de o inteligenţă neobişnuit de subtilă şi profundă, deşi sceptică; discuţiile cu el, îi dădeau lui Feodor Mihailovici o elevată satisfacţie intelectuală.

Cel mai frecvent, însă, o vizita Feodor Mihailovici în anii 1879-1880 pe văduva contelui Alexei Tolstoi, contesa Sofia Andreevna Tolstaia. Era o femeie extrem de inteligentă, foarte cultivată şi citită. Discuţiile cu ea îi făceau o deosebită plăcere lui Feodor Mihailovici, surprins întotdeauna de capacitatea contesei de a pătrunde şi de a recepta cu uşurinţă subtilităţile gândirii filosofice, însuşire destul de nar întâlnită la femei. În afară, însă, de o inteligenţă remarcabilă, contesa S. A. Tolstaia avea o gingăşie şi o sensibilitate remarcabile şi toată viaţa am păstrat în amintire cu profundă recunoştinţă felul în care l-a bucurat eândva pe Feodor Mihailovici.

Odată, discutând cu contesa despre galeria de tablouri din Dresda, Feodor Mihailovici a spus că în pictură apreciază cel mai mult Madona Sixtină, adăugind că-i pare foarte rău că nu a reuşit să aducă din străinătate cel puţin o fotografie mare a Madonei şi că aici nu poate s-o obţină. Feodor Mihailovici, ori de câte ori pleca la

Ems, se gândea să cumpere o copie reuşită a acestui tablou, dar tot nu izbutea să-şi împlinească dorinţa. Am căutat şi eu o copie mare a Madonei în magazinele de stampe din capitală, dar tot fără succes. Au trecut vreo trei săptămâni de la discuţia aceea şi într-o dimineaţă, când Feodor Mihailovici mai dormea încă, vine la noi VI. S. Soloviov şi ne aduce un carton uriaş pe care era prinsă o minunată fotografie a Madonei Sixtine în mărime naturală, dar fără personajele care o înconjoară.

Vladimir Sergheeviei, care era un prieten apropiat al contesei Tolstaia, mi-a spus că ea a scris cunoscuţilor săi din Dresda, aceştia i-au expediat fotografia şi contesa i-a trimis-o lui Feodor Mihailovici cu rugămintea s-o primească din partea ei „ca amintire”. Asta s-a întâmplat pe la mijlocul lui octombrie 1879 şi mi-a venit ideea să înrămez imediat fotografia şi să-i fac o surpriză lui Feodor Mihailovici de ziua lui de naştere, la 30 octombrie. Inam mărturisit intenţia mea lui Soloviov, care a aprobat-o, cu atât mai mult, cu cât, neînrămată, fotografia ar fi putut să se deterioreze. L-am rugat pe Vladimir Sergheeviei să-i transmită contesei cele mai profunde mulţumiri din partea mea pentru gândul ei plin de bunătate şi, totodată, s-o prevină că Feodor Mihailovici nu-i va vedea cadoul înainte de ziua lui de naştere. Aşa s-a şi întâmplat: în ajunul zilei de 30, meşterul ne-a adus fotografia pusă într-o minunată ramă sculptată, din stejar negru, şi a fost bătut un cui în perete, chiar deasupra divanului (pe care dormea Feodor Mihailovici), unde lumina punea în valoare capodopera.

Dimineaţa, în ziua sărbătorii noastre de familie, când Feodor Mihailovici sna dus în sufragerie să-şi bea ceaiul, tabloul a fost atârnat, iar după felicitări şi discuţii vesele, ne-am dus cu copiii în cabinetul lui de lucru. Mare a fost surpriza şi bucuria lui Feodor Mihailovici când a dat cu ochii de Madona, la care ţinea atât de mult! „Unde ai reuşit s-o găseşti, Ania?” mă întrebă Feodor Mihailovici, crezând că eu am cumpărat-o. Când i-am explicat că e vorba de un cadou al contesei Tolstaia, Feodor Mihailovici a fost mişcat până în adâncul sufletului şi în aceeaşi zi s-a dus la ea să-i mulţumească. De câte ori nu l-am găsit pe Feodor Mihailovici, în ultimul an al vieţii, stând în faţa acelui tablou într-o admiraţie atât de profundă, incit nici nu auzea când intram; ca să nu-i tulbur evlavioasa contemplare ieşeam încet din cabinet. I-am fost profund recunoscătoare contesei Tolstaia pentru faptul că i-a dăruit soţului meu posibilitatea de a trăi momente de adâncă emoţie şi încântare în faţa chipului Madonei! Tabloul acesta reprezintă pentru noi o relicvă de familie şi se păstrează la fiul meu.

Lui Feodor Mihailovici îi plăcea s-o viziteze pe contesa S. A. Tolstaia şi pentru faptul că era înconjurată de o familie încântătoare: nepoata ei, Sofia Petrovna Hitro-vo, era o femeie tânără extrem de agreabilă şi avea trei copii: doi băieţi şi o fetiţă delicioasă. Copiii erau de aceeaşi vârstă cu ai noştri, le-am făcut cunoştinţă, şi ei s-au împrietenit, ceea ce l-a bucurat mult pe Feodor Mihailovici.

La contesa S. A. Tolstaia, Feodor Mihailovici întâlnea multe doamne din înalta societate: contesa A. A. Tolstaia (ruda contelui L. Tolstoi), E. A. Narâşkina, contesa A. E. Koxnaroviskaia, I. F. Abaza, prinţesa Volkonskaia, E. F. Vanlearskaia, cântăreaţa Lavrovskaia (prinţesa Ţerteleva) şi altele. Toate aceste doamne se purtau extrem de prietenos cu Feodor Mihailovici, unele dintre ele erau admiratoare sincere ale talentului său, şi Feodor Mihailovici, deseori enervat de disputele literare şi politice purtate în societatea masculină, preţuia conversaţia feminină, totdeauna reţinută şi delicată.

Dintre ipersoanele cu oare îi plăcea lui Feodor Mihailovici să stea de vorbă şi pe care le vizita în ultimii ani ai vieţii sale, trebuie s-o amintesc pe contesa Elisaveta Nikolaevna Heiden, preşedinta comunităţii Gheorghiev-skaia. Feodor Mihailovici o aprecia mult pe contesă pentru neobosita ei activitate filantropică şi pentru ideile ei întotdeauna elevate, li plăcea lui Feodor Mihailovici s-o viziteze şi pe Iulia Denisovna Zaseţkaia (fiica partizanului Denis Davâdov) şi purta întotdeauna cu ea nişte dispute înflăcărate, dar amicale, pe marginea convingerilor ei religioase. Din când în când, o vizita şi pe A. P. Filoso-fova, pe care o aprecia mult pentru activitatea ei energică şi despre care spunea că are „o inimă inteligentă”.

Fiindcă veni vorba, trebuie să spun că Feodor Mihailovici avea multe prietene sincere printre femei, care îi împărtăşeau bucuros tainele şi îndoielile lor şi-d cereau un sfat prietenesc ce nu le era refuzat niciodată. Dimpotrivă, Feodor Mihailovici avea multă înţelegere faţă de preocupările femeilor şi-şi exprima cu sinceritate opinia, riscând uneori să-şi supere interlocutoarea. Cele care i se confesau simţeau că sunt puţini oameni în stare să înţeleagă atât de profund sufletul femeii şi suferinţele ei, cum le înţelegea şi le intuia Feodor Mihailovici.

III

PLECAREA LA MOSCOVA PENTRU SĂRBĂTORIREA LUI PUŞKIN în martie 1880, în cercurile literare, a început să circule zvonul că monumentul lui Puşkin, din Moscova, este gata şi că va fi dezvelit chiar în primăvara aceea şi că această dezvelire este vorba să se facă deosebit de solemn. Evenimentul a stârnit mult interes în lumea intelectuală şi mulţi s-au pregătit să plece la Moscova pentru a asista la solemnitate. La Moscova s-a constituit un comitet pentru dezvelirea monumentului, iar Societatea iubitorilor de literatură rusă, de pe lângă Universitatea imperială din Moscova, a hotărât ca dezvelirea monumentului să fie sărbătorită în adunări publice: S. Iuriev, preşedintele Societăţii, a trimis invitaţii la solemnitate tuturor scriitorilor de vază.110 O asemenea invitaţie a primit şi Feodor Mihailovici. In scrisoarea de invitaţie i s-a propus, după cum li s-a propus, şi altora, să ţină în cadrul şedinţei festive o cuvântare închinată memoriei lui Puşkin. Diversele comentarii care circulau prin capitală privitoare la cuvântările pe care le vor ţine reprezentanţii celor două partide de atunci, occidentaliştii şi slavofilii, îl preocupau mult pe Feodor Mihailovici, care a spus că, în cazul când boala nu-l va împiedica, va pleca neapărat la Moscova şi va spune în cuvântul său tot ce s-a adunat de-a lungul atâtor ani în sufletul şi în inima sa. Soţul meu şi-a exprimat dorinţa ca să plec şi eu cu el. Am fost, desigur, teribil de bucuroasă să plec la Moscova, nu numai pentru a participa la o solemnitate atât de neobişnuită, dar şi ca să fiu mai aproape de Feodor Mihailoviei în acele zile, pe care le presimţeam pline de nelinişte.

Spre marea mea mâhnire şi spre regretul sincer al lui Feodor Mihailovici, plecarea noastră comună nu s-a realizat. Când am început să socotim cât ne va costa călătoria, am ajuns la concluzia că ne depăşeşte posibilităţile. După moartea fiului nostru Alioşa, Feodor Mihailovici, care fusese întotdeauna atât de atent cu copiii, a început să fie şi mai grijuliu pentru viaţa şi sănătatea lor şi nici nu ne puteam gândi să plecăm amândoi şi să-i lăsăm cu dădaca. Ar fi trebuit să-i luăm pe copii cu noi. Deoarece, însă, drumul la Moscova şi timpul pe care urma să-l petrecem acolo nu puteau să dureze mai puţin de o săp-tămână, şederea noastră cu copiii la un hotel bun (împreună cu drumul dus şi întors.) near fi costat cel puţin trei sute de ruble în plus. În afară de asta, pentru o asemenea festivitate trebuia să mă îmbrac dacă nu chiar luxos, în orice caz mai elegant, ceea ce ar fi sporit cheltuielile. Ca un făcut, socotelile noastre cu Russki vestnik erau puţin cam încurcate şi era dificil să luăm bani de la redacţie. Într-un cuvânt, după îndelungată chibzuinţă şi ezitări, soţul -meu şi cu mine am ajuns la concluzia că trebuie să renunţ la ideea captivantă a plecării la Moscova pentru festivitate. Trebuie să mărturisesc că toată viaţa mea am considerat drept o mare privaţiune faptul că n-am putut să asist atunci la neobişnuitul triumf, cu care a fost onorat soţul meu.

Ca să aibă posibilitatea să scrie şi să gândeaseă în linişte şi în voie cuvântul său în memoria lui Puşkin, Feodor Mihailovici a vrut să plecăm mai repede la Sta-raia Russa şi, într-adevăr, la începutul lui mai eram cu toată familia în vila noastră.

În aprilie 1880, nişte cunoscuţi i-au spus lui Feodor Mihailovici că în Vestnik Evropî a apărut articolul lui P. V. Annenkov, m Un deceniu remarcabil, în care autorul vorbeşte şi despre Dostoievski. Feodor Mihailovici s-a arătat a fi foarte interesat de articol şi m-a rugat să procur de la bibliotecă numărul din aprilie al revistei.

Am reuşit să-l procur de, 1a nişte cunoscuţi chiar în ajunul plecării la Russa şi am luat revista cu noi. Când a citit articolul, soţul meu a fost cuprins de indignare: Annenkov afirma în amintirile sale că Dostoievski avea o părere atât de bună despre talentul său, încât, a pretins, chipurile, ca prima sa lucrare, Oameni sărmani, să fie distinsă într-un fel special şi anume să fie tipărită „cu chenar pe marginea paginilor”. Soţul meu, profund revoltat de o asemenea calomnie, i-a scris imediat lui Suvorin, 112 ce-rându-i să declare din partea sa în Novoie Vremea că nimic din ce povesteşte P. V. Annenkov în Vestnik Evropî în legătură cu „chenarul” nu s-a întâmplat şi nici n-a putut să se întâmple. Mulţi oameni din generaţia lui Feodor Mihailovici (A. N. Maikov, de pildă), care-şi aminteau perfect vremurile de atunci, au fost revoltaţi de articolul lui Annenkov, şi A. S. Suvorin, pe baza scrisorii lui Feodor Mihailovici şi a mărturiilor contemporanilor, a şerifi, în legătură cu „chenarul”, două notiţe talentate (la 2 şi la 16 mai 1880) pe care le-a publicat în Novoie vremea.

Ca răspuns la dezminţirea lui Feodor Mihailovici, P. V. Annenkov a declarat în… Că s-a întâmplat o greşeală şi că pretinderea chenarului se referă la o altă lucrare a lui Feodor Mihailovici şi anume la Povestirea lui Plis-mâlkov (nu există o asemenea lucrare.). Calomnia lui Annenkov l-a revoltat atât de mult pe soţul meu, încât a decis ca la festivitatea dezvelirii monumentului lui Puşkin nici să nu-l salute, iar în cazul când Annenkov se va apropia de el să nu-i dea mâna.

Dezvelirea monumentului lui Puşkin a fost fixată pentru 25 mai, dar Feodor Mihailovici s-a gândit să plece cu câteva zile mai înainte, pentru a-şi putea procura în tihnă biletele de intrare la toate şedinţele festive; în afară de asta, ca adjunct al preşedintelui Societăţii filantropice slave, Feodor Mihailovici reprezenta această societate la festivitate şi trebuia să comande coroane pentru depunerea lor la monument.

Feodor Mihailovici a plecat pe 22 mai şi l-am condus la gară, împreună cu copiii. Îmi amintesc cu sinceră omisiune în manuscris (n. red. Ruse).

Emoţie de cuvintele pe oare mi le-a spus scumpul meu soţ la despărţire:

— Sărmana mea Anecika, şi uite-aşa n-ai reuşit să vii cu mine! Ce rău îmi pare, cât e de trist! Aş fi vrut atât de mult să te am alături!

Întristată de despărţirea care ne aştepta, dar mai ales neliniştită pentru sănătatea lui şi pentru starea lui de spirit, i-am răspuns:

— Nu mi-a fost dat, dar tu trebuie să-mi faci o plăcere – să-mi scrii neapărat în fiecare zi, şi cât mai amănunţit, ca să ştiai tot ce se petrece cu tine. Altfel, am să fiu foarte neliniştită. Îmi promiţi?

— Iţi promit, îţi promit, spunea Feodor Mihailovici, am să-ţi scriu în fiecare zi. Şi ca un om într-adevăr credincios cuvântului dat, Feodor Mihaiiovici şi-a respectat promisiunea şi mi-a scris nu o dată, ci, uneori, chiar şi de două ori pe zi, vrând mult să mă liniştească în privinţa sa şi, de asemenea, să-mi împărtăşească, aşa cum făcea de obicei, impresiile sale.

Când ne-am despărţit, ne-am gândit că absenţa lui Feodor Mihailovici nu va ţine mai mult de o săptămână: două zile pentru drumul la Moscova şi înapoi, şi cinci zile pentru acele solemnităţi la care Feodor Mihailovici trebuia neapărat să asiste. Soţul meu mi-a dat cuvântul că nu va rămâne nici o zi în plus la Moscova. S-a întâm-plat, însă, ca în loc de o săptămână, Feodor Mihailovici să lipsească douăzeci şi două de zile şi pot să spun că cele trei săptămâni cât a lipsit au reprezentat pentru mine o perioadă de temeri şi de nelinişti chinuitoare.

Trebuie să spun că la sfârşitul lui 1879, după întoarcerea sa din Ems, Feodor Mihailovici, vizitându-l pe vărul meu, doctorul M. N. Snitkin, l-a rugat să-i examineze pieptul şi să-i spună dacă tratamentul din Ems a dus la vreo ameliorare vizibilă sau nu. Ruda mea, deşi era pediatru, se pricepea şi la bolile de piept şi Feodor Mihailovici avea încredere în el ca medic, şi ţinea la el, acesta fiind un om bun şi deştept. Evident (după cum ar fi făcut orice doctor) Snitkin l-a liniştit pe Feodor Mihailovici şi i-a spus că iarna va trece uşor pentru el şi că nu e cazul să se teamă pentru sănătatea sa, numai c-ar fi totuşi necesar să ia nişte măsuri de precauţie. La întrebările mele insistente, doctorul a fost obligat să-mi mărturisească: boala a înaintat rapid şi în stadiul actual emfizemul reprezintă un pericol pentru viaţă. Mina explicat asta prin faptul că vasele mici din plămâni au devenit atât de subţiri şi de fragile, încât există Întotdeauna pericolul să se spargă în urma unui efort fizic şi de aceea l-a sfătuit pe soţul meu să nu facă mişcări bruşte, să nu ridice lucruri grele şi, în general, ne-a recomandat să-l păzim pe Feodor Mihailovici de tot felul de emoţii, plăcute sau neplăcute.

E adevărat, doctorul căuta să mă liniştească, spunân-du-mi că aceste ruperi de artere nu sunt întotdeauna mortale şi că uneori se formează un fel de „dop”, un cheag de sânge oare nu permite o mare pierdere de sânge. Puteţi să vă imaginaţi cât m-am speriat şi cu cită atenţie am început să-l înconjor pe soţul meu.

Ca să nu-l las pe Feodor Mihailovici să se ducă singur în acele familii unde ar fi putut avea întâlniri şi discuţii neplăcute, am început să mă plâng că mă plictisesc acasă şi că aş vrea să merg şi eu cu el. Feodor Mihailovici, căruia îi păruse întotdeauna rău că ies prea puţin în lume, se bucura de fiecare dată când îmi exprimam dorinţa de a-l însoţi, astfel că în iarna lui 1879, ca şi în decursul întregului an 1880, l-am însoţit adesea pe Feodor Mihailovici la diverşi cunoscuţi şi la seratele literare; mPam comandat o rochie elegantă din mătase neagră şi două bonete colorate, cu care, după cum mă asigura soţul meu, îmi stătea foarte bine. La serate şi în vizite trebuia uneori să recurg la viclenii ca să-l apăr pe Feodc-r Mihailovici de întâlniri şi discuţii neplăcute: aşa, de pildă. O rugam pe stăpâna casei să-l aşeze pe Feodor Mihailovici la masă mai departe de un anume domn sau de o anume doamnă sau îl chemam deoparte, sub un pretext plauzibil. Dacă-l vedeam că începe să se înfierbânte şi că este gata să înceapă o dispută. Într-un cuvânt, eram mereu în gardă şi din pricina aceasta ieşirile mele în lume îmi făceau prea puţină plăcere.

Şi tocmai când mă aflam în starea asta îngrozitoare de nelinişte cu privire la sănătatea lui Feodor Mihailovici. A trebuit să ne despărţim şi nu pentru o săptămână, cum mă gândisem la început, ci pentru douăzeci şi două de zile. Doamne, prin câte aim trecut atunci, văzând din scrisorile lui Feodor Mihailovici că întoarcerea lui acasă se amână tot mai mult şi că în acelaşi timp agitaţia şi emoţiile, atât de periculoase pentru el, devin tot mai mari. Mă temeam că emoţiile îi vor provoca o criză de epilepsie, poate chiar două, cu atât mai mult, cu cât nu le mai avusese de multă vreme şi, deci, puteau să survină ori-când. Îmi treceau prin cap cele mai sumbre presupuneri. Gândul că Feodor Mihailovici va trece printr-o criză de epilepsie, că, până să-şi vină în fire, va începe să mă caute prin hotel, că va fi luat acolo drept nebun şi că i se va duce vestea în toată Moscova, că nu e nimeni care să aibă grijă, după criză, de liniştea lui, că cineva ar putea să-l irite, tsă-l aducă în stare de cine ştie ce faptă necugetată, toate aceste gânduri mă chinuiau mult şi nu o dată m-am gândit să plete la Moscova şi, ascunsă de ochii lumii, să am grijă de Feodor Mihailovici. Ştiind, însă, cât va fi de neliniştit în privinţa copiilor lăsaţi doar cu dădaca, nu m-am putut decide să plec. Mi-am rugat prietenii din Moscova ca în cazul când Feodor Mihailovici va avea o criză de epilepsie să-mi telegrafieze imediat ca să plec cu primul tren. Dar trecea o zi după alta, dezvelirea monumentului se amina, situaţiile neplăcute pentru Feodor Mihailovici se înmulţeau (judecind după scrisorile sale) şi odată cu ele sporeau şi chinurile mele sufleteşti. Chiar şi astăzi, după atâta vreme, nu pot să-mi amintesc timpurile acelea fără să încerc un sentiment apăsător.

De aceeaşi perioadă ţine şi un episod, care n-ar fi meritat să fie înregistrat, dacă nu l-ar fi menţionat Feodor Mihailovici în scrisoarea pe care mi-a scris-o imediat după ce s-a întors de la şedinţa la care publicul moscovit a salutat cu atâta entuziasm cuvântul lui rostit în memoria lui Puşkin. Este vorba de cumpărarea „mânzuleţului”.

Fiul nostru cel mare, Fedea, iubea mult caii încă din copilărie şi când ne petreceam vara la Staraia Russa ne era întotdeauna teamă să nu fie lovit de vreun cal: când avea abia doi-trei ani, se smulgea din braţele bătrânei

Până să-şi vină deplin în fire după o criză de epilepsie,. Feodor Mihailovici venea întotdeauna la mine, deoarece în clipele acelea trecea printr-o groază mistică şi prezenţa unui om apropiat îl liniştea. (N. aut.) dădace, fugea la câte un cal pe care-l vedea şi-l îmbrăţişa de picior. Din fericire, erau nişte cai de la ţară, obişnuiţi să roiască în jurul lor copiii, aşa că totul se tenmina cu bine. Când băiatul a mai crescut, a început să ne roage să-i dăruim un căluţ viu. Feodor Mihailovici i-a promis cadoul, dar tot nu reuşea să i-l facă. In mai 1880, am cumpărat, absolut întâmplător, un mânz, ca mai târziu să mă căiesc amarnic. Iată ce s-a întâmplat.

Odată, dis-de-dimineaţă, m-am dus cu copiii în piaţa oraşului. Când mergeam pe splaiul râului nostru Pererâtiţa, a trecut în goană mare pe lingă noi o căruţă, mânată de un ţăran cam cherehelit. După căruţă fugea un mânz foarte frumos, ba luând-o înaintea iepei, ba rămânând în unma ei. Am admirat mânzul şi băiatul meu rwi-ia spus că un mânz ca ăsta ar vrea şi el. Când, după un sfert de ceas, ne-am apropiat de piaţă, am văzut că lingă iapă şi mânz se adunaseră câţiva ţărani care discutau aprins. Ne-am apropiat şi noi şi am auzit că ţăranul cherchelit îşi vinde mânzul „pentru piele” şi că cere patru ruble. S-au şi găsit cumpărători, dar, la rugăminţile băiatului şi din milă pentru mânzul care urma să fie omorât, i-am oferit ţăranului şase ruble şi căluţul a devenit al nostru. Neştiind nimic nici în materie de cai, nici în materie de agricultură, am început să-i întreb pe ţărani, în timp ce stăpânul mânzului a dat o fugă ca să mai ia un „întăritor”, dată mânzul va supravieţui fără mamă. Părerile erau împărţite: unii mă asigurau că nu, alţii îmi dădeau sfaturi cum anume să-l hrănesc şi-mi spuneau că, dacă va fi bine îngrijit, va ieşi din mânz un cal pe cinste. Dealtfel, nu mă mai puteam răzgândi, aşa că ne-am dus acasă, mergând după căruţă, cu mânzul alături. In aceeaşi zi i-am comunicat lui Feodor Mihailovici vestea despre cumpărătura noastră şi, ca un făcut, scrisoarea mea a sosit chiar în ziua când Feodor Mihailovici şi-a ţinut celebrul său discurs şi când toţi cei prezenţi la şedinţă l-au primit pe Feodor Mihailovici cu atâta entuziasm! După ce a citit scrisoarea mea, Feodor Mihailovici, mi-a scris la rândul lui şi în starea de exaltare în care se afla, a adăugat la sfârşit cuvintele: „sărut mân-zuleţul”, până într-atât simţea nevoia să-şi reverse asupra tuturor sentimentele sale de emoţie şi de entuziasm care-i umpleau sufletul!

R

Primele zile au trecut cu bine, căluţul bea până la cinci oale de lapte pe zi, era vesel şi alerga după copii ca un căţel. Pe urmă, însă, lucrurile au început să meargă mai prost. Feodor Mihailovici, care se pricepea la cai, găsi că mânzul are un aer „melancolic” şi trimise după veterinar. Acesta ne-a dat nişte sfaturi, probabil, însă, că era prea târziu, pentru că după trei săptămâni mânzul a murit. Copiii erau disperaţi, iar eu nu-mi puteam ierta faptul că am cumpărat mânzul. E drept, şi la un alt stăpân lnar fi aşteptat acelaşi sfârşit, numai că eu nu maş mai fi simţit atât de vinovată.

IV

ÎNTOARCEREA LUI FEODOR MIHAILOVICI DE LA MOSCOVA în sfârşit, a venit şi ziua aceea fericită care a pus capăt chinurilor mele. Pe 13 iunie, Feodor Mihailovici s-a întors la Staraia Russa şi era atât de vesel şi de mulţumit cum nu l-am văzut demult. Nu numai că n-a avut nici o criză de epilepsie la Moscova, dar, din cauza surescitării, s-a simţit tot timpul plin de energie. Povestirile lui şi întrebările mele despre cele petrecute la Moscova nu se mai terminau şi câte lucruri interesante -mi-a povestit, lucruri pe care nu le-am întâlnit mai târziu în nici o altă descriere a Sărbătoririi lui Puşkin: Feodor Mihailovici ştia într-un fel aparte să remarce totul şi să reţină în memorie pentru scurt timp amănuntele. Printre altele, Feodor Mihailovici mi-a povestit cum s-a întors la hotel de la ultima şedinţă de seară (care a încheiat toate festivităţile puşkiniene) teribil de obosit, dar şi teribil de fericit datorită admiraţiei cu care l-au înconjurat moscoviţii, luându-şi rămas bun de la el. Epuizat, Feodor Mihailovici s-a întins să se odihnească, dar mai târziu, în plină noapte, s-a dus din nou la monumentul lui Puşkin. Era o noapte caldă, dar pe stradă nu era aproape nimeni. Când a ajuns trăsura la piaţa Strastnaia, Feodor Mihailovici a ridicat cu greu uriaşa cunună de lauri care i-a fost înmânată la şedinţa de dimineaţă, după discursul pe care l-a ţinut, şi a depus-o la picioarele monumentului „marelui său dascăl” şi s-a înclinat până la pământ.

Sincera bucurie la gândul că, în sfârşit, Rusia a înţeles şi a apreciat marea însemnătate a genialului Puşkin şi că i-a înălţat în „inima Rusiei”, la Moscova, un monument, mulţumirea că el, care a fost încă din anii adolescenţei un admirator entuziast al marelui poet al poporului nostru, a avut posibilitatea prin discursul său să-: şi aducă prinosul adoraţiei sale şi, în sfârşit, încântarea pe care i-au produs-o ovaţiile entuziaste ale publicului adresate de data aceasta talentului său, toate acestea la un loc i-au dat „clipe de fericire supremă”, după spusele lui. Când îmi povestea despre impresiile sale de atunci, Feodor Mihailovici avea un aer transportat, de parcă ar fi trăit din nou clipele acelea de neuitat.

Feodor Mihailovici mi-a povestit şi despre faptul că a doua zi dimineaţă, a venit la el Panov, cel mai bun fotograf de atunci din Moscova, care l-a rugat să-i permită să-i facă un portret. Deoarece soţul meu se grăbea să părăsească Moscova, s-a dus imediat cu Panov la atelierul fotografic al acestuia. Impresiile din ajun, atât de memorabile pentru Feodor Mihadlovici, au fost întipărite pe fotografia pe care a realizat-o Panov şi, după părerea mea, este cel mai reuşit portret al său, din toate câte a avut, fiecare redând o altă stare de spirit. In acest portret am recunoscut acea expresie, pe care am remarcat-o adesea pe chipul lui Feodor Mihailovici în clipele sale de bucurie şi de fericire.

Dar n-au trecut decât vreo zece zile şi dispoziţia lui Feodor Mihailovici s-a schimbat brusc: de vină au fost ecourile publicate în ziarele pe care le citea zilnic în sala de lectură a stabilimentului balnear. Din ziare şi reviste s-a revărsat asupra lui Feodor Mihailovici o adevărată avalanşă de acuzaţii, dezminţiri, calomnii şi chiar injurii. Aceiaşi reprezentanţi ai literaturii care i-au ascultat cu atâta entuziasm Cuvântul închinat lui Puşkin şi care au fost atât de impresionaţi, incit l-au aplaudat cu căldură şi s-au dus să-i strângă mâna, aceiaşi oameni parcă şi-ar fi luat dintr-o dată, seama parcă şi-ar fi venit în fire dintr-o hipnoză şi au început să atace şi să-l în-

— Amintiri – c. 1743 jelească pe autorul cuvântării. Când citeşti recenziile vremii la Cuvântul despre Puşkin, te indignează insolenţa şi desconsiderarea autorilor lor faţă de Feodor Mihai-lovici, care nu înţelegeau că în articolele lor înjosesc un om de un uriaş talent, care lucrează de treizeci şi cinci de ani în domeniul literaturii şi care şi-a binemeritat stima şi dragostea multor zeci de mii de cititori ruşi.

Trebuie să spun că aceste atacuri nedemne, care îl supărau şi-] jigneau profund pe Feodor Mihailovici, l-au tulburat atât de mult, incit cele două crize de epilepsie presimţite de mine, n-au întârziat să se producă şi au înnegurat pentru două săptămâni mintea lui Feodor Mihailovici. In scrisoarea adresată lui Or. F. Miller, Feodor Mihailovici spunea: „Vezi bine ce-am pătimit, pentru Cuvântul meu de la Moscova, de la mai toată presa noastră: parcă aş fi comis un furt, o escrocherie sau o delapidare la vreo bancă. Nici chiar Iuhanţev n-a fost în halul ăsta împroşcat cu noroi.” 113

Da, multe, prea multe neplăceri a trebuit să îndure Feodor Mihailovici de la confraţii săi întru literatură!

Feodor Mihailovici nu s-a considerat, totuşi, învins şi neavând posibilitatea să răspundă la toate atacurile, a hotărât să aplice acelui om, pe care putea să-l considere un adversar demn de el – este vorba de A. D. Gnadovski, profesor al Universităţii din S.-Petersburg, şi de articolul său Visuri şi realitate (Golos, 1880, nr. 174). Răspunsul său Feodor Mihailovici l-a publicat în unicul număr al Jurnalului unui scriitor pe anul 1880 şi tot acolo şi-a publicat şi Cuvântul despre Puşkin, tipărit iniţial în Mos-kovskie vedomosti şi cerut insistent de cititori. Pentru publicarea acestui număr a trebuit să plec pentru trei zile în capitală. „Jurnalul”, cu articolul „Puşkin” şi cu riposta adresată lui Gradovski a avut un succes colosal şi şase mii de exemplare au fost vândute chiar în timpul şederii mele la Petersburg, aşa că a trebuit să comand o

A doua ediţie, de data aceasta într-un tiraj sporit, ediţie ce s-a vândut integral, toamna.

După ce a răspuns criticilor, Feodor Mihailovici s-a mai liniştit întrucâtva şi a încaput să lucreze la finalul romanului Fraţii Karamazov. I-a mai rămas să scrie toată partea a patra a romanului, cam douăzeci de coli de autor, şi trebuia neapărat să termine până în octombrie, deoarece ne gândeiam să publicăm romanul într-o ediţie separată. Ca să poată munci mai comod, am rămas la Sta-raia Russa până la sfârşitul lui septembrie, fapt pe care, dealtfel, nu l-am regretat, deoarece a fost o toamnă minunată.

Când ne-am întors la Petersburg, Feodor Mâhailovici a trebuit să citească la câteva serate literare. Preşedintele de atunci al Fondului literar, V. P. Gaevski, care a asistat la Festivitatea dezvelirii monumentului lui Puşkin şi care a auzit la una din serate cum a citit Feodor Mihailovici poezia lui Puşkin Prorocul, l-a înduplecat pe Feodor Mihailovici să citească aceeaşi poezie la o serată literară în folosul Fondului, în ziua de 19 octombrie, ziua sărbătoririi liceului. Lectura a fost un adevărat triumf pentru Feodor Mihailovici: când a terminat de citit Prorocul, se părea că zidurile Societăţii urbane de Credit se cutremurau de aplauze. Trebuie să recunosc că a fost într-adevăr o recitare de mare clasă, care a lăsat spectatorilor o impresie de neşters. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni care şi după douăzeci de ani îşi aminteau cât de impresionant citea Feodor Mihailovici această minunată poezie. Aproape la toate lecturile care au urmat în 1880, publicul cerea neapărat ca Feodor Mihailovici să citească Prorocul.

Succesul lecturii literare din 19 octombrie 1880, datorat mai ales, participării lui Feodor Mihailovici, a fost atât de mare, incit preşedintele Fondului literar a hotărât să repete această lectură după o săptămână, pe 26 octombrie. De data aceasta ovaţiile adresate lui Feodor Mihailovici au atins apogeul: publicul aplauda, îl rechema pe Feodor Mihailovici şi-l ruga să mai citească o dată Prorocul, iar mai târziu l-a aşteptat pe scară şi l-a condus cu aplauze până la ieşire. De astă dată succesul a fost colosal şi Feo-dor Mihailovici a fost profund mişcat de entuziasta manifestare a publicului nostru, destul de rece în general. Fondul literar a organizat o seară literară pe 26 octombrie 1880, tot cu participarea lui Feodor Mihailovici. Au urmat lecturile lui Feodor Mihailovici în folosul studenţilor Universităţii din Sankt-Petersburg, pe 30 noiembrie, în folosul Societăţii de ajutorare a studenţilor Universităţii din Petersburg, pe 14 decembrie şi, în sfâr-şit, în folosul azilului Sf. Xenia, în casa contesei Meng-den, pe 22 decembrie. La ultima lectură, în pauză, Feodor Mihailovici a fost invitalt, la dorinţa împărătesei Măria Feodorovna, în apartamentul ei personal, şi împărăteasa i-a mulţumit pentru participare şi a purtat o lungă discuţie cu el.

Participarea la seratele literare îl atrăgea mult pe Feodor Mihailovici, iar ovaţiile care-i însoţeau lecturile îi erau dragi şi plăcute, din păcate, însă, îl tulburau mult şi-i răpeau din puteri, care şi aşa îi erau vlăguite.

În ultimele ierni ale vieţii sale, inimosul nostru tineret l-a îndrăgit într-un mod deosebit pe Feodor Mihailovici. I se trimiteau mereu invitaţii la concertele şi balurile organizate în instituţiile de învăţământ superior. La aceste concerte Feodor Mihailovici era întotdeauna înconjurat de multă lume; tineretul umbla în grupuri după el, îi punea tot felul de întrebări, la care Feodor Mihailovici trebuia să răspundă aproape cu câte o cuvân-tare; uneori, intra într-o dispută aprinsă cu studenţii care îi ascultau cu mult interes replicile. Acest contact viu cu tineretul – care-i iubea şi-i aprecia talentul – îl atrăgea mult pe Feodor Mihailovici; de la aceste discuţii, se întorcea întotdeauna foarte obosit fizic, dar plăcut surescitat, şi-mi povestea mie (care stăteam de obicei deoparte, deşi în apropierea lui) amănuntele acestor discuţii pline de interes pentru el.

La începutul lui decembrie 1880, a ieşit de sub tipar, într-o ediţie separată, romanul Fraţii Kararnazov, într-un tiraj de trei mii de exemplare. Ediţia aceea a avut un succes uriaş şi în câteva zile publicul a cumpărat jumătate din exemplare. Desigur, interesul viu pe care l-a stârnât noul său roman l-a impresionat pe Feodor Mihailovici. Acesta a fost, se poate spune, cel din urmă prilej de bucurie din viaţa lui, atât de bogată în tot felul de necazuri.

Feodor Mihailovici a citit (un fragment din Suflete moarte). N. aut.)

Partea a unsprezecea MOARTEA. ÎNMORMÂNTAREA

Prin firea sa, Feodor Mihailovici era un om deosebit de muncitor. Cred că şi dacă ar fi fost bogat şi n-ar fi trebuit să se îngrijească de mijloacele de existenţă, nici atunci n-ar fi stat degeaba şi şi-ar fi găsit mereu teme pentru neobosita lui muncă literară.

Spre sfârşitul anului 1880, am terminat cu toate datoriile, care ne-au chinuit atâta vreme, şi mai aveam la redacţia revistei Russki vestnik nişte bani de primit (în jur de cinci mii de ruble). Deşi nu mai exista o nevoie imperioasă de a începe din nou lucrul, Feodor Mihailovici n-a vrut să se odihnească. A hotărât să editeze din nou Jurnalul unui scriitor, deoarece în anii din urmă, nişte ani tulburi, a acumulat multe gânduri care-l nelinişteau, gânduri cu privire la situaţia politică a Rusiei şi pe care nu le putea expune liber decât în propria sa irevdstă. În afară de asta, marele succes al unicului număr al Jurnalului unui scriitor din 1880 ne-a dat speranţa că o reeditare va fi binevenită pentru un cerc mare de cititori, iar Feodor Mihailovici ţinea mult la răspândirea ideilor sale. Intenţia lui era să editeze Jurnalul unui scriitor timp de doi ani, iar după aceea să scrie cartea a doua a Fraţilor Karamazov, unde să reia destinul eroilor din prima carte, dar după un răstimp de douăzeci de ani, aproape în zilele noastre, după ce ar fi trecut prin multe încercări. După relatările şi notiţele sale, planul pe care l-a schiţat Feodor Mihailovici pentru viitorul său roman, era deosebit de interesant şi putem într-adevăr să regretăm că romanul n-a putut fi realizat.

Anunţul pentru începerea abonamentelor la Jurnalul unui scriitor a avut succes şi spre douăzeci ianuarie am avut în jur de… Abonaţi.

Feodor Mihailovici a avut întotdeauna bunul obicei de a nu socoti banii de pe abonamente drept banii lui până nu-i va satisface pe abonaţi, aşa că a deschis la Banca de Stat un cont pe numele său, unde am şi depus banii rezultaţi de pe abonamente. Datorită acestei împrejurări aveam posibilitatea, la nevoie, să înapoiez imediat abonaţilor banii pe care ni-i trimiseseră.

În prima jumătate a lunii ianuarie, Feodor Mihailovici s-a simţit excelent, i-a vizitat pe cunoscuţi şi a acceptat chiar să joace într-un spectacol de familie, care trebuia să aibă loc la contesa S. A. Tolstaia la începutul lunii următoare. Era vorba de reprezentarea a două, trei scene din trilogia contelui A. K. Tolstoi şi Feodor Mihailovici urma să joace rolul schimnicului din Moartea lui Ioann cel Groaznic.

Crizele: de epilepsie nu l-au mai chinuit de trei luni de zile şi înfăţişarea lui veselă şi vioaie ne dădea speranţe că iarna va trece cu bine. De la mijlocul lui ianuarie, Feodor Mihailovici a început să lucreze la numărul din ianuarie al Jurnalului unui scriitor, în care ar fi vrut să-şi expună gândurile şi dorinţele în legătură cu Zemski sobor. Tema articolului era de aşa natură, încât exista riscul ca cenzura să nu-l aprobe şi asta îl neliniştea mult pe Feodor Mihailovici. De aceste griji ale lui Feodor Mihailovici a aflat, prin contesa S. A. Tolstaia, Nikolai Sawici Abaza, care tocmai fusese numit preşedinte al comitetului de cenzură şi care a cerut să i se transmită lui Feodor Mihailovici că n-are motive să se neliniştească, deoarece el însuşi, Abaza, va fi cenzorul articolului. Pe 25 ianuarie, articolul a fost predat la tipografie pentru cules, aşa că n-a mai rămas decât să-i facem corectura, să-l înaintăm cenzorului şi să-l tipărim, astfel, încât Jurnalul să poată ieşi în ultima zi a lunii.

Pe 25 ianuarie a fost duminică şi am primit multe vizite. A venit profesorul Or. F. Miller, care l-a rugat să citească pe 29 ianuarie, ziua morţii lui Puşkin, la o seOmisiune în manuscris (n. red. Ruse).

Rată literară dată în folosul studenţilor. Neştiind care va fi soarta articolului său despre Zemski sobor şi dacă nu va trebui cumva să fie înlocuit cu un altul, Feodor Mihai-lovici a refuzat la început să participe la serată, dar apoi a acceptat. După cum au remarcat toţi oaspeţii noştri, Feodor Mihailovici era pe deplin sănătos şi vesel şi nimic nu prevestea cele ce s-au petrecut după numai câte-va ore.

A doua zi, pe 26 ianuarie, Feodor Mihailovici se sculă, ca de obicei, la unu, şi când am venit în cabinetul lui, mi-a spus -că noaptea i s-a întâmplat un mic incident: i-a căzut tocul pe jos şi s-a rostogolit sub etajeră (iar Feodor Mihailovici ţinea mult la tocul acela, deoarece îi servea, în afară de scris, şi la umplerea ţigărilor) şi ca să-şi scoată tocul, a dat la o parte etajera. Probabil că etajera era grea şi Feodor Mihailovici a făcut un efort, care i-a pricinuit ruperea unei artere pulmonare şi o hemoragie pe gură, dar deoarece aceasta n-a fost prea puternică, el nu i-a acordat nici o importanţă şi nici măcar n-a considerat necesar să mă trezească în toiul nopţii. M-am alarmat teribil şi l-am trimis pe Piotr, băiatul care lucra la noi, la doctorul I. B. von Bretzel, medicul curant, cu rugămintea de a veni imediat. Din nefericire, doctorul plecase la bolnavi şi nu putea veni decât după ora cinci.

Feodor Mihailovici era absolut liniştit, vorbea şi glumea cu copiii şi se apucă să citească Novoie vremea. Pe la ora trei ne vizită un domn, un om foarte de treabă şi pe care soţul meu îl simpatiza, care avea, însă, un mare cusur – se certa teribil întotdeauna. Au început să discute despre articolul din viitorul număr al Jurnalului, interlocutorul se apucă să demonstreze nu ştiu ce, Feodor Mihailovici, oarecum surescitat de hemoragia de peste noapte, îi replică şi se porni o dispută încinsă. Încercările mele de a-i opri n-au avut succes, deşi i-am spus de două ori oaspetelui că Feodor Mihailovici nu se simte prea bine şi că-i face rău să vorbească mult şi tare. În sfârşit, pe la cinci, musafirul a plecat şi ne pregăteam să ne aşezăm la masă, când, brusc, Feodor Mihailovici se lăsă pe divanul său şi după câteva minute am văzut. Spre groaza mea, că bărbia soţului meu se umpluse de sânge, care se prelingea în şuviţă subţire pe barba lui.

Am strigat şi la chemarea mea au venit în fugă copiii şi servitorii. Feodor Mihailovici, însă, nu era speriat, dimpotrivă, ne ruga, pe mine şi pe copii, care începuseră să plângă, să ne liniştim, i-a dus pe copii la birou şi le-a arătat numărul recent din revista Strekoza, unde era o caricatură cu doi pescari, oare se încurcaseră în năvod şi căzuseră în apă. Le-a şi citit copiilor poezia şi a făcut-o atât de amuzant, încât copiii s-au liniştit. A mai trecut în linişte aproape o oră până să vină doctorul după care am trimişi din nou. Când acesta a început să-l examineze pe bolnav şi să-i ciocănească pieptul, hemoragia s-a repetat atât de puternic, că Feodor Mihailovici şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit, primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost:

— Ania, te rog, cheamă imediat preotul, vreau să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc.

Deşi doctorul ne asigurase că pericolul nu e mare, ca să-l liniştesc pe bolnav i-am satisfăcut rugămintea. Locuiam pe lângă biserica Vladimirskaia şi preotul Megorski, pe care l-am invitat, a venit după o jumătate de ceas. Feodor Mihailovici l-a primit liniştit şi binevoitor, s-a spovedit îndelung şi s-a împărtăşit. După ce a plecat preotul, am intrat cu copiii în cabinet, pentru a-l felicita pe Feodor Mihailovici cu prilejul primirii sfintelor taine. El ne-a binecuvâintat şi ne-a cerut să trăim în pace, sa ne iubim unul pe altul, iar copiilor să mă iubească şi să aibă grijă de mine. După ce i-a rugat pe copii să plece, mi-a mulţumit pentru fericirea pe care i-am dăruit-o şi m-a rugat să-l iert dacă rana supărat cu ceva. Stăteam mai mult moartă decât vie şi naveam putere să-i răspund nimic. Intră doctorul, îl culcă pe bolnav pe divan, îi interzise să se mişte şi să vorbească, şi-mi ceru imediat să trimit după alţi doi medici; unul era un cunoscut de-al său, A. A. Pfeifer, iar celălalt era profesorul D. I. Koşlakov pe care soţul meu îl consulta uneori. Koşlakov, care a înţeles din bileţelul doctorului von Bretzel că starea bolnavului e gravă, a venit imediat. De data aceasta bolnavul n-a mai fost deranjat pentru un nou examen şi Koşlakov îşi exprimă părerea că, întrucât a curs relativ puţin sânge (cam două pahare în cele trei hemoragii), există şansa să se formeze un „dop” şi atunci va începe procesul de vindecare. Doctorul von Bretzel a petrecut toată noaptea Ungă patul lui Feodor Mihadlovici, care, după cât se părea, dormea liniştit. Spre dimineaţă am adormit şi eu.

Toată ziua de 27 ianuarie a trecut în linişte: hemoragia nu s-a mai repetat, Feodor Mihailovici părea liniştit, li revenise buna dispoziţie, m-a rugat să-i chem pe copii şi chiar a vorbit cu ei în şoaptă. In timpul zilei a început să se agite pentru Jurnal, a venit paginatorul de la tipografia lui Suvorin şi a adus ultima corectură. Erau şapte rânduri în plus care trebuiau scoase pentru ca materialul să încapă în două coli de tipar. Feodor Mihailovici se alarmă, dar i-am propus să scoatem câteva rânduri de la începutul articolului şi soţul meu acceptă. L-am reţinut pe paginator pentru o jumătate de oră şi după două corecturi făcute de mine, pe care i le-am citit lui Feodor Mihailovici, lucrurile s-au aranjat. Aflând de la paginator că revista a fost trimisă în şpalt lui N. S. Abaza şi că acesta i-a dat drumul, Feodor Mihailovici s-a liniştit.

Între timp, vestea gravei îmbolnăviri a lui Feodor Mihailovici se răspândise în oraş şi de pe la ora două începu să sune mereu clopoţelul de la uşă, pe care a trebuit, în cele din urmă, să-l legăm: veneau cunoscuţi şi necunoscuţi să se intereseze de sănătatea lui, se aduceau scrisori de simpatie, veneau telegrame. Accesul la bolnav era interzis şi eu ieşeam doar pentru două-trei minute ca să comunic cunoscuţilor în ce stare se găseşte. Feodor Mihailovici era extrem de mulţumit de această atenţie şi simpatie generală, îmi punea întrebări în şoaptă şi chiar îmi dictă câteva cuvinte de răspuns la o scrisoare deosebit de caldă. A venit profesorul Koşlakov, a găsit că starea bolnavului s-a ameliorat mult şi i-a dat speranţă bolnavului că după o săptămână va putea să se dea jos din pat şi că după alte două săptămâni se va întrema cu totul. I-a spus bolnavului să doarmă câit se poate mai mult, aşa că ne-am culcat cu toţii destul de devreme. Deoarece noaptea precedentă am moţăit în fotoliu, pentru noaptea asta mi s-a aşternut o saltea pe jos, lingă divanul lui Feodor Mihailovici, ca să-i fie mai uşor să mă cheme. Obosită de noaptea nedormită şi de agitaţia de peste zi, am adormit imediat. Noaptea m-am sculat de câteva ori şi la lumina veiozei am văzut că dragul meu bolnav doarme liniştit. M-am trezit pe la şapte dimineaţa, şi mi-am dat seama că soţul meu se uită la mine.

— Cum te simţi, dragule? L-am întrebat, aplecându-mă spre el.

— Ştii, Ania, îmi spuse Feodor Mihailovici aproape în şoaptă, nu dorm de trei ore şi mă tot gândesc, dar abia acum mi-am dat limpede seama că am să mor astăzi.

— Dragul rneu, ce gânduri sunt astea? Îi spuneam eu, cuprinsă de o nelinişte îngrozitoare. Doar te simţi mai bine acum, sângele nu mai curge, probabil că s-a format un „dop”, cum spunea Koşlakov. Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai chinui cu asemenea gânduri, o să mai trăieşti, te rog să mă crezi!

— Nu, ştiu că astăzi trebuie să mor. Aprinde lumî-narea, Ania, şi dăi Evanghelia.

Era Evanghelia care-i fusese dăruită lui Feodor Mihailovici la Tobolsk (când pleca la ocnă) de soţiile decembriştilor (P. E. Annenkov, fiica ei Olga Ivanovna, N. D. Mu-raviova-Apostol, Fonvizina). Ele lnau convins pe supraveghetorul închisorii să le permită să se vadă cu condamnaţii politici, care veniseră atunci, au petrecut o oră cu ei şi „i-au binecuvântat pentru drumul lor lung şi au dăruit fiecăruia dintre ei câte o Evanghelie, singura carte permisă în închisoare”. Feodor Mihailovici nu s-a despărţit de cartea asta sfântă în toţi cei patru ani pe care i-a petrecut la ocnă. Mai târziu, era pusă întotdeauna la vedere, pe masa de lucru a soţului meu, şi adesea, când se gândea la ceva sau era cuprins de o îndoială, deschidea la întâmplare Evanghelia şi citea ceea ce era tipărit pe prima pagină (din stânga). Şi acum Feodor Mihailovici a vrut să-şi verifice îndoielile cu Evanghelia. Deschise chiar el cartea sfântă şi mă rugă să citesc.

Oameni de demult, Jurnalul unui scriitor, 1873. (N. aut.)

Cartea s-a deschis la Evanghelia după Matei, v. 14-15: „Ioann însă îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând. Isus a zis către el: Nu Mă opri, că aşa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr”.

— Auzi – „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor, spuse soţul meu şi închise cartea.

Nu mi-am putut opri lacrimile. Feodor Mihailovici începu să mă liniştească, îmi spunea vorbe pline de tandreţe, îmi mulţumea pentru viaţa fericită pe care a trăit-o alături de mine. Îmi încredinţa copiii, îmi spunea că are încredere în mine şi că speră că am eă-i iubesc mereu şi că am să am grijă de ei. Apoi mi-a spus. Cuvintele pe care puţini soţi pot să le spună soţiilor lor după o căsnicie de paisprezece ani:

— Ţine minte, Ania, te-am iubit întotdeauna cu pasiune şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar în gând!

Am fost emoţionată până în adâncul sufletului de cuvintele sale, dar şi îngrozitor de alarmată de teamă ca emoţia să nu-i facă rău. li imploram să nu se gândească la moarte, să nu ne întristeze cu îndoielile sale, îl rugam să se odihnească, să doarmă. Soţul meu mă ascultă, încetă să mai vorbească, dar după aerul său împăcat cu toate

Ne-am permis să înlocuim din versiunea românească a Evangheliei după Matei (Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1968) cuvintele „lasă acum” cu cuvintele „nu Mă opri” pentru a fi în consens cu citatul evanghelic din textul Amintirilor. (N. tr.)

În Evanghelia editată în cel de al treilea deceniu al secolului trecut e scris „nu Mă opri”, în ediţiile mai noi s-a înlocuit cu cuvântul „lasă”. Acesta este locul care în ediţiile ulterioare ale Evangheliei este expus cu următoarele cuvinte „Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă sa fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Isus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr.”

Cuvintele Evangheliei, revelate lui Feodor Mihailovici în ziua morţii sale, au avut un sens şi o însemnătate profundă pentru viaţa noastră. Chiar dacă soţul meu s-ar fi întremat pentru un timp, însănătoşirea lui ar fi fost de scurtă durată: ştirea despre crima din 1 martielu, l-ar fi zguduit, fără îndoială profund, pe el care îl diviniza pe ţarul eliberator al ţăranilor şi fără îndoială artera abia vindecată ar fi plesnit din nou şi Feoera limpede că gândul morţii nu-l părăsise şi că trecerea într-o altă lume nu-l speria.

Pe la nouă dimineaţa, Feodor Mihailovici adormi liniştit, ţinându-mă în continuare de mână. Stăteam fără să mă mişc, de teamă să nu-l trezesc. La unsprezece, însă, soţul meu se trezi brusc, se ridică puţin de pe pernă şi hemoragia reîncepu. Eram disperată, deşi mă străduiam din toate puterile să par calmă şi-l încredinţam pe bolnav că n-a curs mult sânge şi că, probabil, ca şi acum două zile se va forma un „dop”. La cuvintele mele liniştitoare, Feodor Mihailovici doar clătină trist din cap, convins parcă întru totul că prevestirea morţii se va realiza chiar în aceeaşi zi.

În timpul zilei, au început eă vină din nou rudele, cunoscuţii, necunoscuţii, au început să curgă din nou scrisori şi telegrame. A venit fiul vitreg al lui Feodor Mihailovici, pe care l-am înştiinţat în ajun, printr-o scrisoare, despre îmbolnăvirea soţului meu. Pavel Alexandrovici a vrut neapărat să intre la bolnav, doctorul, însă, nu l-a lăsat. Feodor Mihailovici l-a zărit, s-a tulburat şi mi-a spus: „Nu-l lăsa, Ania, să intre la mine, o să mă indispună”.

Intre timp, P. A. Isaev se agita mult şi spunea tuturor celor veniţi să se intereseze de starea lui Feodor Mihaidor Mihailovici ar fi murit. Desigur, moartea lui, chiar şi într-o vreme tulbure, ar fi produs o mare impresie, dar nu o impresie atât de covârşitoare cum a produs-o atunci: întreaga stare de spirit a societăţii s-ar fi aflat prea mult sub imperiul gândurilor despre atentat şi despre complicaţiile ce se ivesc într-un moment atât de tragic în viaţa statului. În ianuarie 1881, când viaţa ţării părea a decurge liniştit, moartea soţului meu a fost „un eveniment social”: au deplâns-o oamenii cu cele mai diverse convingeri politice, din cele mai diferite pături sociale. Neobişnuita solemnitate a procesiunii şi a înmormântării lui Feodor Mihailovici a atras o mare masă de cititori şi de admiratori din rândul oamenilor indiferenţi faţă de literatura rusă şi astfel ideile soţului meu au căpătat o răspândire mult mai mare şi o apreciere demnă de talentul său.

După moartea generosului ţar-eliberator, se prea poate ca nici familia noastră să nu se fi bucurat de generozitatea imperială, iar această generozitate a înfăptuit visul dintotdeauna al soţului meu – ca ai noştri copii să-şi facă studiile şi să poată deveni mai târziu slujitori folositori ai ţarului şi ai ţării. (N. aut.) lovici, că „tata” nu şi-a făcut testamentul şi că trebuie adus un notar, ca Feodor Mihailovici să poată da personal dispoziţii privitoare la averea lui. Profesorul Koşlakov, venit să viziteze bolnavul, aflând de la fiul vitreg intenţia acestuia de a aduce un notar, s-a împotrivit categoric, spunând că bolnavul trebuie cruţat, că o asemenea întrevedere ar cere bolnavului să dea dispoziţii şi explicaţii, şi nu ar putea deeât să-i întărească convingerea că va muri în curând, iar în starea lui orice emoţie poate să-l omoare.

În fond, testamentul nici nu era necesar: Feodor Mihailovici mi-a dăruit încă în 1873 drepturile asupra lucrărilor sale. In afara celor cinci mii de ruble, rămase la redacţia revistei Russki vestnik, Feodor Mihailovici nu mai avea nimic, iar moştenitorii acestei mici sume eram noi, adică copiii şi cu mine.

Toată ziua nu m-am depărtat nici pentru o clipă de soţul meu; el mă ţinea de mână şi-mi spunea în şoaptă: „Sărmana… Scumpa mea… Cu ce te las… Biata de tine, ce viaţă grea te aşteaptă!”

Eu îl linişteam, îl mângâiam cu speranţa însănătoşirii, dar era limpede că el însuşi nu avea această speranţă şi că-l chinuia gândul că-şi lasă familia aproape fără mijloace de existenţă. Pentru că cele patru-einci mii care se păstrau la redacţia revistei Russki vestnik reprezentau singura noastră avere.

De câteva ori îmi spuse în şoaptă: „Cheamă-i pe copii”. Eu îi chemam, soţul meu le întindea obrazul, ei îl sărutau şi, la dispoziţia doctorului, ieşeau imediat din cameră, iar Feodor Mihailovici îi petrecea cu o privire tristă. Cam cu două ore înainte de a muri, când au venit copiii la chemarea lui, Feodor Mihailovici a spus ca Evanghelia lui să fie dată fiului nostru Fedea.

În cursul zilei s-au perindat pe la noi o mulţime de oameni, dintre cei mai diferiţi, la care nici n-am ieşit. A venit Apollon Nikolaeviei Maikov şi a vorbit un timp cu Feodor Mihailovici, oare-i răspundea în şoaptă.

În jurul orei şapte, s-a adunat la noi o mulţime de lume în salon şi în sufragerie şi-l aşteptau pe Koşlakov,. Care ne vizita la acea oră. Deodată, fără vreo cauză aparentă, Feodor Mihailovici tresări, se ridică puţin de pe divan şi o şuviţă de sânge îi înroşi faţa. Asm început să-i dăm bucăţele de gheaţă, hemoragia, însă, nu se oprea. Cam atunci a venit din nou Maikov cu soţia şi buna Anna Ivanovna a hotărât să se ducă după doctorul N. P. Cerepnin. Feodor Mihailovici era fără cunoştinţă, copiii şi cu mine stăteam în genunchi la căpătâiul lui şi plângeam, abţinându-ne din toate puterile să izbucnim în hohote de plâns, deoarece doctorul ne prevenise că auzul este ultimul simţ care-l părăseşte pe om şi orice tulburare a liniştii poate să întârzie agonia şi să prelungească suferinţele muribundului. Îl ţineam pe soţul meu de mână şi simţeam cum pulsul îi slăbeşte tot mai mult. La ora opt şi treizeci şi opt de minute seara Feodor Mihailovici a trecut în eternitate. Doctorul N. P. Cerepnin a putut doar să surprindă ultimele bătăi ale inimii.

Când totul s-a sfârşit, eu şi copiii mei ne-am dat frâu liber durerii: am plâns, am plâns în hohote, spuneam nu ştiu ce cuvinte, sărutam faţa şi mâinile, calde încă, ale scumpului nostru decedat; de toate acestea îmi amintesc vag, ştiu, însă, că un lucru l-am înţeles – că din clipa aceea s-a terminat viaţa mea personală, plină de o ne-sfârşită fericire, şi că sufleteşte am rămas singură pentru totdeauna. Pentru mine, oare lam iubit atât de profund şi de fierbinte pe soţul meu şi oare eram atât de mândră de dragostea, prietenia şi stima acestui om rar iprin marile sale calităţi morale, pierderea lui era de neînlocuit. În clipele acelea, într-adevăr îngrozitoare, ale despărţirii, mi se părea că nu voi supravieţui morţii soţului meu, că inima nu-mi va rezista (atât de tare bătea în piept) sau -că am să-mi pierd minţile.

Desigur, aproape orice om a suferit în decursul vieţii pierderea unor fiinţe dragi şi apropiate şi durerea profundă a despărţirii este de înţeles. Dar în cele mai multe cazuri, în aceste clipe de neuitat oamenii îşi trăiau durerea în familie, înconjuraţi de cei dragi şi apropiaţi şi puteau să-şi exprime sentimentele care-i tulburau fără

Cineva dintre cei care au fost atunci (mi se pare că Mar-kevici) a notat clipa exactă a morţii. (N. aut.)

N. P. Cerepnin îmi spunea cu mulţi ani mai târziu că păstrează stetoscopul de atunci ca pe o relicvă. (N. aut.) jenă şi fără reţineri. N-am avut parte de această mare mângâiere: scumpul meu soţ a murit în prezenţa unei mulţimi de oameni, unii dintre ei nutreau faţă de el sentimente profunde, alţii, însă, erau absolut indiferenţi şi faţă de el şi faţă de nesfârşita durere a familiei noastre, văduvite. Ca să-mi sporească parcă suferinţa, printre cei prezenţi s-a aflat şi scriitorul Bol. M. Markevici, care nu ne vizitase niciodată şi care a venit atunci la rugămintea contesei S. A. Tolstaia, pentru a afla ce spune doctorul despre starea lui Feodor Mihailovici. Cunoscându-l pe Markevici, am fost convinsă că nu se va abţine şi va descrie într-un articol ultimele clipe ale soţului meu şi mi-a părut într-adevăr rău că moartea fiinţei celei mai dragi nu s-a petrecut în linişte, în mijlocul celor cu adevărat devotaţi. Temerile mele s-au adeverit: a doua zi am aflat cu mâh-nire că Markevici a trimis la Moskovskie vedomosti o descriere „artistică” a tristului eveniment. După două, trei zile am citit şi eu articolul (Moskovskie vedomosti. nr. 32) şi n-am recunoscut multe din faptele cuprinse acolo. Nu mi-am recunoscut nici cuvintele pe oare, chipurile, le-aş fi spus în acele clipe nesfârşit de triste, atât de puţin corespundeau ele firii mele, ca şi stării mele sufleteşti de atunci.

Dar Domnul cel milostiv mi-a trimis şi o mângâiere: în seara aceea de durere, în jurul orei zece, a venit fratele meu Ivan Grigorievici Snitkin. Venise de la ţară la Moscova pentru nişte treburi şi chiar când se pregătea să plece acasă, i-a dat prin gând deodată, fără nici un motiv anume, să vină până la Petersburg, să ne vadă. A citit, e drept, într-un ziar despre îmbolnăvirea lui Feodor Mihailovici, dar n-a acordat prea mare importanţă ştirii, crezând că a avut loc o dublă criză de epilepsie, prin care trecea uneori soţul meu. Trenul a întârziat şi fratele meu şi-a reţinut o cameră la hotel, urmând să ne viziteze seara. Când a ajuns la intrarea casei noastre, a remarcat cu uimire că toate ferestrele apartamentului nostru erau puternic luminate, iar lângă poartă stăteau doi, trei indivizi suspecţi, îmbrăcaţi cu sumane lungi. Unul dintre indivizi a fugit pe scări după fratele meu şi a început să-i spună în şoaptă:

— Domnule, fiţi bun, vă rog, faceţi în aşa fel ca să primesc eu comanda, vă rog frumos…

— Ce anume, ce comandă? Întrebă fratele meu care nu pricepea nimic.

— Noi suntem cu coşciugele, de la antrepenorul cutare, e vorba de comanda unui coşciug.

— Dar cine a murit aici? Întrebă maşinal Ivan Grigorievici.

— Nu ştiu ce scriitor, am uitat cum îl cheamă, mi-a spus portarul…

Fratelui meu, după cum mi-a spus mai târziu, i-a îngheţat sângele în vine, a fugit pe scări şi a dat buzna în antreul deschis, în care erau câţiva oameni. După ce şi-a aruncat şuba, s-a grăbit să se ducă în cabinet, unde se răcea încet pe divan trupul lui Feodor Mihailovici.

Eu stăteam în genunchi lângă divan şi când l-am văzut intrând pe fratele meu, m-am aruncat plângând în întâmpinarea lui. Ne-am îmbrăţişat cu putere şi l-am întrebat: „De la cine ai aflat, Vanea, că a murit Feodor Mihailovici?” uitând cu totul că fratele meu nu locuieşte la Petersburg, că se afla cu treburi la Moscova şi că nu putea să afle şi să vină atât de repede. Am fost, probabil, atât de năucită de durere şi de moartea neaşteptată a lui Feodor Mihailovici (abia în ajun încă prof. Koşlakov mi-a insuflat o speranţă fermă în însănătoşirea soţului meu), încât am pierdut orice capacitate de a judeca limpede.

Socotesc că sosirea fratelui meu într-o clipă atât de tristă a fost o dovadă a milei cereşti: nu mai spun că prezenţa fratelui iubit, a sincerului meu prieten, a constituit o oarecare mângâiere pentru mine, dar aveam, în sfârşit, lângă mine un om apropiat şi devotat, căruia puteam să-i cer un sfat şi să-i încredinţez toate acele griji mărunte, dar numeroase, legate de înmormântare. Mulţumită fratelui meu am fost, eliberată de toate aceste treburi şi scutită de multe lucruri neplăcute şi grele în zilele acelea de tristeţe.

Scara de 28 ianuarie, ca şi următoarele patru zile (29 ianuarie-1 februarie) mi-au rămas întipărite în minte ca un coşmar copleşitor. Multe din cele întâmplate se conturează limpede în mintea mea, multe, însă, mi-au dispărut cu totul din amintire, iar multe lucruri le ştiu

— Amintiri – c. 1743 numai din povestirile altora. Ţin minte, de pildă, că în aceeaşi seară, la douăsprezece, a venit la noi A. S. Su-vorin, extrem de mâhnit de moartea soţului meu, pe eare-l iubea şi-l stima mult. Vizita sa de seară Suvorin a descris-o în Novoie vremea.

Pe la unu noaptea, toate pregătirile necesare au fost terminate şi scumpul nostru răposat odihnea pe catafalc, în mijlocul cabinetului său. La căpătâiul lui stătea o etajeră cu o icoană şi o candelă aprinsă. Chipul îi era liniştit şi aveai impresia că doarme şi zânibeşte prin vis unui „mare adevăr” pe care l-a descoperit.

Pe la miezul nopţii, toţi străinii au plecat. Mi-am culcat copiii, oare au plâns toată seara, îndureraţi de moartea tatălui lor, şi noi trei (mama, fratele şi cu mine) am putut să stăm în linişte lângă trupul celui adormit întru Domnul. Cu un sentiment de împăcare îmi aduc aminte de această ultimă noapte, când scumpul meu soţ a mai aparţinut familiei sale şi am mai putut, fără martori, fără jenă şi fără reţineri, să-mi manifest durerea, să plâng în voie, să mă rog fierbinte pentru mântuirea sufletului celui răposat şi să-i cer iertare răposatului pentru acele mici necazuri, inevitabile într-o viaţă de familie, pe care poate, fără să-mi dau seama, i le-am pricinuit, lui, omului pe care l-am iubit atât de profund.

Fratele meu a stat cu mine lingă sicriu până la patru dimineaţa când cu greu m-a convins să mă duc să mă culc, spunându-mi că trebuie să-mi refac forţele pentru inevitabilele emoţii din ziua următoare.

Pe 29 ianuarie, în jurul orei unsprezece, a venit la mine un domn, cu o înfăţişare foarte respectabilă, din partea ministrului de interne de atunci, contele Leris-Me-likov. După ce mi-a transmis din partea contelui condoleanţe pentru pierderea suferită, funcţionarul mi-a spus că i s-a încredinţat să-mi transmită o sumă de bani pentru înmormântarea răposatului meu soţ. Nu ştiu despre ce sumă de bani a fost vorba, dar njam vrut s-o primesc. Ştiam, desigur, că în toate ministerele există obiceiul de a se acorda familiei un ajutor de înmormântare şi că ajutorul acesta nu este considerat de nimeni drept o jignire. Eu, însă, m-am simţit aproape jignită de această propunere. L-am rugat pe funcţionar să-i mulţumească contelui Loris-Melikov pentru ajutorul oferit, dar am declarat că nu pot să-l primesc, deoarece socotesc că este datoria mea morală să-i fac înmormântarea soţului meu cu banii câştigaţi de el. In afară de asta, funcţionarul m-a anunţat din partea contelui, că copiii mei vor fi primiţi pe socoteala statului în acele instituţii de învăţământ pe care le voi dori eu ca ei să le urmeze. L-am rugat pe funcţionar să-i transmită contelui sincera mea recunoştinţă pentru propunerea lui generoasă, dar chiar atunci luasem hotărârea în sinea mea să-mi cresc copiii prin munca tatălui lor, iar mai târziu prin munca mea şi nu pe banii statului. Spre marea mea bucurie, am izbutit să îndeplinesc obligaţia pe care mi-am asumat-o şi copiii mei au fost educaţi pe banii pe care i-am câştigat de la editarea operelor complete ale tatălui lor. Sunt profund convinsă că, refuzând ajutorul de înmormântare, ca şi ajutorul pentru educarea copiilor, am procedat aşa cum ar fi procedat neuitatul meu soţ.

De la ora unsprezece, după ee-au aflat din ziare de moartea lui Feodor Mihailovici, au început să vină cunoscuţi şi necunoscuţi să se roage la sicriul lui şi s-a adunat atât de multă lume, că în curând toate cele cinci camere au fost ticsite de oameni fără număr, iar când a venit timpul parastasului eu şi cu copiii abia am reuşit să răzbim prin mulţime până la sicriu.

Pentru slujba de parastas l-am invitat pe preotul…, duhovnicul soţului meu, şi tot atunci, în prima zi, au venit coriştii de la biserica Vladimirskaia. In ultimele două zile la principalele slujbe de parastas, care erau anunţate în presă, (la ora unu ziua şi la ora opt seara) venea, din proprie iniţiativă şi cu acordul starostelui, corul complet al soborului Isakievski, condus de E. V. Bog-danovici. Dar, în afara slujbelor de parastas fixate de mine, mai veneau în fiecare zi două, trei delegaţii din partea diverselor instituţii cu preotul şi coriştii bisericii lor şi mă rugau să le permit să facă slujba de parastas la sicriul răposatului scriitor. Mi-amintesc de delegaţia din partea şcolii de ofiţeri de marină, preotul căreia, păOmisiune în manuscris (n. red. Ruse).

Rintele protoiereu, a făcut o slujbă foarte frumoasă, cu participarea unui excelent cor.

Nu voi înşira numele persoanelor care au venit la parastasele de la sicriul soţului meu. Au venit toţi reprezentanţii de seamă ai literaturii ruse, care ţineau la Feodor Mihailovici şi care-i apreciau talentul; au fost şi oameni care i-au fost direct duşmănoşi şi care, aflând de moartea lui, au înţeles ce pierdere a suferit literatura rusă, şi au vrut să-şi dea tributul de respect unuia dintre cei mai nobili reprezentanţi ai ei. La unul din parastasele de seară a asistat şi marele duce Dmitri Konstantinovici, tânăr pe atunci, cu educatorul Hău, fapt care i-a surprins plăcut pe cei prezenţi.

În cursul zilei de 29 ianuarie multă lume mă întreba unde va fi îngropat Feodor Mihailovici. Ţinând minte că la înmormântarea lui Nekrasov lui Feodor Mihailovici i-a plăcut cimitirul mănăstirii Novodevici, am hotărât să-l înmormântez acolo. L-am rugat pe cumnatul meu, P. Gr. Svatkovki, să se înţeleagă în privinţa mormântului, iar alegerea locului i-am încredinţat-o fiicei mele Lilia şi am trimis-o împreună cu cumnatul meu la Novodeviei, cu gândul oa fata să se mai plimbe puţin prin oraş şi să respire aer curat. (Sărmanii mei copii! Toate cele trei zile până la înmormântare au stat acasă, în camerele ticsite de lume, au asistat la toate parastasele, iar fiica mea Lilia împărţea admiratoarelor talentului tatălui ei flori din jerbele puse pe pieptul lui.)

În timpul cât cei doi au fost plecaţi la Novodevici, a venit Viss. Viss. Komarov, redactorul ziarului Sankt-Pe-tersburgskie vedomosti. Mi-a spus că a venit din partea Lavrei Alexandro-Nevskaia, care-mi propune să aleg orice loc din cimitirele ei pentru odihna veşnică a soţului meu. „Lavra, îmi spunea V. V. Komarov, vă roagă să primiţi locul gratuit, îmi spunea V. V. Komarov, şi va socoti drept o cinste, dacă rămăşiţele pământeşti ale scriitorului Dostoievski, un apărător atât de fervent al credinţei ortodoxe, vor odihni între zidurile Lavrei.” Propunerea făcută de Lavra Alexandro-Nevskaia ne onora, şi-mi părea sincer rău s-o refuz. Era posibil, însă, ca locul de veci să fi fost între timp cumpărat de P. Gr. Svatkovski la mănăstirea Novodevici. Nu ştiam ce hotărâre să iau şi ce răspuns să-i dau lui V. V. Komarov. Din fericirer cumnatul s-a întors între timp şi mi-a spus că stareţa mănăstirii i-a făcut unele greutăţi cu privire la locul ales de fiica mea şi că din pricina asta cumpărarea locului de veci s-a amânat pentru a doua zi. Am fost foarte mulţumită, având în vedere propunerea Lavrei de a-mi alege un loc de veci pe oricare dintre cimitirele ei, aşa că l-am rugat pe V. V. Komarov să aleagă un loc în cimitirul Tih-vinskoce, mai aproape de mormintele lui Karamzin şi Ju-kovski, la operele cărora Feodor Mihailovici ţinea atât de mult. Printr-o întâmplare fericită s-a găsit un loc liber chiar lângă mormântul poetului Jukovski şi acesta a fost. Locul ales pentru veşnica odihnă a neuitatului meu soţ.

Pe 30 ianuarie, a venit la parastasul de la prânz hof-meisterul N. S. Abaza şi mi-a transmis din partea ministrului finanţelor o scrisoare în care „drept recunoştinţă pentru serviciile care le-a adus soţul meu literaturii ruse” ni se fixa, mie şi copiilor, de către împărat, o pensie anuală de două mii de ruble. După ce am citit scrisoarea şi i-am mulţumit călduros lui N. S. Abaza pentru vestea cea bună, am intrat imediat în cabinetul soţului meu ca să-l bucur cu vestea că de acum încolo viitorul nostru este asigurat şi numai când am intrat în camera unde odihnea trupul său, mi-aim amintit că nu mai e printre cei vii şi am început să plâng cu lacrimi amare. (Trebuie să. Spun că cel puţin două luni după moartea lui Feodor Mihailovici mintea mea refuza ideea morţii sale: dacă eram plecată pe undeva, mă grăbeam acasă ca să nu-l fac să aştepte cu masa, ba cumpăram dulciuri pentru el, ba, auzind vreo ştire, mă gândeam că trebuie s-o comunic imediat şi soţului meu. Desigur, după o clipă îmi aduceam aminte că a murit şi-mi venea nespus de greu.)

Mărturisesc că-mi aduc aminte cu strângere de inimă de cele două zile cât trupul neuitatului meu soţ s-a aflat în casa noastră. Lucrul cel mai chinuitor a fost că locuinţa noastră era tot timpul plină de străini: un şuvoi compact de oameni venea dinspre intrarea principală, un altul prin intrarea de servici trecea prin toate camerele noastre şi se oprea în cabinet, unde aerul ajunsese atât de greu, lipsit de oxigen, încât se stingeau candela şi luminările mari din jurul catafalcului. Şi asta nu numai ziua, dar şi noaptea: mulţi voiau să privegheze noaptea la catafalcul lui Feodor Mihailovici, alţii citeau ore întregi din psaltire. Ţin minte că în ultima noapte, înainte de scoaterea sicriului din casă, psaltirea a citit-o adjutantul conte Nikolai Feodorovici Heiden, un mare admirator al talentului lui Feodor Mihailovici.

Desigur, toate acestea erau mărturii ale unei profunde mâhniri a admiratorilor talentului lui Feodor Mihailovici, ale unei mari stime pentru memoria celui decedat şi nu puteam să simt şi să manifest faţă de nişte oameni atât de ataşaţi soţului meu decât recunoştinţă. Dar, cu toată sincera mea gratitudine, simţeam în sufletul meu o anume „supărare” pentru faptul că societatea mi l-a răpit pe scumpul meu bănbat, că, deşi în jurul lui erau oameni care-l iubiseră, eu, care-i eram fiinţa cea mai apropiată, nu puteam să rămân singură cu el, nu puteam să-i sărut iar şi iar mâinile şi faţa lui dragă, să-mi lipesc capul de pieptul său, aşa cum am făcut în prima noapte după moartea lui. Prezenţa unor persoane străine mă obliga să-mi stăpânesc sentimentele, de teamă ca vreun reporter flecar să nu facă a doua zi o descriere stupidă a durerii mele. Singurul adăpost în oare mă puteam lăsa în voia disperării mele, era o cămăruţă, pe care o dădusem mamei. Când nu mai puteam să rezist, mă duceam la ea, mă încuiam, mă aruncam pe pat şi căutam să-mi adun gândurile. Dar nici acolo nu eram lăsată în pace: ciocăneau la uşă şimi spuneau că a venit o delegaţie de la nu ştiu ce instituţie şi că doreşte să-mi exprime condoleanţe. Ieşeam şi reprezentantul delegaţiei, care pregătise dinainte o cuvântare frumoasă, începea să-mi vorbească despre importanţa pe care a avut-o pentru literatura rusă răposatul meu soţ, etala la marile idei pe care le-a propovăduit, îmi spunea ce „uriaşă pierdere a suferit Rusia odată cu moartea lui!” Ascultam în tăcere, mulţumeam cu căldură, strângeam mâinile şi plecam înapoi la mama. Iar după câtva timp apărea o nouă delegaţie, care voia neapărat să mă vadă şi să-mi exprime personal condoleanţe. Ieşeam din nou şi ascultam cuvântările despre importanţa soţului meu şi despre „pierderea pe care a suferit-o Rusia”. După ce am ascultat timp de trei zile multe cuvântări de compasiune, am ajuns, până la urmă, să disper şi să-mi spun: „Doamne, ce chin îngrozitor! Ce-mi pasă mie de pierderea pe care a suferit-o Rusia? Ce-mi pasă în clipele acestea de Rusia? Gândiţi-vă pe cine am pierdut eu? Am pierdut cel mai bun om din lume, omul oare era bucuria, mândria şi fericirea vieţii mele, soarele meu, Dumnezeul meu! Aveţi milă de mine, de mine personal şi nu-mi vorbiţi în clipele acestea de pierderea pe care a suferit-o Rusia!”

Când unul dintre membrii numeroaselor delegaţii a avut cuvinte de compasiune şi pentru mine, şi nu numai pentru „Rusia”, am fost atât de adânc. Mişcată, încât lnam apucat, pe necunoscut de mână şi i-am sărutat-o.

Sânt pe deplin convinsă că în zilele acelea gândurile mele erau cu totul răvăşite şi nici nu mai ştiam bine ce fac. Poate că a contribuit la asta şi faptul că am dus viaţa cea mai neigenică: timp de cinci zile (26-31 ianuarie) n-am ieşit din camerele sufocante şi m-am hrănit numai cu pâine şi ceai. Pe copiii mei bunii noştri prieteni îi scoteau la aer şi-i luau la ei să mănânce, deoarece cu mulţimea care venea în casă prin intrarea de serviciu bucătăreasa nici nu putea să se gândească la gătit şi toată lumea se hrănea cu ce găsea.

În ultima zi (pe 30 ianuarie) am început să am crize1 de nervi; în timpul uneia din ateste -crize sa întâmplat un lucru care ar fi putut să-mi aducă moartea: după unul din parastase, am simţit un nod în gât şi am rugat pe cineva de lângă mine să-mi aducă picăturile de vale-riană. Cei care stăteau pe lângă mine în salon au început să cheme servitoarea şi să spună: „Daţi mai repede va-leriană, valeriană, unde e valerianul ăla?” Pentru că există numele de „Valerian” prin mintea mea tulburată a trecut următorul gând năstruşnic: o văduvă plânge şi toată lumea, ca s-o împace, cheamă pe nu ştiu care „Valerian”. Gândul acesta stupid m-a făcut să izbucnesc în nişte hohote demente de râs, şi am strigat şi eu: „Valerian, Valerian!” şi am început să tremur, cuprinsă de în limba rusă valeriana este de genul masculin – valerian (N. tr.) o puternică criză de nervi. Ca un făcut, servitoarea n-a găsit picăturile de valeriană, a fost trimisă imediat la farmacie; i s-a spus ă cumpere totodată şi soluţie de amoniac, pentru cazul când va trebui să fiu adusă în simţiri. După vreo zece minute, medicamentele au fost aduse, iar eu continuam să râd cu hohote şi să mă zbat în braţele doamnelor care mă înconjurau. Una din ele, buna Sofia Viktorovna Averkieva, o fiinţă foarte energică, turnă într-un păhărel treizeci sau chiar mai multe picături din nu ştiu ce lichid şi, în ciuda împotrivirii mele, m-a obligat să-l beau. Am simţit însă, o arsură îngrozitoare pe limbă, mi-am tras batista din buzunar şi am scuipat în ea tot ce mi s-a dat să înghit. S-a întâmplat ca Sofia Viktorovna să încurce în grabă sticluţele şi să-mi dea în loc de picăturile de valeriană soluţie de amoniac. Noaptea mi s-a cojit pielea de pe limbă şi din gură şi a continuat să mi se cojească timp de o săptămână. Mi s-a spus mai târziu că, în cazul când aş fi înghiţit lichidul, s-ar fi produs o arsură atât de puternică pe esofag şi în stomac, încât aş fi fost în pericol, dacă nu să mor, în orice caz să mă îmbolnăvesc grav.

Am uitat să spun, că a doua zi după moartea soţului meu, printre numeroasele persoane care ne-au vizitat a fost şi celebrul pictor I. N. Kramskoi. După propria lui dorinţă a vrut să deseneze un portret în mărime naturală al celui răposat şi şi-a executat lucrarea cu deosebit har. În portret. Feodor Mihailovici pare adormit, cu o faţă aproape zâmbitoare şi luminată, de parcă ar fi aflat taina, neştiută de nimeni, a vieţii de dincolo de mormânt.

În afară de I. N. Kramskoi, au mai fost oâţiva pictori şi fotografi, care au desenat şi au fotografiat portrete pentru reviste ilustrate. Ne-a vizitat şi sculptorul Leopold Bernstein, celebru astăzi, un necunoscut pe atunci, care luă un mulaj pentru masca mortuară, ceea ce i-a permis mai târziu să facă un bust de o uimitoare asemănare.

Sârnbătă, 31 ianuarie, sicriul cu trupul lui Feodor Mihailovici a fost scos din casa noastră şi dus la Lavra Alexandro-Nevskaia. Nu voi descrie procesiunea de înmormântare, întrucât a fost descrisă de mulţi alţii. Şi nici n-am văzut întreaga procesiune, sau am văzut-o numai în ilustraţii, deoarece mergeam chiar în urma catafalcului şi n-am văzut decât ceea ce era în jurul meu. După mărturiile celor de faţă, procesiunea oferea o. privelişte grandioasă: un şir lung de coroane purtate pe sus, numeroase coruri de tineri care cântau cântece funebre, sicriul înălţat şi el mult deasupra mulţimii şi o mare de oameni – câteva zeci de mii – care mergeau în urma cortegiului -¦ totul producea o impresie deosebită. Marele merit al acestui trist omagiu adus lui Feodor Mihailovici îl constituia faptul că n-a fost pregătit de nimeni. Mai târziu, înmormântările pompoase au devenit un obicei şi astăzi nu sunt greu de organizat; pe atunci, însă, cortegii funebre solemne (în afara înmormântării relativ modeste a lud Nekrasov) nu se mai văzuseră şi nici nu ne-ar fi ajuns timpul (două zile) pentru organizarea lor. Încă în ajunul scoaterii sicriului din casă, fratele meu, vrând să-mi facă o bucurie, mi-a spus că opt instituţii vor să depună coroane la sicriul lui Feodor Mihailovici, iar a doua zi dimineaţă au fost şaptezeci şi patru, sau chiar mai multe. Apoi s-a aflat că toate instituţiile şi corporaţiile, din proprie iniţiativă, au comandat coroane şi au format delegaţii. Într-un cuvânt, toate partidele, de cele mai diverse orientări, au fost unite de sentimentul general al mâhnirii provocat de moartea lui Dostoievski şi de dorinţa sinceră de a cinsti, pe cât se poate mai solemn, memoria lui.

Cortegiul funebru a pornit de acasă la ora unsprezece şi numai după două ceasuri a ajuns la Lavra Alexandro-Nevskaia. Mergeam alături de fiul şi de fiica mea şi gân-durile amare nu mă părăseau nici o clipă: cum am să-mi cresc copii lipsiţi de tatăl lor, care i-a iubit atât de mult? Ce responsabilitate teribilă apasă acum pe umerii mei faţă de memoria soţului meu şi-mi voi putea oare îndeplini demn obligaţiile? Mergând în unma sicriului lui Feodor Mihailovici, am jurat să-mi închin viaţa copiilor noştri şi m-am legat ca tot restul vieţii mele să-l dedic, pe cât îmi vor permite puterile, glorificării memoriei neuitatului meu soţ şi răspândirii nobilelor sale idei. Acum, când sunt atât de aproape de sfârşitul vieţii, pot să spun cu inima împăcată, că toate legămintele, pe care le-am făcut în clipele acelea grele când conduceam pe drumul cel din urmă rămăşiţele pământeşti ale soţului meu, mi le-am îndeplinit, pe cât mi-au permis puterile şi capacităţile mele.

În aceeaşi seară, pe 30 ianuarie, în biserica Duhov-skaia a Lavrei Alexandrv-Nevskaia, unde se afla sicriul lui Feodor Mihailovici, s-a făcut slujba de priveghere. Pentru această slujbă am venit cu copiii. Biserica era plină de oameni care se rugau: era mai ales foarte mult tineret – studenţi ai diverselor instituţii de învăţământ superior, ai academiei de teologie, studente. Cei mai mulţi dintre ei au rămas în biserică toată noaptea, citind pe rând psaltirea la sicriul lui Dostoievski. Mai târziu mi s-a relatat o observaţie semnificativă: când au venit slujitorii să cureţe în biserică, n-au găsit nici un muc de ţigară, fapt care i-a uimit pe călugări, întrueât, când este vorba de slujbe lungi, de obicei mulţi fumează pe ascuns şi aruncă pe jos mucurile de ţigară. De data aceasta însă, nimeni din cei prezenţi n-a cutezat să fumeze din respect pentru memoria defunctului.

Pe 1 februarie 1881, a avut loc slujba de prohod în biserica sf. Duh din Lavra Alexandrv-Nevskaia. Biserica era maiestuoasă: sicriul defunctului, care se înălţa în mijlocul bisericii, era acoperit de o mulţime de coroane. Celelalte coroane, cu panglici late, cu inscripţii de argint şi de aur, fuseseră aşezate la înălţime, ceea ce dădea bisericii o frumuseţe aparte.

În ziua prohodului, fratele meu i-a dus pe fiul meu şi pe mama la Lavra Nevskaia. Iar pe mine şi pe fiica mea ne-a promis să ne aducă cu trăsura ei o mare admiratoare a talentului soţului meu, I. D. Zaseţkaia (fiica partizanului Davâdov). Când mai aveam cam o sută de stânjeni până la Lavra, trăsura Zaseţkăi a ajuns în dreptul unei birje în care mergea un colonel. Colonelul a salutat-o şi Zaseţkaia i-a făcut semn cu mina. În piaţă era o mare mulţime de oameni, câteva mii şi era imposibil să ajungi cu trăsura până la poartă. A trebuit să oprim în mijlocul pieţei. Fiica mea şi cu mine am co-borât din trăsură şi ne-am îndreptat spre poartă, iar Zaseţkaia a rămas în trăsură să-l aştepte pe colonel, spunând că o va conduce el până la catedrală. Aim răzbit cu greu prin mulţime, dar am fost oprite şi ni s-au cerut invitaţiile. Evident, că, deprimată şi agitată, n-am luat invitaţiile, presupunând că vom fi lăsate să intrăm şi fără ele. Am răspuns că „sunt văduva defunctului, iar fetiţa e fiica lui”.

— Au trecut multe văduve ale lui Dostoievski pe-iaici şi unele şi cu copii, mi, sna răspuns.

— Dar vedeţi bine că sunt în doliu.

— Şi celelalte au fost în doliu. Vă rog să-mi daţi cartea dumneavoastră de vizită.

N-am avut, fireşte, nici carte de vizită. Am încercat să insist, am început să rog să fie chemat cineva dintre organizatorii înmormântării, am spus numele lui Grigo-rovici, Râkacev, Averkiev, dar mi s-a ripostat sentenţios: „Unde să-i căutăm acum, poţi oare să-i găseşti într-o mulţime de câteva mii de oameni?”

Eram disperată: nu mai vorbesc despre impresia pe care şi-o puteau face despre mine oamenii care nu mă cunoşteau prea bine, dacă nu m-ar fi văzut la prohodul soţului meu, dar eu însămi eram stăpânită de dorinţa chinuitoare de a-mi lua pentru ultima oară rămas bun de la bărbatul meu, să mă rog şi să plâng la sicriul lui. Nu ştiam oe să mai fac, deoarece credeam că Zaseţkaia a izbutit să treacă şi nu mă mai poate scoate din încurcătură. Din fericire, nu a fost aşa şi până la urmă însoţitorul Zaseţkăi a confirmat cu autoritate identitatea mea, ne-au lăsat să trecem şi fiica mea şi cu mine am pornit în goană spre biserică. Slujba abia începuse.

Liturghia funebră a oficiat-o arhiereul Nestor, episcopul de Vâborg, asistat de arhimandriţi şi de ieromonahi, iar pentru prohod au venit: I. L. Ianâşev, rector al academiei de teologie, şi arhimandritul Simeon, stareţul Lavrei, care-4 cunoştea personal pe soţul meu.

Au cântat emoţionant corul sporit al Lavrei Alexandro-Nevskaia şi corul catedralei Isakievski. Înainte de prohod, protviereul Ianâşev a rostit un cuvânt minunat, în care a scos viu în evidenţă toate meritele lui Feodor Mihailo-vilci, ca scriitor şi creştin.

După prohod, sicriul lui Feodor Mihailovici a fos-t ridicat şi scos din biserică de admiratorii săi, printre care se remarca tânărul filosof VI. S. Soloviov, cu înfăţişarea sa profund tulburată.

Mulţimea a umplut tot cimitirul Tihvinskoe, oamenii s-au căţănat pe monumente, s-au urcat în copaci, s-au agăţat de grilaje şi cortegiul înainta încet printre două şiruri de coroane ale diferitelor delegaţii. După coborî-rea coşciugului, deasupra mormântului deschis, s-au rostit discursuri. Primul a vorbit fostul petraşevist A. I. Palm. După el au vorbit: Or. F. Miller, prof. K. N. Bestujev-RiUmdn, VI. Soloviov, P. A. Gaideburov115 şi mulţi alţii. S-au citit de asemenea multe poezii închinate memoriei celui decedat. Coroanele depuse pe sicriu aproape că au umplut cavoul. Celelalte coroane au fost desfăcute şi cei de faţă au luat ca amintire frunze şi flori. Abia spre ora patru, mormântul a fost zidit şi am plecat acasă cu copiii, epuizaţi de lacrimi, vlăguiţi de oboseală. Mulţimea de oameni nu s-a împrăştiat încă multă vreme (…)

Partea a douăsprezecea

DUPĂ MOARTEA LUI FEODOR

MIHAILOVICI

I

CONVORBIREA CU TOLSTOI

Doar o singură dată în viaţă am avut fericirea să-l văd şi să vorbesc cu contele L. N. Tolstoi şi întrucât discuţia noastră s-a purtat exclusiv în jurul lui Feodor Mi-hailovici, am găsit nimerit s-o adaug la amintirile mele.

Cu contesa Sofia Andreevna Tolsitaia am făcut cunoştinţă în anul 1885, oând contesa, pe care n-o cunoscusem până atunci, a venit la mine, cu ocazia unei călătorii pe care a făout-o la Petersburg, pentru a-cmi cere sfatul în legătură cu problemele de editare. Contesa mi-a explicat că până atunci lucrările celebrului ei soţ fuseseră tipărite de librarul moscovit Salaev, care-i plătea pentru dreptul de editare o sumă relativ modestă (douăzeci şi cinci mii, dacă nu mă înşel). Aflând de la cunoscuţii săi că editez cu succes operele soţului meu sna decis şi ea să încerce să editeze singură lucrările contelui Lev Nikolaevici şi m-a vizitat ca să mă întrebe dacă editarea cărţilor presupune multe dificultăţi şi multă bătaie de cap. Contesa mia produs o impresie extrem de favorabilă şi am iniţiat-o cu o sinceră plăcere în toate „tainele” acestei îndeletniciri, i-am dat modele ale registrelor de abonamente, ale anunţurilor pe care le expediam, am prevenit-o asupra unor greşeli pe oare le-am săvârşit etc. Deoarece au fost multe amănunte de discutat, am vizitat-o şi eu pe contesă, oare se oprise la sora ei, T. A. Kuzminskaia, iar contesa la rândul ei a mai fost de două, trei ori la mine, ca să-şi lămurească tot ce i se părea încă neclar.

Spre marea mea bucurie, sfaturile mele „editoriale” i-au fost de folos Sofiei Andreevna: întreprinderea i-a reuşit pe deplin şi i-a adus un mare venit. Pe atunci, timp de mai bine de două decenii, contesa a editat singură, cu succes, operele contelui Lev Nikolaevici.

Desele întâlniri şi convorbiri ou contesa ne-au dat posibilitatea să ne cunoaştem mai îndeaproape; între noi s-au stabilit relaţii de prietenie şi m-Aam convins că Sofia Andreevna a fost întradevăr îngerul păzitor al genialului ei soţ. De câte ori venea la Petersburg, contesa mă vizita, iar eu, la rândul meu, de câte ori veneam la Moscova o vizitam neapărat, iar mai târziu i-am oferit posibilitatea ei şi familiei sale să vadă de la ferestrele „Muzeului F. M. Dostoievski” transportarea corpului neînsufleţit al împăratului Alexandru al III-lea la catedrala Arhanghelski.

La Moscova veneam cel mai adesea fie primăvara (pentru arni revedea „Muzeul”), fie toamna, când mă întorceam din Crimeea, şi, vizitând-o pe contesă, nu-l găseam niciodată pe contele Lev Nikolaevici: acesta ori pleca încă la începutul primăverii la Iasnaia Poliana, ori îşi petrecea toamna acolo. Odată, însă, într-o iarnă, am venit seara la contesă şi am aflat că contele Lev Niko-laevitei e la Moscova, dar că e bolnav şi nu primeşte p3 nimeni. Contesa, după ce a stat un timp de vorbă cu mine, s-a dus la soţul ei, iar eu am rămas să discut cu familia. După vreo zece minute, contesa s-a întors şi mi-a spus că soţul ei, aflând de venirea mea, i-a spus că vrea neapărat să mă vadă şi că mă roagă să vin la el. Contesa m-a prevenit că soţul ei a avut în ziua aceea o criză de ficat, că era foarte slăbit şi m-a rugat să nu vorbesc prea mult cu el. Am trecut cu contesa dintr-o aripă a casei în alta prin nişte ganguri specific moscovite şi tot timpul drumului eram stăpânită de un sentiment de nemulţumire că mă duc la el. In ciuda marei mele dorinţe de a-l vedea pe genialul scriitor, operele căruia mau încântat întotdeauna, fusesem cuprinsă de un fel de teamă şi mi se părea că am să-i rarodiic o impresie nefavorabilă, lucru pe care nu-l doream deloc.

Am intrat într-o oameră mare, joasă, şi l-am văzut pe Lev Nikolaevici care stătea pe un divan şi era îmbrăcat în bluza lui cenuşie, pe care o ştiam din fotografii. Temerile mele s-au risipit lntr-o clipă, la auzul exclamaţiei binevoitoare cu care am fost primită:

— Ce lucru uimitor că soţiile scriitorilor noştri seamănă atât de mult ou soţii lor!

— Semăn eu cu Feodor Mihailovici? Am întrebat, bucuroasă.

— Excepţional de mult! Chiar aşa mi-am şi închipuit-o pe soţia lui Dostoievski!

Desigur, între mine şi soţul meu nu era nici o asemănare, dar cu nimic altceva Tolstoi nu mi-ar fi putut face o bucurie mai mare, deoât cu acest neadevăr evident – că semăn cu neuitatul meu soţ. Contele mi-a devenit deodată un om apropiat.

Lev Nikolaevici mă pofti într-un fotoliu lângă el şi, arărtându-şi pieptul acoperit cu nişte perniţe (umplute cu cenuşă sau cu ovăz fierbinte), mi s-a plâns de boala lui. Apoi am stat o clipă în tăcere.

— Doream de mult să vă văd, scumpe Lev Nikolaevici, i-am spus, ca să vă mulţumesc din toată inima pentru scrisoarea aceea minunată pe care aţi soris-o lui Stra-hvo după moartea soţului meu. Sitrahov mi-a dat această scrisoare şi o păstrez ca pe o relicvă.

— Am scris exact ceea ce am simţit, tai răspunse contele Lev Nikolaevioi. Mi-a părut întotdeauna rău că nu m-am întâlnit niciodată cu soţul dumneavoastră.

— Dar lui cât de rău i-a părut! Şi doar a existat un prilej să vă întâlniţi – când aţi fost la prelegerea lui Vladimir Soloviov din „Solianâi Gorodok”. Ţin minte că Feodor Mihailovici chiar i-a reproşat lui Strahov de a nu-i fi spus că sunteţi la lecţie. M-aş fi uitat măfear la el, îi spusese soţul meu, dacă nu i-aş fi putut vorbi.

— Serios? Şi soţul dumneavoastră a fost la lecţia aceea? Şi de ce nu mi-o fi spus nimic Nikolai Nikolaevici? Ce rău îmi pare! Dostoievski a fost un ora scump

Pentru mine, poate singurul pe care l-aş fi putut întreba multe şi care mi-ar fi putut răspunde la multe!

Intră contesa. Gândindu-mă la avertismentele sale anterioare, m-am ridicat să plec, contele, însă, m-a reţinut:

— Nu, nu, mai rămâneţi. Spuneţi-mi şi mie ce fel de om a fost soţul dumneavoastră, cum îl vedeţi afcum în amintirile dumneavoastră?

— Dragul meu soţ, îi răspunsei eu cu înflăcărare, a fost un om ideal! Era dăruit ou cele mai înalte calităţi morale şi spirituale care dau frumuseţe omului! A fost un om bun, generos, milos, drept, dezinteresat, delicat şi săritor ca nimeni altul! Iar sinceritatea, incoruptibila lui sinceritate care i-a adus atâţia duşmani! A existat oare vreun om care să fi plecat de la soţul meu fără să primească un sfat, o mângiiere, un ajutor într-o formă sau alta? E adevărat, dacă era bolnav în urma unei crize sau adâncit în muncă, lăsa impresia unui om aspru, dar asprimea aceasta se schimba imediat în bunătate, dacă-şi dădea seama că omul are nevoie de ajutorul lui. Şi atunci câtă afecţiune dăruia pentru a risipi impresia de duritate sau de asprime. Ştiţi, Lev Nikoiaevici, nicăieri nu se manifestă mai deplin firea unui om ca în viaţa cea de toate zilele, în viaţa de familie, şi trebuie să spun, după ce am trăit paisprezece ani cu el, că deseori am fost surprinsă şi înduioşată de faptele sale, şi, dându-mi limpede seama cât erau de lipsite de spirit practic sau chiar dăunătoare pentru noi, eram nevoită să recunosc că în cazul dat soţul meu a procedat aşa cum trebuia să procedeze un om oare pune un mare preţ pe nobleţe şi dreptate!

— Asta am crezut întotdeauna şi eu despre el, spuse gânditor şi cu convingere contele Lev Nikolaevici. Do-stoievski mi s-a părut întotdeauna un om animat de sentimente cu adevărat creştine.

„Când a murit el (Dostoievski), am simţit că a fost un om foarte important şi scump pentru mine”, (Din Amintirile despre L. N. Tolstoi ale lui Valentin Speranski – Reci, nr. 307, 7 noiembrie 1915). (N. aut.) Ibidem. (N. aut.)

Contesa intră din nou. M-am ridicat, am strâns cu putere mâna pe care mi-a întins-o scriitorul meu favorit şi am plecat sub impresia unui farmec atât de puternic, cum rar mia fost dat să încerc. Da, bărbatul acesta ştia să cucerească inimile oamenilor!

Mergând spre casă pe străzile pustii ale Moscovei, cu gândul la profunda impresie pe oare mina lăsat-o Tolstoi, minam dat cuvântul să nu-l mai văd niciodată pe contele Lev Nikolaevici (şi mi l-am respectat, în ciuda faptului că de multe ori contesa m-a invitat să stau chiar la Iasnaia Poliana). Mi-era teamă ca la vreo altă întâlnire să nu-l găsesc cumva pe Lev Nikolaevici bolnav, iritat sau apatic, ceea ce ar fi putut risipi pentru totdeauna din sufletul meu sentimentul de încântare pe care; l-am încercat şi la care ţineam atât de mult! De ce să ne lipsim de acele comori spirituale, pe care destinul ni le trimite atât de rar?

II ¦;

RĂSPUNS LUI STRAHOV

Chiar şi acum, când mă aflu atât de aproape de sfârşit, trebuie să mă ridic în apărarea memoriei luminoase a neuitatului meu soţ împotriva calomniei josnice făcute de omul pe care şi soţul meu, şi eu, şi întreaga noastră familie l-am socotit zeci de ani drept un prieten sincer. E vorba de scrisoarea lui N. N. Strahov adresată contelui L. N. Tolstoi (scrisoarea din 20 noiembrie 1883) şi apărută în numărul din octombrie 1913 al revistei Sovremennâi mir. ¦

În luna noiembrie a aceluiaşi an, când mflam întors la Petrograd şi m-am întâleit cu prietenii şi cunoscuţii noştri, am fost oarecum mirată de faptul că aproape fiecare dintre ei m-a întrebat dacă am citit scrisoarea lui Strahov adresată contelui Tolstoi. La întrebarea mea unde anume e publicată, mi se răspundea că au citit-o într-un ziar, dar că nu mai ţin minte în care. N-am dat prea mare importanţă acestei amnezii şi nici informaţiei, deoarece (mă gândeam eu) ce altceva deoât lucruri

— Amintiri – c. 174} bune putea să scrie N. N. Strahov despre soţul meu, care îl prezenta întotdeauna drept un scriitor remarcabil, îi aproba activitatea, îi sugera teme şi Mei? Abia mai târziu mi-am dat seama că niciunul dintre prietenii mei „uituci” n-a vrut să mă supere atât de mult cum a făcut-(c) acest prieten fals ou scrisoarea lui. Am citit scrisoarea aceea nefericită abia în vana anului 1914, când am cercetat nenumăratele tăieturi din ziare şi reviste pe care mi le-a trimis agenţia, îm vederea completării „Muzeului memorial F. M. Dostoievski” din Moscova.

Iată scrisoarea: „Vă sicriu, nepreţuite Lev Nikolaevici, o scrisoare nu preia lungă, deşi pe o temă dintre cele mai fecunde. Nu sunt prea sănătos şi mi-ar lua prea multă vreme dezvoltarea acestei teme. Probabil că aţi şi primit Biografia lui Dostoievskili6 – fac apel la îngăduinţa şi condescendenţa dumneavoastră, cu rugămintea să-mi spuneţi ce impresie v-a făcut. Şi în legătură cu aceasta aş vrea să vă fac o mărturisire. Tot timpul cât am lucrat la ea, nuam luptat cu un sentiment de repulsie, care se adâncea tot mai mult, încercând să-l înăbuş. Vă rog să mă ajutaţi să scap de el. Nu pot să-l socotesc pe Dostoievski nici bun, nici fericit (ceea ce, la urma urmei, e acelaşi lucru). A fost un om rău, invidios, desfrânat şi toată viaţa şia petrecut-o în nişte frământări care-l făceau jalnic şi l-ar fi făcut şi ridicol, dacă n-ar fi fost în acelaşi timp atât de rău şi de deştept. El, ca şi Rousseau, se considera a fi omul cel mai bun şi cel mai fericit. Lucrând la biografie, mi-arn amintit toate aceste trăsături. In Elveţia, în prezenţa mea, sa purtat atât de urât cu un servitor, încât acesta, revoltat, i-a spus: „Sunt şi eu om!” Ţin minte cât m-a uluit atunci faptul că aceste vorbe i-au fost adresate unui propovăduitor al umanismului şi că ele au reflectat mentalitatea liberei Elveţii privitoare la drepturile omului.

Asemenea scene se petreceau la tot pasul cu el, pentru că nui putea stăpâni răutatea. De multe ori i-am răbdat ieşirile, de care se făcea vinovat aşa, pe neaşteptate şi pe ocolite, ca o muiere. Mi s-a întâmplat, însă, şi mie să-i ripostez de câteva ori cu cuvinte destul de jignitoare. In ce priveşte jignirile, însă, era greu să-l întreacă cineva şi lucnul cel mai rău este că el se delecta cu ele şi că nu s-a căit niciodată până la capăt de mârşăviile pe care le-a făcut. Era atras de ele şi găsea în asta prilej de laudă. Viskovatov mi-a povestit cum i s-a lăudat că… Într-un stabiliment de băi… Cu o fetiţă, pe care i-a adus-o guvernanta. Trebuie să reţineţi că în voluptatea lui animalică era lipsit de orice gust şi nu avea nici un fel de simţ al frumuseţii şi al farmecului feminin. Asta se vede şi în romanele sale. Personajele care-i seamănă cel mai mult sunt eroul din însemnări din subterană, Svidrigailov din Crimă şi pedeapsă şi Stavroghin din Demonii. O scenă cu Stavroghin (siluirea etc.) Kiatkov nici n-a vrut s-o publice, Dostoievski, însă, a citit-o multora dintre noi.

Având o asemenea fire, era foarte înclinat spre un sentimentalism dulceag, spre visări elevate şi umaniste, şi aceste visări constituie tendinţa lui, muza, drumul lui literar. In fond aproape toate romanele sale sunt nişte autojustificări, demonstrează că în om pot convieţui nobleţea şi tot felul de ticăloşii.

Cât îmi este de greu că nu pot să scap de aceste gânduri, că nu mă pot împăca cu ele! Parcă o fac din răutate? Îl invidiez sau îi vreau răul? Nici vorbă: sunt gata doar să plâng că această amintire, oare ar fi putut fi luminoasă, nu face decât să mă apese!

Mi-aduc aminte de cuvintele dumneavoastră că oamenii oare ne cunosc prea bine, în mod firesc, nu ne iubesc. Se întâmplă, însă, şi altfel. Se poate întâmpla, cunoscând un om foarte profund, să descoperi la el o trăsătură, pentru care, după aceea, îi vei putea ierta totul. Un gest de autentică bunătate, o scânteie de adevărată căldură sufletească, chiar şi un moment de adevărată căinţă poate să şteargă orice altceva. Dacă mi-aş aminti de o asemenea trăsătură la Dostoievski, i-aş ierta totul şi m-aiş bucura pentru el. Dar numai propria ta etalare în chip de om minunat, numai umanismul cerebral şi literar – Dioamne, cit e de respingător!

Dostoievski a fost un om într-adevăr nefericit şi rău, care îşi închipuia că e un om fericit, un erou şi nu se iubea ou tandreţe decât pe sine însuşi. Întrucât ştiu din propria mea experienţă că pot şi eu provoca un sentiment de repulsie, am învăţat să înţeleg şi să iert altora acest sentiment, şi am crezut că voi găsi o soluţie şi pentru Dostoievski. Dar nu găsesc, nu găsesc nimic!

Iată un mic comentariu la Biografia mea; aş fi putut să notez şi să relatez şi această latură a lui Dostoievski, multe întâmplări mi le reprezint mai viu, decât ceea ce am scris, şi povestirea mea ar fi fost miult mai veridică; dar las să piară adevărul acesta, să afişăm doar faţa de paradă a vieţii, aşa cum facem mereu şi în toate!

V-am trimis încă două cărţi (în dubletă), oare-mi plac foarte mult şi oare vă interesează, după câte mi-am dat seama când am fosit la dumneavoastră. Cartea lui Pressense este minunată, de o erudiţie de prima mână, iar Joly a realizat, evident, cea mai bună traducere a lui M. Aureliu, oare m-a încântat prin măiestria sa.”

Iată şi răspunsul contelui L. N. Tofetoi: „Cartea lui Pressense am citit-o şi eu, dar toată erudiţia ei se duce de râpă dintr-o hibă. Cum se întâmplă ou unii oai: câte un trăpaş de toată frumuseţea, valorând 1000 de ruble, dă la iveală o mică hibă şi calul frumos şi puternic nu mai face o para chioară. Pe măsură ce trec anid, preţuiesc tot mai mult oamenii fără hibă. Îmi spuneţi că v-aţi împăcat cu Turgheniev. Iar eu l-am îndrăgit foarte mult. Lucru curios – numai pentru că n-are nici o hibă şi e în stare să te ducă la destinaţie, iar celălalt e un trăpaş care n-o să te ducă nicăieri, dacă nu cumva o să te arunce în şanţ. Şi Pressense şi Dostoievski au hibe. La unul întreaga lui erudiţie, la celălalt inima şi inteligenţa lui s-au pierdut de pomană. Turgheniev îi va supravieţui lui Dostoievski şi nu pentru că ar fi mai artist, ci pentru că n-are hibă.”

Iată şi scrisoarea de răspuns a lui N. N. Strahov, din 12 decembrie 1883: „Dacă e aşa, atunci scrieţi, nepreţuite Lev Nikolae-vici, despre Turgheniev. Ard de nerăbdare să citesc ceva oare să aibă un substrat atât de adânc, ca la dumneavoastră. Că mâzgăliturile noastre nu sunt decât nişte şotii pentru noi, sau nişte comedii pe care le jucăm pentru alţii. In Amintirile mele am pus accentul pe aspectul literar al operei, am vrut să scriu o pagină din Istoria literaturii, dar n-am putut sămi înving întru totul indiferenţa. Când am scris despre Dostoievski personal, am căutat să-i scot în evidenţă meritele, dar nu i-am atribuit calităţi pe care nu le-a avut. Povestirea mea despre literatura lui, probabil, nu prea va interesat. Vreţi să vorbesc totuşi deschis? Modul în care l-aţi definit dumneavoastră pe Dostoievski, deşi mi-a limpezit multe lucruri, este totuşi prea blând pentru el. Cum poate să se producă o transformare într-un om, în sufletul căruia nu pătrunde nimic dincolo de un anume prag? Am spus nimic – în adevăratul sens al cuvântului, aşa îi văd eu sufletul. O, nefericiţii, sărmanii de noi! Singura noastră salvare este să ne renegăm sufletul.”

Scrisoarea lui N… N. Strahov m-a indignat până în adâncul sufletului. Omul care zeci de ani a venit în casa noastră, faţă de care soţul meu s-a purtat cu atâta căldură, sna dovedit a fi un suflet fals, oare şi-a permis să-l calomnieze atât de josnic! Eram supărată pe mine, pe credulitatea mea, pe faptul că noi doi, soţul meu şi ou mine, ne-am lăsat atât de înşelaţi de aicest om nedemn.

Ceea ce m-a uimit în scrisoarea lui N. N. Strahov, a fost faptul că în tot timpul cât a scris (Amintirile), s-a luptat cu un sentiment de repulsie, oare se adâncea tot mai mult. De ce atunci, simţind repulsie faţă de munca pe care şina asumat-o şi nestimându-l evident pe omul despre care s-a obligat să sicrie, Strahov n-a renunţat la această muncă, cum ar fi făcut-o orice om care se respectă? Oare pentru faptul că nna vrut să mă pună pe mine, care eram editoare, în situaţia dificilă de a căuta un biograf? Dar O. F. Miller a fost cel oare şi-a luat asupra sa sarcina de a scrie biografia şi mai aveam în vedere şi alţi literaţi (Averkiev, Slucevski), oare au scris-o pentru celelalte ediţii.

Strahov spune în scrisoarea sa că Dosrboievski a fost rău şi drept dovadă aduce acea întâmplare stupidă cu chelnerul, ou care, chipurile, s-ar fi „purtat urât”. Soţul meu, din oauza bolii, era uneori foarte irascibil şi e posibil să fi ţipat la chelnerul care întârzia să-i aducă mâncarea comandată (cum altfel putea să se manifeste „purtarea urâtă” cu un chelner?), dar asta înseamnă nu răutate, ci doar nerăbdare. Şi cât e de neverosimil răspunsul servitorului: „Sunt şi eu om!” In Elveţia oamenii simpli sânt atât de grosolani, că servitorul nu s-ar fi rezumat la nişte exclamaţii retorice şi ar fi ştiut şi ar fi îndrăznit să răspundă impertinent, fiind sigur că nu va păţi nimic.

Nu înţeleg cum de a putut Strahov să scrie că Feodor Mihailovici a fost „rău” şi că „nu se iubea cu tandreţe deteât pe sine însuşi”? Strahov a fost martorul acelei situaţii îngrozitoare în care au fost puşi cei doi fraţi Dostoievski după interzicerea revistei Vremea, interzicere care a avut loc în urma publicării unui articol scris inabil (O chestiune dramatică) de către Strohov însuşi.117 Dacă Strahov n-ar fi scris un articol atât de nebulos, revista ar fi continuat să existe şi să aducă venit şi după moartea lui M. M. Dosrboievski, şi n-ar fi apăsat pe umerii soţului meu toate datoriile publicaţiei şi n-ar fi trebuit să se chinuiască tot restul vieţii din pricina obligaţiilor pe oare şi le-a asumat în legătură cu revista. Într-adevăr, se poate spune că Strahov a fost geniul rău al soţului meu nu numai în timpul vieţii, dar, după cum s-a dovedit acum, şi după moartea lui. Strahov a fost martorul şi faptului că Feodor Mihailovici a ajutat multă vreme familia fratelui care a murit, M. M. Dostoievski, că l-a ajutat pe fratele său bolnav Nikolai Mihailovici Dostoievski şi pe fiul său vitreg P. A. Isaev. Un om ou o inimă rea, care nu s-ar fi iubit deoât pe sine însuşi, nu şi-ar fi asumat obligaţii băneşti greu de onorat, nar fi luat asupra sa nici grija întreţinerii rudelor. Să declari apoi, ştiind cele mai mici amănunte ale vieţii lui Feodor Mihailovici, că a fost.„rău” şi că „nu s-a iubit cu tandreţe deoât pe sine însuşi”, reprezintă din partea lui Strahov un act de cea mai masne incorectitudine.

Eu însămi, după ce-am trăit cu soţul meu paisprezece ani, consider ca o datorie a mea să spun că Feodor Mihailovici a fost un om de o nemărginită bunătate. Bunătatea şi-a manifestat-o nu numai asupra persoanelor care-i erau apropiate, ci şi asupra tuturor celor despre care a auzit că trec printo-o nenorocire, un necaz, sau printr-un impas. Nici nu era nevoie să-l rogi, venea singur să te ajute. Având nişte prieteni influenţi. (K. P. Pobedonosţev, T. I. Filipov, LA. Vişnegnadski), soţul meu a făcut uz de influenţa lor ca să-i ajute pe alţii, aflaţi în nenorocire. Câţi bătrâni şi bătrâne a rostuit el în aziluri, câţi copii în orfelinate, câţi rataţi a plasat în servicii! Şi căite manuscrise străine a trebuit să citească şi să corecteze, câte confesiuni a trebuit să asculte şi să dea sfaturi în chestiunile cele mai intime. Nu-şi precupeţea nici timpul, nici forţele dacă putea să facă cuiva vreun serviciu. A ajutat şi cu bani, iar când nu-i avea, îşi punea semnătura pe poliţe, lucru care-l costa scump uneori. Bunătatea lui Feodor Mihailovici venea câteodată în contradicţie cu interesele familiei noastre şi adesea marea lui bunătate îmi pricinuia supărări, dar nu puteam să răniân impasibilă şi să nu mă bucur, văzând cât e de fericit când are posibilitatea să facă, o faptă bună.

Strahov scrie că Dostoievski a fost „invidios”. Pe cine? Toţi cei care sânt preocupaţi de literatura rusă ştiu că Feodor Mihailovici toată viaţa a venerat geniul lui Puşkin şi cel mai bun articol care a preamărit geniul lui a fost Cuvântul despre Puşkin, pe care Feodor Mihailovici l-a rostit la Moscova, cu ocazia dezvelirii monumentului.

E greu să admiţi la Feodor Mihailovici invidie faţă de talentul contelui L. Tolstoi, dacă ne amintim cele spuse de soţul meu despre el în articolele sale din Jurnalul unui scriitor. Iau pentru exemplificare Jurnalul din 1877: în numărul din ianuarie, vorbind despre eroul din Copilăria şi Adolescenţa, Feodor Mihailovici a afirmat că e „un studiu psihologic extrem de pertinent al sufletului de copil, scris uimitor”. In numărul din februarie soţul meu îl numeşte pe Tolstoi „un artist neobişnuit de mare”. In Jurnalul din iulie-augiust, Feodor Mihailovici a apreciat Anna Karenina drept „un fapt de o importanţă deosebită, care poate să ne reprezinte în faţa Europei, pe care noi îl putem arăta Europei”. Mai departe (tot acolo) spune că „faptul acesta e zugrăvit genial de poet în geniala scenă a romanului, în scena bolii fatale a eroinei”. In încheierea articolului, soţul meu spune: „Asemenea oameni, ca autorul Annei Karenina, sunt dascălii societăţii, dascălii noştri, iar noi nu suntem decât discipolii lor”.

La celebrul romancier Goncearov, Feodor Mihailovici aprecia nu numai „marea lui inteligenţă”, dar avea cea mai bună părere despre talentul său şi-1 numea scriitorul său favorit.

În tinereţe, soţul meu a fost entuziasmat de Turghe-niev. In scrisoarea din 16 noiembrie 1845, adresată fratelui său scrie următoarele: „Dar, frate, ce om e! Şi eu eram cât p-aei să mă îndrăgostesc de el. Poet, talentat, aristocrat, frumos, bogat, deştept, cult, tânăr (25 de ani) – nu ştiu dacă natura i-a refuzat ceva. In fine, un caracter drept, minunat, format într-o excelentă şcoală”. Mai târziu, Feodor Mihailovici mu i-a împărtăşit convingerile, dar aceste din urmă i-a comunicat în scrisoarea din 28 martie (9 aprilie) 1877: „M-am decis să vă scriu această scrisoare, în ciuda neînţelegerilor ivite între noi, în urma cărora relaţiile noastre personale snau întrerupt. Sunt încredinţat că nu v-aţi îndoit de faptul că neînţelegerile dintre noi n-au putut să influenţeze nicicum opinia mea despre marele dumneavoastră talent şi despre locul de cea mai serioasă importanţă pe oare-l ocupaţi pe bună dreptate în literatura noastră. In anul 1880, în timpul festivităţilor de la Moscova, vorbind despre Ta-tiana lui Puşkin, Feodor Mihailovici a spus: „Un asemenea tip, de o asemenea frumuseţe, a femeii ruse, a-proape că nu s-e mai repetat în literatura noastră, în afară, poate, de chipul Lizei din romanul Un cuib de nobili al lui Turgheniev”.

Să vorbesc despre atitudinea lui Feodor Mihailovici faţă de poetul Nekrasov, pe care lna îndrăgit întotdeauna în amintirea tinereţii sale şi pe oare l-a numit mare poet, creator al nemuritorului Vlas? Articolul scris la moartea lui Nekrasov, în care Feodor Mihailovici spunea că „printre poeţi (adică printre cei care au venit cu un cuvin t nou), Nekrasov trebuie să urmeze imediat după Puşkin şi Lermontov”, poate fi socotit, după mărturia cunoscătorilor literaturii ruse, drept cel miai bun dintre articolele scrise după moartea lui Nekrasov.

Aceasta a fost atitudinea soţului meu faţă de talentul şi operele scriitorilor noştri de frunte, iar cuvintele lui Strahov despre invidia lui Dositoievski reprezintă o crudă nedreptate la adresa lui.

Este vorba de festivităţile prilejuite de dezvelirea monumentului lui Puşkin. (N. aut.)

Dar o nedreptate şi mai strigătoare la cer o constituie cuvintele lui Stnahov referitoare la faptul că soţul meu a fost un „desfrânat”, că „era atras de mârşăvii şi-şi găsea în asita prilej de laudă”. Drepit dovadă, Strahov aminteşte scena din romanul Demonii, despre care spune: „Katkov nici n-a vrut s-o publice, Dostoievski, însă, a citit-o multora dintre noi”.

Pentru. Caracterizarea literară a lui Nikolai Stavro-ghin, Feodor Mihailovici a avut nevoie să atribuie eroului romanului său o faptă dezonorantă. Katkov într-adevăr n-a vrut să publice acest capitol din roman. Feodor Mihailovici a fost supărat de refuz şi, ca sa verifice justeţea impresiei lui Katkov, a citit capitolul prietenilor săi: K. P. Pobedonosţev, A. N. Miaikov, N. N. Strahov şi alţii, dar nu ca să fie lăudat, cum spune Strahov, ci pentru a le solicita părerea, ca un fel de judecată asupra lui însuşi. Când toată lumea a găsit că scena e „prea reală”, soţul meu a început să gândească o altă variantă a acestei, atât de necesare, după părerea lui, caracterizări a lui Stavroghin. Au fost câteva variante, iar printre ele şi scena din baia publică (o întâmplare reală, pe care i-a povestit-o cineva soţului meu). La această faptă nelegiuită lua parte şi „guvernanta” şi în legătură cu asta, cei cărora soţul meu lena prezentat varianta (inclusiv Strahov) şi lea cerut sfatul şiau exprimat opinia turn că scena aceasta ar putea să provoace din partea cititorilor reproşuri la adresa lui Feodor Mihailovici, întrucât, acur zând-o pe „guvernantă” de nelegiuire, s-ar ridica astfel împotriva aşa-zisei „chestiuni feminine”, aşa după cum i sa reproşat cândva lui Dostoievski că prin punerea studentului Raskolnikov în rol de criminal ar fi acuzat tânăra noastră generaţie de asemenea crime.

Şi iată că afceastă variantă a romanului, acesit rol ticălos al lui Stavroghin, Strahov, în răutatea sa, nu s-a sfiit să-l atribuie lui Feodor Mihailovici, uitând că dedarea la un dezmăţ atât de rafinat pretinde mari cheltuieli şi că el nu este accesibil decât unor oameni foarte bogaţi, iar soţul meu a avut toată viaţa greutăţi materiale. Referirea lui Strahov la profesorul P. A. Viskovatov este cu atât mai surprinzătoare pentru mine, cu cât Viskovatov n-a fost niciodată în casa noastră, iar Feodor Mihailoviei avea despre el o părere destul de puţin flatantă, fapt dovedit şi de povestirea despre întâlnirea cu un rus la Dresda, cuprinsă într-o scrisoare către A. N. Maikov. Din partea mea pot să aducă mărturie că, în ciuda unor descrieri excesiv de reale a unor fapte ticăloase atribuite eroilor romanelor sale, soţul meu a fost toată viaţa străin „viciului”. E limpede că unui mare artist, datorită talentului său, nu-i este necesar să comită el însuşi crimele săvârşite de eroii săi, pentru că altfel ar trebui să conchidem că Dostoievski cu mâinile sale a făteut de petrecanie cuiva, de vreme ce a reuşit să descrie atât de artistic asasinarea celor două femei de către Raskolnikov.

Mi-aduc aminte cu multă recunoştinţă de modul în care s-a purtat Feodor Mihailovici cu mine, cum m-a ferit de citirea unor romane imorale şi cum se indigna când eu, tânără fiind, îi povesteam vreo anecdotă indecentă auzită de la cineva. A fost totdeauna decent la vorbă şi nu-şi permitea expresii cinice. Cu asta, probabil, vor fi de acord toţi cei care-şi aduc aminte de el.

După ce arn citit scrisoarea calomniatoare a lui Strahov, m-am hotărât să protestez. Dar cum s-o fac? Pentru a riposta împotriva scrisorii trecuse prea mult timp: scrisoarea a apărut în octombrie 1913, iar eu am aflat de ea aproape cu un an de zile mai târziu. Şi ce reprezintă o ripostă publicată în ziare? Se pierde printre noutăţile zilei, se uită şi câţi o citesc? Am început să mă sfătuiesc cu prietenii şi cunoscuţii mei, dintre aceia care îl şitiuseră pe răposatul meu soţ. Unii îmi spuneau că faţă de aceste calomnii ticăloase trebuie să te porţi cu dispreţul pe caire-l merită. Îmi spuneau că importanţa lui Feodor Mihailovici în literatura rusă şi universală e atât de mare, încât calomniile nu-i pot întina memoria sa luminoasă, îmi demonstrau că apariţia scrisorii na provocat nici un fel de comentarii în presa literară, în-tr-atât a fost de clară calomnia şi de bine înţeles calomniatorul. Alţii, dimpotrivă, îmi spuneau că trebuie să protestez, ţinând minte proverbul: Calomniez, calomniez, ii en reste toujours quelque chose! Îmi spuneau că

Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne! (Fr.) tocmai faptul că eu, care mi-tam închinat toată viaţa cauzei soţului meu, n-am găsit de cuviinţă să dezmint, calomnia poate să ducă la concluzia că ea conţine şi o parte de adevăr. Tăcerea mea ar putea să apiară ca o confirmare a calomniei.

Mulţi, revoltaţi de scrisoarea lui Strahov, găseau, totuşi, că doar dezminţirea mea nu este suficientă. Că prietenii şi persoanele care păstrează în inima lor amintirea lui Dostoievski ar trebui să scrie un protest împotriva calomniilor Lui Strahov. Unii şi-au luat asupra lor obligaţia de a scrie protestul şi de a aduce semnăturile. Alţii au vrut să-şi exprime indignarea prin scrisori separate. Numeroşi prieteni de-ai mei şi-au exprimat părerea că pentru a contracara calomnia ar trebui să adaug la protest anticele (amintiri) tipărite în perioade diferite în reviste şi care-l descriu pe Feodor Mihailovici drept un om neobişnuit de bun şi de săritor. Urmând sfatul prietenilor mei, adaug la amintirile mele şi protestul, şi articolele.

Vorbind cu mulţi oameni despre această scrisoare ne-fasită, care mi-a umbrit atâit de mult ultimii ani ai vieţii, i-am întrebat ce cred ei, ce anume lna determinat pe Strahov să scrie această scrisoare? Cei mai mulţi erau de părere că e vorba de jalousie de metier„, atât de obişnuită în lumea literară, că, probabil, Feodor Mihailovici, datorită sincerităţii sau poate asprimii sale, l-a supărat pe Strahov (Strahov vorbeşte1 singair desţpre, asta), de aici şi dorinţa de a se răzbuna, chiar şi după moarte. Strahov n-a îndrăznit sănşi publice opinia, deoarece ştia că va atrage împotriva sa prea mulţi apărători ai memoriei lui Dostoievski şi nu ţinea de caracterul lui Sitrahov să se certe cu oamenii. Unul dintre cei care-l cunoşteau bine pe Strahov mi-a spus că prin scrisoarea sa, Strahov a vrut „să-l ponegrească, să-l umilească” pe Dostoievski în ochii lui Tolstoi. Oând mi-am exprimat îndoiala faţă de această presupunere, interlocutorul meu mia expus părerea sa despre Strahov, o părere destul de originală:

Invidie profesională. (Fr.) „La urma urmei, cine a fost Strahov? Un tip de parazit nobil, dispărut astăzi, dar foarte răspândit pe vremuri. Dacă mai ţineţi minte, Strahov stătea cu lunile la Tolstoi, Fet, Danilevski, iar în timpul iernii lua masa în anumite zile fixe la diverşi cunoscuţi şi colporta zvonuri şi bârfe din casă în casă. Ca scriitor-filozof prezenta puţin interes, dar fusese pretutindeni un oaspete dorit, fiind socotit prieten al lui Tolstoi, despre oare putea să spună oricând ceva interesant. Ţinea foarte mult la prietenia aceasta şi având o excelentă părere despre sine însuşi, se prea poate chiar să se fi considerat drept sprijinul lui Tolstoi. Vă închipuiţi cit de indignat a putut să fie Strahov, când Tolstoi, după ce a aflat de moartea lui Dostoievski, l-a numit pe acesta din urmă „sprijinul„ său şi şina exprimat regretul sincer de a nu-l fi întâlnit. E posibil ca Tolstoi să-şi fi exprimat deseori admiraţia pentru talentul lui Dostoievski şi să fi vorbit despre el, ceea ce l-a deranjat pe Strahov şi, ca să termine cu această admiraţie, a hotărât să-l calomnieze pe Dostoievski, pentru ca imaginea lui luminoasă să pălească în ochii lui Tolstoi. E posibil ca Strahov să fi vrut să se răzbune pe Dostoievski, pentru nişte jigniri vechi, şi să-l ponegrească în faţa posterităţii, deoarece, văzând cât de venerat este genialul său prieten, putea să presupună că mai târziu scrisorile lui Tolstoi şi ale corespondenţilor săi vor fi publicate şi, deşi cu întârziere, scopul lui mizerabil va fi atins.”

Fără să împărtăşesc părerea exclusivistă a interlocutorului meu, îmi voi încheia descrierea acestui episod dificil al vieţii mele cu cuvintele citate în scrisoarea lui Strahov: „în om pot convieţui nobleţea şi tot felul de ticăloşii”.

PE MARGINEA AMINTIRILOR MELE

Toată viaţa mea am considerat ca un fel de enigmă faptul că bunul meu soţ nil numai că m-a iubit şi m-a respectat, cum îşi iubesc şi-şi respectă mulţi soţi soţiile, dar aproape că mna venerat, de parcă aş fi fost o fiinţă deosebită, creată anume pentru el, şi asta nu doar la începuiâul căsniciei, dar şi în tot restul vieţii, până la moartea lui. De fapt, mu mă remarcam nici prin frumuseţe, n-aveam nici talente, nici o inteligenţă deosebite şi aveam o cultură medie (liceală). Şi totuşi, în ciuda acestor realităţi, m-am bucurat de stima profundă, a-proape de veneraţia unui om atât de inteligent şi de talentat.

Această enigmă mi s-a clarificat oarecum când am citit adnotarea lui V. V. Rozanov la scrisoarea lui N. N. Strahov din 5 ianuarie 1890, în cartea Proscrişii literaturii. Citez această adnotare (p. 208): „Nimeni, nici măcar cel mai bun prieten nu poate să ne îndrepte, dar e o mare fericire să întâlneşti un om de o cu totul altă factură, de o cu totul altă formaţie, de o cu totul altă concepţie, care rămânând întotdeauna el însuşi, fără să ne ţină isonul şi fără să ne cânte în strună (se întâmplă!), fără să-şi vâre sufletul său (un suflet ipocrit în cazul acesta) în psihologia noastră, în zbuciumul nostru, în intimitatea noastră să fie ca un fel de zid de care să ricoşeze „prostiile„ şi „nebuniile” noastre, de care nimeni dintre noi nu e lipsit. Prietenia constă

Cei care au citit scrisorile pe care mi le-a scris soţul meu, nu vor socoti cuvintele mele drept lăudăroşenie. (N. aut.) în contradicţie şi nu în acord. Pe drept cuvânt, Dumnezeu m-a binecuvâmtat ou Strahov, dâindu-mi-l ca învăţător: prietenia, relaţiile cu el au reprezentat un zid temeinic de care simţeam că pot să mă sprijin sau, mai exact, să mă reazim. Iar zidul mă va susţine şi mă va încălzi”.

Într-adevăr soţul meu şi cu mine am fost oameni de o „cu totul altă factură, de o cu totul altă formaţie, de o cu totul altă concepţie”, dar „am rămas întotdeauna noi înşine”, fără să ne ţinem isonul şi fără să cântăm unul altuia în strună, fără să ne tulburăm reciproc psihologia şi astfel amândoi ne-am simţit cu sufletul liber. Feodor Mihailoviei, oare a meditat atât de mult, în singurătate, la problemele profunde ale sufletului omenesc, a apreciat, probabil, neamestecul meu în viaţa lui sufletească şi intelectuală şi din cauza asta îmi spunea câteodată: „Eşti singura femeie care m-a înţeles!” (ceea ce era pentru el cel mai important). Atitudinea lui faţă de mine a reprezentat „un zid temeinic de care (el a simţit asta) putea să se sprijine sau, mai exact, să se reazime”. Iar zidul îl susţinea şi-1 încălzea.

Prin aceasta se explică, după părerea mea şi acea uimitoare încredere pe care a avut-o soţul meu în mine şi în toate faptele mele, deşi tot ce făceam eu nu ieşea din limitele obişnuitului.

Aceste relaţii ne-au şi permis să trăim cei patruspre-zete ani ai căsniciei noastre în acea atmosferă de fericire, care poate fi accesibilă omului pe pământ.

NOTE

1. (p. 17) Lucrează la un nou roman… Este vorba de romanul Jucătorul şi de obligaţiile contractuale ale lui F. M. Dostoievski faţă de editorul F. T. Stellovski. Aspectele concrete ale raporturilor dintre Dostoievski şi Stellovski sunt relatate în paginile următoare.

2. (p. 19)… Dacă şalul acesta nu este cumva prototipul celui care a jucat un rol atât de mare în familia Marmeladovilor. Este vorba de un episod celebru din romanul Crimă şi pedeapsă. (partea întâi, capitolul doi) – reîntoarcerea Soniei după prima ei zi „de trotuar”. Şalul în cauză a fost unul din foarte puţinele obiecte de familie rămase Marmeladovilor.

3. {p. 19)… O apărut un bărbat tânăr… Este vorba de Pavel Alexandrovici Isaev (1846-1900), fiul vitreg al lui F. M. Dostoievski, unul din personajele principale ale Amintirilor, mai ales în prima lor parte.

4. (p. 24)… Tânărul şi talentatul scriitor Snitkin, care decedase recent. Cunoscut mai aies sub pseudonimul Ammos Şişkin (1829- 1860). Aprecierea Annei Grigorievna Dostoievskaia este oarecum inexactă – A. P. Snitkin murise cu şase ani mai înainte.

5. (p. 25)… S-a pomenit de chestiunea petraşeviştilor şi a condamnării la moarte. In tinereţe, între 1846 şi 1849, Dostoievski a făcut parte din cercul condus de M. V. Butaşevski-Petraşevski, o mare personalitate a vieţii literare şi sociale din Rusia acelei vremi. Cercul lui Petraşevski, mai ales prin membrii săi radicali, în jurul cărora gravita şi Dostoievski, viza reformarea fundamentală a Rusiei, ceea ce pentru unii din petraşevişti era egal cu răsturnarea prin forţă a regimului ţarist. In 1849 este arestat un grup mare de petraşevişti, printre care şi tânărul Dostoievski, cunoscut la acea vreme ca scriitor mai ales datorită romanelor Oameni sărmani şi Dublul. Unii dintre ei au fost condamnaţi la moarte. Printre aceştia se afla Dostoievski. In rândurile imediat următoare este vorba de momentul când execuţia a fost oprită chiar în ultima clipă, când s-a şi comunicat comutarea pedepsei cu moartea la muncă silnică.

6. (p. 28)… Fratelui său mai mare, Mihail… Mihail Mihailovici Dostoievski (1820-1864), scriitor minor (a scris în spiritul aşa-zi-sei Şcoli naturale, una din ipostazele realismului timpuriu rus), traducător şi editor. F. M. Dostoievski a ţinut foarte mult la fratele său mai mare.

7. (p. 28)… Vremea… Revista Vremea a apărut între anii 1861-1863 şi a fost interzisă ca urmare a unui articol scris de N. N. Strahov. Datoriile la care se referă, însă, A. G. Dostoiev-skaia ţin nu de revista Vremea, ci de revista Epoha, editată tot de fraţii Dostoievski.

8. (p. 28)… Pisemski, Krestovski, Glinka. A. F. Pisemski (1821- 1881), prozator şi dramaturg realist, lucrările principale: romanul O mie de suflete şi piesa Soartă amară; V. V. Krestovski (1840-1895), poet (la începutul activităţii sale) şi prozator minor, dar de un remarcabil succes de public prin romanele sale Periferiile Petersburgului, Două forţe, Bezna egipteană etc. Compozitorul Glinka nu reclamă o prezentase specială. Stellov-ski a cumpărat în 1861 (la patru ani după moartea compozitorului) de la L. I. Şestakova (sora lui Glinka) lucrările compozitorului cu ridicola sumă de 25 de ruble. E drept, în 1866 Şestakova i-a intentat un proces lui Stellovski, dar suma plătită iniţial a fost de 25 de ruble.

9. (p. 29)… A. N. Maikov, A. P. Miliukov, I. G. Dolgomos-tiev… Apollon Nikolaevici Maikov (1821-1897), poet şi dramaturg, unul din reprezentanţii notabili ai poeziei ruse de pe la mijlocul secolului al XlX-lea. Îi aparţine una dintre cele mai bune (poate chiar cea mai bună) traducere a „Cântecului despre oastea lui Igor.

— A. P. Miliukov (1817-1904), pedagog şi scriitor, mai curând, se pare, vechi cunoscut, decât vechi prieten al lui Dostoievski; I, G. Dolgomostiev (? – 1867), traducător şi ziarist, colaborator al revistelor fraţilor Dostoievski Vremea şi Epoha.

10. (p. 33)… Cum i-a cerut mina Annei Vasilievna Korvin-Krukovskaia… A. N. Korvin-Krukovskaia (1843-1887), scriitoare, a colaborat la revista Epoha, a participat la Comuna din Paris, fiind una dintre organizatoarele ziarului La Sociale. Se pare că A. G. Dostoievskaia comite unele inexactităţi în descrierea relaţiilor dintre F. M. Dostoievski şi A. V. Korvin-Krukovskaia. După unele surse documentare, reiese cu destulă convingere că cei doi n-au fost logodiţi şi, prin urmare, Dostoievski n-a avut cum să rupă o logodnă inexistentă.

11. (p. 34) E. P. Kovalevski (1809-1868), scriitor şi călător rus, unul din fondatorii şi primul preşedinte al Fondului literar din Rusia (denumirea completă: Societate pentru ajutorarea scriitorilor şi savanţilor nevoiaşi). Iniţiatorul organizării Fondului literar a fost A. V. Drujinin, scriitor, critic şi ziarist. Prima acţiune a fost acordarea unei pensii familiei lui V. G. Bielinski.

12. (p. 36) Feodor Mihailovici era cu totul de partea „jucătorului” şi spunea că multe din sentimentele şi impresiile acestuia din urmă le-a încercat el însuşi. F. M. Dostoievski jucase (până atunci) la ruletă în două „reprize” mari: 1863-1864 şi 1865.

13. (p. 46) Ciokan (Cinghisovici) Valihanov (1835-1865). Iluminist, etnograf şi folclorist kazah, pe care Dostoievski l-a cunoscut în 1854, la Omsk. Această referire a lui Dostoievski la

Valihanov are o semnificaţie specială, Intrueât Valihanov decedase cu un an înainte, în vârstă de numai 30 de ani.

14. (p. 47)… Sonecika, nepoata mea… F. M. Dostoievski a avut o familie destul de numeroasă: trei surori, A. M. Golenovskaia. V. M. Ivanova şi V. M. Karepina (le-am menţionat după numele soţilor) şi trei fraţi: M. M. Dostoievski (decedat în 1864, deci înaintea momentului povestirii), A. M. Dostoievski şi N. M. Dostoievski. Deci, în 1866, anul în care-l cunoaşte Anna Grigorievna pe F. M. Dostoievski, acesta era cel mai mare dintre fraţi, oarecum şeful familiei, de aici şi o serie de obligaţii fireşti pe care şi le va asuma şi pe care Anna Grigorievna nu prea le va împărtăşi, după cum va reieşi din paginile următoare ale Amintirilor. Era un obicei al vremii, ca cel mai mare dintre fraţi să se îngrijească de ceilalţi, şi era, de ce să n-o spunem, un obicei frumos. Pentru facilitarea înţelegerii viitoarelor referiri la rudele lui Dostoievski iată şi o listă a generaţiei tinere: F. M. Dostoievski a avut patru copii (Sofia, Liubov, Alexei şi Feodor), dintre care au rămas în viaţă numai doi – Liubov (viitoare scriitoare, autoarea unor memorii despre F. M. Dostoievski – Dostoievski descris de fiica lui) şi Feodor (specialist în creşterea cailor). Din partea fratelui său Mihail, F. M. Dostoievski a avut doi nepoţi: Feodor (Feodor Mihailovici junior, pianist, elev al lui A. Rubinstein) şi Ekate-rina (care în momentul de început al Amintirilor avea 13 ani); din partea surorii sale Ivanova: Alexandr şi Viktor, viitori ingineri, Măria, Sofia (la care se face referirea din textul Amintirilor) şi Iulia. La această listă incompletă (nu i-am numit decât pe cei care sunt menţionaţi în Amintiri) trebuie adăugat şi Pavel Alexandrovici Isaev, fiul vitreg al lui Dostoievski. Pentru a preveni eventualele nedumeriri care pot decurge din unele ambiguităţi ale Amintirilor, trebuie să spunem că în momentul căsătoriei lui F. M. Dostoievski cu Măria Isaeva, Pavel avea 11 ani, iar în momentul morţii tatălui său Pavel nu avea decât 9 ani. S-ar putea, deci, ca nu totul în relaţiile dintre Pavel şi F. M. Dostoievski să fie doar un produs al afectării.

15. (p. 55)… Judith a lui Serov… Este vorba de opera Judith a compozitorului A. N. Serov (1820-1871), a cărei premieră a avut loc în 1863.

16. (p. 57)… Moartea lui Ioan cel Groaznic a contelui Alexei Tolstoi. In literatura rusă sunt mai mulţi literaţi care au purtat numele de Tolstoi, dintre care importanţi sunt trei: Alexei Kon-stantinovici Tolstoi (1817-1875), la care se face referirea de faţă şi care a fost unul din cei mai notabili poeţi, dramaturgi şi romancieri ai vremii, marele Lev Nikolaevici Tolstoi şi Alexei Nikolaevici Tolstoi (1882-1945), autorul trilogiei Calvarul şi al romanului istoric Petru I. Piesa Moartea lui Ioan cel Groaznic este prima parte a unei trilogii dramatice (partea a doua: Ţarul Feodor loanovici, partea a treia: Ţarul Boris).

17. (p. 62) Sofia Vasilevna Kovalevskaia (1850-1891), scriitoare şi om de ştiinţă, matematiciană de reală valoare, una din primele femei din Rusia de mare notorietate ştiinţifică (membră corespondentă a Academiei Ruse din anul 1889).

18. (p. 62) K. P. Pobedonosţev (1827-1907), om de stat şl publicist, adopt al monarhiei şi partizan al întăririi bisericii ortodoxe.

19. (p. 03) Peterhof (astăzi Petrodvoreţ), localitate lângă Leningrad, acolo se afla una din reşedinţele de vară ale ţarilor, cu un palat şi parc inspirate după Versailles.

20. (p. 73)… Nici el nu se ducea la Buff… Este vorba de T6a.tr Buff, un teatru de varietăţi din Petersburg.

21. (p. 73)…„marchizul de Sade al Rusiei”. Este vorba de o scrisoare particulară a lui I. ¦ S. Turgheniev (adresată lui M. E. Saltâkov-Şcedrin), citată inexact de A. G. Dostoievskaia, în care, însă, Turgheniev îl compară într-adevăr pe Dostoievski cu marchizul de Sade („în literatura franceză a fost un fenomen asemănător, este vorba de faimosul marchiz de Sade”).

22. (p. 75). cinci sute, de ruble pentru coala de autor. Nu este chiar exact. Dostoievski a primit într-adevăr de la revista Russki vestnik pentru romanele Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi Demonii 150 de ruble pentru coala de autor, Turgheniev, însă, a primit 400 (şi nu 500) de ruble pentru romanul Părinţi şi copii de la aceeaşi revistă. Dealtfel, trebuie să remarcam că poetul Nekrasov, în calitatea sa de editor al revistei Otecestvennâie zapiski, nu i-a plătit decât 250 de ruble pentru coala de autor pentru romanul Adolescentul. Cel care a fost plătit cu 500 de ruble (şi chiar mult peste 500) a fost Lev Tolstoi. Oricum, Dostoievski n-a fost răsfăţat nici de editorii de meserie, nici de confraţi.

23. (p. 84) Sin Otecestva. A. G. Dostoievskaia se referă la ziarul Sân Otecestva care şi-a început apariţia în anul 1862 şi care a fost piecedat de două reviste cu acelaşi titlu.

24. (p. 89)… Tinerii Dostoievski, ca şi fiul vitreg, nu mi se potriveau nici ca vârstă… E o inexactitate asupra căreia A. G. Dostoievskaia va reveni destul de repede: între Pavel Isaev şi ea diferenţa nu era decât de câteva luni, amândoi fiind născuţi în acelaşi an, 1846.

25. (p. 89) D. V. Averkiev (1836-1905), prozator, dramaturg şi critic, colaborator al revistelor fraţilor Dostoievski. N. N. Stra-hov (1828-1896), filosof, critic literar şi publicist. Datorită articolului său O problemă dramatică a fost suspendată revista Vremea. După moartea lui Dostoievski va fi unul din detractorii acestuia.

26. (p. 92)… S-a născut în 1845, în Astrahan, iar Feodor Mi-hailoinci n-a plecat din Petersburg până în anul 1849. Două inexactităţi: Pavel Isaev s-a născut în 1846, iar Dostoievski a plecat în două rânduri din Petersburg – în 1842 şi în 1846.

27. (p. 92) E. I. Lamanski şi F. M. Dostoievski s-au cunoscut în cercul lui Petraşevski. E. I. Lamanski a fost guvernatorul Băncii de Stat.

28. (p. 101) M. N. Katkov (1818-1887), publicist, traducător şi ¦ ziarist. A editat revista Russki vestnik, unde s-au publicat romanele lui Dostoievski Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii.

29. (p. 111)… Ii dejunăm la Testov. Testov, proprietarul unui cunoscut restaurant, din Moscova.

30. (p. 126)… Tabloul genial al lui Vasneţov… Este vorba de o frescă realizată de V. M. Vasneţov (1848-1926) spre sfârşitul deceniului al IX-lea.

31. (p. 131)… Soţul meu a afirmat, în Jurnalul unui scriitor, că aşteaptă multe de la femeia rusă. Atitudinea lui Dostoievski a fost mult mai complexă decât reiese din rândurile de mai sus.

32. (p. 134)… (atentatul lui Berezowski)… Anton Berezowski (1847-1869), revoluţionar polonez, participant al răscoalei poloneze din 1863, a tras în Alexandru al II-lea în timpul Expoziţiei mondiale de la Paris (1867). Berezowski a fost condamnat (de o curte cu juri din Paris) la închisoare pe viaţă.

33. (p. 134) D. V. Karakozov (1840-1866), celebru terorist, autorul unui atentat nereuşit (în 1866) împotriva lui Alexandru al II-lea. Karakozov a fost condamnat la moarte şi spânzurat. Karakozov a făcut parte din gruparea teroristă Ada a aşa-zisului cerc al lui Işutin, organizaţie ilegală care a activat la Moscova între anii 1863 (anul răscoalei poloneze) şi 1866 (anul atentatului lui Karakozov).

34. (p. 136) şi a scris despre asta într-un număr din Jurnalul unui scriiitor din 1877… Este vorba, de fapt, de articolul Oameni de demult din Jurnalul unui scriitor din anul 1873.

35. (p. 138) K. I. Babikov (1841-1873), scriitor şi poet minor. Toată istoria raporturilor cu Babikov, aşa cum este relatată de A. G. Dostoievskaia, cuprinde unele inadvertenţe, dintre care cea mai importantă este cea a anilor: Babikov a murit în 1873, prin urinare editorul nu putea să-l înştiinţeze pe Dostoievski în 1872 despre decesul lui Babikov. Dealtfel, se pare că articolul lui Dostoievski nici n-a ajuns la Babikov.

36. (p. 141)… Şi la Turgheniev… Istoria relaţiilor dintre Dostoievski şi Turgheniev este destul de complicată şi vizează câteva aspecte importante. In primul rând, este vorba de atitudinea uneori dureros paradoxală a lui Turgheniev faţă de câţiva dintre cei mai mari scriitori ruşi, în speţă Tolstoi şi Dostoievski. Turgheniev le-a elogiat talentul când a fost vorba de opera lor în ansamblu, dar a avut nu o dată o atitudine mai curând ostilă decât negativă când a fost vorba de lucrări concrete (Crimă şi pedeapsă, Anna Karenina). Şi totuşi Turgheniev a fost cel care a contribuit enorm la propagarea în Occident a literaturii ruse. In al doilea rând, este vorba de un moment ideologic: Turgheniev a fost „occidentalist” (deci, adept al europenizării procesului evolutiv al Rusiei), pe când Dostoievski a fost „slavofil” (deci, adept al autohtonizării procesului evolutiv al Rusiei). La Ba-den-Baden conflictul ideologic a dus la ruperea relaţiilor dintre cei doi scriitori. Ultimul, dar nu cel din urmă motiv al disensiunii lor, a fost modul diferit în care cei doi scriitori priveau arta romanului, în special, şi arta prozei, în general, ceea ce l-a determinat (împreună cu celelalte motive amintite) pe Turgheniev să-l compare pe Dostoievski cu marchizul de Sade, iar pe

Dostoievski să-l caricaturizeze pe Turgheniev în romanul De-monii sub chipul scriitorului Karmazinov.

37. (p. 144)… Romanul Pere Goriot, prima parte a epopeii Les parents pauvres. Prima parte a ciclului amintit este romanul Verişoara Bette.

38. (p. 144)… Celebru roman al lui Victor Hugo Les humilies et les offenses. O greşeală ciudată: „celebrul roman al lui Victor Hugo” este, de fapt, romanul lui Dostoievski Umiliţi şi obidiţi. Romanul pe care l-a recitit Dostoievski în iarna lui 186708 este într-adevăr al lui Hugo. Dar se numeşte Mizerabilii.

39. (p. 144)… Cunoscutul poet N. P. Ogariov, prietenul lui Her-zen… N. P. Ogariov (1813-1877), poet publicist, revoluţionar. Cei doi, Herzen şi Ogariov, au depus un celebru jurământ pe colinele Vorobiov (astăzi – colinele lui Lenin, pe care se înalţă noua clădire a Universităţii Lomonosov din Moscova), de a-şi închina viaţa cauzei eliberării poporului (în momentul jurământului Herzen avea 15, iar Ogariov 14 ani). In 1856 Ogariov a emigrat din Rusia, s-a stabilit la Londra, ca şi Herzen, unde a desfăşurat o vie activitate revoluţionară, poetică şi literară. În perioada la care se referă A. G., centrul politic al emigraţiei ruse se deplasase din Anglia în Elveţia, ceea ce şi explică prezenţa lui Ogariov la Geneva.

40. (p. 144)… Ogariov, care pe atunci era foarte bătrân… N. P. Ogariov era în vârstă de 54 de ani.

41. (p. 145)… Congresul Păcii… Este vorba de primul congres al Ligii păcii şi a libertăţii, care a avut loc la Geneva în anul 1867.

42. (p. 147)… Feoclor Mihailovici se interesa mult de activitatea juraţilor, o instituţie creată de curând. Curtea cu juri a fost creată în Rusia în 1864 şi această nouă instituţie l-a preocupat mult pe Dostoievski, ceea ce s-a reflectat, printre altele, în articolul Mediul din Jurnalul unui scriitor.

43. (p. 159)… Les secrets du Palaits des Tsars… In cartea lui Paul Grimm, publicată în 1868, se descrie un tablou mai mult decât fantezist al ultimelor zile ale domniei lui Nicolae I.

44. (p. 161)… Zarea, editată de V. V. Kapşirev, revistă lunară, literară şi politică, a apărut între anii 1869-1872. În revista Zarea Dostoievski şi-a publicat nuvela Soţul etern (1870).

45. (p. 161) N. I. Danilevski (1822-1885), istoric „slavofil”, publicist; lucrarea sa Rusia şi Europa, publicată în 1869 în revista Zarea reprezintă lucrarea sa fundamentală. În tinereţe, Danilevski a făcut parte din cercul lui Petraşevski.

46. (p. 104) S. A. Hmârova, este vorba de nepoata lui Dostoievski – Sofia, v. şi nota 14.

47. (p. 164)… Viitorul său roman Ateismul… Titlul definitiv al romanului va fi Fraţii Karamazov, dar unele ecouri ale intenţiei iniţiale se fac simţite şi în romanele Demonii şi Adolescentul.

48. (p. 167)… Viaţa marelui păcătos. Intenţie nerealizată, oarecum intermediară între Ateismul şi ceje trei romane amintite în nota precedentă.

49. (p. 168)… Unul din studenţi să fie studentul Ivanou (.sub numele de Şatov), ucis de Neceaev. S. G. Neceav (1847-J882), terorist, şeful organizaţiei Narodnaia rasprava (Răzbunarea poporului), l-a asasinat în 1869 pe studentul Ivanov, membru al aceleiaşi organizaţii. Acest asasinat l-a urmărit pe Dostoievski, care se va referi la el nu numai în romanul Demonii, dar şi în Jurnalul unui scriitor.

50. (p. 171)… Nota din 19 octombrie adresată reprezentanţilor Rusiei. Prin tratatul de la Paris din 1856, în urma războiului din Crimeea, marea Neagră a fost declarată neutră. Prin această notă, adresată reprezentanţilor săi de pe lângă cancelariile apusene, Rusia îşi anunţa intenţia de a nu mai ţine seama de această prevedere a tratatului, care a şi fost revizuit în 1871 (memoriul a fost anunţat în 1870) şi Rusia a recăpătat dreptul de a ţine flotă de război în marea Neagră.

51. (p. 171)… Ţar-eliberator… Este vorba de Alexandru al II-lca, în timpul domniei căruia a fost desfiinţată iobăgia (1861).

52. (p. 196)…„fratele Kolea” mai primea câte cinci ruble de câte ori ne vizita. Orice s-ar spune, tot pasajul acesta este lipsit de delicateţe, mai ales dacă ne gândim la uşurinţa cu care A. G. Dostoievskaia eludează disensiunile financiare pe care le-a avut cu cumnatul ei. Dar memoriile de faţă, ca şi atâtea alte memorii sunt importante şi prin informaţia involuntară pe care o transmit. Trebuie precizat, însă, că Nikolai Dostoievski a fost obligat să-şi părăsească slujba din motive de sănătate şi că a trăit în sărăcie.

53. (p. 198) V. V. Grigoriev (orientalistul)… Se pare că unele din lucrările lui Grigoriev (1816-1881), mai ales volumul Rusia şi Asia şi-au găsit un ecou în Jurnalul unui scriitor, în paginile dedicate problemei Orientului.

54. (p. 198)… Prinţul V. P. Meşcerski, editorul revistei Graj-danin… V. P. Meşcerski (1839-1914), scriitor şi publicist. Dostoievski a lucrat ca redactor al revistei Grajdanin (de la începutul anului 1873 până în aprilie 1874), unde a şi publicat prima parte a Jurnalului unui scriitor. Mulţi din contemporanii lui Dostoievski n-au privit cu ochi buni această colaborare, cunoscute fiind concepţiile retrograde ale lui Meşcerski. În 1873, Dostoievski renunţă să mai redacteze revista, din diferite motive, unele legate de activitatea sa literară, care îi reclama mai mult timp disponibil, altele legate de neînţelegerile sale cu prinţul Me. Ş-rerski.

55. (p. 198)… T. Filippov şi întreg cercul său… T. I. Filip-pov (1825-1899), om de stat, scriitor şi publicist de orientare slavofilă, se bucura de o mare influenţă în cadrul aşa-zisei „tinerei redacţii” a revistei Moskvitianin, care a încercat o reîmprospătare şi o modernizare a publicaţiei. In curând, însă, s-a produs o ruptură între editorul revistei (M. P. Pogodin) şi „tânăra redacţie” (din care făceau parte, printre alţii, poetul şi criticul Apollon Grigoriev, dramaturgul Ostrovski, prozatorul Pisemski). T. I. Filippov a continuat, însă, să exercite o puternică influenţă slavofilă asupra „cercului”, la care se referă A. G. Dostoievskaia. Printre altele, T. I. Filippov a fost şi un mare cunoscător al istoriei religiei.

56. (p. 198) Tot aici s-a întâlnit cu K. P. Pobedonosţev… In timpul redactării revistei Grajdanin de către Dostoievski între cei doi oameni s-au legat relaţii strânse, care într-adevăr au ţinut toată viaţa. V. nota 18.

57. (p. 198)… P. M. Tretiakov, patronul celebrei galerii. P. M. Tretiakov (1832-1898), fondatorul galeriei care-i poartă numele (aflată la Moscova) şi care conţine unele dintre cele mai valoroase lucrări din pictura rusă. P. M. Tretiakov a fost un mare admirator al lui Dostoievski, de care s-a apropiat mai ales în vara anului 1880, Tretiakov fiind unul din organizatorii sărbătoririi lui Puşkin. In cadrul acestei manifestări Dostoievski a rostit celebrul său Cuvânt despre Puşkin.

58. (p. 205)… Toată lumea s-a aşezat… Obicei rusesc: cei care pleacă şi cei care conduc se aşază înainte de un drum lung. Un fel de urare tăcută.

59. (p. 217)… Romanul Demonii a avut un mare succes la cititori, dar, în acelaşi timp, i-a adus soţului meu mulţi duşmani în Lumea literară. Romanul Demonii a fost într-adevăr prost primit de o parte însemnată a criticii, care l-a apreciat drept un atac la adresa tinerei generaţii, repetându-se oarecum situaţia romanului Crimă şi pedeapsă (mai ales comentariile pe marginea lui Ras-kolnikov). Cei mai mulţi dintre criticii lui Dostoievski pur şi simplu n-au înţeles romanul şi nici nu şi-au dat osteneala să-l analizeze.

60. (p. 217)… Feodor Mihailovici s-a întâlnit la N. P. Semionov… Scriitorul Semionov (1823-?) a fost membru în comisia însărcinată să redacteze un raport cu privire la situaţia ţăranilor. Comentatorii ediţiei sovietice a Amintirilor emit ipoteza că tocmai acest lucru a şi constituit obiectul discuţiei dintre cei doi.

61 (p. 224)… Editarea Jurnalului unui scriitor în chip de revistă lunară prezenta greutăţi. Dostoievski va edita astfel jurnalul în 1876.

62. (p. 224) Gr. K. Gradovski (1842-1915), publicist.

63. (p. 225)… A. U. Poreţki, Evgh. A. Belov… Poreţki (1819- 1879), scriitor minor, după mărturia contemporanilor un om cu elevate însuşiri morale. Belov (1826-1896), pedagog şi istoric, „sla-vofil”, autor al monografiei Istoria Rusiei până la reformele lui Petru cel Mare; conform concepţiilor „slavofile” reformele lui Petru au denaturat evoluţia naturală a Rusiei.

64. (p. 230)… Burenin. Criticul V. P. Burenin (1841-1926) a avut o atitudine inegală faţă de opera lui Dostoievski, aprecierea pozitivă a Annei Dostoievskaia se datorează unei atitudini mai ponderate faţă de romanul Demonii. In alte cazuri, Burenin s-a manifestat net şi primitiv împotriva lui Dostoievski.

65. (p. 233) Viktor Feojilovici Puţâkovici (1843-1909), scriitor şi publicist, a redactat în 1874-1879 revista Grajdanin.

66. (p. 234) A. F. Koni (1844-1927), jurist şi scriitor. Ca jurist s-a remarcat printr-o acţiune de mare răsunet – în calitate de preşedinte al completului de judecată a determinat în mare măsură achitarea celebrei revoluţionare Vera Zasulici. Este de notorietate (cel puţin în lumea „specialiştilor”) faptul că A. F. Koni i-a sugerat lui Lev Tolstoi subiectul romanului Învierea. A fost un orator de mare talent şi în acest sens sunt cunoscute nu numai pledoariile sale judiciare, dar şi conferinţele pe cele mai diverse teme literare.

(57. (p. 234)…pe vremea lui Arakceev. A. A. Arakceev (1769- 1834). Favorit al lui Pavel I, ministru pe timpul domniei lui Alexandru I, simbol al unui regim despotic.

68. (p. 235)… A început să ne viziteze Vladimir Sergheevici Soloviov. V. S. Soloviov (1853-1900), filosof, poet. publicist şi critic, una din cele mai proeminente figuri ale culturii ruse din cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Atât lucrările sale de filosofie şi estetică, cât şi cele pur literare au influenţat profund evoluţia ulterioară a literaturii ruse, mai ales în modalităţile ei moderne.

69. (p. 235)… Şidlovski… I. N. Şidlovski, poet, prieten al lui Dostoievski din anii tinereţii, om pentru care Dostoievski a nutrit sentimente deosebit de călduroase.

70. (p. 235)… Romanul lui Pisemski Oamenii anilor patruzeci… Romanul Oamenii anilor patruzeci a apărut în 1869. Pentru anii 70, la care se referă discuţia cu Soloviov, perioada 40 reprezenta un trecut îndepărtat şi romantic. Să nu uităm că Soloviov s-a născut în 1853.

71. (p. 236)… Fiica partizanului Denis Davâdov… D. V. Davâdov (1784-1839), una dintre cele mai pitoreşti personalităţi ale literaturii ruse. Militar de carieră, Davâdov a fost unul din organizatorii şi conducătorii mişcării de partizani din timpul războiului napoleonian din 1812. Davâdov a părăsit armata în 1832 cu gradul de general-locotenent. Ca poet, Davâdov este considerat drept fondator al aşa-zisei lirice de husar, pe care a practicat-o cu un succes remarcabil. Davâdov este şi autor al unor lucrări de specialitate cu privire la problemele războiului de partizani. Denis Davâdov, un favorit al scriitorilor, dar şi al publicului vremii, i-a servit drept prototip lui Lev Tolstoi pentru personajul Denisov din romanul Război şi pace.

72. (p. 236)… Convorbirile spirituale ale lordului Redstock şi ale altor propovăduitori de seamă ai acestei învăţături. Despre învăţătura lui Redstock Dostoievski a scris în Jurnalul unui scriitor (numărul din ianuarie 1877).

73. (p. 240)… Apăruseră nu o dată atacuri neamicale din partea lui Mihailovski, Skabicevski, Eliseev şi alţii. N. K. Mihailov-ski (1842-1904), A. M. Skabicevski (1838-1910), G. Z. Eliseev (1821-1891), critici şi istorici literari, adepţi ai literaturii utilita-riste, adversari ai lui Dostoievski. Este interesant de remarcat că, mai târziu, Mihailovski şi Skabicevski au fost şi adversarii lui Cehov. Lui Skabicevski îi aparţine chiar şi faimoasa apreciere care se voia profetică – i-a prezis lui Cehov că va muri beat în şanţ. Cehov spunea că a fost singura apreciere critică care l-a impresionat.

74. (p. 247) A. N. Pleşceev (1825-1893), poet, prozator, traducător şi critic literar. A scris câteva poezii antologice pentru copii.

75. (p. 252) Ai fi fost acum general, iar eu generăleasă, şi nu nevastă de sublocotenent în rezervă. În Rusia funcţiile în adiiy-nistraţia civilă îşi aveau un corespondent precis în ierarhia militară.

76. (p. 254)… Peregrinările călugărului Parfeni… Este vorba de cartea Povestiri despre peregrinările şi drumeţiile călugărului Parfeni prin Rusia, Moldova, Turcia şi Ţara Sfântă scrisă de călugărul Parfeni (? – 1886), după numele său laic – Piotr Agheev.

77. (p. 261)… A continuat până în anul 1880… După cum se remarcă în ediţia rusă a Amintirilor, Dostoievski a fost scos de sub supravegherea poliţiei încă în 1875, dar el a aflat acest lucru abia în 1880.

78. (p. 273)… Un nou roman al Sofiei Ivanovna Smirnova intitulat Putere de caracter… S. I. Smirnova (1852-1920), scriitoare minoră.

79. (p. 274)… Stimate domn, Onorate Piotr Ivanovici! După cum se menţionează în ediţia rusă a Amintirilor începutul exact al scrisorii din roman este: „Stimate Ivan Pavlâci!”

80. (p. 278)… Un om dăruit până la fanatism spiritismului… F. M. Dostoievski s-a interesat într-o vreme atât de spiritism, cât şi de pasiunea pe care acesta a stârnit-o în Rusia în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea, fapt reflectat şi în Jurnalul unui scriitor.

81. (p. 286)… În care-l roagă pe Turgheniev să-l împrumute cu cincizeci de taleri. Din corespondenţa lui Dostoievski rezultă că i-a cerut lui Turgheniev, de fapt, 100 de taleri, însă Turgheniev nu i-a trimis decât 50 şi pentru aceşti 50 de taleri Dostoievski i-a mulţumit într-o scrisoare.

82. (p. 288)…ca o negustoreasă din Zamoskvorecie… Zamosk-vorecie – un celebru cartier de negustori din Moscova, descris printre alţii de dramaturgul A. N. Ostrovski.

83. (p. 294)… Baia rusească… Baie cu aburi.

84. (p. 296)… Din cauza trupelor care se deplasau spre front… Este vorba de războiul ruso-româno-turc.

85. (p. 298)… Scriitorul Vsev. Serg. Soloviov. Este vorba de prozatorul Vsevolod Sergheevici Soloviov (1849-1903), cunoscut, mai ales ca autor de romane istorice (s-a bucurat de succes ciclul de romane istorice realizat pe fundalul cronicii familiei Gorba-tov) şi, evident, nu de filosoful, esteticianul şi poetul Vladimir Soloviov, la care se referă nota 68.

86. (p. 298)… În timpul sărbătoririi lui Puşkin… A. G. Dosto-ievskaia se referă la extraordinarul ecou pe care l-a avut celebrul Cuvânt despre Puşkin, rostit în ziua de 8 iulie 1880 cu prilejul dezvelirii la Moscova a monumentului poetului, moment central al unor festivităţi de mare amploare, întârziate, însă. Cu un an de zile. Iniţial, festivităţile trebuiau să aibă loc în 1879, pentru a coincide cu sărbătorirea a 80 de ani de Ia naşterea lui Puşkin.

87. (p. 300)… Îl legau de Nekrasov amintirile tinereţii şi începutul carierei sale literare. N. A. Nekrasov a avut o contribuţie determinantă în lansarea lui Dostoievski. Dostoievski se va referi în câteva rânduri la Nekrasov în Jurnalul unui scriitor.

88. (P- 300)… Atunci acesta îi citea ultimele sale poezii. (…) tina dintre ele – Nefericiţii. Poezia Nefericiţii a fost scrisă în 1856, deci nicicum nu putea fi una din ultimele sale poezii (Nekrasov a murit în 1877). Dealtfel, Dostoievski relatează diferit episodul la care se referă A. G. Dostoievskaia: „Când m-am întors de la ocnă, mi-a arătat una din poeziile sale: „Pe asta am scris-o despre dumneata atunci„ – îmi spuse el. Şi toată viaţa am trăit despărţiţi.” (Jurnalul unui scriitor, ianuarie 1877.”) m. (p- 301) Cu noi a ieşit şi Or. F. Miiller. O. F. Miiller (1833-1889), istoric al literaturii, folclorist, adept al aşa-zisei şcoli mitologice.

90. (p. 301)… Alături de Jukovski, la care ţii atât de mult. V. A. Jukovski (1783-1852), poet romantic, unul dintre cei mai străluciţi traducători din întreaga istorie a literaturii ruse, a adus o contribuţie fundamentală atât la asimilarea concomitentă a fenomenului poetic occidental, cât şi la cristalizarea expresiei în poezia prepuşkiniană.

91. (p. 303)… Cea mai bună pledoarie pentru Nekrasov-omul… Imediat după moartea lui Nekrasov, în presa vremii a început o largă discuţie cu privire la spiritul excesiv practic al lui Nekrasov, care, după părerea autorilor, contrazicea celebrul vers programatic al lui Nekrasov: „Poet poţi să nu fii defel, Dar cetăţean eşti obligat să fii”. In numărul din decembrie 1877 al Jurnalului unui scriitor Dostoievski se opreşte pe larg atât asupra personalităţii poetice, cât şi asupra celei „practice” a lui Nekrasov, căutând s-o explice pe cea dintâi şi s-o înţeleagă pe cea de a doua.

92. (p. 308) părintele Amvrosi… Ieromonahul Amvrosi, stareţ al mănăstirii Optina-Pustân i-a servit lui Dostoievski drept prototip pentru stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.

93. (p. 309)… Marii duci. Marii duci, marile ducese – membri ai familiei ţarului, cu excepţia, bineînţeles, a moştenitorului tronului.

94. (p. 309) Când în penultimul număr din Jurnalul unui scriitor a apărut anunţul… Anunţul a apărut în antepenultimul număr, în cel din octombrie 1877, după ce în numărul din aprilie Dostoievski îşi anunţa cititorii, că, din pricina tratamentului pe care trebuia să-l urmeze la Ems, numerele din mai-iunie, iulie-august vor fi duble („bineînţeles cu un număr dublu de pagini”, pre-cizează Dostoievski). Apare destul de clar că lui Dostoievski li venea din ce în ce mai greu să editeze o publicaţie periodică.

95. (p. 312) D. S. Arseniev (1832-1915), amiral, director al ¦Şcolii navale din Petersburg.

96. (p. 313)… Marele duce Konstantin Konstantinovici. Cunoscut în literatură sub iniţialele K. R. (Konstantin Romanov) (3858-1915), poet, dramaturg, traducător (a tradus printre altele Hamlet), din 1889 a fost preşedinte al Academiei de ştiinţe.

97. (p. 317) A. A. Potehin (1829-1908), prozator şi dramaturg, piesele sale (Un loc liber etc.) s-au bucurat de un mare succes.

98. (p. 317) Titlul sub care apare în roman Povestirea unei taine este Spovedania în versuri a unei inimi arzătoare.

99. (p. 320)… Ticălosul de Golos, cotidian politic şi literar apărut la Petersburg în 1863-1884.

100. (p. 323)… Nişte „striuţki”. „Striuţki” este un cuvânt lansat de Dostoievski în Jurnalul unui scriitor şi care înseamnă aproximativ terchea-berchea, în limba rusă, însă, cuvântul în cauză are un aer de jargon, ceea ce-i dâ un farmec aparte.

101. (p. 326)… A fost şi un actor, celebrul povestitor I. p. Gorbunov. I. F. Gorbunov (1831-1896), scriitor şi actor, celebru prin talentul său de povestitor (uneori recurgea la improvizaţii), un fin stilist, cu aplicaţii atât la scenele şi personajele contemporane de gen, cât şi la stilizarea istorică.

102. (p. 326) Lectura a avut un succes extraordinar şi publicul l-a obligat de multe ori pe autor să iasă la „rampă”. După mărturia contemporanilor, Dostoievski avea un uluitor talent de lector, mulţi dintre cei care au asistat la lecturile sale s-au declarat fascinaţi la modul cel mai direct de felul în care citea Dostoievski atât din propriile sale lucrări, cât şi din lucrările altora, mai ales din Puşkin – poezia Prorocul.

103. (p. 329)… Bătrânul D. V. Grigorovici… D. V. Grigorovici (1822-1899), scriitor, unul din reprezentanţii şcolii naturale, iar în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea aproape singurul continuator al acestei şcoli. „Bătrânul” Grigorovici era cu un an mai tânăr decât Dostoievski, dealtfel niciunul din cei doi scriitori nu împlinise încă 60 de ani.

104. (p. 330) F. N. Berg, poet, ziarist, traducător lipsit de importanţă.

105. (p. 339)…19 octombrie, ziua terminării liceului… Este vorba de ziua în care Puşkin şi promoţia sa au terminat faimosul Liceu din Ţarskoe Selo, zi rămasă celebră în literatura rusă atât prin întâlnirile anuale ale promoţiei, cât şi prin seria de poezii ocazionale scrise de Puşkin.

106. (p. 340) S. A. Vengherov (1855-1920), istoric literar.

107. (p. 341)… Stimatul Ivan Petrovici Kornilov (fostul şef al districtului de învăţământ Vilenski)… I. P. Kornilov (1811- 1901) a fost şi un cunoscut colecţionar de manuscrise şi de cărţi vechi.

108. (p. 341)… Reprezentarea piesei Don Juan… Este vorba de piesa lui A. K. Tolstoi.

109. (p. 342)… Autoarea romanului Mimocika nu a trecut neobservată în literatura rusă. Într-adevăr, trilogia Mimocika (Mimocika s-a logodit, Mimocika la băi, Mimocika s-a otrăvit) s-a bucurat de succes. V. Mikulici (1857-1936) a scris şi o carte de memorii despre Dostoievski.

110. (p. 345)… A trimis invitaţii tuturor scriitorilor de vază Dintre scriitorii cu adevărat importanţi n-au dat curs invitaţiei

(sub diverse pretexte): Lev Tolstoi, I. A. Goncearov, M. E. Sal-v-Şcedrin. 111 (p. 346) P. V. Annenkov (1812-1887), scriitor şi critic.

112. (p. 347) A. S. Suvorin (1834-1912), ziarist, unul dintre cei mai cunoscuţi editori ruşi.

113. (P- 354) Nici chiar Iuhanţev n-a fost în halul ăsta în-nroscat cu noroi. Iuhanţev – un escroc de mare notorietate pe vremea aceea, autorul unei mari delapidări şi eroul unui proces de scandal.

114. (P- 364) -crima din 1 martie… Este vorba de asasinarea lui Alexandru al II-lea.

115. (p. 380) P. A. Gaideburov (1841-1893), ziarist şi editor.

116. (p. 386) Probabil că aţi primit Biografia lui Dostoievski. Biografia a fost alcătuită, după cum se remarcă şi în redacţia rusă a Amintirilor de Or. F. Miiller şi N. N. Strahov la cererea Annei Dostoievskaia.

117. (p. 390)… În urma publicării unui articol scris inabil (O chestiune dramatică) de către Strahov însuşi. Este un lucru de notorietate în istoria literaturii ruse: în articolul citat de A. G. Dostoievskaia, Strahov tratează problema poloneză. Fără să încerce să propună o soluţie reală, Strahov reuşeşte, se pare că într-adevăr prin inabilitate, să provoace o reacţie puternică a oficialităţilor în urma căreia revista Vremea a fost interzisă. Astfel, s-a creat o situaţie stupidă, dar plină de consecinţe dintre cele mai serioase: o revistă este interzisă pentru un articol care în fondul său nu ataca nimic esenţial.

SFÂRŞIT