VI

Spre toamnă ne-a devenit clar că trebuie cu orice preţ să ne schimbăm starea de spirit şi ne-am hotărât să ne mutăm în Italia, iar pentru început să ne stabilim la Milano. Drumul cel mai apropiat era peste munţii Simplon. In parte l-am făcut pe jos, mergând cu soţul meu pe lângă uriaşa diligentă care urca muntele, luând-o înaintea diligentei, suind pe poteci şi culegând pe drum flori de munte. Spre meleagurile Italiei am coborât în cabrioletă. Mi-aminteisc o întâmplare nostimă: în localitatea Domo dOssola m-am dus să cumpăr fructe şi să-mi verific cunoştinţele de limba italiană căpătate peste vară. Văzând că Feodor Mihailovici a intrat într-un magazin şi vrând să-i ajut să se înţeleagă, m-am grăbit spre el. Feodor Mihailovici, vrând să-mi facă o bucurie, a întrebat cât costă un lănţişor oarecare din vitrină. Negustorul, care ne-a luat drept „nişte străini bogaţi”, a cerut pentru lănţişorul în cauză nici mai mult, nici mai puţin de trei mii de franci, încredinţându-ne că e aproape de pe vremea lui Vespasian. Neconcordanţa dintre preţul cerut şi banii de care dispuneam l-a făcut pe Feodor Mihailovici să zâmbească şi asta a fost, probabil, prima impresie amuzantă pe care a încercat-o de la pierderea pe care am suferit-o.

Schimbarea mediului, impresiile de călătorie, oamenii noi (după părerea lui Feodor Mihailovici, ţăranii Lom-bardiei seamănă mult, la prima vedere, cu ţăranii ruşi) – toate acestea au influenţat mult starea de spirit a lui Feodor Mihailovici şi în primele zile pe care le-am petrecut la Milano era foarte animat: m-a dus să văd celebrul II Duomo, care dintotdeauna l-a entuziasmat sincer şi profund. Lui Feodor Mihailovici îi părea rău doar de faptul că piaţa din faţa catedralei e prea aglomerată de case (acum e mult mai degajată) şi-mi spunea că arhitectura lui II Duomo pierde astfel din măreţie. Într-o zi senină, soţul meu şi cu mine ne-am urcat chiar pe acoperişul catedralei ca să privim împrejurimile şi să vedem mai bine statuile care împodobeau catedrala. Ne-am stabilit pe lângă Corso, pe o stradă atât de îngustă, că vecinii de vizavi puteau să discute între ei de la fereastră.

Am început să mă bucur de dispoziţia animată a soţului meu, dar, spre durerea mea, dispoziţia asta n-a mai ţinut mult şi Feodor Mihailovici a fost cuprins din nou de tristeţe. Singurul lucru care-l mai distra pe Feodor Mihailovici era corespondenţa cu A. N. Maikov şi N. N. Stra-hov. Acesta din urmă nea comunicat despre apariţia unei noi reviste, Zarea44, editată de V. V. Kapşirev. Feodor Mihailovici era interesat de faptul că în fruntea redacţiei va fi N. N. Strahov, fostul colaborator al revistelor Vremea şi Epoha şi că mulţumită acestui fapt (după cum scria soţul meu): „Preocuparea noastră şi munca noastră comună n-au murit. Vremea şi Epoha au adus totuşi roade şi treburile cele noi se cade a fi începute de acolo unde am rămas noi. Asta e cu totul îmbucurător”. Feodor Mihailovici, care simpatiza noua revistă, se interesa atât de colaboratori, cât şi de articolele pe care aceştia le scriau (se interesa mai ales de N. I. Danilevski45, autorul unei lucrări capitale – Rusia şi Europa şi pe care soţul meu îl ştia încă din tinereţe drept un discipol al învăţăturii lui Fourier). Strahov îl invita insistent pe soţul meu să colaboreze la Zarea. Feodor Mihailovici acceptă cu plăcere, dar numai după terminarea romanului Idiotul, pe care-l scria greu şi de care nu era mulţumit. Feodor Mihailovici mă încredinţa că n-a avut niciodată o idee mai interesantă şi mai generoasă, decât cea care s-a clarificat în roman, şi că n-a exprimat nici a zecea parte din ceea ce ar fi vrut să exprime.

În toamna lui 1868, a fost o vreme ploioasă la Milano şi era imposibil să faci acele plimibări lungi la care soţul meu ţinea atât de mult. In sălile de lectură nu erau nici ziare, nici cărţi ruseşti şi Feodor Mihailovici era foarte plictisit de faptul că n-aivea nici un fel de ştiri din patrie. Ca urmare, după ce am stat două luni la Milano, Ibidem, p. 261. (N aut.)

— Amintiri – c. 1743 ne-am hotărât să ne mutăm pentru iarnă la Florenţa. Feodor Mihailovici fusese cândva acolo şi i-au rămas nişte amintiri agreabile despre oraş, mai ales despre comorile de artă din Florenţa.

Astfel, la sfârşitul lui noiembrie 1868, ne-am mutat în capitala de atunci a Italiei şi neam stabilit pe lângă Palazzo Pitti. Schimbarea locului a avut din nou o influenţă binefăcătoare asupra soţului meu şi am început să vizităm împreună bisericile, muzeele, palatele. Ţin minte că Feodor Mihailovici era entuziasmat de Catedrale, de biserica Santa Măria del Fiore şi de micuţa capelă del Battistero, unde sunt de obicei botezaţi copiii. Uşile de bronz de la Battistero (mai ales delta del Paradiso), executate de celebrul Ghiberti, l-au fermecat pe Feodor Mihailovici şi adesea, trecând pe lângă capelă, se oprea să le privească. Soţul meu mă asigura că dacă se va îmbogăţi îşi va cumpăra neapărat fotografiile acestor uşi, poate chiar în mărime naturală, şi că le va atârna în cabinetul său ca să le poată admira.

Ne duceam adesea la Palazzo Pitti şi soţul meu era cuprins de entuziasm la vederea tabloului lui Rafael Madonna della Sedia. Un alt tablou al aceluiaşi pictor, S. Giovan battista nel deserto (Ioan Botezătorul în pustiu), aflat în galeria Uffizi, îl entuziasma de asemenea pe Feodor Mihailovici. Care-şi petrecea multă vreme în faţa acestui tablou. După ce vizitam galeria de tablouri, ne duceam să vedem în aceeaşi clădire statuia Venerei de Medici, lucrarea celebrului sculptor grec Cleomene. Această statuie soţul meu o socotea genială.

În Florenţa, spre marea noastră bucurie, am descoperit o bibliotecă excelentă şi. O sală de lectură cu două ziare ruseşti şi soţul meu se ducea zilnic acolo pentru lectura de după masă. Dintre cărţi a împrumutat pentru acasă şi a citit în decursul iernii operele lui Voltaire şi Diderot, în limba franceză, pe care o stăpânea bine.

Anul 1869 ne-a adus fericire: ne-am convins în cu-rând că domnul ne-a binecuvântat căsnicia şi că putem nădăjdui din nou să avem un copil. Bucuria noastră n-avea margini şi scumpul meu soţ a început să se îngrijească de mine cu aceeaşi atenţie ca şi rn timpul primei mele sarcini. Grija lui a ajuns până acolo, că atunci când a citit volumele abia ieşite de sub tipar ale romanului contelui L. Tolstoi Război şi pace, pe care i le-a trimis N. N. Strahov, a ascuns de mine acea parte a romanului unde este descrisă cu atâta forţă moartea pricinuită de naştere a soţiei prinţului Andrei Bolkonski. Lui Feodor Mihailovici îi fusese teamă că imaginea morţii îmi va produce o impresie profundă şi dureroasă. Am căutat peste tot volumul dispărut şi chiar mi-am certat soţul că a pierdut cartea. Se scuza în fel şi chip şi mă încredinţa că se va găsi, dar nu mi-a dat-o deoât după ce evenimentul s-a săvârşit. Feodor Mihailovici, în aşteptarea naşterii copilului, îi scria lui N. N. Strahov: „Aştept cu spaimă şi emoţie, cu speranţă şi îndoială”? ¦. Visam amân-doi să avem o fetiţă şi am şi început s-o iubim atât de mult, că iam şi dat numele de Liubov, un nume care nu figura nici în familia mea, nici în cea a soţului meu.

Doctorul mi-a prescris să mă plimb mult şi noi ne duceam în fiecare zi în Gi-ardino Boboli (parcul oare înconjoară palatul Pitti), unde, în ciuda factului că era ianuarie, înfloreau trandafirii. Aici ne încălzeam la soare şi visam la viitoarea noastră fericire.

În 1869, ca şi înainte, stăteam foarte prost cu banii şi am dus-o greu. Pentru romanul Idiotul, Feodor Mihailovici primea o sută cincizeci de ruble pentru coala de autor, ceea ce făcea în jur de şapte mii de ruble. Din aceştia, însă, am luat trei mii pentru nunta noastră, înainte de a pleca în străinătate. Din restul de patru mii, trebuia să plătim dobândă pentru lucrurile amanetate la Petersburg şi să-l ajutăm adesea pe fiul vitreg, ca şi familia răposatului frate al lui Feodor Mihailovici, aşa incit ne rămâneau relativ puţini bani. Relativa noastră sărăcie, însă, o acceptam fără să ne plângem, chiar cu o oarecare indiferenţă. Feodor Mihailovici îşi spunea mister Micawber, iar mie îmi spunea missis Micawber. Ne înţelegeam minunat, iar acum, când apăruse speranţa unei noi fericiri, totul ar fi fost perfect dacă nu ne-ar fi ameninţat un nou necaz: în ultimii doi ani Feodor Mihailovici se dezobişnuise de Rusia şi asta a început să-l apese. In

Ibidem, p. 282. (N. aut.) Iubire, în ruseşte.

Scrisoarea către S. A. Hmârova46, din 8 martie 1869, vor bindu-i despre viitorul său roman Ateismul47, scria: „Nu pot să scriu aici; pentru asta trebuie să fiu neapărat în Rusia, să văd, să aud şi să particip direct la viaţa rusească… Aici, însă, îmi pierd chiar şi capacitatea de a scrie, neavând la îndemână materialul necesar pentru scris, adică realitatea rusă (care îmi dă idei) şi pe ruşii înşişi.” Nu ne lipseau numai ruşii, ne lipseau oamenii în general; nu cunoşteam absolut pe nimeni la Florenţa, cu care să putem discuta, glumi, face un schimb de impresii. In jurul nostru erau numai străini şi uneori nişte oameni cu o atitudine duşmănoasă şi această deplină izolare o suportam uneori cu greutate. Ţin minte, mă gândeam uneori că oamenii care trăiesc într-o asemenea izolare şi înstrăinare ajung până la urmă să se urască sau se leagă pentru tot restul vieţii. Spre fericirea noastră, noi am avut parte de cea de a doua alternativă: această însingurare involuntară ne-a făcut să ne apropiem şi mai mult şi să ţinem şi mai mult unul la altul. In cele nouă luni pe care le-am petrecut în Italia am învăţat să vorbesc puţin italieneşte, adică atât ca să pot discuta cu servitoarea sau la magazine şi chiar să citesc şi să înţeleg ziarele Piccola şi Secola. Feodor Mihailovici, care era ocupat cu lucrul său, n-a putut, evident, să înveţe limba şi eu îi serveam drept traducătoare. Acum, având în vedere evenimentul care se apropia, era necesar să ne mutăm într-o ţară în care să se vorbească franceza sau germana, aşa îiicât soţul meu să se poată înţelege uşor cu doctorul, moaşa, vânzătorii din magazine etc. I-am propus să ne stabilim pentru iarnă la Praga, o ţară înrudită, apropiată Rusiei. Acolo ar fi putut face cunoştinţă cu oamenii politici de frunte şi prin ei să intre în cercurile literare şi artistice. Feodor Mihailovici mi-a încuviinţat alegerea, deoarece a regretat nu o dată că na luat parte la Congresul slav din 1867; soţul meu privea cu simpatie mişcarea de apropiere de slavi, care începuse în Rusia, şi ar fi vrut să-i cunoască mai îndeaproape pe membrii ei. Astfel, am decis definitiv să mergem la Praga şi să rămânem acolo pentru toată iarna. In situaţia mea călătoria prezenta dificultăţi şi ne-am gândit ca în drum spre Praga să ne odihnim în câteva oraşe. Prima noastră etapă a fost până la Veneţia, dar pe drum, între un tren şi altul, ne-am oprit la Bologna şi ne-am dus la muzeu să vedem tabloul lui Rafael Sfânta Cecilia. Feodor Mihailovici aprecia mult această lucrare, până atunci, însă, nu văzutse decât copii şi a fost fericit acum să vadă originalul. Mi-a fost greu să-l fac să se dezlipească de acest tablou divin, dar îmi era teamă să nu pierdem trenul.

La Veneţia am stat câteva zile şi Feodor Mihailovici a fost entuziasmat de arhitectura bisericii sf. Marco (Chi-esa San Marco) şi ore întregi privea mozaicul care-i înfrumuseţează pereţii. Ne-am dus împreună şi la Palazzo Ducale şi soţul meu a fost încântat de uimitoarea arhitectură a acestuia; a admirat şi tavanele de o uluitoare frumuseţe ale Palatului dogilor, pictate de cei mai buni pictori din secolul al XV-lea. Se poate spune că toate cele patru zile n-am părăsit piaţa San Marco, atât ne fermeca, şi ziua şi noaptea.