~ I ~

Siberia. Pe malul unui fluviu larg şi pustiu se află unul dintre centrele administrative ale Rusiei; în oraş se găseşte o fortăreaţă, iar în fortăreaţă – o închisoare. În această închisoare se află, deja de nouă luni, Rodion Raskolnikov, condamnat la muncă silnică cu deportare de gradul doi. Din ziua crimei sale a trecut aproape un an şi jumătate.

Procesul lui a decurs fără mari dificultăţi. Criminalul şi-a susţinut ferm, clar şi precis depoziţia, fără să încurce circumstanţele, fără să le atenueze în folosul său, fără să deformeze faptele, fără să uite nici cel mai mic amănunt. A relatat punct cu punct întreaga desfăşurare a crimei: a lămurit misterul amanetului, bucata de lemn cu plăcuţă de metal găsită în mâna bătrânei ucise; a povestit în amănunt cum a luat cheile de la bătrână, a descris cheile, cufărul şi ce se afla în el; a enumerat chiar câteva articole de îmbrăcăminte care se găseau acolo; a explicat enigma uciderii Lizavetei; a povestit cum a venit şi a bătut la uşă Koh, iar după el studentul, repetând tot ce vorbiseră cei doi; cum el, criminalul, a alergat apoi pe scară şi i-a auzit zbierând pe Mikolka şi pe Mitka; cum s-a ascuns în apartamentul gol şi apoi s-a dus acasă, iar în încheiere a indicat pietroiul din curtea de pe bulevardul Voznesenski, sub care au fost găsite obiectele şi punguţa. Într-un cuvânt, cazul a fost lămurit. Anchetatorii şi judecătorii au fost foarte surprinşi, printre altele, de faptul că ascunsese punguţa şi obiectele sub o piatră şi că nu se folosise de ele şi, mai ales, de faptul că nu numai că nu îşi amintea bine toate obiectele jefuite chiar de el, dar nici măcar nu ştia câte erau. Faptul că nu deschisese niciodată punguţa şi că nu ştia câţi bani erau în ea le-a părut neverosimil (în punguţă s-au găsit trei sute şaptesprezece ruble de argint şi şaizeci de copeici; stând atât de mult sub pietroiul acela, hârtiile de deasupra, cele mai mari, erau deteriorate de-a binelea). Le-a luat mult timp să afle de ce inculpatul minte doar în legătură cu această circumstanţă, în timp ce pe toate celelalte le recunoaşte de bunăvoie şi tot ce spune e adevărat? În cele din urmă, unii (mai ales psihologii) au admis totuşi posibilitatea ca el să nu se fi uitat într-adevăr în punguţă şi de-aceea să nu fi ştiut ce era în ea când a băgat-o sub piatră, de unde au tras concluzia că şi crima ca atare nu putea să se petreacă decât în condiţiile unei stări trecătoare de nebunie, cum s-ar spune, în condiţiile patologice ale ideii fixe de omor şi de jaf, fără nici un alt scop sau calcul al vreunui folos. Tocmai atunci apăruse şi o nouă teorie la modă, aceea a alienării mintale, care este aplicată atât de des în vremea noastră în cazul unor criminali. S-au mai adăugat şi relatările amănunţite ale unor martori şi ale doctorului Zosimov, ale unor foşti colegi, ale gazdei şi ale slujnicei despre trecutele stări de ipohondrie ale lui Raskolnikov. Toate acestea au contribuit foarte mult la concluzia la care s-a ajuns, şi anume că Raskolnikov nu avea nimic dintr-un criminal sau un tâlhar obişnuit şi că în cazul lui era vorba despre cu totul altceva. Spre marea nemulţumire a celor care susţinuseră acest punct de vedere, criminalul aproape că nici nu a încercat să se apere când i s-au pus întrebările finale: ce anume a putut să îl împingă la asasinat şi ce l-a îndemnat să comită jaful; a răspuns foarte clar, cu cea mai brutală sinceritate, că toate acestea au avut drept cauză situaţia lui mizeră, sărăcia şi neajutorarea, cât şi dorinţa de a-şi asigura primii paşi în carieră cu ajutorul celor pe puţin trei mii de ruble pe care spera să le găsească la femeia pe care o omorâse. Că l-a împins la crimă şi firea lui laşă, nesocotită şi, pe deasupra, înrăită de lipsuri şi eşecuri. Când a fost întrebat ce anume l-a hotărât să se predea, a răspuns deschis că a făcut-o dintr-o sinceră căinţă. Toate astea erau spuse cam prea direct…

Sentinţa a fost totuşi mai blândă decât ar fi fost de aşteptat în cazul acestei crime, iar asta poate tocmai pentru că criminalul nu numai că nu a încercat să se apere, dar chiar a dat impresia că voia să se învinovăţească şi mai mult. S-au luat în considerare toate împrejurările ciudate şi cu totul aparte. Nu au fost puse deloc la îndoială starea sănătăţii criminalului şi sărăcia în care trăise până la săvârşirea crimei. Faptul că nu s-a folosit de roadele jafului a fost pus pe seama căinţei care se trezise în el şi a tulburării facultăţilor sale mintale în momentul săvârşirii crimei. Uciderea întâmplătoare a Lizavetei a servit şi ea drept argument în sprijinul ultimei ipoteze: omul comite două crime, dar în acelaşi timp uită că uşa e deschisă! În fine, faptul că a venit de bunăvoie să se predea, chiar în momentul când cazul se încurcase de tot în urma depoziţiei mincinoase a unui fanatic cu mintea rătăcită de spaimă (Nikolai) şi, mai mult, când adevăratul criminal nu numai că nu era ameninţat de dovezi clare, dar aproape că nu existau nici măcar bănuieli (Porfiri Petrovici îşi ţinuse întru totul cuvântul), toate acestea au făcut ca până la urmă soarta acuzatului să fie mai blândă.

În afară de asta, au ieşit la iveală, cu totul pe neaşteptate, şi alte fapte care au pledat mult în favoarea sa. Fostul student Razumihin a dezgropat cine ştie de pe unde unele date şi a prezentat dovezi că criminalul Raskolnikov, pe când era la universitate, ajutase din ultimele resurse pe care le mai avea un coleg sărac şi bolnav de tuberculoză, întreţinându-l aproape o jumătate de an, iar când acela a murit, s-a dus la tatăl lui bătrân şi neputincios, care mai trăia încă (şi pe care fostul coleg îl întreţinuse şi îl hrănise muncind încă de când avea numai vreo treisprezece ani), l-a ajutat să intre în cele din urmă într-un spital şi, când a murit, l-a înmormântat. Toate aceste lucruri au influenţat oarecum favorabil hotărârea privind soarta lui Raskolnikov. Chiar fosta gazdă a lui Raskolnikov, văduva Zarniţâna, mama logodnicei sale moarte, a depus mărturie că, pe vremea când locuiau în cealaltă casă, pe Piati Uglov, într-o noapte, când a avut loc un incendiu, Raskolnikov a scos dintr-un apartament care era deja în flăcări doi copii mici, alegându-se cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost cercetat riguros şi confirmat de mai mulţi martori. Pe scurt, procesul s-a încheiat cu o condamnare la muncă silnică de gradul doi timp de numai opt ani, date fiind predarea lui de bunăvoie şi unele circumstanţe atenuante.

Încă la începutul procesului, mama lui Raskolnikov s-a îmbolnăvit. Dunia şi Razumihin au găsit o posibilitate de-a o scoate din Petersburg pe toată durata acestuia. Razumihin a ales un orăşel aflat aproape de Petersburg şi cu legătură la calea ferată, în aşa fel încât să poată urmări pas cu pas mersul procesului şi, în acelaşi timp, să o poată vedea cât mai des pe Avdotia Romanovna. Boala Pulheriei Alexandrovna era foarte ciudată, o boală de nervi însoţită de un fel de demenţă, dacă nu totală, cel puţin parţială. Întorcându-se de la ultima întâlnire cu fratele ei, Dunia o găsise într-o stare gravă, cu febră şi delirând. În aceeaşi seară, s-a înţeles cu Razumihin ce să-i răspundă la întrebările despre fiul ei şi chiar au născocit amândoi o întreagă poveste despre plecarea lui Raskolnikov undeva departe, la marginea Rusiei, cu o misiune particulară care avea să-i aducă în sfârşit bani şi faimă. Spre mirarea lor însă, nici atunci şi nici după aceea, Pulheria Alexandrovna nu i-a întrebat nimic despre acest lucru. Dimpotrivă, scornise ea însăşi o întreagă istorie despre plecarea fiului ei; povestea printre lacrimi cum venise să-şi ia rămas-bun; în acelaşi timp, dădea de înţeles prin aluzii că ea era singura care ştia multe lucruri foarte importante şi misterioase şi că Rodea avea o groază de duşmani puternici, aşa încât fusese nevoit să se ascundă. Cât despre viitorul carierei lui, ea îl vedea ca fiind sigur şi strălucit, după ce vor fi trecut unele împrejurări potrivnice; îl asigura pe Razumihin că fiul ei va ajunge cu timpul chiar om de stat, lucru dovedit de articolele lui şi de strălucitul lui talent literar. Articolul cu pricina îl citea la nesfârşit, uneori chiar cu voce tare, ca nu cumva să adoarmă citindu-l, şi cu toate astea aproape nici nu întreba unde anume se afla în acel moment Rodea, deşi vedea bine că se fereau să vorbească despre asta cu ea, fapt care i-ar fi putut trezi bănuielile. În cele din urmă începură să se teamă de ciudata tăcere păstrată de Pulheria Alexandrovna în legătură cu anumite lucruri. De pildă, nu se plângea de lipsa scrisorilor de la el, cu toate că odinioară, în orăşelul ei, nu trăia decât cu speranţa unei scrisori de la iubitul ei Rodea, aşteptând-o să vină cât mai repede. Lucrul acesta din urmă era deja mult prea inexplicabil şi o neliniştea cumplit pe Dunia, care începu să-şi închipuie că mama sa presimţea poate ceva îngrozitor pentru soarta fiului ei şi se temea să întrebe ca să nu afle ceva şi mai îngrozitor. În orice caz, Dunia vedea clar că Pulheria Alexandrovna nu mai era în toate minţile.

De vreo două ori se întâmplă însă ca ea însăşi să aducă vorba despre el în aşa fel, încât a fost cu neputinţă să i se răspundă fără să i se pomenească nimic despre locul unde se găsea acum Rodea; când însă răspunsurile se dovedeau, dată fiind situaţia, nesatisfăcătoare şi îndoielnice, ea devenea brusc groaznic de tristă, posomorâtă şi tăcută şi rămânea aşa destul de mult. În cele din urmă, Dunia îşi dădu seama că nu era uşor să minţi şi să inventezi şi ajunse la concluzia definitivă că era mai bine să treacă sub tăcere anumite lucruri; devenea însă tot mai clar, aproape evident, că biata ei mamă bănuia ceva îngrozitor. Dunia îşi aminti, printre altele, ce îi spusese fratele ei, şi anume că mama o auzise delirând în noaptea dinaintea zilei fatale, după scena dintre ea şi Svidrigailov. Nu cumva auzise ceva atunci? Uneori, după câteva zile şi chiar săptămâni de tăcere sumbră şi ursuză şi de lacrimi mute, bolnava era cuprinsă de un fel de însufleţire isterică şi începea deodată să vorbească tare, aproape fără oprire, despre fiul ei, despre speranţele ei, despre viitor… Fanteziile ei erau uneori foarte stranii. Ei căutau să o aline, îi ţineau isonul (poate că îşi dădea seama că-i ţineau isonul şi că nu făceau decât să o aline), dar ea continua să vorbească…

La cinci luni după mărturisirea vinei s-a pronunţat sentinţa. De îndată ce a fost posibil, Razumihin s-a dus la închisoare să-l vadă pe Raskolnikov. La fel şi Sonia. În cele din urmă, a venit şi momentul despărţirii; Dunia i-a jurat fratelui ei că despărţirea nu va fi pentru totdeauna, Razumihin la fel. În mintea tânără şi înflăcărată a lui Razumihin prinsese rădăcini un plan: ca în următorii trei-patru ani să îşi facă o situaţie materială mulţumitoare, să pună ceva deoparte, cât de cât, şi să se mute în Siberia, unde pământul este bogat în toate privinţele, iar oameni muncitori şi capital nu prea sunt; să se stabilească în oraşul unde avea să fie Rodea şi… să înceapă împreună o viaţă nouă. La despărţire au plâns cu toţii. În ultimele zile, Raskolnikov a fost foarte îngândurat, a întrebat întruna de mama lui şi şi-a făcut tot timpul griji pentru ea. Gândul la ea îl chinuia, ceea ce a neliniştit-o pe Dunia. Aflând despre starea mamei lor, s-a posomorât de tot. Cu Sonia a fost tot timpul, nu se ştie de ce, foarte tăcut. Având banii lăsaţi de Svidrigailov, Sonia începuse să se pregătească de mult să plece în urma lotului de deţinuţi cu care avea să fie trimis el. Nici ea, nici Raskolnikov n-au pomenit nimic despre asta; amândoi ştiau însă că aşa va fi. Luându-şi definitiv rămas-bun, Raskolnikov a zâmbit ciudat la asigurările înflăcărate din partea surorii lui şi a lui Razumihin cu privire la viitorul lor fericit după ieşirea lui de la ocnă şi a prezis că boala mamei lor avea să ia curând sfârşit în chip nefericit. În cele din urmă, el şi Sonia au plecat.

Două luni mai târziu, Dunecika s-a măritat cu Razumihin. A fost o nuntă tristă şi fără zarvă. Printre invitaţi se aflau Porfiri Petrovici şi Zosimov. În tot timpul din urmă, Razumihin avea aerul unui om ferm hotărât. Dunia credea orbeşte că avea să îşi realizeze toate planurile şi nici nu se putea să nu creadă; omul acesta dovedea o voinţă de fier. S-a reînscris la universitate, pentru a-şi termina studiile. Amândoi şi-au făcut imediat planuri de viitor; se gândeau serios ca peste cinci ani să se mute într-adevăr în Siberia. Până atunci îşi puneau nădejdea în Sonia…

Pulheria Alexandrovna a binecuvântat cu bucurie căsătoria fiicei ei cu Razumihin; după nuntă a devenit însă tot mai tristă şi mai îngrijorată. Ca să-i facă plăcere, Razumihin i-a povestit, printre altele, despre purtarea lui Rodea faţă de studentul acela sărac şi de tatăl lui decrepit şi despre cum Rodea suferise arsuri şi chiar zăcuse la pat după ce salvase de la moarte, cu un an înainte, doi copilaşi. Aceste poveşti au adus-o pe Pulheria Alexandrovna, a cărei minte era deja tulburată, într-o stare vecină cu frenezia. A început să vorbească întruna despre asta şi să le împărtăşească şi oamenilor de pe stradă (deşi era însoţită întotdeauna de Dunia). În vehiculele de transport şi prin prăvălii, cum prindea pe cineva s-o asculte, aducea vorba despre fiul ei, despre articolul lui, despre cum l-a ajutat el pe student, cum a suferit arsuri în incendiu etc. Dunecika nici nu mai ştia cum s-o oprească. Pe lângă pericolul pe care îl prezenta starea aceea maladivă de exaltare pentru bolnavă, o mai speria şi faptul că cineva putea să lege din întâmplare numele de Raskolnikov de fostul proces penal şi să înceapă să vorbească despre asta. Pulheria Alexandrovna aflase chiar şi adresa mamei celor doi copilaşi salvaţi din incendiu şi ţinea morţiş să se ducă acolo. În cele din urmă, neliniştea ei ajunse la culme. Uneori izbucnea brusc în plâns; cădea des la pat cu febră şi delira. Odată, într-o dimineaţă, anunţă pur şi simplu că, după socotelile ei, Rodea trebuia să se întoarcă curând, că ea îşi amintea cum, luându-şi rămas-bun de la ea, i-a spus chiar el că trebuie să-l aştepte peste nouă luni. A început să deretice tot timpul prin casă şi să se pregătească să-l întâmpine, să pună la punct odaia pe care i-o destinase (adică a ei), să cureţe mobila, să spele, să pună perdele noi etc. Dunia s-a alarmat, dar n-a spus nimic şi chiar a ajutat-o să aranjeze odaia în vederea sosirii fratelui ei. După o zi agitată, în care s-a lăsat în voia închipuirilor celor mai fanteziste, a visurilor şi lacrimilor de bucurie, noaptea i-a fost rău, iar de dimineaţă avea deja febră şi delira. Diagnosticul a fost aprindere la plămâni. Două săptămâni mai târziu a murit. În timpul delirului i-au scăpat cuvinte care puteau duce la concluzia că bănuia mult mai multe decât s-ar fi putut crede despre cumplita soartă a fiului ei.

Raskolnikov nu a ştiut multă vreme despre moartea mamei sale, deşi a avut posibilitatea să corespondeze cu familia de cum a sosit în Siberia. Acest lucru s-a înfăptuit prin intermediul Soniei, care scria cu regularitate la Petersburg în fiecare lună, pe numele lui Razumihin, şi primea cu regularitate răspuns în fiecare lună. Scrisorile Soniei li s-au părut la început cam seci şi nesatisfăcătoare Duniei şi lui Razumihin; după aceea au ajuns însă la concluzia că nici n-ar fi putut scrie mai bine, pentru că din ele îşi făceau până la urmă cea mai completă şi mai exactă imagine despre soarta nefericitului lor frate. Scrisorile Soniei nu relatau decât lucrurile cele mai obişnuite, conţinând cea mai simplă şi mai clară descriere a felului în care se scurgea viaţa de ocnaş a lui Raskolnikov. Nu vorbea deloc despre propriile speranţe, gânduri de viitor sau sentimente. În loc să încerce să explice starea lui sufletească şi, în general, tot ceea ce însemna viaţa lui lăuntrică, se mărginea numai la fapte, adică le comunica propriile lui cuvinte, ştiri amănunţite despre starea sănătăţii lui, ce a dorit în cutare moment când s-au văzut, ce a rugat-o, ce însărcinări i-a dat etc. Toate acestea erau relatate foarte amănunţit. Până la urmă, chipul nefericitului frate se contura de la sine, apărea cu precizie şi claritate; nu putea fi vorba de greşeli, pentru că totul se rezuma la fapte reale.

Nu erau însă prea multe lucruri îmbucurătoare pentru Dunia şi pentru soţul ei în aceste ştiri, mai ales la început. Sonia le scria întruna că era tot timpul posomorât, că nu avea chef de vorbă şi că aproape nu îl interesau veştile pe care i le dădea ea din scrisorile pe care le primea; că o mai întreba uneori despre mama lui; iar când ea, văzând că e gata să ghicească adevărul, i-a spus până la urmă despre moartea ei, nici măcar această ştire nu i-a făcut, spre uimirea ei, o impresie prea mare, cel puţin aşa i se păruse ei din câte putuse să vadă. Între altele, ea le scria că, deşi părea atât de adâncit în el însuşi şi rupt de toate, accepta foarte simplu şi deschis noua sa viaţă; că îşi înţelegea limpede situaţia, nu se aştepta la nimic mai bun în viitorul apropiat, nu nutrea nici un fel de speranţe neîntemeiate (cum se întâmplă în situaţii ca a lui) şi că nu îl mira aproape nimic din ceea ce îl înconjura, cu toate că era atât de diferit de tot ce fusese înainte. Despre sănătatea lui spunea că este mulţumitoare; că se duce la muncă, nu se dă înapoi, dar nici nu arată cine ştie ce mare râvnă; că nu-i pasă aproape deloc ce i se dă să mănânce, dar că, în afara zilelor de duminică şi a sărbătorilor, mâncarea e atât de proastă, încât în cele din urmă a primit cu dragă inimă de la ea, de la Sonia, nişte bani, ca să aibă zilnic de un ceai; în toate celelalte privinţe a rugat-o să nu îşi facă griji, asigurând-o că nu-i place să se ocupe cineva de el. Mai apoi, Sonia le-a comunicat că la închisoare stătea într-o cameră comună cu toţi ceilalţi, că ea nu a văzut interiorul închisorii, dar deduce că locul trebuie să fie înghesuit, urât şi nesănătos; că el doarme pe un prici pe care şi-a aşternut o pătură de pâslă; încolo, nu vrea nici o îmbunătăţire. Dar că asprimea şi sărăcia traiului pe care îl duce nu sunt câtuşi de puţin urmarea vreunui plan ori a vreunei intenţii, ci pur şi simplu a lipsei de grijă şi a nepăsării faţă de soarta sa. Sonia mărturisea sincer că, mai ales la început, vizitele ei nu numai că nu îl interesau, ci chiar îl iritau, că nu-i făcea deloc plăcere să stea de vorbă şi că era chiar grosolan cu ea, dar că mai pe urmă acestea au devenit pentru el o obişnuinţă, dacă nu chiar o necesitate, aşa încât i-a dus chiar dorul în scurtul răstimp cât a fost bolnavă şi n-a putut să se ducă la el. În zilele de sărbătoare se văd la poarta închisorii ori la corpul de gardă, unde e chemat la cererea ei pentru câteva minute; în zilele de lucru se văd acolo unde munceşte el, se duce ea pe acolo, ori pe la ateliere, ori pe la fabricile de cărămidă, ori pe la depozitele de pe malul Irtâşului. Despre ea, Sonia îi înştiinţa că reuşise să-şi facă în oraş câteva cunoştinţe şi să-şi găsească chiar protectori; că face croitorie şi, cum în oraş nu exista nici o modistă, era apreciată în multe case; nu a pomenit însă nimic despre faptul că datorită ei se bucura şi Raskolnikov de protecţie din partea conducerii, că i se dădeau munci mai uşoare şi altele. Apoi a sosit ştirea (Dunia observase deja o oarecare nelinişte şi îngrijorare în ultimele ei scrisori) că el se ţine departe de toţi şi că la închisoare nu era iubit; că tace zile întregi şi este cumplit de palid. Brusc, în ultima scrisoare, Sonia le-a comunicat că el s-a îmbolnăvit foarte grav şi a fost dus la spital, în salonul pentru deţinuţi…