~ II ~

Era bolnav încă de mult; dar nu grozăviile vieţii la ocnă, nici munca, nici mâncarea, nici capul ras, nici zdrenţele în care umbla nu îl doborâseră. O, puţin îi păsa lui de toate aceste chinuri şi suferinţe! Dimpotrivă, era chiar bucuros să muncească: cel puţin, după munca fizică istovitoare avea asigurate câteva ceasuri de somn liniştit. Şi ce însemna mâncarea pentru el – ciorbele alea chioare cu gândaci? În viaţa lui de student, de multe ori nu avusese nici atât. Hainele îi erau călduroase şi potrivite pentru viaţa pe care o ducea. Fiarele de ocnaş aproape că nici nu le mai simţea. Să se ruşineze că era tuns pilug şi avea surtuc vărgat? Faţă de cine? Faţă de Sonia? Sonia se temea de el, faţă de ea să se ruşineze?

Atunci? Îi era totuşi ruşine şi faţă de Sonia, drept care o chinuia, purtându-se dispreţuitor şi grosolan cu ea. Dar nu pentru că era ras în cap şi purta cătuşe îi era ruşine, ci pentru că fusese grozav de rănit în mândria lui: se îmbolnăvise din pricina mândriei rănite. O, ce fericit ar fi fost dacă ar fi putut să se învinuiască singur! Ar fi suportat tot, chiar şi ruşinea şi ocara. Dar se judecase aspru şi conştiinţa lui înrăită nu găsise nici o vină teribilă în trecutul lui, în afară de un simplu eşec, care i se poate întâmpla oricui. Tocmai de asta îi era ruşine, să vadă că el, Raskolnikov, era pierdut pentru totdeauna, fără noimă şi fără speranţă, înfrânt de soarta oarbă, şi că era nevoit să se smerească şi să se supună „absurdităţii” acestei sentinţe, dacă voia, cât de cât, să se liniştească.

O nelinişte fără motiv şi fără rost în prezent şi un sacrificiu de sine zadarnic şi necontenit în viitor – iată ce îl aştepta în viaţă. Şi ce dacă peste opt ani avea să aibă numai treizeci şi doi de ani şi putea să ia viaţa de la capăt! Pentru ce să trăiască? Spre ce să ţintească? Spre ce să năzuiască? Să trăiască doar de dragul de-a trăi? Când el era gata înainte să-şi dea şi de o mie de ori viaţa pentru o idee, pentru o speranţă, chiar pentru o iluzie. Simplul fapt de-a trăi a fost întotdeauna prea puţin pentru el, şi-a dorit întotdeauna mai mult. Poate numai datorită puterii dorinţelor lui s-a socotit un om căruia îi este permis mai mult decât altora.

Măcar dacă soarta i-ar fi trimis căinţa, o căinţă fierbinte, care să-i zdrobească inima, să-i alunge somnul, o căinţă care să-l tortureze până la a-l face să se gândească la ştreang ori la o bulboană! O, ar fi fost o bucurie pentru el! Chinurile şi lacrimile înseamnă şi ele viaţă. Dar el nu se căia pentru crima lui.

Cel mult, putea să-l înfurie prostia lui, aşa cum l-au înfuriat înainte faptele respingătoare şi prosteşti care l-au dus la închisoare. Dar acum, când era deja la ocnă, în libertate, judeca şi cerceta din nou toate faptele lui dinainte şi nu le mai găsea deloc atât de respingătoare şi de prosteşti cum i se păruseră în momentul acela fatal.

„Prin ce, prin ce, se întreba în gând, a fost ideea mea mai proastă decât alte idei şi teorii care roiesc şi se ciocnesc una de alta prin lume de când este ea? Ajunge să priveşti lucrul ăsta dintr-un punct de vedere cu totul independent, cuprinzător şi dezbărat de influenţele locurilor comune şi, cu siguranţă, ideea mea n-o să mai pară deloc atât de… ciudată. O, negativiştilor şi înţelepţilor de cinci parale, de ce vă opriţi la jumătatea drumului?

Şi ce face ca fapta mea să fie atât de respingătoare? îşi spunea el. Prin ce este ea o nelegiuire? Eu am conştiinţa împăcată. Da, am săvârşit o crimă penală, am încălcat litera legii şi am vărsat sânge, bun, atunci luaţi-mi capul… şi gata! Da, în cazul ăsta, mulţi dintre binefăcătorii omenirii, nu dintre cei care au moştenit puterea, ci dintre cei care şi-au luat-o singuri, ar fi trebuit executaţi de la primii paşi. Dar oamenii aceia au fost în stare să meargă până la capăt, de aceea şi au dreptate, în timp ce eu nu am fost, deci n-aveam dreptul să-mi permit acest pas.”

Singura privinţă în care îşi recunoştea crima era faptul că nu o suportase şi se predase.

Îl mai chinuia şi un alt gând: de ce nu se omorâse atunci? De ce stătuse atunci aplecat asupra apei şi preferase să se predea singur? Oare este atât de puternică dorinţa de-a trăi şi e atât de greu s-o învingi? Totuşi Svidrigailov a învins-o, deşi se temea de moarte…

Îşi punea mereu cu durere această întrebare şi nu putea înţelege că până şi atunci când stătea aplecat asupra apei presimţise poate în el şi în convingerile lui o adâncă minciună. Nu înţelegea că presimţirea asta putea fi prevestirea unei viitoare cotituri în viaţa lui, a viitoarei lui renaşteri, a unui nou fel de-a vedea viaţa.

Admitea mai degrabă că se supusese numai unui instinct orb, căruia nu i se putuse împotrivi şi peste care nu fusese în stare să treacă de slab şi netrebnic ce era. Se uita la tovarăşii lui de ocnă şi se mira: ce mult iubeau cu toţii viaţa, ce mult o preţuiau! I se părea că tocmai la închisoare o iubeau şi o preţuiau mai mult decât în libertate. Ce chinuri, ce suferinţe cumplite nu au îndurat unii dintre ei, vagabonzii, de pildă! Să însemne atât de mult pentru ei o rază de soare, pădurea, izvorul rece din vreun desiş neştiut, găsit cu trei ani în urmă, la a cărui revedere vagabondul visează ca la revederea cu o ibovnică, îl vede în somn înconjurat de iarbă verde şi cu o pasăre ciripind în tufiş? Privind în jur mai cu luare-aminte, descoperi exemple şi mai inexplicabile.

La închisoare, în mediul de-acolo, fireşte, multe lucruri îi scăpau, dar nici nu voia să le vadă deloc. Parcă trăia cu privirea în pământ: îi era silă de toate, nu suporta să se uite. Cu timpul însă, multe îi treziră mirarea şi, cumva fără voia lui, începu să observe lucruri pe care înainte nici nu le bănuia. Dar ce îl mira cel mai tare era prăpastia aceea îngrozitoare, de netrecut, care îl despărţea de toţi oamenii aceia. Ai fi zis că nu erau din aceeaşi naţie cu el. Se uitau unii la alţii cu neîncredere şi rea-voinţă. Ştia care erau în general cauzele acestei dezbinări şi le înţelegea, dar până atunci nu admisese niciodată că aceste cauze erau atât de profunde şi de puternice. În închisoare erau şi nişte polonezi deportaţi pentru crime politice. Pentru ei, toţi oamenii aceştia erau pur şi simplu nişte ignoranţi şi nişte brute şi îi dispreţuiau, privindu-i de sus. Raskolnikov nu se putea uita însă la ei aşa: îşi dădea seama că, în multe privinţe, ignoranţii aceia erau mult mai deştepţi decât polonezii. Se aflau acolo şi nişte ruşi care îi dispreţuiau teribil pe oamenii aceia: un fost ofiţer şi doi seminarişti; lui Raskolnikov îi era clar că şi ei greşeau.

El însă nu era iubit, se fereau toţi de el. Începuseră chiar să-l urască – de ce? Nu ştia. Îl dispreţuiau şi îl batjocoreau, criminalii înrăiţi râdeau de crima lui.

— Bre, boierule, îi spuneau, ce nevoie avuşi să umbli cu toporul, că numai treabă boierească nu-i asta.

În săptămâna a doua din postul mare îi veni rândul la spovedanie, împreună cu toţi cei din camera lui. Se duse la biserică să se roage cu ceilalţi. Din ceva, n-a ştiut nici el din ce, s-a iscat o ceartă; au sărit toţi la el, plini de înverşunare.

— Păgânule! Tu n-ai credinţă! îi strigau. Omorât ar trebui să fii!

Nu vorbise niciodată cu ei despre Dumnezeu şi credinţă, dar voiau să-l omoare ca pe un ateu; nu răspunse nimic. Un ocnaş se năpusti la el turbat de furie; Raskolnikov aşteptă calm şi tăcut: nu i se mişcă o sprânceană, nu se clinti nimic pe faţa lui. Un paznic reuşi să se arunce la timp între el şi ucigaş, altfel ar fi curs sânge.

Mai avea o întrebare care rămăsese fără răspuns: de ce o iubeau toţi atât de mult pe Sonia? Ea nu se dădea bine pe lângă ei; o vedeau rar, uneori când erau scoşi la muncă şi venea şi ea să-l vadă o clipă. Dar ei o ştiau toţi, ştiau şi că ea venise după el, ştiau cum trăia şi unde locuia. Ea nu le dădea bani şi nici nu le făcea vreun serviciu deosebit. Doar o dată, de Crăciun, a adus de pomană pentru toţi: plăcinte şi colaci. Dar, încetul cu încetul, între ei şi Sonia s-au legat relaţii mai strânse: ea le scria scrisorile către rude şi le punea la poştă. Rudele venite în oraş lăsau la ea, potrivit indicaţiilor lor, lucruri şi chiar bani pentru ei. Nevestele şi ibovnicele lor o cunoşteau şi se duceau pe la ea. Iar când ea venea la locul de muncă să-l vadă pe Raskolnikov ori întâlnea lotul de deţinuţi, toţi îşi scoteau şepcile şi o salutau: „Sofia Semionovna, măicuţa noastră blândă care ne ştii durerile!”, îi spuneau brutele acelea de ocnaşi arşi cu fierul roşu acestei fiinţe micuţe şi plăpânde. Ea zâmbea şi le răspundea la salut şi tuturor le făcea plăcere zâmbetul ei. Le era drag până şi mersul ei, se întorceau să se uite după ea, s-o vadă mergând, şi o lăudau; o lăudau chiar şi pentru faptul că era atât de mică, orice era prilej de laudă. Se duceau la ea până şi să-i tămăduiască.

El a stat în spital tot sfârşitul postului şi în Săptămâna Mare. Aproape înzdrăvenit, îşi aminti visele avute cât zăcuse cu febră şi în delir. I se năzărise că lumea întreagă era condamnată să fie lovită de o molimă îngrozitoare, cum nu se mai văzuse şi nu se mai auzise, venită în Europa din străfundurile Asiei. Trebuiau să piară cu toţii, cu excepţia câtorva aleşi, foarte puţini. Apăruseră nişte trichine noi, nişte fiinţe microscopice care pătrundeau în corpurile oamenilor. Dar fiinţele acestea erau nişte spirite înzestrate cu inteligenţă şi voinţă. Oamenii în al căror corp intrau deveneau pe loc posedaţi şi nebuni. Dar niciodată, niciodată nu s-au considerat oamenii atât de inteligenţi şi de siguri că stăpânesc adevărul, cum se considerau cei atinşi de boală. Niciodată nu s-au considerat mai siguri de sentinţele lor, de concluziile lor ştiinţifice, de convingerile lor morale şi de credinţele lor. Aşezări întregi, oraşe întregi şi popoare întregi se molipseau şi înnebuneau. Erau cu toţii agitaţi şi nu se mai înţelegea nimeni cu nimeni, fiecare se credea singurul deţinător al adevărului, nu suporta să-i vadă pe alţii, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi îşi frângea mâinile. Nu ştiau pe cine şi cum să pedepsească, nu puteau să aprecieze ce e bine şi ce e rău. Nu ştiau pe cine să învinuiască şi cui să îi dea dreptate. Oamenii se omorau unii pe alţii, cuprinşi de o furie fără noimă. Se strângeau laolaltă în armate, dar de cum porneau în campanie, armatele începeau deodată să se destrame, rândurile se rupeau, oştenii se aruncau unii asupra altora, se împungeau şi se tăiau, se sfârtecau şi se mâncau unii pe alţii. În oraşe răsuna tot timpul alarma: erau chemaţi toţi, dar cine şi pentru ce cheamă nu ştia nimeni şi erau cu toţii alarmaţi. Lăsau baltă meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare avea de propus, de îndreptat, şi nu puteau ajunge la o părere comună; nu se mai lucra pământul. Pe ici-colo oamenii se strângeau în cete, se înţelegeau într-o privinţă sau alta, se jurau să nu se despartă, dar în aceeaşi clipă începeau să facă cu totul altceva decât propuseseră chiar ei, să se învinuiască unul pe altul, să se încaiere şi să se omoare. Izbucniră incendii, începu foametea. Pierea totul, oameni şi lucruri. Molima creştea şi se întindea tot mai mult. Din întreaga lume nu s-au putut salva decât câţiva oameni, aceştia erau aleşii, oameni curaţi, meniţi să fie începutul unei noi omeniri şi al unei noi vieţi, să înnoiască şi să cureţe pământul, dar nimeni nu i-a văzut pe aceşti oameni, nicăieri, nimeni nu le-a auzit glasul şi cuvântul.

Raskolnikov era chinuit de gândul că delirul acela absurd se regăsea atât de trist şi de obsedant în amintirile lui, că senzaţia lăsată de aceste vise enervante nu mai trecea. Era deja a doua săptămână după Paşte; zilele erau senine şi calde, zile de primăvară; în salonul deţinuţilor se deschiseră ferestrele cu gratii, pe sub care se plimba santinela. Cât a durat boala lui, Sonia nu l-a putut vizita în salon decât de două ori şi de fiecare dată a avut nevoie de permisiune, lucru greu de obţinut. Venea însă des în curtea spitalului, sub ferestre, mai ales pe înserat, uneori numai ca să stea un minut acolo şi să se uite măcar de departe la geamurile salonului. Odată, pe înserat, Raskolnikov, care se înzdrăvenise aproape de tot, a adormit; trezindu-se, s-a dus într-o doară la fereastră şi deodată a văzut-o în depărtare, la poarta spitalului, pe Sonia. Stătea acolo şi parcă aştepta ceva. În clipa aceea simţi un junghi în inimă; tresări şi se depărtă cât putu de repede de fereastră. A doua zi Sonia nu veni şi nici în ziua următoare; îşi dădu seama că o aştepta îngrijorat. Îi dădură în sfârşit drumul din spital. Când ajunse la închisoare, află de la deţinuţi că Sofia Semionovna e bolnavă în casă şi nu iese deloc.

Grozav de îngrijorat, trimise după veşti. Află în scurt timp că nu era ceva grav. Auzind că el îi ducea dorul şi îşi făcea griji pentru ea, Sonia îi trimise un bileţel scris cu creionul, prin care îi dădea de veste că îi era mult mai bine, că avea doar un simplu guturai şi că avea să vină curând, foarte curând, să-l vadă la lucru. În timp ce citea bileţelul, inima lui începu să bată tare, dureros.

Era iar o zi senină şi caldă. Dis-de-dimineaţă, pe la ora şase, plecă la muncă pe malul râului, unde, într-un şopron, fusese construit un cuptor pentru arderea alabastrului pisat de ocnaşi. Fuseseră trimişi acolo doar trei deţinuţi. Unul dintre ei plecă însoţit de gardian la fortăreaţă după nişte scule; al doilea se apucă să pregătească lemnele şi să le aşeze în cuptor. Raskolnikov ieşi din şopron chiar pe malul râului, se aşeză pe buştenii stivuiţi alături şi începu să privească râul larg şi pustiu. Din înaltul malului se vedea căscându-se o prăpastie mare. Din depărtare, de pe malul celălalt, venea, abia auzit, un zvon de cântec. Acolo, în stepa de necuprins scăldată în soare, abia-abia se desluşeau, ca nişte puncte negre, iurte de nomazi. Acolo era libertate şi trăiau alţi oameni, prin nimic asemănători cu cei de-aici, acolo părea să se fi oprit şi timpul, ca şi cum veacul lui Avraam, cu turmele lui, n-ar fi trecut. Raskolnikov stătea nemişcat şi se uita pierdut în contemplare; nu se gândea la nimic, dar era tulburat şi chinuit de tristeţea unui dor.

Deodată o văzu lângă el pe Sonia. Se apropiase aproape pe nesimţite şi se aşezase alături. Era încă devreme de tot, frigul dimineţii nu se înmuiase încă. Sonia avea pe ea o pelerină veche, prăpădită şi şalul verde. Chipul ei purta încă semnele bolii, era slăbit, palid, tras. Ea îi zâmbi cu dragoste şi cu bucurie, dar îi întinse, ca de obicei, mâna cu sfială.

Întotdeauna îi întindea mâna cu sfială, uneori nici nu-i dădea mâna, temându-se parcă să n-o respingă. El părea să-i ia întotdeauna mâna în silă, o întâmpina cu ciudă parcă, uneori tăcea cu încăpăţânare tot timpul vizitei. Pe ea o apuca teama şi pleca adânc întristată. Dar acum mâinile lor nu se despărţiră; el îi aruncă în treacăt o privire, nu spuse nimic şi îşi plecă ochii. Erau singuri, nu îi vedea nimeni. Gardianul întorsese capul.

Deodată, n-ar fi ştiut să spună cum s-a întâmplat, parcă l-a luat ceva pe sus şi l-a aruncat la picioarele ei. Plângea şi îi îmbrăţişa genunchii. În primul moment, ea se sperie îngrozitor şi păli. Sări în picioare şi, tremurând, se uita la el. Însă în clipa aceea înţelese tot. Ochii i se luminară de o fericire nespusă; înţelese, fără nici o umbră de îndoială, că el o iubea, o iubea nemărginit, şi că sosise în sfârşit clipa…

Voiau să-şi vorbească, dar nu puteau. Aveau lacrimi în ochi. Erau amândoi palizi şi slabi, însă pe feţele acelea bolnăvicioase şi palide străluceau zorii unui viitor nou, ai renaşterii la o viaţă nouă. Îi reînviase dragostea, inima unuia avea în ea nesfârşite izvoare de viaţă pentru inima celuilalt.

Hotărâră să aştepte şi să rabde. Mai aveau încă şapte ani şi până atunci – câtă suferinţă cumplită, câtă nemărginită fericire! Dar el înviase şi ştia asta, o simţea cu toată fiinţa lui renăscută, iar ea, ea oricum trăia numai prin el!

În seara aceleiaşi zile, după ce se încuiară uşile, Raskolnikov se întinse pe priciul lui şi se gândi la ea. În ziua aceea i se păruse chiar că toţi ocnaşii care îl duşmăniseră se uitau deja altfel la el. Intrase chiar în vorbă cu ei şi ei îi răspunseseră cu blândeţe. Însă acum, când îşi aminti, se gândi că aşa şi trebuia să fie: doar acum trebuia să se schimbe totul, nu?

Se gândea la ea. Îşi aduse aminte cum o chinuise şi îi sfâşiase inima fără contenire; văzu înaintea ochilor feţişoara ei palidă, slăbuţă, dar acum amintirile astea aproape că nu-l mai chinuiau: ştia cu ce dragoste nesfârşită avea să-i răscumpere acum toate suferinţele.

Şi ce erau toate, toate aceste chinuri din trecut! Toate, chiar şi crima lui, chiar şi condamnarea şi deportarea i se păreau acum, când era cuprins de elan, ceva străin şi ciudat, ca şi cum nu lui i s-ar fi întâmplat. De altminteri, în seara aceea nici nu era în stare să se gândească adânc, să se concentreze asupra unui singur lucru, şi oricum n-ar fi ajuns la nici un fel de concluzii; nu făcea decât să simtă. Viaţa luase locul teoriei şi în conştiinţa lui se născuse ceva nou.

Avea sub pernă Evanghelia. O luă maşinal. Cartea era a Soniei, era cea din care îi citise despre învierea lui Lazăr. Când venise la ocnă, se gândise că ea o să-l chinuie cu religia, că o să-i vorbească întruna de Evanghelie şi o să-i bage cărţi pe gât. Dar, spre marea lui mirare, ea nu i-a vorbit niciodată despre asta, nici măcar de Evanghelie nu i-a pomenit vreodată. El i-o ceruse chiar înainte să se îmbolnăvească şi ea i-o adusese. Dar până atunci n-o deschisese.

Nu o deschise nici atunci, dar prin minte îi trecu un gând: „Mai pot oare acum să nu-i împărtăşesc credinţa? Sentimentele, năzuinţele cel puţin…”

Şi ea a fost tulburată toată ziua, iar în noaptea aceea chiar a căzut din nou bolnavă. Dar era atât de fericită, încât aproape că o speria fericirea ei. Şapte ani, doar şapte ani! La începutul fericirii lor au fost clipe când erau gata amândoi să se gândească la aceşti şapte ani ca şi cum ar fi fost vorba de şapte zile. El nici măcar nu ştia că noua viaţă nu-i fusese dată degeaba, că răscumpărarea ei avea să fie scumpă, plătită cu un îndelung eroism…

Dar aici începe deja o nouă poveste, povestea reînnoirii treptate a unui om, istoria renaşterii lui progresive, a trecerii pe nesimţite dintr-o lume în alta, a descoperirii unei realităţi noi, total necunoscute lui până atunci. Ar putea fi subiectul unei noi povestiri, dar povestea noastră de-acum s-a sfârşit.

SFÂRŞIT

1 Haină scurtă cu încreţituri.

2 Veche unitate de măsură pentru greutate, egală cu 12,8 grame, folosită în Rusia ţaristă.

3 Podoabă capilară purtată de femeile măritate, asemănătoare cu o scufie, frumos brodată şi împodobită.

4 Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 4,4 centimetri, folosită în Rusia ţaristă.

5 Mulţumesc (în germ., în orig.).

6 Locotenent (în armata ţaristă).

7 Întreg, tot (în germ., în orig.).

8 Haina lui (în germ., în orig.).

9 Trebuie (în germ., în orig.).

10 O să public (în germ., în orig.).

11 Acasă, aici cu sensul de „închisoare” (în germ., în orig.).

12 Căciuliţă tradiţională.

13 Numele Razumihin vine de la verbul razumeti – „a înţelege”, în timp ce vrazumiti înseamnă „a cuminţi”, „a băga cuiva minţile încap”.

14 Cinci colţuri.

15 De la cuvântul francez avenante, care înseamnă „plăcută”, „agreabilă”.

16 Destulă vorbă (în fr., în orig.).

17 Haine încreţite în talie.

18 Anton Grigorievici Rubinstein (1829-1894) – pianist şi compozitor rus, fondatorul conservatorului din Sankt Petersburg.

19 Pateuri cu carne, peşte sau varză.

20 Crăpaţi, câinilor, dacă nu sunteţi mulţumiţi (în fr., în orig.).

21 Nimic din ceea ce este omenesc (în lat., în orig.).

22 Război cinstit (în fr., în orig.).

23 Fac urât când beau (în fr., în orig.).

24 Ca să vă fiu pe plac (în fr., în orig.).

25 Slab (în germ., în orig.).

26 La şapte verste de Petersburg se afla la vremea aceea un azil de nebuni.

27 Fără fasoane (în fr., în orig.).

28 Aşa se cere (în fr., în orig.).

29 Aluzie la înfrângerea suferită de armata rusă pe 20 septembrie 1854, în bătălia de pe râul Alma, în timpul Războiului Crimeii, şi la retragerea acesteia în oraşul Sevastopol.

30 Consiliul Aulic de Război (în germ., în orig.).

31 Karl Mack von Leiberich (1752-1828) – general austriac, comandantul forţelor care au capitulat în faţa marii armate napoleoniene în Bătălia de la Ulm (1805).

32 Să facem distincţie (în fr., în orig.).

33 Doamna sublocotenent (în poloneză, în orig.).

34 Tatăl meu din Berlin (în germ., în orig.).

35 Negru pe alb (în fr., în orig.).

36 Banii (în germ., în orig.).

37 Primar, burghez (în germ., în orig.).

38 Doamne milostive (în germ., în orig.).

39 Domnule lichea (în poloneză, în orig.).

40 Stai dreaptă (în fr., în orig.).

41 Cinci parale (în fr., în orig.).

42 Malborough pleacă la război (în fr., în orig.).

43 Malborough pleacă la război, / Nu se ştie când o să se-ntoarcă (în fr., în orig.).

44 Cinci parale, cinci parale, / Ca să ne înjghebăm gospodăria (în fr., în orig.).

45 Tunică de uniformă a funcţionarilor civili din Rusia ţaristă.

46 Alunecaţi, alunecaţi, pas de basc (în fr., în orig.).

47 Tu ai diamante şi perle (în germ., în orig.) – poezie de Heinrich Heine.

48 Ai ochi minunaţi/ Fetiţo, ce mai vrei? (în germ., în orig.).

49 Primele versuri ale poeziei Un vis de Lermontov, trad. de Al. Philippide, Lermontov, Versuri, E. P. L., 1964, p. 289.

50 În zadar (în germ., în orig).

51 Mâine-dimineaţă (în germ., în orig.).

52 Adept al unei secte care s-a despărţit de Biserica Ortodoxă rusă la mijlocul secolului XVII, rămânând fidelă aşa-numitului „rit vechi”.

53 Sectă religioasă ai cărei membri rătăceau toată viaţa (numele sectei vine de la verbul begat – „a fugi”) şi care nu se supuneau nici unei autorităţi lumeşti.

54 Discurs funebru (în fr., în orig.).

55 Dragă prietene (în fr., în orig.).

56 Naturaleţe şi adevăr (în fr., în orig.).

57 Poftim, unde se ascundea virtutea (în fr., în orig.).

58 Adio, desfătarea mea (în fr., în orig.).

59 O teorie ca oricare alta (în fr., în orig.).

60 Ţesătură din mătase fabricată în oraşul Neapole.