~ I ~

Dimineaţa care urmă explicaţiei fatale cu Dunecika şi Pulheria Alexandrovna avu darul să îl dezmeticească şi pe Piotr Petrovici. Spre marea sa neplăcere, trebui să admită, încetul cu încetul, ca pe un fapt împlinit şi fără cale de întoarcere, ceea ce ieri-seară i se mai părea încă o întâmplare aproape de necrezut şi, deşi faptul era consumat, încă i se mai părea cu neputinţă. Şarpele negru al amorului-propriu rănit îi muşcase inima toată noaptea. Cum se sculă din pat, Piotr Petrovici se privi în oglindă. Se temea că i s-a vărsat fierea în sânge peste noapte. Dar dinspre partea asta deocamdată totul era în ordine şi, privindu-şi chipul alb, distins şi ceva mai rotofei în ultima vreme, Piotr Petrovici chiar se linişti pentru o clipă, pe deplin încredinţat că îşi va găsi pe undeva o logodnică, poate chiar una mai bună; îşi luă însă imediat seama şi scuipă vârtos într-o parte, ceea ce îi stârni un zâmbet tăcut, dar sarcastic tânărului său prieten şi colocatar, Andrei Semionovici Lebeziatnikov. Zâmbetul nu îi scăpă lui Piotr Petrovici, care i-l puse imediat în sinea lui pe răboj, şi aşa destul de încărcat în ultima vreme, tânărului său prieten. Necazul îi crescu şi mai mult când îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să îi spună aseară lui Andrei Semionovici despre discuţiile de ieri. Asta era a doua greşeală pe care o făcuse ieri, neizbutind să-şi stăpânească firea iute. Pe urmă, toată dimineaţa aceea, parcă înadins, neplăcerile se ţinură lanţ. Chiar şi la senat îl aştepta un eşec într-o cauză pentru care făcuse demersuri. Dar cel mai rău îl scoase din fire proprietarul locuinţei pe care o închiriase în vederea apropiatei căsătorii şi care era renovată pe cheltuiala lui: acesta, un meseriaş neamţ ce făcuse avere, nu se învoia nici în ruptul capului să renunţe la contractul abia încheiat, cerând toate daunele prevăzute, în ciuda faptului că Piotr Petrovici îi lăsa locuinţa aproape complet renovată. La fel păţi şi la magazinul de mobilă, negustorul nu vru să-i restituie cu nici un chip vreo rublă din arvuna pentru mobila cumpărată, dar netransportată încă la domiciliu. „Doar n-o să mă însor de dragul mobilei!”, scrâşni în gând Piotr Petrovici, însă în acelaşi timp îl străfulgeră o ultimă speranţă disperată: „Chiar să se fi terminat totul fără cale de întoarcere? Nu se mai poate încerca o dată?”. Gândul ispititor la Dunecika îi săgetă din nou inima. Trecu peste acest moment chinuitor, dar de bună seamă, dacă simpla lui dorinţă l-ar fi putut omorî în clipa aceea pe Raskolnikov, Piotr Petrovici n-ar fi şovăit deloc s-o rostească.

„Pe lângă toate celelalte, am mai făcut şi greşeala să nu le dau nici un ban, se gândea el în timp ce se întorcea trist în cămăruţa lui Lebeziatnikov, şi de ce, fir-ar al dracului să fie, m-oi fi zgârcit în halul ăsta? Nici măcar n-a fost vreun calcul! M-am gândit să le ţin o vreme mai din scurt, ca să ajungă să se uite la mine ca la o mană cerească, şi când colo, poftim, mi-au scăpat printre degete! … Pfui! … Nu, dacă le-aş fi dat bani pentru toate cele la timp, să zicem, o mie jumate pentru trusou şi cadouri, pentru tot felul de cutioare, truse de voiaj, cârmâzuri, cârpe şi toate marafeturile de la Knop şi de pe la magazinul englezesc, treaba stătea mai bine şi… mai temeinic! Nu mai renunţau ele acum aşa de uşor la mine! Cum le cunosc, mai mult ca sigur că, în cazul unei rupturi, s-ar fi socotit obligate să-mi înapoieze banii şi cadourile; iar de înapoiat nu prea le dădea mâna şi le-ar mai fi părut şi rău! Le-ar mai fi mustrat şi conştiinţa: Cum să dai deodată cu piciorul, ar fi zis, unui om care a fost până acum atât de generos şi de delicat? … Mda! Am scrântit-o!” Şi scrâşnind iar din dinţi, Piotr Petrovici îşi spuse că fusese un mare prost, desigur, în gând.

Ajungând la această concluzie, se întoarse acasă de două ori mai furios şi mai nervos decât plecase. Pregătirile de praznic din odaia Katerinei Ivanovna îl făcură oarecum curios. Auzise câte ceva şi ieri despre praznicul ăsta; îşi aminti chiar că fusese şi el poftit, dar cu necazurile lui nu-i mai stătuse capul la nimic altceva. Se grăbi s-o descoasă pe doamna Lieppewehsel, care în lipsa Katerinei Ivanovna (aflată la cimitir) trebăluia în jurul mesei deja întinse, şi află că avea să fie un praznic în toată regula, că fuseseră invitaţi aproape toţi chiriaşii, unii chiar necunoscuţi răposatului, că până şi Andrei Semionovici Lebeziatnikov fusese poftit, în ciuda sfadei pe care o avusese de curând cu Katerina Ivanovna, şi că el, Piotr Petrovici, nu numai că fusese invitat, dar chiar era aşteptat cu mare nerăbdare, fiind cel mai important dintre toţi chiriaşii. Amalia Ivanovna fusese poftită la rândul ei cu mare pompă, cu toate certurile şi neplăcerile din trecut, aşa că se îndeletnicea şi ea cu pregătirile, oarecum încântată, ba chiar se îmbrăcase în mare doliu, numai cu lucruri noi din mătase, fiind gătită şi mândră foc. Toate aceste fapte şi amănunte deşteptară o idee în mintea lui Piotr Petrovici şi intră îngândurat la el în odaie, adică în odaia lui Andrei Semionovici Lebeziatnikov. Aflase că printre invitaţi se număra şi Raskolnikov.

Andrei Semionovici, cine ştie de ce, stătuse toată dimineaţa acasă. Relaţia lui Piotr Petrovici cu acest domn era cumva ciudată, lucru de altminteri firesc – Piotr Petrovici îl dispreţuia şi, aproape chiar din ziua când se instalase la el, îl ura peste măsură, dar în acelaşi timp parcă se şi temea puţin de el. Când sosise la Petersburg, trăsese la el nu numai dintr-un nemărturisit spirit de economie, chiar dacă acesta era motivul principal. Aflându-se încă în provincie, auzise despre Andrei Semionovici, fostul său pupil, că era un tânăr dintre cei mai progresişti şi mai înaintaţi şi că juca chiar un rol important în unele cercuri interesante, despre care se povesteau tot soiul de minunăţii. Acest fapt îi atrăsese luarea-aminte lui Piotr Petrovici. Tocmai cercurile astea puternice, atotştiutoare, care îi dispreţuiau şi îi demascau pe toţi, îl umpleau încă de mult pe Piotr Petrovici de o frică ciudată şi nelămurită. Fireşte că, locuind în provincie, nu avusese cum să-şi facă singur o idee, nici măcar una aproximativă, despre lucrurile acestea. Auzise şi el, ca toată lumea, că ar exista, mai cu seamă la Petersburg, tot soiul de progresişti, nihilişti, demascatori etc. etc., dar, asemeni multora, exagera şi deforma până la absurd sensul şi semnificaţia acestor denumiri. Cel mai tare îl speria, de câţiva ani încoace, demascarea şi asta era şi pricina neliniştii sale necontenite şi exagerate, mai cu seamă de când îşi pusese în cap să se mute cu activitatea la Petersburg. În privinţa asta era, cum s-ar zice, speriat, aşa cum sunt uneori speriaţi copiii mici. Cu câţiva ani în urmă, în provincie, când abia făcea primii paşi în carieră, văzuse două cazuri în care nişte persoane destul de sus-puse din gubernie, de pulpana cărora se agăţase şi el până atunci şi care îl luaseră sub aripa lor, fuseseră demascate dur. Primul se isprăvise într-un mare scandal, iar celălalt fusese la un pas de-a avea urmări foarte grave pentru persoana în chestiune. Iată de ce Piotr Petrovici îşi propusese ca, odată sosit la Petersburg, să afle neîntârziat despre ce era vorba şi, dacă era cazul, să o ia pentru orice eventualitate înainte şi să se pună bine cu „tinerele noastre generaţii”. În această privinţă se bizuia pe Andrei Semionovici şi, atunci când venise să-l viziteze pe Raskolnikov, învăţase deja de bine, de rău să aducă din condei anumite fraze împrumutate de pe la alţii…

Nu îi trebui prea mult ca să-şi dea seama că Andrei Semionovici era un omuleţ cât se poate de banal şi pe deasupra cam naiv. Dar asta nu schimbă cu nimic convingerea lui Piotr Petrovici şi nici nu îi dădu curaj. Nici dacă s-ar fi convins că toţi progresiştii sunt la fel de prostănaci n-ar fi fost mai puţin îngrijorat. De fapt, nu era deloc interesat de toate aceste teorii, idei şi sisteme (cu care îi împuia capul Andrei Semionovici). Avea un ţel al lui. Tot ce voia era să afle neîntârziat: cum stau lucrurile aici? Au vreo putere oamenii ăştia sau nu? Îl vor demasca sau nu dacă, să zicem, va întreprinde ceva? Iar dacă îl vor demasca, atunci pentru ce anume şi pentru ce se demască în general în ziua de azi? Mai mult: dacă au într-adevăr vreo putere, n-ar putea să le intre cumva pe sub piele şi să îi tragă pe sfoară? Are vreun rost sau nu? Oare n-ar putea aranja ceva pentru cariera lui tocmai prin mijlocirea lor? Pe scurt, avea sute de probleme de rezolvat.

Acest Andrei Semionovici era un om firav, scrofulos şi mic de statură; îşi făcea serviciul într-o instituţie neînsemnată, era neobişnuit de blond, aproape albinos, şi avea nişte favoriţi ca nişte cotlete de miel, de care era foarte mândru. Pe deasupra, suferea mai tot timpul de probleme cu ochii. Nu era prea tare de înger, dar când vorbea se arăta foarte sigur pe el, uneori chiar grozav de bătăios, lucru care, dată fiind statura lui măruntă, producea întotdeauna un efect hilar. Totuşi, printre chiriaşii Amaliei Ivanovna, era socotit unul dintre cei mai onorabili, fiindcă nu se îmbăta şi îşi plătea chiria la timp. În ciuda tuturor acestor calităţi, Andrei Semionovici era într-adevăr cam prostănac. Aderase la progres şi la „tinerele noastre generaţii” din pasiune. Făcea parte din acea legiune, atât de numeroasă şi de diversă, de indivizi fără personalitate, neisprăviţi, sfrijiţi, tiranici şi semidocţi care îmbrăţişează într-o clipită ideea cea mai la modă, pentru a o preschimba pe loc într-o banalitate, pentru a face o caricatură din orice lucru în a cărui slujbă se pun, uneori cu cea mai mare bună-credinţă.

De altminteri, Lebeziatnikov, cu toate că era un om bun la suflet, începuse la rândul lui să nu-şi mai înghită colocatarul şi fostul tutore. Această ură reciprocă îşi făcuse loc pe nesimţite. Oricât de naiv ar fi fost Andrei Semionovici, începuse uşor-uşor să-şi dea seama că Piotr Petrovici îl duce de nas, că în sinea lui îl dispreţuieşte şi că „nu-i deloc ce pare”. Încercase să-i expună sistemul lui Fourier şi teoria lui Darwin, dar Piotr Petrovici, mai cu seamă în ultimul timp, îl asculta cam ironic, iar în zilele din urmă nu se mai sfia chiar să-l jignească. De fapt, Piotr Petrovici ajunsese să-şi dea seama că Lebeziatnikov nu numai că era un individ banal şi cam prostuţ, dar că probabil nu era decât un palavragiu mincinos şi nu avea nici un fel de relaţii importante, nici măcar în cercul lui, ci doar repeta nişte lucruri auzite de la alţii la mâna a treia; mai mult chiar, poate că nici treaba lui de propagandist nu ştia s-o facă cum trebuia, de asta şi era atât de confuz, aşa că numai demascator nu putea să fie! Dacă tot veni vorba, trebuie să remarcăm în treacăt că, în această săptămână şi jumătate, Piotr Petrovici primise bucuros (mai ales la început) din partea lui Andrei Semionovici nişte laude chiar foarte ciudate, adică nu protestase, de pildă, când Andrei Semionovici declara sus şi tare că era gata să ia parte la organizarea cât mai rapidă a unei noi comune undeva pe strada Meşcianskaia; sau, bunăoară, să nu se supere dacă Dunecikăi avea să-i treacă prin minte să-şi ia un amant după prima lună de căsătorie; sau să nu-şi boteze viitorii copii şi altele de acelaşi soi. După cum îi era obiceiul, Piotr Petrovici nu obiecta când i se atribuiau aceste calităţi, îngăduind chiar şi asemenea lucruri, atât de plăcute îi erau laudele de orice fel.

Piotr Petrovici, care schimbase din cine ştie ce motive în dimineaţa aceea câteva bilete de bancă cu dobânda de cinci la sută, stătea la masă şi mai număra o dată teancurile de bancnote. Andrei Semionovici, care era mai întotdeauna lefter, umbla de colo-colo prin cameră, străduindu-se să se încredinţeze singur că se uită cu nepăsare şi chiar cu dispreţ la toate teancurile acelea. Piotr Petrovici, bineînţeles, nu credea câtuşi de puţin că Andrei Semionovici se putea uita într-adevăr cu nepăsare la tot bănetul acela; la rândul lui, Andrei Semionovici se gândea cu amărăciune că Piotr Petrovici putea să gândească asta despre el, ba se mai şi bucura poate de ocazia de a-l zădărî şi tachina pe tânărul său prieten etalându-şi teancurile, pentru a-i aminti situaţia lui precară şi diferenţa dintre ei.

De data asta îl găsi foarte prost dispus şi neatent, în ciuda faptului că tocmai începuse să dezvolte în faţa lui tema sa preferată despre crearea unei comune noi, deosebită în felul ei. Scurtele observaţii şi obiecţii pe care catadicsea să le facă Piotr Petrovici în pauzele dintre ţăcănitul bilelor pe abac, vădeau cea mai deliberată şi mai nepoliticoasă bătaie de joc. Dar „umanul” Andrei Semionovici punea starea de spirit a lui Piotr Petrovici pe seama rupturii de ieri cu Dunecika şi ardea de dorinţa de-a ataca mai repede această temă, având de adus în privinţa ei câteva observaţii progresiste care puteau să-l aline pe stimatul său prieten şi să fie de un „incontestabil” folos dezvoltării lui viitoare.

— Ce praznic e acolo, la acea… la văduva aceea? întrebă deodată Piotr Petrovici, întrerupându-l pe Andrei Semionovici în punctul cel mai interesant.

— Parcă n-aţi şti! Doar am vorbit chiar ieri cu dumneavoastră despre asta şi am dezvoltat ideea despre toate aceste ritualuri… Păi, din câte am auzit, v-a poftit şi pe dumneavoastră. Aţi vorbit chiar dumneavoastră cu ea ieri…

— Nu mi-ar fi dat prin cap pentru nimic în lume că proasta asta săracă lipită o să bage într-un praznic toţi banii pe care i-a primit de la prostul ălălalt… Raskolnikov. M-am şi mirat adineauri când am trecut pe-acolo: ce pregătiri, ce vinuri! … A chemat o grămadă de lume, dracu’ ştie ce-o mai fi şi asta! continuă Piotr Petrovici căutând să-l descoasă şi urmărind parcă ceva. Ce spui? Că m-a invitat şi pe mine? adăugă deodată, ridicând capul. Când asta? Nu-mi amintesc. Oricum nu mă duc. Ce să caut eu acolo? Ieri am vorbit cu ea doar în treacăt, i-am spus că ar putea, ca văduvă săracă de funcţionar, să primească un ajutor egal cu salariul pe care-l primea acesta pe un an. Nu de asta m-o fi poftit? He-he!

— Nici eu nu am de gând să mă duc, zise Lebeziatnikov.

— Păi, cred şi eu. După ce ai snopit-o în bătaie! E de-nţeles că ţi-e ruşine, he-he-he!

— Cine a snopit-o? Pe cine? se alarmă Lebeziatnikov şi chiar roşi.

— Păi, dumneata, pe Katerina Ivanovna, acum o lună, ce naiba! Am auzit şi eu ieri… Astea da, convingeri! Dar cu problema feminină ai cam făcut-o de oaie. He-he-he!

Şi părând dintr-odată mai uşurat, Piotr Petrovici se apucă iar să ţăcăne bilele pe abac.

— Toate astea sunt prostii şi calomnii! izbucni Lebeziatnikov, care se speria întotdeauna când i se pomenea de această poveste. Şi n-a fost deloc aşa! Lucrurile s-au petrecut cu totul altfel… N-aţi auzit cum trebuie; e o calomnie! Pur şi simplu m-am apărat. Ea s-a aruncat prima cu unghiile pe mine… Mi-a şi smuls unul dintre favoriţi… Sper că oricărui om îi este îngăduit să-şi apere propria persoană. Ca să nu mai spun că n-am de gând să permit violenţa nimănui… Din principiu. Pentru că asta înseamnă aproape tiranie. Ce trebuia să fac: să stau drepţi înaintea ei? Am îmbrâncit-o, atâta tot.

— He-he-he! râse iar Lujin cu răutate.

— Vreţi să mă zădărâţi fiindcă sunteţi supărat şi furios… Dar asta-i o nimica toată şi nu are nici o legătură, niciuna, cu problema feminină! Dumneavoastră nu înţelegeţi; eu credeam într-adevăr că, odată ce se admite că femeia este egală cu bărbatul, chiar ca forţă fizică (cum se şi susţine deja), trebuie să existe egalitate şi în acest caz. Bineînţeles, după aceea am stat şi m-am gândit că de fapt nu trebuie să existe o asemenea problemă, pentru că nu trebuie să existe bătaie, iar în societatea viitoare bătaia e de neconceput… şi, desigur, ar fi ciudat să cauţi egalitatea în bătaie. Nu sunt chiar atât de prost… deşi bătaia, de fapt, există… adică mai târziu nu va mai exista, dar deocamdată există… ptiu, drace! Cu dumneavoastră se zăpăceşte omul. Nu de asta, din pricina neplăcerii ăsteia, nu mă duc la praznic. Nu mă duc, pur şi simplu, din principiu, ca să nu fiu părtaş la nenorocita prejudecată cu pomenile, de asta nu mă duc! De fapt, aş putea chiar să mă duc, doar aşa, ca să mai râd puţin… Păcat că n-or să fie şi popi. Atunci m-aş duce neapărat.

— Adică, te-ai lăsa poftit la masă şi ai scuipa pe bucate şi pe cel care te-a poftit. Nu-i aşa?

— Nu-i deloc aşa, n-aş scuipa, ci aş protesta. În vederea unui scop util. Aş contribui indirect la dezvoltare şi la propagandă. Orice om are datoria de a pune umărul la dezvoltare şi de a face propagandă şi, cu cât o face mai fără menajamente, poate cu atât mai bine. Eu pot arunca o idee, o sămânţă… Din această sămânţă va creşte un fapt. Cu ce îi jignesc? Mai întâi se vor simţi jigniţi, dar pe urmă vor vedea singuri că le-am fost de folos. Poftim, la noi au învinuit-o pe Terebiova (care trăieşte acuma în comună), că atunci când a plecat de-acasă şi… s-a dus cu unul, le-a scris maică-sii şi lui taică-său că nu vrea să trăiască înconjurată de prejudecăţi şi că ea nu crede decât într-o uniune liberă. Au pretins că ar fi procedat prea brutal cu părinţii, că ar fi putut să-i cruţe şi să le scrie mai delicat. După mine, toate astea sunt doar prostii şi nu trebuie să te porţi deloc mai delicat, din contră, din contră, trebuie să protestezi. Poftim, Varenţ a trăit şapte ani cu bărbatu-său şi l-a lăsat cu doi copii, spunându-i scurt într-o scrisoare: „Îmi dau seama că nu pot fi fericită cu dumneata. N-am să te iert niciodată că m-ai înşelat, ascunzându-mi că mai există şi altă orânduire socială, bazată pe comune. Am aflat-o de curând de la un om cu suflet mare, căruia m-am şi dăruit şi cu care voi înfiinţa o comună. Ţi-o mărturisesc deschis, pentru că socotesc că ar fi necinstit să te înşel. Trăieşte cum îţi place. Nu trage nădejde că o să mă aduci înapoi, e prea târziu. Îţi doresc să fii fericit”. Iată cum se scrie o scrisoare de felul ăsta!

— Această Terebiova nu-i aceeaşi despre care spuneai odată că e la a treia uniune liberă?

— E doar la a doua, dacă e să judecăm drept! Dar poate să fie şi la a patra, şi la a cinşpea, astea-s prostii! Dacă am regretat vreodată că tata şi mama au murit, asta e fără doar şi poate acum. Chiar am şi visat de câteva ori ce protest le-aş mai fi ars dacă mai erau în viaţă! Aş fi făcut eu în aşa fel… Adică ce mai e şi asta, „om căpătuit”? Pfui! Le-aş fi arătat eu lor! I-aş fi lăsat cu gura căscată! Păcat, zău, că nu mai am pe cine!

— Să laşi cu gura căscată! He-he! Bine, fie cum vrei, i-o tăie Piotr Petrovici, spune-mi mai bine: o cunoşti pe fiica răposatului, aia pirpirie! Chiar e adevărat ce se spune despre ea?

— Şi ce-i cu asta? După mine, adică după convingerea mea personală, asta este cea mai normală situaţie a unei femei. Şi de ce n-ar fi? Adică, distinguons32. În societatea actuală, situaţia ei nu-i prea normală, fireşte, fiindcă este forţată, dar în societatea viitoare o să fie absolut normală, pentru că o să fie liberă. De altfel, era şi acum cât se poate de îndreptăţită: suferea şi ăsta era fondul sau, cum ar veni, capitalul ei, de care avea tot dreptul să dispună. Evident că în societatea viitoare nu va mai fi nevoie de fonduri, iar rolul unei femei ca ea va căpăta un alt sens, va fi condiţionat logic şi raţional. Cât despre Sofia Semionovna, în acest moment eu privesc acţiunile ei ca pe un protest energic împotriva orânduirii societăţii şi o stimez profund pentru asta; mă bucur într-adevăr când mă uit la ea.

— Dar mie mi s-a spus că tocmai dumneata ai dat-o afară de-aici!

Lebeziatnikov se înfurie de-a binelea.

— Asta-i altă calomnie! zbieră el. N-a fost deloc aşa! Nici vorbă să fi fost aşa! Toate astea sunt scornelile Katerinei Ivanovna, care n-a priceput nimic! Nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă leg de Sofia Semionovna! Pur şi simplu am vrut să-i formez felul de-a gândi, absolut dezinteresat, am încercat să trezesc în sufletul ei protestul… N-aveam nevoie decât de protest, dar Sofia Semionovna a simţit ea însăşi că nu mai putea locui aici!

— N-ai chemat-o la comună?

— Vă bateţi joc tot timpul şi într-un mod foarte nereuşit, dacă îmi permiteţi să remarc. Nu înţelegeţi nimic. Într-o comună nu există astfel de roluri. O comună tocmai pentru asta se organizează, ca să nu existe astfel de roluri. În comună rolul ăsta îşi schimbă total sensul de-acum, iar ce e aici prostesc, acolo va deveni inteligent, ce este aici, în împrejurările de astăzi, nefiresc, acolo va deveni absolut firesc. Totul depinde de ambianţa şi de mediul în care se află omul. Totul este mediul, omul e nimic. Iar cu Sofia Semionovna sunt şi acum în relaţii bune, lucru care vă poate dovedi că ea n-a socotit niciodată că i-aş fi duşman şi că aş fi jignit-o. Da, încerc s-o ademenesc în comună, dar pe cu totul şi cu totul alte temeiuri! Ce găsiţi de râs? Vrem să organizăm această comună nouă pe baze mult mai largi decât înainte. Am mers mai departe în convingerile noastre. Negăm mult mai multe! Dacă Dobroliubov s-ar scula din mormânt, ce-aş mai discuta cu el. Dar pe Bielinski l-aş băga la zdup! Până una-alta, continui să formez gândirea Sofiei Semionovna. Are o fire minunată, minunată!

— Şi te foloseşti de firea asta minunată, hm? He-he!

— Nu, nu! A, nu! Dimpotrivă!

— Auzi, dimpotrivă! He-he-he! Auzi-l cum vorbeşte!

— Credeţi-mă, vă rog! Ce motive aş avea să mă ascund de dumneavoastră, spuneţi-mi şi mie, spuneţi! Dimpotrivă, asta mi se pare şi mie ciudat: cu mine parcă e şi mai nevinovată şi mai ruşinoasă, ca şi cum i-ar fi teamă!

— Iar dumneata, fireşte, o formezi… he-he! Adică îi dovedeşti că toate sfielile astea sunt nişte aiureli, nu?

— Dar nicidecum! Nicidecum! O, cât de grosolan, cât de prosteşte, iertaţi-mă, înţelegeţi cuvântul „dezvoltare”! Nimic nu-nţelegeţi! O, Doamne, cât de… nepregătit sunteţi încă! Noi dorim libertatea femeii, iar dumneavoastră aveţi în minte una şi bună… Lăsând cu totul la o parte problema castităţii şi pudorii feminine, care sunt doar nişte prejudecăţi inutile şi chiar absurde, eu admit pe deplin purtarea ei plină de nevinovăţie faţă de mine, pentru că asta este voinţa ei, dreptul ei. Fireşte că, dacă mi-ar spune: „Te vreau”, m-aş socoti norocos, pentru că fata îmi place foarte mult, dar acum, acum cel puţin, nu-i nimeni care să se poarte cu ea mai politicos şi mai respectuos, cu mai multă stimă pentru demnitatea ei, decât mine… Aştept şi sper – nimic mai mult!

— Mai bine i-ai face un cadou. Pot să pun pariu că la asta nici nu te-ai gândit.

— Nimic nu-nţelegeţi, v-am spus! Situaţia ei este aşa cum este, fără îndoială, dar problema e alta! Cu totul alta! Dumneavoastră pur şi simplu o dispreţuiţi. Pornind de la un fapt pe care faceţi greşeala să-l socotiţi demn de dispreţ, refuzaţi să mai priviţi uman o fiinţă omenească. Dumneavoastră încă nu ştiţi ce fire are. Mie mi-e necaz că în ultimul timp nu mai citeşte deloc şi nici nu mai ia cărţi de la mine. Dar înainte lua. Păcat că, în ciuda energiei şi protestului ei hotărât, a căror dovadă a făcut-o deja, nu stă pe picioarele ei, nu are, ca să spun aşa, independenţa necesară, curajul negaţiei, ca să se rupă cu totul de unele prejudecăţi şi… prostii. Cu toate astea, înţelege perfect unele probleme. De pildă, a înţeles de minune problema cu sărutatul mâinii, adică faptul că bărbatul jigneşte femeia prin inegalitate dacă îi sărută mâna. Noi am avut dezbateri pe această temă şi i le-am relatat imediat şi ei. A ascultat cu atenţie şi când i-am vorbit despre asociaţiile muncitoreşti din Franţa. Acum o să-i explic problema intrării libere în camere în societatea viitoare.

— Asta ce mai e?

— În ultimul timp a fost dezbătută problema dacă un membru al comunei are dreptul să intre în camera unui alt membru, bărbat sau femeie, oricând… ei, şi s-a hotărât că are…

— Bun, dar dacă acela sau aceea îşi satisface în momentul respectiv necesităţile fireşti, he-he!

Andrei Semionovici se înfurie de-a binelea.

— Dumneavoastră n-aveţi în cap decât blestematele astea de „necesităţi”! strigă el cu ură. Ptiu, ce furios sunt şi ce necaz îmi e că, atunci când v-am expus sistemul, v-am pomenit înainte de vreme de blestematele astea de „necesităţi”! La dracu’! Lucrul ăsta este o piedică de netrecut pentru toţi cei ca dumneavoastră şi cel mai rău e că te iau întruna peste picior înainte să afle despre ce-i vorba! De parcă ar avea dreptate! De parcă ar fi cine ştie ce de mândrie! Ptiu! Am susţinut de mai multe ori că problema asta poate fi expusă unor novici doar la sfârşit de tot, când omul e deja convins de sistem, când e format şi îndreptat pe făgaşul cel bun. Spuneţi-mi şi mie, vă rog, ce găsiţi atât de ruşinos şi de vrednic de dispreţuit, de pildă, la o groapă de gunoi? Eu sunt gata primul să curăţ orice groapă de gunoi doriţi! Nici nu se pune problema că ar fi vreun sacrificiu! Este pur şi simplu o muncă, o activitate nobilă, utilă societăţii, la fel de preţioasă ca oricare alta şi mult mai presus decât, bunăoară, activitatea unui Rafael ori Puşkin, pentru că e mai folositoare!

— Şi mai nobilă, mai nobilă, he-he-he!

— Ce înseamnă mai nobilă? Eu nu înţeleg expresiile de felul ăsta când e vorba de definirea unei activităţi omeneşti. „Mai nobil”, „mai generos” – toate astea-s prostii, absurdităţi, expresii învechite şi pline de prejudecăţi pe care eu le reneg! Tot ce este util societăţii este şi nobil! Eu nu pricep decât un singur cuvânt: util! N-aveţi decât să chicotiţi, dar ăsta e adevărul!

Piotr Petrovici râdea cât îl ţinea gura. Isprăvise deja cu socotitul şi îşi punea banii bine. De fapt, o parte o lăsase, cine ştie de ce, pe masă. Această problemă a „gropilor de gunoi”, în ciuda banalităţii sale, mai fusese deja de câteva ori motiv de ceartă şi de neînţelegeri între Piotr Petrovici şi tânărul lui prieten. Lucrul cel mai ridicol era că Andrei Semionovici se supăra de-a binelea. Lujin se distra pe socoteala lui, iar în momentul acela ţinea în mod deosebit să-l întărâte pe Lebeziatnikov.

— Sunteţi supărat din pricina nereuşitei de ieri, de asta căutaţi nod în papură, răbufni în cele din urmă Lebeziatnikov care, în general, în ciuda „independenţei” sale şi a tuturor „protestelor”, nu prea îndrăznea să i se opună lui Piotr Petrovici şi de obicei păstra faţă de el respectul cu care era deprins dinainte.

— Spune-mi, mai degrabă, spune mai bine, îl întrerupse pe un ton superior şi ranchiunos Piotr Petrovici, ai putea… sau, mai bine zis, te ai îndeajuns de bine cu tânăra făptură sus-pomenită, ca să o rogi chiar acum să vină pentru o clipă aici, în această cameră? Pare-se că s-au întors deja cu toţii de la cimitir… Îi aud forfotind de colo-colo… Trebuie s-o văd, neapărat.

— Pentru ce? întrebă mirat Lebeziatnikov.

— Aşa, trebuie să-i vorbesc. Zilele astea mă mut de-aceea şi de aceea aş vrea să-i comunic… De altminteri, te rog să fii de faţă la discuţie. Chiar e mai bine aşa. Altfel, Dumnezeu ştie ce-ai mai putea crede.

— N-aş crede absolut nimic… Am întrebat numai aşa, iar dacă aveţi o treabă cu ea, nimic nu-i mai simplu decât s-o chem. Mă duc chiar acum. Şi fiţi sigur că n-o să vă stingheresc.

Într-adevăr, peste vreo cinci minute Lebeziatnikov se întoarse cu Sonia. Ea intră extrem de mirată şi, după obiceiul ei, intimidându-se. Întotdeauna se intimida în asemenea cazuri şi se temea foarte tare de feţe şi cunoştinţe noi, se temuse şi înainte, încă din copilărie, iar acum cu atât mai mult… Piotr Petrovici o întâmpină „blând şi politicos”, dar cu o oarecare notă de veselă familiaritate, potrivită, după propria sa părere, pentru o persoană atât de onorabilă şi serioasă ca el faţă de o fiinţă aşa de tânără şi, într-un anumit sens, de interesantă. Se grăbi să o „încurajeze” şi să o poftească să ia loc la masă, dinaintea lui. Sonia se aşeză, se uită în jur – la Lebeziatnikov, la banii de pe masă şi pe urmă iar la Piotr Petrovici – şi rămase cu ochii pironiţi la el. Lebeziatnikov se îndreptă spre uşă. Piotr Petrovici se ridică, îi făcu semn Soniei să rămână aşezată şi îl opri pe Lebeziatnikov în uşă.

— Raskolnikov e acolo? A venit? îl întrebă el în şoaptă.

— Raskolnikov? E acolo. De ce? Da, e acolo… Abia a intrat, l-am văzut… De ce?

— Bun, atunci te rog stăruitor să rămâi aici cu noi şi să nu mă laşi singur cu această… domnişoară. E vorba de o nimica toată, dar Dumnezeu ştie ce s-ar mai putea scorni. Nu vreau ca Raskolnikov să transmită acolo… înţelegi la ce mă refer?

— A, înţeleg, înţeleg! se dumiri brusc Lebeziatnikov. Da, aveţi dreptate… Mergeţi prea departe, după părerea mea, cu temerile dumneavoastră, dar… aveţi totuşi dreptate. Dacă-mi permiteţi, rămân. O să stau la fereastră şi n-o să vă stingheresc… După părerea mea, aveţi dreptate…

Piotr Petrovici se întoarse pe divan, se aşeză în faţa Soniei, o privi cu atenţie şi îşi luă deodată un aer extrem de serios, chiar cumva sever, de parcă ar fi spus: „Nu-ţi închipui cine ştie ce, domnişoară”. Sonia se zăpăci de tot.

— În primul rând, vă rog să mă scuzaţi, Sofia Semionovna, în faţa mult stimatei dumneavoastră mame… Nu mă înşel, nu? Katerina Ivanovna vă ţine loc de mamă, nu-i aşa? începu Piotr Petrovici foarte serios, dar totodată destul de blând. Se vedea că are intenţiile cele mai prieteneşti.

— Da, într-adevăr; îmi ţine loc de mamă, răspunse degrabă Sonia, speriată.

— Bine, atunci scuzaţi-mă în faţa dumneaei pentru că, din motive independente de voinţa mea, mă văd silit să nu fiu prezent şi n-o să vin la dumneavoastră la blinii… adică la praznic, cu toate că mămica dumneavoastră a avut amabilitatea să mă cheme.

— Sigur, o să-i spun îndată.

Şi Sonecika se şi grăbi să sară de pe scaun.

— Mai e ceva, o opri Piotr Petrovici, zâmbind în faţa naivităţii ei şi a lipsei totale de maniere. Dumneavoastră, prea amabilă Sofia Semionovna, mă cunoaşteţi foarte puţin dacă v-aţi gândit că din această pricină cu totul neînsemnată, care mă priveşte doar pe mine, aş deranja o persoană ca dumneavoastră, chemând-o la mine. Scopul meu este altul.

Sonia se aşeză în grabă. Bancnotele cenuşii şi multicolore rămase pe masă îi săriră din nou în ochi, dar îşi întoarse repede faţa de la ele, ridicând-o spre Piotr Petrovici; i se păru deodată teribil de necuviincios ca ea, mai ales ea, să se uite la banii altuia. Îşi aţinti privirea asupra lornionului cu rame de aur pe care Piotr Petrovici îl ţinea în mâna stângă, apoi asupra inelului mare, masiv, extrem de frumos, cu piatră galbenă, de pe degetul mijlociu de la aceeaşi mână, dar imediat şi-o mută brusc de la el şi, nemaiştiind încotro să o îndrepte, sfârşi prin a se uita din nou drept în ochii lui Piotr Petrovici. După o tăcere şi mai gravă decât cea dinainte, acesta continuă:

— Întâmplarea a făcut ca ieri să schimb în treacăt două cuvinte cu nefericita Katerina Ivanovna. De-ajuns ca să-mi dau seama că se află într-o stare… nefirească, ca să nu spun mai mult…

— Da… nefirească, încuviinţă degrabă Sonia.

— Sau mai simplu şi mai pe înţeles, că e bolnavă.

— Da, mai simplu şi mai pe-nţ… da, e bolnavă.

— Aşa. Şi atunci, dintr-un sentiment de omenie şi… şi, ca să spun aşa, de compasiune, aş vrea, în ce mă priveşte, să-i fiu de folos cu ceva, căci prevăd inevitabilul şi nefericitul sfârşit care o aşteaptă. Mi se pare că toată familia asta atât de necăjită depinde acum numai de dumneavoastră.

— Îmi daţi voie să vă întreb, se ridică brusc Sonia, ce aţi binevoit să îi spuneţi ieri despre o posibilă pensie? Fiindcă dânsa mi-a zis chiar ieri că v-aţi oferit să vă ocupaţi dumneavoastră de obţinerea pensiei. E adevărat?

— Nici pomeneală, într-un fel, e chiar o absurditate. Am făcut doar aluzie la posibilitatea obţinerii unui ajutor temporar pentru o văduvă de funcţionar decedat în timpul serviciului – dacă are vreo protecţie -, dar se pare că răposatul dumneavoastră tată nu numai că nu avea vechimea necesară, dar nici nu mai lucra în ultima vreme. Într-un cuvânt, chiar dacă ar exista vreo speranţă, e cu totul efemeră, fiindcă în cazul dat nu există de fapt nici un drept la ajutor, chiar dimpotrivă… Iar dânsa s-a şi gândit la pensie, he-he! Îi merge mintea coniţei!

— Da, s-a gândit la pensie… Pentru că dânsa e bună şi încrezătoare şi, fiind bună, crede orice şi… şi… şi… mintea ei… Da… mă scuzaţi, zise Sonia şi se ridică din nou să plece.

— Dacă-mi permiteţi, nu aţi auzit tot.

— Da, n-am auzit…, bâigui Sonia.

— Luaţi loc atunci.

Sonia se fâstâci îngrozitor şi se aşeză iar, pentru a treia oară.

— Văzând-o în situaţia asta, cu trei nefericiţi copii minori, aş vrea, cum vă spuneam, să-i fiu cumva de folos, în măsura posibilităţilor, adică pe cât îmi stă în puteri, nu mai mult. S-ar putea face, bunăoară, o chetă, ori, să zicem, o tombolă… ori ceva în genul ăsta, cum procedează întotdeauna în asemenea cazuri cei apropiaţi, dar şi oamenii străini care, în general, au dorinţa să ajute. Iată despre ce am vrut să vă vorbesc. Asta ar fi cu putinţă.

— Da, bine… Dumnezeu să vă…, murmură Sonia uitându-se ţintă la Piotr Petrovici.

— S-ar putea, dar… asta mai târziu… adică am putea să începem şi astăzi. O să ne vedem diseară, o să ne înţelegem şi o să punem, cum s-ar zice, bazele. Treceţi pe la mine pe la orele şapte. Sper că şi Andrei Semionovici va asista la discuţia noastră… Dar… mai există o împrejurare despre care trebuie să vorbim înainte şi de care trebuie să ne îngrijim. Pentru asta v-am şi deranjat, Sofia Semionovna, chemându-vă aici. Fiindcă, după părerea mea, banii nu trebuie daţi, chiar e periculos, Katerinei Ivanovna în mână; o dovadă este chiar praznicul de astăzi. Nu are, cum s-ar zice, nici o coajă de pâine pentru ziua de mâine şi… nici încălţăminte şi toate cele, iar astăzi cumpără rom de Jamaica şi pare-se că şi vin de Madeira şi… şi cafea. Am văzut în trecere. Mâine o să cadă iar totul pe capul dumneavoastră, până la ultimul dumicat de pâine. Asta-i chiar absurd. De aceea şi cheta, după părerea mea personală, trebuie făcută în aşa fel încât nefericita văduvă, cum s-ar spune, să nici nu ştie de bani, să ştiţi, de pildă, numai dumneavoastră. N-am dreptate?

— Nu ştiu. Dânsa doar azi… aşa… o dată în viaţă… a ţinut foarte mult să îi facă pomană, să îi cinstească memoria… şi dânsa e foarte inteligentă. Dar, de fapt, cum doriţi, şi eu vă voi fi foarte, foarte, foarte… ei toţi or să vă fie… şi Dumnezeu o să vă… şi orfanii…

Sonia nu mai reuşi să termine, căci izbucni în plâns.

— Aşa. Bun, atunci ţineţi seama de asta; iar acum binevoiţi să primiţi din partea mea personal, pentru interesele de primă necesitate ale rudei dumneavoastră, o sumă în limita posibilităţilor mele. Ţin foarte, foarte mult, ca numele meu să nu fie pomenit cu această ocazie. Vedeţi, având şi eu, ca să zic aşa, grijile mele, nu pot mai mult…

Şi Piotr Petrovici îi întinse Soniei o bancnotă de zece ruble, după ce o despături cu grijă. Sonia o luă, se îmbujoră la faţă, sări de pe scaun, bâigui ceva şi începu degrabă să-şi ia rămas-bun. Piotr Petrovici o conduse solemn până la uşă. Ea, emoţionată şi chinuită, se repezi în sfârşit afară din cameră şi se întoarse la Katerina Ivanovna extrem de tulburată.

Cât a durat această scenă, Andrei Semionovici, nedorind să întrerupă discuţia, ba stătea la fereastră, ba umbla prin cameră; dar când Sonia plecă, se apropie deodată de Piotr Petrovici şi îi întinse solemn mâna.

— Am auzit şi am văzut tot, zise el rostind apăsat penultimul cuvânt. E un gest nobil, adică, am vrut să spun, uman! Aţi vrut să evitaţi recunoştinţa, am văzut! Şi, deşi, mărturisesc, nu pot fi de acord, din principiu, cu binefacerea particulară, fiindcă nu numai că nu smulge răul din rădăcină, dar îl mai şi nutreşte, am fost mulţumit să văd gestul dumneavoastră, da, da, mi-a plăcut.

— Ei, e un fleac! bâigui Piotr Petrovici, oarecum tulburat, uitându-se atent la Lebeziatnikov.

— Nu, nu e un fleac! Un om care a fost atât de jignit şi de furios după întâmplarea de ieri cum aţi fost dumneavoastră, dar care mai e capabil să se gândească la nefericirea altora, un astfel de om… deşi prin faptele sale săvârşeşte o greşeală socială, este totuşi demn de stimă! Chiar nu mă aşteptam din partea dumneavoastră, Piotr Petrovici, cu atât mai mult având în vedere convingerile pe care le aveţi… O, cât vă mai încurcă aceste convingeri ale dumneavoastră! Cât de mult vă tulbură, bunăoară, eşecul de ieri, exclamă bunul Andrei Semionovici, simţind din nou o mare simpatie pentru Piotr Petrovici. Şi la ce, la ce vă trebuie neapărat această căsătorie, această căsătorie legitimă, preabunule şi nobilule Piotr Petrovici? De ce vă trebuie neapărat această legitimitate a căsătoriei? Ei, şi puteţi să mă şi bateţi, dar eu tot sunt bucuros, sunt bucuros că nu a reuşit, că sunteţi liber, că nu sunteţi pierdut cu desăvârşire pentru omenire, sunt bucuros… Vedeţi: mi-am spus părerea!

— Ca să nu port coarne după uniunea dumitale liberă şi să nu cresc copiii altuia, răspunse Lujin ca să zică ceva.

Era foarte preocupat şi dus pe gânduri.

— Copii? Aţi atins problema copiilor? tresări Andrei Semionovici ca un cal de luptă la auzul goarnei. Copiii sunt o problemă socială, şi chiar una de primă importanţă, sunt de acord; dar problema copiilor se va rezolva altfel. Unii chiar neagă cu desăvârşire problema copiilor, ca şi orice altă aluzie la familie. O să discutăm despre copii după aceea, dar acum să ne ocupăm de coarne! Mărturisesc că acesta este punctul meu slab. Această expresie urâtă, husărească, puşkiniană este chiar de neconceput în lexiconul viitor. Şi ce înseamnă coarne? O, ce rătăcire! Ce coarne? Pentru ce coarne? Ce stupiditate! În uniunea liberă, din contră, nici nu vor exista! Coarnele sunt numai o consecinţă firească a oricărei căsătorii legitime, ca să spun aşa, o corecţie, un protest, aşa că, în acest sens, ele nu sunt deloc înjositoare… Şi dacă voi fi vreodată – presupunând o absurditate – căsătorit legitim, eu o să fiu chiar bucuros de afurisitele dumneavoastră de coarne şi o să-i spun soţiei mele: „Prietenă, până acum doar te-am iubit, acum însă te respect, pentru că ai reuşit să protestezi!”. Râdeţi? Asta e din cauză că nu sunteţi în stare să vă rupeţi de prejudecăţi! La dracu’! Înţeleg foarte bine unde e neplăcerea când eşti înşelat ca soţ legitim, dar asta e numai urmarea mârşavă a unui fapt mârşav, în care sunt înjosite şi o parte, şi cealaltă. Când însă coarnele sunt puse făţiş, cum e în uniunea liberă, ele nu mai există, sunt de neconceput şi îşi pierd până şi numele de coarne. Dimpotrivă, soţia dumneavoastră vă va dovedi doar cât vă stimează, socotindu-vă incapabil să vă opuneţi fericirii ei şi îndeajuns de educat ca să nu vă răzbunaţi pe ea pentru că are un nou soţ. La dracu’! Eu visez uneori că, dacă m-aş mărita, pfui!, dacă m-aş însura (liber sau legal, e totuna), i-aş aduce eu singur un amant nevesti-mii, dacă aş vedea că trece prea mult timp fără să-şi ia unul. „Prietenă, i-aş spune, te iubesc, dar mai presus de asta doresc să mă stimezi – iată!” Nu, nu spun bine?

Piotr Petrovici asculta chicotind, dar fără prea mare interes. De fapt, nici nu prea asculta. Se gândea într-adevăr la altceva, ceea ce observă până la urmă chiar şi Lebeziatnikov. Piotr Petrovici părea chiar tulburat, îşi freca mâinile, stătea pe gânduri. Toate astea, Andrei Semionovici avea să le înţeleagă şi să şi le amintească mai târziu…