~ II ~

Ar fi greu de spus cum anume s-a născut în mintea zdruncinată a Katerinei Ivanovna ideea acestui praznic fără noimă. Într-adevăr, se duseseră pe el aproape zece ruble din cele peste douăzeci primite de la Raskolnikov anume pentru înmormântarea lui Marmeladov. Katerina Ivanovna se socotise poate datoare faţă de răposat să îi cinstească memoria „cum se cuvine”, ca să ştie toţi chiriaşii, şi mai ales Amalia Ivanovna, că „n-a fost cu nimic mai rău decât ei, dacă nu chiar mult mai bun”, şi că niciunul dintre ei nu are dreptul „să-şi ţină nasul pe sus” în faţa lui. Poate că rolul cel mai important l-a avut mândria aceea aparte a săracilor, care îi face pe mulţi dintre ei ca, respectând unele ritualuri sociale obligatorii pentru viaţa tuturor şi a fiecăruia în parte, să se stoarcă de ultima picătură de putere şi de ultimele copeici puse deoparte, numai ca să nu fie „mai prejos” decât alţii şi să nu-i „judece”, Doamne fereşte, ceilalţi. Se prea poate şi ca, tocmai cu acest prilej şi în această clipă când părea că fusese părăsită de toţi, Katerina Ivanovna să fi vrut să le arate tuturor acestor „chiriaşi de nimic şi ticăloşi” că ea nu numai că „ştie să trăiască şi ştie să primească”, dar că nici nu fusese educată, câtuşi de puţin, pentru o soartă ca aceea, ci fusese crescută într-o „casă de colonel, nobilă şi se poate spune chiar aristocratică”, şi că nu pentru asta fusese ea pregătită, să măture singură podelele şi să spele noaptea zdrenţele copiilor. Astfel de mândrii şi orgolii duse la paroxism se întâlnesc uneori la oamenii cei mai săraci şi mai striviţi de nevoi, transformându-se câteodată într-o necesitate sâcâitoare, de nestăpânit. Însă Katerina Ivanovna nu era dintre aceştia: ea putea fi doborâtă cu totul de împrejurări, dar nu putea fi strivită moral, adică nu se speria şi nici nu-şi lăsa voinţa înfrântă. Mai mult, Sonia spusese cu deplină îndreptăţire despre ea că i se tulbură minţile. Ce-i drept, încă nu se putea spune categoric şi definitiv acest lucru, dar în ultimul timp, în tot anul din urmă, biata ei minte fusese într-adevăr prea chinuită ca să nu aibă, măcar într-o anumită măsură, de suferit. Pe de altă parte, evoluţia galopantă a tuberculozei, după cum susţin medicii, contribuia şi ea la pierderea facultăţilor mintale.

Vinuri în cantităţi mari şi de feluri diferite nu erau, iar Madeiră aşijderea. Erau votcă, rom şi vin de Lisabona, toate din soiurile cele mai proaste, dar în cantităţi suficiente. Cât despre mâncăruri, în afară de colivă, mai erau trei-patru feluri (printre altele şi blinii), toate pregătite în bucătăria Amaliei Ivanovna, ba pe deasupra se mai puseseră şi două samovare pentru ceaiul şi punciul care urmau să fie servite după ce luau masa. De cumpărături se ocupase Katerina Ivanovna însăşi, ajutată de un chiriaş, un polonez vrednic de milă, aciuat, Dumnezeu ştie de ce, la doamna Lieppewehsel. Acesta se oferise îndată să o ajute pe Katerina Ivanovna la cumpărături şi alergase, toată ziua dinainte şi toată dimineaţa aceea, de să-şi rupă picioarele, cu limba scoasă de-un cot, dându-şi osteneala să facă remarcat cu precădere acest din urmă lucru. Dădea fuga, în orice clipă şi pentru orice fleac, să o întrebe pe Katerina Ivanovna; s-a repezit să o caute până şi la piaţă şi o striga întruna „pani horunjina”33, că până la urmă a făcut-o să se sature până peste cap, deşi la început spusese că nu ştia ce s-ar fi făcut fără acest „om serviabil şi cu suflet mare”. Asta era firea Katerinei Ivanovna: când îi apărea cineva pentru prima dată în cale, îl zugrăvea în cele mai frumoase şi mai luminoase culori, îl ridica în slăvi până îl făcea aproape să se simtă prost, născocea tot felul de situaţii care nu existau decât în închipuirea ei spre a-l lăuda, convingându-se singură, sincer şi cu bună-credinţă, de veridicitatea lor, pentru ca dintr-odată să cadă în dezamăgire, să nu mai vrea să ştie de persoana cu pricina, să o facă de două parale şi să o alunge, deşi cu numai câteva ceasuri mai devreme se înclinase literalmente în faţa ei. Era veselă de felul ei, râdea uşor, se supăra greu, dar nenorocirile şi eşecurile care se ţinuseră lanţ o făcuseră să dorească şi să pretindă cu atâta furie ca toată lumea să trăiască în pace şi bucurie şi să nu cuteze să trăiască altfel, încât cea mai măruntă abatere de la aceste pretenţii, cel mai mic eşec îi produceau imediat o stare de surescitare şi într-o clipă, după cele mai însufleţite speranţe şi iluzii, începea să blesteme soarta, să sfâşie şi să dea de-a azvârlita cu tot ce-i cădea în mână şi să se izbească cu capul de pereţi. Amalia Ivanovna începuse şi ea să se bucure la un moment dat, nu se ştie de ce, de o deosebită importanţă şi stimă din partea Katerinei Ivanovna, poate numai cu ocazia acestui praznic, căci se hotărâse să dea din toată inima o mână de ajutor la pregătiri: s-a oferit să pună ea masa, cu faţă de masă, şervete, veselă, şi să pregătească felurile de mâncare în bucătăria ei. Katerina Ivanovna plecase la cimitir, dându-i puteri depline şi punând-o să-i ţină locul. Într-adevăr, totul a fost aranjat de minune: masa a fost aşternută destul de curat, vasele, furculiţele, cuţitele, păhărelele, paharele şi ceştile adunate de pe la chiriaşi erau de toate formele şi mărimile, dar s-au aflat la ora stabilită la locul lor, şi Amalia Ivanovna, simţind că îşi făcuse treaba excelent, îi întâmpină când se întoarseră de la cimitir chiar cu un fel de mândrie, gătită cu o bonetă cu panglici de doliu noi şi cu o rochie neagră. Mândria asta, fie ea şi meritată, nu-i plăcu, din cine ştie ce pricină, Katerinei Ivanovna: „Ei, da, ca şi cum fără Amalia Ivanovna n-am fi fost în stare nici să punem masa!”. Nu i-a fost pe plac nici boneta cu panglici noi: „Te pomeneşti că nemţoaica asta proastă se împăunează că e proprietăreasă şi că din milă a acceptat să ajute nişte chiriaşi nevoiaşi! Din milă! Vă foarte mulţumesc! Acasă la tăticul meu, care a fost colonel şi era cât pe-aci să ajungă chiar guvernator, se punea câteodată masa pentru patruzeci de persoane, iar acolo n-ar fi fost primită nici la bucătărie una ca Amalia Ivanovna sau, mai bine zis, Ludvigovna…” De altminteri, Katerina Ivanovna şi-a propus să nu-şi dea pe faţă sentimentele înainte de vreme, deşi hotărâse în sinea ei că Amalia Ivanovna trebuia pusă negreşit la punct, amintindu-i-se care îi este adevăratul loc, fiindcă numai Dumnezeu ştie ce şi-o închipui despre sine, dar că, până una-alta, era bine să se poarte cu ea doar cu răceală. A mai fost o neplăcere care a contribuit şi ea la enervarea Katerinei Ivanovna: la înmormântare, dintre chiriaşii poftiţi, în afară de polonezul care făcuse ce făcuse şi reuşise să dea fuga şi la cimitir, nu venise mai nimeni; în schimb la praznic, adică la masă, apărură cei mai neînsemnaţi şi mai sărăntoci, mulţi dintre ei deja chercheliţi, adică plebea. Cei mai în vârstă şi mai serioşi, parcă înadins, ca şi cum s-ar fi vorbit, nu se arătară. Piotr Petrovici Lujin, de pildă, chiriaşul cel mai serios, se putea zice, dintre toţi locatarii, nu veni, deşi chiar aseară Katerina Ivanovna se grăbise să le spună tuturor, adică Amaliei Ivanovna, Polecikăi, Soniei şi polonezului, că nu există om mai nobil şi mai generos, cu relaţii mai sus-puse şi mai bine situat material decât acest prieten al primului ei soţ, primit în casa tatălui ei, care promisese să-şi folosească toate mijloacele ca să îi obţină o pensie însemnată. Să remarcăm aici faptul că, atunci când se lăuda cu relaţiile şi averea cuiva, Katerina Ivanovna o făcea fără nici un interes şi fără nici un calcul personal, ci total dezinteresat, ca să spunem aşa, numai din preaplinul inimii şi din bucuria de a-l ridica în slăvi pe cel lăudat şi a-l face mai important. După Lujin şi, pesemne, „urmându-i exemplul”, nu veni nici „ticălosul ăla de Lebeziatnikov”. „Ăsta cine s-o fi crezând? Pe el nu l-am invitat decât din milă şi pentru că locuieşte în aceeaşi cameră cu Piotr Petrovici şi e cunoscutul lui, fiindcă mi-ar fi fost nu ştiu cum să nu-l invit.” Nu apăru nici doamna cea manierată cu „fata ei răscoaptă” care, deşi nu locuiau decât de o săptămână sau două cu chirie la Amalia Ivanovna, se plânseseră deja de câteva ori de gălăgia şi ţipetele ce răzbăteau de la Marmeladovi, mai cu seamă când răposatul se întorcea acasă beat, lucru care, fireşte, ajunsese la urechile Katerinei Ivanovna tot prin Amalia Ivanovna, care, când se certase la cuţite cu Katerina Ivanovna şi ameninţase că o dă afară cu toată familia, îi strigase în gura mare că deranjează „chiriaşii nobili, cărora nu merită nici să le spele picioarele”. Katerina Ivanovna ţinuse neapărat să le poftească pe doamna cu pricina şi pe fiica ei, cărora nu „merita nici să le spele picioarele”, cu atât mai mult cu cât până atunci, când se întâlneau întâmplător, acestea întorceau capul, ţinându-se mândre, că să facă bine şi să ştie că ea, una, „gândeşte şi simte mai nobil şi invită fără să-şi mai aducă aminte de răul făcut” şi să vadă că ea, Katerina Ivanovna, n-a fost deprinsă să trăiască în locuri ca ăsta. Despre toate acestea îşi propusese să vorbească la masă, cât şi despre funcţia de guvernator a răposatului tătic, remarcând în treacăt că nu exista nici un motiv pentru întorsul capului când se întâlneau şi că era un lucru cât se poate de prostesc. Nu a venit nici grasul de locotenent-colonel (de fapt, căpitan de stat-major în rezervă), fiind „frânt de oboseală” după ziua de ieri. Într-un cuvânt, nu au venit decât polonezul, apoi un conţopist prizărit cu faţa numai coşuri şi cu un frac soios pe el, care n-a scos o vorbă; pe urmă, încă un bătrânel surd şi aproape orb de-a binelea, care fusese cândva slujbaş pe la o poştă şi pe care, din timpuri imemoriale şi nu se ştie de ce, îl ţinea cineva la Amalia Ivanovna. Mai apăru un porucic la pensie, de fapt ofiţer de intendenţă, scoţând cele mai nelalocul lor hohote răsunătoare şi, „închipuiţi-vă!”, fără jiletcă. Un fitecine care se şi puse la masă, fără să se mai încline în faţa Katerinei Ivanovna şi, în fine, un ins care, neavând haine, venise în halat, ceea ce întrecea în asemenea măsură lipsa de cuviinţă încât, prin strădaniile Amaliei Ivanovna şi ale polonezului, reuşiră până la urmă să îl dea pe uşă afară. De altfel, polonezul mai adusese cu el doi alţi polonezi, care nici nu locuiseră vreodată la Amalia Ivanovna şi pe care nu îi văzuse nimeni până atunci pe-acolo. Toate acestea o enervară peste poate pe Katerina Ivanovna. „Pentru cine au fost făcute la urma urmelor toate pregătirile?” Până şi copiii, ca să se mai câştige ceva loc, nu fuseseră aşezaţi la masa care şi aşa ocupa întreaga odaie, ci li se aşternuse gustarea pe un cufăr din colţul camerei: cei doi mai mici au fost aşezaţi pe o băncuţă, iar Polecika, fiind mai mare, trebuia să aibă grijă de ei, să le dea să mănânce şi să le şteargă năsucurile, „ca unor copii nobili ce se aflau”. Într-un cuvânt, Katerina Ivanovna, văzând toate astea, se simţi obligată să îi întâmpine pe toţi cu mult mai multă demnitate, şi chiar cu trufie. La unii se uită deosebit de sever şi îi pofti să se aşeze la masă uitându-se la ei de sus. Socotind-o, cine ştie de ce, pe Amalia Ivanovna răspunzătoare de absenţa celor aşteptaţi, se apucă deodată să i se adreseze foarte dispreţuitor, ceea ce dânsa observă pe dată, fiind extrem de ofensată. Un astfel de început nu prevestea nimic bun. În fine, luară loc la masă.

Raskolnikov intrase pe uşă aproape chiar în clipa când se întorseseră de la cimitir. Katerina Ivanovna se bucurase nespus, în primul rând pentru că era singurul „musafir cult” dintre toţi cei de-acolo şi, „după cum se ştie, peste doi ani se pregăteşte să ocupe la universitatea din oraş o catedră de profesor”, iar în al doilea rând, pentru că se scuzase imediat şi în mod respectuos în faţa ei fiindcă nu a putut, deşi a dorit mult, să fie prezent la înmormântare. Prin urmare, a tăbărât pe el, l-a aşezat lângă ea la masă, în stânga (la dreapta stătea Amalia Ivanovna) şi, în ciuda necontenitei agitaţii şi a grijilor legate de repartizarea corectă a bucatelor, ca să ajungă la toată lumea, în ciuda tusei chinuitoare care o întrerupea, tăindu-i tot timpul răsuflarea, şi care părea să se fi înteţit şi mai tare în aceste ultime zile, nu mai contenea să i se adreseze lui Raskolnikov şi se grăbea să reverse aproape în şoaptă asupra lui toate simţămintele care se adunaseră într-însa şi toată îndreptăţita ei nemulţumire pentru nereuşita praznicului, presărată pe alocuri cu cele mai vesele şi mai dezlănţuite hohote de râs la adresa oaspeţilor adunaţi şi, cu precădere, a gazdei.

— Numai coţofana asta e de vină! Înţelegeţi despre cine vorbesc: despre ea, despre ea! Katerina Ivanovna făcu semn cu capul spre gazdă. Uitaţi-vă la ea: şi-a holbat ochii, simte că vorbim despre ea, dar nu e-n stare să priceapă şi-i ies ochii din cap. Pfui, cucuveaua! Ha-ha-ha! … Chi-chi-chi! Oare ce vrea să ne dovedească cu boneta ei! Chi-chi-chi! Aţi băgat de seamă că ţine neapărat ca toată lumea să creadă că ea mă ocroteşte pe mine şi că-mi face o cinste că a venit. Am rugat-o, ca pe un om la locul lui, să poftească lume cât mai bună, şi anume cunoscuţi de-ai răposatului, dar uitaţi-vă pe cine a adus ea: nişte saltimbanci, nişte nespălaţi! Uitaţi-vă la ăsta cu faţa plină de bube: o stârpitură pe două picioare. Şi polonezii ăştia… ha-ha-ha! Chi-chi-chi! Nimeni, nimeni nu i-a văzut vreodată pe-aici, eu, una, nu i-am văzut în viaţa mea, atunci de ce-au venit, vă întreb şi eu. Stau înşiraţi ca la paradă. Hei, pane! strigă deodată către unul dintre ei. Aţi luat blinii? Mai luaţi! Beţi şi bere, bere! Votcă nu vreţi? Uitaţi-vă: a sărit în picioare, face temenele, uitaţi-vă, uitaţi-vă! Trebuie să fie lihniţi de foame, săracii! Nu-i nimic, lasă-i să mănânce. Barem nu fac gălăgie, doar… doar că mă tem pentru linguriţele de argint ale gazdei, zău! Amalia Ivanovna, i se adresă ea deodată, aproape cu glas tare, dacă se întâmplă să vi se fure linguriţele, eu nu răspund pentru ele, vă previn ca să ştiţi! Ha-ha-ha! izbucni în râs întorcându-se iar către Raskolnikov şi făcându-i din nou semn cu capul spre gazdă, bucuroasă că a atacat-o. N-a înţeles, iar n-a înţeles! Stă cu gura căscată, uitaţi-vă, cucuveaua, o cucuvea, ce mai, şi-a pus panglici noi, bufniţa, ha-ha-ha!

Aici râsul se preschimbă iar într-o tuse insuportabilă, care ţinu vreo cinci minute. Pe batistă se iviră câteva picături sânge, pe frunte îi apărură broboane de sudoare. Îi arătă în tăcere sângele lui Raskolnikov şi nici nu-şi trase bine sufletul, că se porni iar să-i şoptească, extrem de însufleţită şi cu pete roşii în obraji:

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră, i-am dat cea mai delicată însărcinare, să o invite pe doamna aceea cu fiica ei, înţelegeţi despre cine vorbesc? Aici era nevoie să se poarte cu cele mai fine maniere, să procedeze cu cel mai mare tact, iar ea a făcut ce-a făcut, că proasta asta nou-venită, provinciala asta de două parale, creatura asta plină de ifose numai pentru că-i şi ea o văduvă de maior acolo şi-a venit să umble după o pensie şi să-şi târâie poalele prin localuri publice, că dumneaei la cincizeci şi cinci de ani se sulemeneşte, se dă cu albeală şi cu roşu (asta se ştie) … ei, creatura asta nu numai că n-a găsit de cuviinţă să vină, dar nici nu şi-a trimis scuzele dacă n-a putut veni, aşa cum cere în asemenea cazuri minima politeţe! Nu pot să-nţeleg de ce n-a venit nici Piotr Petrovici. Dar unde-i Sonia? Unde s-a dus? A, uite-o şi pe ea, în fine! Ce-i, Sonia, unde-ai fost? E ciudat că nu poţi să fii punctuală nici la înmormântarea tatălui tău. Rodion Romanovici, faceţi-i loc lângă dumneavoastră. Ai loc aici Sonecika… ia ce doreşti. Ia piftie, e cea mai bună. Acuşi o să aducă bliniile. Dar copiii au primit? Polecika, aveţi de toate acolo? Chi-chi-chi! A, bine. Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu mai da din picioruşe; şezi cum trebuie să stea un copilaş nobil. Ce spui tu, Sonecika?

Sonia se grăbi să-i transmită scuzele lui Piotr Petrovici, străduindu-se să vorbească tare, ca să audă toţi, şi alegând cele mai respectuoase expresii, născocite şi înfrumuseţate de ea în numele acestuia. Mai adăugă că Piotr Petrovici o rugase stăruitor să îi transmită că avea să vină de îndată ce îi va sta în putinţă, ca să vorbească despre afaceri între patru ochi şi să vadă amândoi ce se poate face şi ce se poate întreprinde mai departe etc. etc.

Sonia ştia că acest lucru avea să o împace şi să o liniştească pe Katerina Ivanovna, că avea să o măgulească şi, ce era mai important, că amorul ei propriu va fi satisfăcut. Se aşeză lângă Raskolnikov, înclinându-se repede în faţa lui şi aruncându-i la iuţeală o privire curioasă. De altfel, în tot restul timpului a evitat cum a putut mai bine să se uite la el sau să-i vorbească. Părea cumva distrată, deşi nu-şi desprindea ochii de pe chipul Katerinei Ivanovna, ca să-i citească dorinţele. Nici ea, nici Katerina Ivanovna nu erau în doliu, pentru că nu aveau haine negre; Sonia era îmbrăcată cu o rochiţă de un cafeniu mai închis, iar Katerina Ivanovna purta singura ei rochie, de stambă, închisă la culoare şi în dungi. Ştirea despre Piotr Petrovici căzu cum nu se poate mai bine. După ce o ascultă plină de importanţă pe Sonia, Katerina Ivanovna se interesă cu aceeaşi importanţă cum stătea Piotr Petrovici cu sănătatea. După care, imediat şi vorbind aproape tare, îi şopti lui Raskolnikov că ar fi fost într-adevăr ciudat ca un om atât de respectabil şi de serios ca Piotr Petrovici să nimerească într-o „companie atât de neobişnuită”, cu tot devotamentul lui faţă de familia lor şi cu toată vechea prietenie cu tăticul ei.

— Iată de ce, Rodion Romanovici, vă sunt extrem de recunoscătoare că nu aţi tratat cu dispreţ ospitalitatea mea, nici chiar într-o astfel de împrejurare, adăugă ea aproape tare. De altfel, sunt convinsă că numai prietenia dumneavoastră deosebită faţă de sărmanul răposat v-a îndemnat să vă ţineţi cuvântul.

După aceea se mai uită o dată cu mândrie şi demnitate la toţi oaspeţii săi şi, deodată, îl întrebă foarte grijulie, strigând tare peste masă, pe bătrânelul surd dacă: „Nu mai vrea nişte friptură şi i s-a dat vin de Lisabona?”. Bătrânul nu răspunse şi nu reuşi să priceapă mult timp ce fusese întrebat, deşi vecinii, ca să mai râdă un pic, îl trăgeau de mânecă. Doar se uita în jur cu gura căscată, ceea ce făcea să se încingă şi mai tare veselia generală.

— Uitaţi-vă cât e de nerod! Uitaţi-vă numai puţin! Pentru ce l-au adus? În ceea ce-l priveşte pe Piotr Petrovici, eu am avut întotdeauna încredere în dumnealui, continuă Katerina Ivanovna să-i spună lui Raskolnikov. Ce mai, dânsul nu e ca…, i se adresă ea tăios şi pe un ton ridicat, cu un aer extrem de sever, Amaliei Ivanovna, făcând-o chiar să se fâstâcească, nu e ca izmenitele alea de târâie-poale ale dumitale, care acasă la tăticul meu n-ar fi fost luate să slujească nici la bucătărie, iar răposatul meu soţ le-ar făcut chiar o cinste dacă le-ar fi primit, şi asta doar fiindcă era de o bunătate nemărginită.

— Da, îi plăcea să bea, îi plăcea băutura! se pomeni strigând ofiţerul de intendenţă la pensie după ce rase al doisprezecelea păhărel de votcă.

— Răposatul meu soţ a avut într-adevăr această slăbiciune, ştie toată lumea, se înfipse imediat în el Katerina Ivanovna, dar a fost un om bun şi nobil, care şi-a iubit şi şi-a respectat familia; a făcut rău doar că s-a încrezut prea mult în tot soiul de destrăbălaţi şi numai Dumnezeu ştie cu cine n-a băut, unii nu meritau nici să-i sărute picioarele! Închipuiţi-vă, Rodion Romanovici, i-au găsit în buzunar un cocoşel din turtă dulce: era beat mort, dar nu-i uitase pe copii.

— Co-co-şel? Aţi binevoit să spuneţi „cocoşel”? strigă ofiţerul de intendenţă.

Katerina Ivanovna nu catadicsi să-i răspundă. Căzu pe gânduri şi oftă.

— Poate credeţi şi dumneavoastră, cum fac toţi, că am fost prea aspră cu el, continuă ea adresându-i-se lui Raskolnikov. Dar nu-i aşa! El mă respecta, mă respecta foarte, foarte mult! A fost un om bun la suflet! Şi ce milă îmi era de el câteodată! Şedea uneori într-un colţ, uitându-se la mine, şi mi se făcea o milă de el, aş fi vrut să-l mângâi, dar pe urmă mă gândeam în sinea mea: „Îl mângâi şi el o ia de la capăt cu băutura”, că numai cu asprimea mai putea fi oprit.

— Da, îl mai trăgeaţi şi de păr, s-a-ntâmplat nu o dată, trânti iar ofiţerul de intendenţă şi mai turnă în el un păhărel de votcă.

— Ei, cu unii proşti e bine să recurgi nu numai la trasul de păr, ci şi la măturoi ca să faci faţă. Nu-i vorba despre răposat acum! i-o tăie Katerina Ivanovna.

Petele roşii de pe obrajii ei se colorau din ce în ce mai tare, pieptul îi urca şi cobora. O clipă încă, şi ar fi sărit în sus. Mulţi chicoteau, părând să savureze momentul. Începură să-l îmboldească pe pensionar şi îi tot şopteau ceva. Era clar că voiau să-i asmută unul împotriva celuilalt.

— Daaa, îmi permiteţi să întreb pe socoteala cui…, începu pensionarul, …adică pe a cui nobilă socoteală… binevoirăţi acum… Adică, nu, nu trebuie! Ce prostie! E o văduvă! O văduvioară! O iert… Pas!

Şi mai dădu peste cap o votcă.

Raskolnikov stătea şi asculta tăcut şi scârbit. Abia dacă se atinsese, din politeţe, de bucatele pe care i le îndesa Katerina Ivanovna în farfurie, iar asta numai ca să n-o jignească. O urmărea atent pe Sonia. Dar ea devenea din ce în ce mai îngrijorată şi mai neliniştită; presimţea că praznicul nu avea să se sfârşească paşnic şi urmărea cu teamă iritarea crescândă a Katerinei Ivanovna. Ştia, de fapt, că principala cauză a absenţei celor două doamne care trataseră cu atâta dispreţ invitaţia Katerinei Ivanovna era ea, Sonia. Auzise de la Amalia Ivanovna că mama fusese chiar jignită de invitaţie şi întrebase: „Cum poate ea să o aşeze pe fiica mea alături de domnişoara aceea?”. Sonia presimţea că, într-un fel sau altul, Katerina Ivanovna aflase şi că jignirea adusăSoniei însemna pentru aceasta mai mult decât o ofensă adusă ei personal, copiilor şi tăticului ei, într-un cuvânt, era o jignire de moarte, şi Sonia ştia că acum Katerina Ivanovna n-avea să se mai potolească „până nu le arată acestor târâie-poale câte parale fac amândouă” etc. etc. Parcă înadins, cineva îi trimise Soniei, din capătul celălalt al mesei, o farfurie pe care lipise două inimi din pâine neagră străpunse de o săgeată. Katerina Ivanovna luă foc şi remarcă pe dată, ridicând vocea peste masă, că cel care o trimisese era desigur „un măgar beat”. Amalia Ivanovna, presimţind la rândul ei ceva rău şi jignită totodată până în adâncul sufletului de aroganţa Katerinei Ivanovna, ca să abată proasta impresie creată şi ca să se înalţe în ochii celorlalţi, se apucă să povestească, hodoronc-tronc, că un cunoscut de-al ei, „Karl din farmacie”, mergea într-o noapte cu birja şi că „birjarul vrut omorât pe el şi Karl forte, forte rugat să nu îl omor şi plâns, şi mâinile împreunat, şi speriat, şi frica străpuns lui inima”. Katerina Ivanovna, deşi zâmbi, se grăbi să observe că Amalia Ivanovna ar face bine să nu spună anecdote în ruseşte. Dânsa se simţi şi mai ofensată şi obiectă că „mein Vater aus Berlin34 forte, forte important om fost şi umblat doar cu mâinile prin buzunar”. Katerina Ivanovna, care râdea din orice, nu se mai putu abţine şi izbucni într-aşa nişte hohote, că Amalia Ivanovna, pierzându-şi ultima picătură de răbdare, abia mai reuşi să se stăpânească.

— Ia uite, bufniţa! îi şopti imediat Katerina Ivanovna lui Raskolnikov, aproape înveselită. A vrut să spună: umbla cu mâinile în buzunare şi a ieşit că buzunărea, hi-hi-hi! Şi aţi observat, Rodion Romanovici, că întotdeauna străinii ăştia petersburghezi, adică, în principal, nemţii care vin la noi de pe cine ştie unde, sunt mai proşti ca noi toţi? Spuneţi şi dumneavoastră, e posibil să te apuci să spui că lui „Karl din farmacie frica străpuns inima” şi că el (blegul!), în loc să pună mâna şi să-l lege pe birjar, „mâinile împreunat şi plâns şi forte rugat”. Aoleu, e proastă ca noaptea. Şi îşi mai şi închipuie că te impresionează, nici prin cap nu-i trece cât de proastă e! După mine, beţivanul ăsta de la intendenţă e mult mai deştept ca ea; măcar se vede de la o poştă că e un beţiv care şi-a băut şi minţile, dar toţi ăştia cu pretenţii, serioşi… Ia uite-o cum stă, i-au ieşit ochii din cap. S-a supărat! S-a supărat! Ha-ha-ha! Hi-hi-hi!

Deja veselă, Katerina Ivanovna intră imediat în tot felul de detalii şi deodată începu să spună cum o să deschidă ea neapărat în T., oraşul ei natal, cu pensia pe care o s-o obţină, un pension pentru fete nobile. Cum acest lucru nu-i fusese comunicat încă lui Raskolnikov de către ea însăşi, Katerina Ivanovna se lansă imediat în cele mai atractive detalii. Nu se ştie cum, la un moment dat apăru în mâinile ei „diploma de merit”, cea despre care îl pusese deja în temă pe Raskolnikov răposatul Marmeladov, când îi povestise la cârciumă despre Katerina Ivanovna că e soţia lui şi că la absolvirea pensionului dansase cu şalul „în faţa guvernatorului şi a altor persoane”. Pesemne că acum această diplomă de merit trebuia să dovedească dreptul Katerinei Ivanovna de a deschide ea însăşi un pension; în principal însă, avea menirea să le facă praf pe „izmenitele alea două de târâiepoale”, în cazul că ar fi venit la praznic, şi să le dovedească limpede că ea, Katerina Ivanovna, este din cea mai nobilă casă „chiar aristocratică se poate spune, fiică de colonel şi cu siguranţă mai bună decât unele amatoare de aventuri, care s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie în ultima vreme”. Diploma de merit ajunse imediat în mâinile unor musafiri beţi, lucru pe care Katerina Ivanovna nu îl împiedică, deoarece acolo era consemnat en toutes lettres35 că este fiica unui consilier de curte şi cavaler şi că, prin urmare, era într-adevăr aproape fiică de colonel. Înfierbântându-se, Katerina Ivanovna se apucă imediat să vorbească pe larg despre toate amănuntele viitorului trai, minunat şi liniştit, în oraşul T., despre profesorii de gimnaziu pe care avea să-i invite ea să predea la pension; despre un bătrânel de toată stima, un franţuz pe nume Mangot, care o învăţase franceză chiar pe ea, pe Katerina Ivanovna, la pension, şi care îşi aşteaptă sfârşitul la T. şi care va veni cu siguranţă la ea, căci plata va fi extrem de convenabilă. Ajunse în cele din urmă şi la Sonia, „care va pleca la T. împreună cu Katerina Ivanovna şi o va ajuta acolo la toate”. Aici însă, cineva din capătul mesei pufni în râs. Katerina Ivanovna, deşi încercă îndată să dea impresia că ignoră râsul care se stârnise la capătul mesei, începu imediat, ridicând înadins glasul, să vorbească plină de însufleţire despre certa capacitate a Sofiei Semionovna de a-i servi drept ajutor, despre „blândeţea, răbdarea, abnegaţia, nobleţea şi cultura” ei, şi o tot bătea mulţumită pe Sonia pe obraz, după care, ridicându-se, o şi sărută cu înfocare de două ori. Sonia se aprinse la faţă, iar Katerina Ivanovna izbucni brusc în plâns, remarcând imediat despre ea însăşi că e „o proastă cu nervii slabi şi că e deja prea zdruncinată, că e timpul să încheie şi, cum mâncarea s-a isprăvit, să se servească deja ceaiul”. Chiar în clipa aceea, Amalia Ivanovna, de-acum ofensată de-a binelea că nu luase parte nici un pic la conversaţie şi că n-o asculta nimeni, riscă să facă o ultimă încercare şi, ascunzându-şi mâhnirea, cuteză să îi strecoare Katerinei Ivanovna o remarcă extrem de la locul ei şi profundă despre faptul că în viitorul pension va trebui acordată o atenţie deosebită curăţeniei lenjeriei fetelor (die Wäsche) şi că „neapărat trebuie fost o dam de asta bun (die Dame), care poate văzut bine de lenjerie” şi, în al doilea rând, „ca toate tinere domnişore noaptea pe furiş nici un roman să nu citit”. Katerina Ivanovna, care era într-adevăr zdruncinată şi obosită rău şi căreia praznicul îi era deja prea de-ajuns, i-o tăie imediat Amaliei Ivanovna, spunând că „debitează prostii” şi nu pricepe nimic; că să se îngrijească de die Wäsche e treaba econoamei, nu a unei directoare de pension nobil; cât priveşte cititul romanelor, asta e deja pur şi simplu o necuviinţă, şi că ea o roagă să tacă din gură. Amalia Ivanovna se înroşi şi, înfuriindu-se, făcu observaţia că ea numai „bine dorit” şi că ea „mult forte bun dorit”, dar că „pentru locuinţ de mult nu primit Geld36”. Katerina Ivanovna o puse imediat la punct, zicând că minte când spune că „bine dorit”, fiindcă chiar ieri, când răposatul era încă întins pe masă, a luat-o la zor cu chiria. Atunci, Amalia Ivanovna remarcă imediat că ea „pe acele dam invitat, dar acele dam nu venit şi nu pot venit la dam care nu nobil”. Katerina Ivanovna îi sublinie pe loc că o ţopârlancă, aşa ca ea, nu poate aprecia ce e aceea adevărata nobleţe. Amalia Ivanovna nu mai suportă şi anunţă imediat că „mein Vater aus Berlin fost forte, forte important om şi amândouă mâini prin buzunar umblat şi făcut mereu aşa: puf-puf!” şi, ca să arate cât mai sugestiv cum era tatăl dumneaei, Amalia Ivanovna sări de pe scaun, îşi vârî mâinile în buzunare, îşi umflă obrajii şi începu să scoată nişte sunete nedefinite, un fel de „puf-puf”, în hohotele dezlănţuite ale tuturor chiriaşilor, care înadins o aprobau încurajator, presimţind o încăierare. Asta îi puse însă capac Katerinei Ivanovna, care pe loc, în auzul tuturor, spuse „răspicat” că Amalia Ivanovna se prea poate să nici nu fi avut vreodată vreun Vater, că este doar o şleampătă de pe la Petersburg care trage la măsea şi că precis înainte fusese bucătăreasă pe undeva, dacă nu, mă rog, şi mai rău. Amalia Ivanovna se înroşi ca un rac şi ţipă schelălăit că poate Katerina Ivanovna „deloc Vater nu avut, dar ea avut Vater aus Berlin şi aşa lung surtuc purtat şi mereu făcut: puf-puf-puf!”. Katerina Ivanovna observă dispreţuitor că obârşia sa este cunoscută de toată lumea şi chiar în diploma de merit e consemnat cu litere de tipar că tatăl ei este colonel; dar că tatăl Amaliei Ivanovna (dacă o fi avut vreodată un tată) era un ţopârlan din Petersburg, vindea lapte; însă mai degrabă e de crezut că nici n-a avut tată, de vreme ce nici până acum nu se ştie cum o cheamă după tată: Ivanovna sau Ludvigovna? Atunci, Amalia Ivanovna, turbând de furie şi izbind cu pumnul în masă, începu să scheaune că ea este Amal Ivan, nu Ludvigovna, că Vater al ei „chemat Johann şi el fost bürgmeister37”, dar că Vater al Katerinei Ivanovna „deloc niciodat fost bürgmeister”. Katerina Ivanovna se ridică de pe scaun şi, cu o voce aspră, aparent calmă (deşi era lividă şi pieptul îi urca şi îi cobora vertiginos), o avertiză că, dacă mai îndrăzneşte o singură dată „să-i pună alături pe prostănacul ei de vater-ică şi pe tăticul ei, ea, Katerina Ivanovna, o să-i smulgă boneta aia din cap şi o s-o calce în picioare”. Auzind una ca asta, Amalia Ivanovna o luă la fugă prin odaie, zbierând cât o ţinea gura că ea e proprietăreasa, iar Katerina Ivanovna „în clipa asta afar din cas”; după care, nu se ştie de ce, se năpusti să strângă linguriţele de argint de pe masă. Începu tărăboiul; copiii se porniră să plângă. Sonia se repezi să o ţină pe Katerina Ivanovna, dar când gazda îi strigă deodată ceva despre condicuţă, Katerina Ivanovna o îmbrânci pe Sonia şi se năpusti la Amalia Ivanovna ca să-şi pună neîntârziat în aplicare ameninţarea cu boneta. În acea clipă se deschise uşa şi în prag apăru Piotr Petrovici Lujin. Stătea şi se uita cu o privire aspră, atentă, la întreaga adunare. Katerina Ivanovna se repezi spre el.