~ V ~

Lebeziatnikov părea foarte tulburat.

— Am venit la dumneata, Sofia Semionovna. Iertaţi-mă… M-am gândit eu că o să vă găsesc aici, i se adresă deodată lui Raskolnikov, adică nu că m-aş fi gândit… la ceva în sensul ăsta… dar m-am gândit… Katerina Ivanovna şi-a pierdut minţile, zise deodată scurt către Sonia, lăsându-l baltă pe Raskolnikov.

Sonia scoase un ţipăt.

— Cel puţin aşa se pare. De fapt… Noi nu ştim ce să facem, asta e! S-a întors… a fost gonită pesemne de pe undeva, poate şi bătută… cel puţin, aşa se pare… S-a dus în fuga mare la şeful lui Semion Zaharâci şi nu l-a găsit acasă; lua prânzul la un alt general… şi, închipuiţi-vă, a dat fuga acolo unde lua el masa… la celălalt general… şi, închipuiţi-vă, atâta a stăruit, că l-au chemat pe şeful lui Semion Zaharâci, da, l-a ridicat de la masă, se pare. Puteţi să vă imaginaţi ce-a ieşit acolo. A fost gonită, se-nţelege; dar ea povesteşte că l-a făcut de două parale şi a aruncat cu ceva după el. Asta nu-i de mirare… dar cum de n-au arestat-o – nu pricep! Acuma le povesteşte tuturor, până şi Amaliei Ivanovna, însă nu se-nţelege mai nimic, ţipă şi se izbeşte cu capul de pereţi… Ah, da: ţipă că acum, când au părăsit-o toţi, o să-şi ia copiii şi o să umble pe stradă cu o flaşnetă, iar copiii or să cânte şi or să danseze, şi ea la fel, şi o să strângă bani, şi o să se ducă în fiecare zi sub ferestrele generalului… „Las’, zice, să vadă cum nişte copii nobili, al căror tată a fost funcţionar, umblă calici pe străzi!” Şi-i bate pe cei mici, iar ei plâng. O învaţă pe Lenia să cânte Cătunul, pe băieţel îl învaţă să danseze, pe Polina Mihailovna de asemenea, rupe şi le sfâşie toate hainele; le face nişte pălărioare cum au actorii; iar ea vrea să umble cu un lighean şi să bată-n el, în chip de muzică… Nu vrea s-audă de nimic… Vă puteţi închipui? E ceva pur şi simplu peste poate!

Lebeziatnikov ar mai fi continuat, dar Sonia, care aproape că nici nu mai respirase ascultându-l, îşi înhăţă pelerinuţa şi pălărioara şi se năpusti afară din cameră, îmbrăcându-se în fugă. Raskolnikov ieşi după ea, iar Lebeziatnikov îl urmă.

— A înnebunit, e clar! îi spuse el lui Raskolnikov când ajunseră în stradă. Eu n-am vrut s-o sperii pe Sofia Semionovna, de asta am spus „se pare”, dar nu mai încape nici o îndoială. Se zice că tuberculii ăştia, când ai tuberculoză, apar pe creier; din păcate, nu mă pricep medicină. Am încercat eu s-o conving, dar nu vrea să asculte nimic.

— I-ai vorbit de tuberculi?

— Nu chiar de tuberculi. Oricum n-ar fi înţeles nimic. Dar uite ce spun eu: dacă-l convingi logic pe om că de fapt n-are de ce să plângă, el încetează să mai plângă. Asta e clar. Dumneavoastră nu credeţi la fel?

— Prea ar fi uşor de trăit atunci, răspunse Raskolnikov.

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie; sigur, pentru Katerina Ivanovna e destul de dificil să înţeleagă, dar ştiţi dumneavoastră că la Paris s-au făcut deja experienţe destul de serioase legate de posibilitatea de vindecare a nebunilor numai şi numai pe calea argumentării logice? Un profesor de-acolo, care a murit nu demult, un savant serios, s-a gândit că asta ar putea fi o metodă de tratament. Ideea lui de bază e că în organismul unui nebun nu sunt disfuncţii deosebite şi că nebunia e, ca să spunem aşa, o greşeală de logică, o judecată eronată, o părere greşită asupra lucrurilor. El l-a contrazis încetul cu încetul pe bolnav şi, închipuiţi-vă, se spune că a obţinut rezultate! Dar fiindcă a folosit totodată şi duşurile, rezultatele acestui tratament stau, evident, sub semnul îndoielii… Cel puţin, aşa se pare…

Raskolnikov nu îl mai asculta de mult. Ajungând în dreptul casei sale, dădu din cap către Lebeziatnikov şi o coti în gang. Când se pomeni singur, Lebeziatnikov se uită de jur împrejur şi porni în goană mai departe…

Raskolnikov intră în cămăruţa lui şi rămase pironit în mijlocul ei. „De ce m-oi fi întors aici?” Se uită la tapetul gălbui, jerpelit, la praful aşternut, la divanul lui… Din curte se auzea un ciocănit răsunător, neîncetat; parcă se bătea un cui pe undeva… Se duse la fereastră, se ridică pe vârfuri şi cercetă îndelung curtea, extrem de atent. Dar curtea era goală şi nu se vedea nimeni bătând. În stânga, într-unul din corpurile casei, se zăreau nişte ferestre deschise; pe pervazurile lor stăteau nişte ghivece cu muşcate firave. În spatele ferestrelor erau întinse rufe. Toate astea le ştia pe dinafară. Se întoarse şi se aşeză pe divan.

Niciodată, niciodată nu se mai simţise atât de înfiorător de singur!

Da, simţi din nou că poate avea să o urască într-adevăr pe Sonia, iar asta tocmai acum, când o făcuse şi mai nefericită. „De ce m-am dus să-i cerşesc lacrimile? De ce-am avut atâta nevoie să-i otrăvesc viaţa? O, câtă ticăloşie!”

— Am să rămân singur! zise deodată hotărât. N-o să vină la puşcărie!

După vreo cinci minute, ridicând capul, schiţă un zâmbet straniu. Îi venise un gând ciudat. „Poate la ocnă e într-adevăr mai bine”, îi trecu deodată prin minte.

Mai târziu nu şi-a mai amintit cât a stat acolo, rumegând tot felul de gânduri confuze care i se învălmăşeau în cap. Deodată, uşa se deschise şi apăru Avdotia Romanovna. Mai întâi se opri şi se uită la el din prag, cum se uitase el mai devreme la Sonia; după aceea intră şi se aşeză în faţa lui, pe scaunul unde stătuse şi seara trecută. El o privi în tăcere, parcă absent.

— Nu te supăra, stau doar o clipă, frate, spuse Dunia.

Chipul ei avea o expresie gânditoare, dar nu aspră. Privirea îi era limpede şi calmă. Îşi dădu seama că venise la el cu dragoste.

— Frate, ştiu acum tot, tot. Mi-a povestit şi mi-a explicat tot Dmitri Prokofici. Eşti urmărit şi chinuit pentru o bănuială prostească şi abjectă… Dmitri Prokofici mi-a spus că nu e nici un pericol şi că n-ai de ce să fii atât de speriat. Eu sunt de altă părere şi înţeleg perfect cât eşti de zdruncinat, ştiu că indignarea asta poate lăsa urme de neşters. De asta mă tem. Că ne-ai părăsit, nu te judec şi nici nu îndrăznesc să te judec, să mă ierţi că ţi-am reproşat asta. Simt că, dacă aş fi avut un necaz atât de mare, aş fi fugit şi eu de toţi. Mamei n-o să-i spun nimic despre asta, dar am să-i vorbesc tot timpul despre tine şi o să-i transmit din partea ta că o să vii cât de curând. Nu te chinui din pricina ei, o liniştesc eu; dar n-o face nici tu să sufere, vino măcar o dată; nu uita că e mamă! Însă acum am venit doar ca să-ţi spun (Dunia dădu să se ridice de pe scaun) că, dacă o fi să ai nevoie de mine sau… eu mi-aş da şi viaţa pentru tine… cheamă-mă şi o să vin. Rămâi cu bine!

Se întoarse brusc şi se îndreptă spre uşă.

— Dunia! o opri Raskolnikov ridicându-se şi apropiindu-se de ea. Acest Razumihin, Dmitri Prokofici, e un om foarte bun.

Dunia roşi uşor.

— Şi? întrebă ea după o clipă.

— E un om serios, muncitor, cinstit şi poate să iubească mult… Rămâi cu bine, Dunia.

Dunia se înroşi toată, apoi o cuprinse neliniştea:

— Dar ce-i asta, frate, chiar ne despărţim pe veci, de-mi laşi… un testament ca ăsta?

— N-are importanţă… rămâi cu bine!

Se întoarse şi se îndreptă spre fereastră. Ea rămase o clipă locului, privindu-l neliniştită, şi ieşi complet răvăşită.

Nu, nu era răceală faţă de ea. Fusese o clipă (chiar ultima) când simţise groaznic de tare dorinţa să o îmbrăţişeze strâns, să-şi ia rămas-bun de la ea şi să-i spună tot, dar nu se hotărâse nici măcar să-i întindă mâna.

„Pe urmă poate o să se cutremure când o să-şi aducă aminte că am îmbrăţişat-o acum şi o să spună că sărutul de rămas-bun i l-am furat!” „Dar o să fie oare în stare să suporte o mărturisire ca asta? se mai întrebă după câteva clipe. Nu, n-o să suporte; cei ca ea nu sunt în stare să suporte! Ei nu suportă niciodată…”

Şi se gândi la Sonia.

Dinspre fereastră veni o adiere răcoroasă. Afară lumina scădea. Îşi apucă brusc şapca şi ieşi.

Nu putea, fireşte, şi nici nu voia să se gândească la boala sa. Dar tot zbuciumul acela necontenit şi toată spaima aceea teribilă din sufletul lui nu puteau să nu lase urme. Iar dacă nu îl doborâse de-a binelea febra, asta era poate tocmai urmarea frământării sale lăuntrice neîncetate, ea îl mai ţinea pe picioare şi cu conştiinţa trează, dar parcă împotriva firii şi doar pentru o vreme.

Rătăcea fără nici un ţel. Soarele apunea. O tristeţe cu totul aparte începuse să pună stăpânire pe el în ultimul timp. Nu era o tristeţe chinuitoare, arzătoare, dar avea în ea ceva durabil, veşnic, presimţirea unor ani nesfârşiţi de tristeţe rece, ucigătoare, presimţirea unei veşnicii într-un „locşor de un arşin”. Senzaţia asta începuse să îl apese şi mai mult odată cu lăsarea serii.

— Ia vezi, cu moleşelile astea stupide, pur fizice, pricinuite de vreun asfinţit de soare, ai grijă să nu faci vreo prostie! O să ajungi să te duci nu numai la Sonia, ci şi la Dunia! mormăi cu ură.

Auzi pe cineva strigându-l. Se întoarse. Lebeziatnikov alerga spre el.

— Închipuiţi-vă, am fost la dumneavoastră, v-am căutat peste tot. Închipuiţi-vă, a şi făcut ce şi-a pus în cap, şi a luat şi copiii! Abia am izbutit, Sofia Semionovna şi cu mine, să dăm de ei. Bate într-o tigaie şi-i pune pe copii să danseze. Micuţii plâng. Se opresc la răspântii şi dinaintea prăvăliilor, iar prostimea se ţine după ei. Haideţi!

— Şi Sonia? întrebă neliniştit Raskolnikov, luându-se degrabă după Lebeziatnikov.

— Ce mai, e într-o stare de demenţă. Adică, nu Sofia Semionovna e în stare de demenţă, ci Katerina Ivanovna; de fapt, şi Sofia Semionovna, dar Katerina Ivanovna e nebună de-a binelea. Vă spun, a înnebunit de tot. Or s-o ia la poliţie. Vă puteţi închipui ce efect o să aibă asta asupra ei… Acum sunt pe canal, la podul N., foarte aproape de locuinţa Sofiei Semionovna. La doi paşi.

De-a lungul canalului, nu foarte departe de pod şi la două case distanţă de locuinţa Soniei, lumea se strânsese ciopor, mai cu seamă copii, care dăduseră fuga într-acolo. Glasul răguşit, spart, al Katerinei Ivanovna se făcea auzit încă de pe pod. Şi, într-adevăr, era un spectacol destul de bizar ca să trezească interesul trecătorilor de pe stradă. Katerina Ivanovna, în rochia ei veche, cu şalul din drap de dames, iar pe cap cu o pălărie de pai ruptă, căzută pe o parte şi diformă, era într-adevăr în culmea nebuniei. Obosise şi gâfâia. Chipul ei chinuit de tuberculoză părea mai suferind ca oricând (mai ales că, pe stradă, în bătaia soarelui, un tuberculos arată întotdeauna mai bolnav şi mai desfigurat decât în casă); dar starea de surescitare n-o părăsea, dimpotrivă, iritarea ei devenea clipă de clipă tot mai puternică. Se repezea la copii, ţipa la ei, pe urmă îi lua cu binişorul, îi învăţa chiar acolo, în faţa lumii adunate, cum trebuie să cânte şi să danseze, explicându-le în acelaşi timp de ce era nevoie să facă lucrul ăsta, o apuca disperarea văzându-i că nu pricep, îi bătea… Pe urmă, lăsându-i baltă, se năpustea spre mulţime; dacă observa că cineva cât de cât mai bine îmbrăcat se opreşte să privească, începea imediat să-i explice, iată unde au ajuns nişte copii „dintr-o familie nobilă, chiar aristocratică s-ar putea spune”. Dacă prindea vreun hohot de râs sau vreo vorbă aruncată din mulţime ca s-o zădărască, se şi repezea la neobrăzaţi, luându-se cât ai clipi la harţă cu ei. Unii într-adevăr râdeau, alţii clătinau din cap, dar erau curioşi cu toţii să vadă o femeie nebună şi nişte copii speriaţi. Tigaia de care pomenise Lebeziatnikov lipsea; cel puţin Raskolnikov nu o zări; în schimb, Katerina Ivanovna se apucase să ţină tactul bătând din palmele ei uscate, punând-o pe Polecika să cânte, iar pe Lenia şi pe Kolea să danseze; se pornise chiar să le ţină şi ea isonul, dar glasul îi era curmat la fiecare a doua notă de o tuse chinuitoare şi asta o aducea iarăşi la disperare, izbucnea în plâns şi îşi blestema tusea. Cel mai rău o scoteau din fire lacrimile şi spaima celor doi copii mai mici, Kolea şi Lenia. Se vedea într-adevăr că încercase să-i costumeze cum sunt îmbrăcaţi cântăreţii de stradă. Băieţelul avea pe el ceva roşu şi un turban alb, ca să arate a turc. Pentru Lenia nu mai ajunsese recuzita: doar căpşorul îi era acoperit cu scufia (mai bine zis, fesul), împletită din lână toarsă, a răposatului Semion Zaharâci, cu un rest de pană de struţ înfipt în ea, rămas din podoabele bunicii Katerinei Ivanovna şi păstrat până atunci în cufăr, ca obiect de preţ al familiei. Polecika era îmbrăcată în rochiţa ei de toate zilele. Se uita sfioasă şi pierită la mama ei, nu se depărta un pas de ea şi îşi ascundea lacrimile. Îşi dădea seama că mama ei înnebunise şi se uita neliniştită în jur. Strada şi mulţimea o speriau îngrozitor. Sonia se ţinea pas cu pas după Katerina Ivanovna, plângea şi nu mai contenea implorând-o să se întoarcă acasă. Dar Katerina Ivanovna era de neînduplecat.

— Lasă-mă, Sonia, lasă-mă! striga ea vorbind repede, gâfâind şi tuşind. Nu ştii nici tu ce-mi ceri, parc-ai fi un copil! Doar ţi-am spus că nu mă mai întorc la nemţoaica aia beţivă. Las’ să vadă toată lumea, tot Petersburgul, cum cerşesc copiii unui părinte nobil, care a slujit o viaţă întreagă cu credinţă şi dreptate şi care se poate spune că a murit la datorie. (Katerina Ivanovna reuşise deja să-şi creeze această iluzie şi să creadă orbeşte în ea.) Lasă, las’ să vadă ticălosul ăla de general. Eşti atât de proastă, Sonia! Ce-o să punem acum pe masă, spune! Destul te-am chinuit, nu mai vreau! Ah, Rodion Romanovici, dumneavoastră sunteţi! strigă ea văzându-l pe Raskolnikov şi năpustindu-se spre el. Explicaţi-i dumneavoastră, vă rog, prostuţei ăsteia că e tot ce putem face mai cu cap! Un flaşnetar câştigă bani, iar pe noi o să ne recunoască acum toată lumea, o să-şi dea seama că suntem o familie nobilă de orfani aruncaţi în mizerie, şi o să-l vedeţi pe ticălosul de general cum o să-şi piardă scaunul. O să vedeţi! O să ne ducem în fiecare zi sub ferestrele lui, iar când are să treacă pe-acolo împăratul, am să mă arunc în genunchi, am să-i împing pe copii dinaintea lui şi am să-i spun: „Apără-ne, tătucă!”. El e tatăl orfanilor, el e milostiv, o să-i apere, o să vedeţi, iar pe generalul ăsta… Lenia, tenez vous droite40! Kolea, acum începi din nou să dansezi. Ce te smiorcăi? Iar se smiorcăie! Ei, hai, pentru ce să-ţi fie frică, prostuţule? Doamne! Ce să mă fac cu ei, Rodion Romanâci! Dacă aţi şti ce greu le intră-n cap! Ce să faci cu nişte copii ca ăştia! …

Şi aproape plângând la rândul ei (fără ca asta să-i stăvilească turuiala neîntreruptă), arătă spre copiii care se smiorcăiau. Raskolnikov încercă să o convingă să se întoarcă şi chiar îi spuse, făcând apel la mândria ei, că nu se cădea să umble pe străzi ca flaşnetarii, de vreme ce se pregătea să ajungă directoarea unui pension pentru domnişoare nobile…

— Pension, ha-ha-ha! Cai verzi pe pereţi! strigă Katerina Ivanovna şi râsul ei se sfârşi imediat într-un acces de tuse. Nu, Rodion Romanovici, s-a dus pe copcă visul! Ne-au părăsit toţi! … Iar acest general… Ştiţi, Rodion Romanovici, am aruncat cu o călimară după el chiar în anticameră, că tot mi-a căzut sub mână, era pe masă, lângă foaia pe care se semnează toţi; m-am semnat, am dat de-a azvârlita cu călimara şi-am fugit. Vai, ce ticăloşi, ce ticăloşi! Dar puţin îmi pasă: de-acum îmi hrănesc eu singură copiii, nu mă mai ploconesc în faţa nimănui! Destul cât am chinuit-o! (Arătă spre Sonia.) Polecika, cât s-a strâns, arată-mi! Cum? Numai două copeici? Ooo, mişeii! Nu dau nimic, doar fug după noi cu limba scoasă! Uite şi la nerodul ăsta, ce are de râs? (Arătă spre cineva din mulţime.) Numai Kolea e de vină, fiindcă e aşa greu de cap şi am atâta de furcă cu el. Tu ce vrei, Polecika? În franceză, parlez-moi français. Doar te-am învăţat, doar ştii câteva fraze! Altfel cum să se vadă că sunteţi dintr-o familie nobilă, copii educaţi, cu totul altfel decât ceilalţi flaşnetari; noi nu cântăm pe stradă te miri ce Petruşka, noi cântăm romanţe alese… Ah, da! Ce să cântăm noi? Dacă mă tot întrerupeţi, doar noi… vedeţi, Rodion Romanovici, ne-am oprit aici ca să alegem ce să cântăm, ceva ca să poată şi Kolea să danseze… fiindcă ce facem noi acum, dacă vă puteţi închipui, e fără nici o pregătire; trebuie să ne înţelegem între noi, să repetăm totul la perfecţie şi pe urmă să ne ducem pe Nevski, unde este mult mai multă lume din înalta societate şi o să fim remarcaţi imediat. Lenia ştie Micul cătun… Dar numai Micul cătun şi Micul cătun, pe ăsta îl cântă toţi! Noi trebuie să cântăm ceva mult mai ales… Ei, te-ai gândit la ceva, Polea, barem tu să-o ajuţi pe mama ta! Memoria, mă lasă memoria, altfel mi-aş fi amintit eu! Chiar Husarul în sabie sprijinit nu putem să cântăm! Ah, să cântăm în franceză, Cinq sous41! Doar v-am învăţat, v-am învăţat deja. Mai ales că, fiind în franceză, o să se vadă imediat că sunteţi copii nobili şi asta o să impresioneze mult mai tare… Am putea încerca chiar Malborough s’en va-t-en guerre42, că e un cântecel pentru copii şi e folosit în toate casele bune când se adorm copii nobili.

Malborough s’en va-t-en guerre, Ne şaiţ quand reviendra…43 începu ea să cânte…

— Nu, mai bine Cinq sous! Hei, Kolea, mânuţele pe şolduri, mai repede, iar tu, Lenia, învârte-te în sens invers, eu şi cu Polecika o să cântăm şi o să batem din palme!

Cinq sous, cinq sous Pour monter notre ménage…44

— Khe-khe-khe! (O înecă tusea.) Îndreaptă-ţi rochiţa, Polecika, bretelele, ţi-au căzut, îi atrase ea atenţia abia respirând între accesele de tuse. Acum trebuie să vă purtaţi cât mai frumos şi mai manierat, ca să vadă toată lumea că sunteţi copii nobili. Am spus eu atunci că trebuia croit corsajul mai lung, trebuiau tăiate două lungimi. Tu, Sonia, cu sfaturile tale: „Mai scurt şi mai scurt”, uite ce-a ieşit, uite cum am pocit copilul… Ei, iar v-aţi pus toţi pe plâns! Ce-i cu voi, proştilor! Hai, Kolea, hai, începe odată, mai repede, mai repede, oh, nesuferit e copilul ăsta! …

Cinq sous, cinq sous…

— Alt soldat! Hai, zi, ce-ţi trebuie?

Într-adevăr, prin mulţime îşi croia drum un sergent de stradă. În acelaşi timp însă, un domn în viţmundir45 şi manta, un funcţionar serios, cam la cincizeci de ani, cu o decoraţie la gât (acest lucru îi făcu mare plăcere Katerinei Ivanovna şi avu oarecare efect asupra sergentului), se apropie şi îi întinse în tăcere Katerinei Ivanovna o bancnotă verde, de trei ruble. Pe chipul lui se citea cea mai sinceră compasiune. Katerina Ivanovna luă banii şi se înclină politicos, chiar ceremonios, în faţa lui.

— Vă mulţumesc, stimate domn, începu ea vorbindu-i de sus, motivele care ne-au împins… Ţine banii, Polecika. Vezi, există încă oameni nobili şi generoşi, care sunt gata imediat să ajute o sărmană femeie de familie bună aflată în nenorocire. Vedeţi, stimate domn, sunt copii nobili, cu cele mai aristocratice legături, se poate spune… Iar ticălosul ăla de general stătea şi mânca ierunci… bătea din picior, că l-am deranjat… „Excelenţa Voastră, zic, apăraţi nişte orfani, l-aţi cunoscut bine, zic, pe Semion Zaharâci şi, pentru că fiica lui a fost calomniată de cel mai ticălos dintre ticăloşi în ziua morţii lui…” Iar soldatul ăsta! Apăraţi-ne, îi strigă ea funcţionarului, ce tot vrea soldatul ăsta de la mine? Am mai fugit de unul din Meşcianskaia… Ei, care ţi-e treaba cu noi, prostănacule!

— Nu este permis pe stradă. Nu aveţi voie să faceţi scandal.

— Tu faci scandal! Ori că umblu aşa, ori că umblu cu o flaşnetă e totuna, ce treabă ai tu?

— Pentru flaşnetă trebuie să aveţi autorizaţie, iar dumneavoastră adunaţi lume prin felul cum vă prezentaţi. Unde locuiţi, vă rog?

— Cum, autorizaţie! urlă Katerina Ivanovna. Azi mi-am îngropat soţul, auzi la el, autorizaţie!

— Doamnă, doamnă, liniştiţi-vă, începu funcţionarul, haideţi să mergem, vă conduc eu… Aici e lume, nu se cuvine… sunteţi bolnavă…

— Stimate domn, stimate domn, dumneavoastră nu ştiţi nimic! strigă Katerina Ivanovna. Noi ne ducem pe Nevski! Sonia, Sonia! Oare unde e? Şi ea plânge! Dar ce-aveţi cu toţii! … Kolea, Lenia, încotro? strigă ea deodată speriată. Of, proşti copii! Kolea, Lenia, dar unde fug?

Iată ce se întâmplase: celor doi copii, speriaţi la culme de mulţimea strânsă şi de ieşirile mamei lor, atâta le-a mai trebuit, să vadă un soldat care voia să-i ia şi să-i ducă cine ştie unde; brusc, ca şi cum s-ar fi înţeles, se prinseseră de mânuţe şi o luaseră la goană. Biata Katerina Ivanovna se repezi, ţipând şi plângând, după ei. Te îngrozeai şi în acelaşi timp ţi se rupea inima văzând-o cum fugea, plângând şi gâfâind. Sonia şi Polecika se repeziră după ea.

— Adu-i înapoi, adu-i înapoi, Sonia! Ooh, copii proşti şi nerecunoscători! … Polea! Prinde-i! … Doar eu pentru voi…

Se împiedică şi căzu în plină fugă.

— S-a lovit, i-a dat sângele! O, Doamne! strigă Sonia aplecându-se asupra ei.

Dădură fuga cu toţii, îmbulzindu-se în jurul lor. Raskolnikov şi Lebeziatnikov se apropiaseră printre primii; funcţionarul se grăbi şi el să ajungă, iar după el sergentul, care bombănea: „Aoleu!” şi dădea din mâini, presimţind că avea să aibă de furcă.

— La o parte! La o parte! strigă gonind oamenii care se înghesuiau în jur.

— Moare! ţipă cineva.

— A înnebunit! zise altul.

— Doamne, îndură-te de ea! spuse o femeie făcându-şi semnul crucii. Copiii i-au prins? Uite că-i aduc, a pus mâna pe ei a mai mărişoară… Tiii, neastâmpăraţii!

Dar când se uitară mai bine la Katerina Ivanovna, văzură că nu se lovise nicidecum de o piatră, cum crezuse Sonia, ci că sângele, care acoperise caldarâmul, îi ţâşnise pe gură, din piept.

— Ştiu ce-i asta, am mai văzut aşa ceva, mormăi funcţionarul către Raskolnikov şi Lebeziatnikov, e oftică; îţi dă sângele şi te sufoci. Aşa s-a întâmplat cu o rudă de-a mea, chiar de curând, am fost martor, a piedut cam un pahar jumate de sânge… dintr-odată… Ce-i de făcut? Moare…

— Pe-aici, pe-aici, duceţi-o la mine! se ruga Sonia. Uitaţi, aici locuiesc! … Uitaţi, în casa asta, a doua de-aici… La mine, la mine, mai repede! spunea ea fugind de la unul la altul. Trimiteţi după un doctor… O, Doamne!

Prin strădaniile funcţionarului, o scoaseră până la urmă la capăt, chiar şi sergentul dădu o mână de ajutor la transportarea Katerinei Ivanovna. O purtară până în odaia Soniei pe jumătate moartă şi o întinseră pe pat. Deşi hemoragia nu încetase, părea să-şi vină în fire. Odată cu Sonia, Raskolnikov şi Lebeziatnikov, în cameră intrară funcţionarul şi sergentul, care gonise mai întâi mulţimea, căci unii veniseră până la uşă. Polecika îi aduse de mână pe Kolea şi pe Lenia, care tremurau şi plângeau. Se adunară îndată şi Kapernaumovii: croitorul însuşi, şchiop şi strâmb, straniu la înfăţişare, cu un păr ţepos care-i stătea ţeapăn pe cap şi cu favoriţi; soţia lui, arătând veşnic speriată, şi câţiva dintre copiii lor, cu feţele încremenite într-o necontenită mirare şi cu gurile deschise. În mijlocul acestui public îşi făcu deodată apariţia Svidrigailov. Raskolnikov se uită la el mirat, neînţelegând de unde apăruse, căci nu-şi amintea să-l fi văzut în mulţime.

Se vorbea despre un doctor şi despre un preot. Funcţionarul, după ce îi şopti lui Raskolnikov că, după cât se părea, nu mai era nevoie de doctor, puse totuşi să fie chemat unul. Dădu fuga chiar Kapernaumov.

Între timp, Katerina Ivanovna îşi recăpătase suflarea şi hemoragia încetase deocamdată. Se uita cu o privire chinuită, dar atentă şi pătrunzătoare, la Sonia, care, palidă la faţă şi tremurând, îi ştergea cu o batistă broboanele de sudoare de pe frunte; într-un sfârşit ceru să fie ridicată mai sus. O aşezară în capul oaselor pe pat, sprijinind-o din amândouă părţile.

— Copiii unde sunt? întrebă ea cu glasul stins. I-ai adus, Polea? Of, proştilor! … De ce-aţi fugit? Of!

Avea încă sânge pe buzele uscate. Aruncă în jur o privire cercetătoare.

— Vasăzică, aşa locuieşti tu, Sonia! Ei, o dată n-am fost şi eu la tine… s-a nimerit tocmai…

O privi îndurerată.

— Ţi-am distrus viaţa, Sonia… Polea, Lenia, Kolea, veniţi încoace… Ei, uite-i, Sonia, pe toţi, ia-i, ţi-i pun în braţe… pentru mine-i de-ajuns! … Gata balul! Khe! … Daţi-mi drumul, lăsaţi-mă barem să mor liniştită…

O aşezară la loc pe pernă.

— Ce? Preot? Nu trebuie… Vă prisosesc banii? … Eu n-am păcate! … Dumnezeu trebuie să mă ierte şi fără asta… Ştie şi singur cât am suferit! … Iar dacă n-o să mă ierte, atâta pagubă! …

Se cufunda tot mai mult într-un delir zbuciumat. Din când în când tresărea, îşi rotea privirile, îi recunoştea pentru o clipă pe toţi, imediat însă i se înceţoşa iar mintea şi cădea din nou în delir. Respira greu, horcăit, parcă ar fi fiert ceva în gâtul ei.

— Îi spun: „Excelenţa Voastră! …”, începu să strige, odihnindu-se după fiecare cuvânt. Această Amalia Ludvigovna… ah! Lenia! Kolea! Mânuţele în şolduri, mai repede, mai repede, glissez, glissez, pas de basque46! Bate cu picioruşele… Fii un copil graţios.

Du hast Diamanten und Perlen.47

Cum e mai departe? Ca să cântăm…

Du hast die schönsten Augen, Mädchen, was willst du mehr? 48

Păi da, cum să nu! Was willst du mehr – ce poate să gândească un tăntălău! … Ah, da, şi asta:

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan…49

Ah, ce-mi plăcea! Adoram romanţa asta, Polecika! … Ştii, tatăl tău… o cânta pe vremea când eram logodiţi… O, ce zile! Uite, asta dacă am cânta-o! Dar cum era, cum… am uitat… Ia aduceţi-mi aminte, cum e?

Era în culmea agitaţiei şi se căznea să se ridice. În cele din urmă, cu o voce răguşită, înfiorătoare, întretăiată, icnind şi pierzându-şi suflul la fiecare cuvânt, cu o expresie din ce în ce mai înspăimântată, începu:

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, în piept cu-o rană grea…

— Excelenţa Voastră, scoase deodată un urlet sfâşietor, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji, apăraţi nişte orfani! În numele ospitalităţii răposatului Semion Zaharâci! … Aristocratică, se poate spune! … Ha! tresări venindu-şi în fire şi privindu-i cumva îngrozită pe toţi; o recunoscu însă imediat pe Sonia. Sonia, Sonia! spuse ea blând şi duios, parcă mirată că o vede în faţa ei. Sonia, draga mea, şi tu eşti aici?

O mai ridicară o dată.

— Gata! … E timpul! … Rămâi cu bine, sărmană copilă! … I-au venit de hac gloabei! Stă să craaape! strigă cu disperare şi ură, prăbuşindu-se cu capul pe pernă.

Îşi pierdu din nou cunoştinţa, dar de astă dată pentru scurt timp. Capul îi căzu pe spate, cu faţa suptă şi galbenă în sus şi cu gura deschisă, picioarele i se întinseră spasmodic. Răsuflă adânc şi muri.

Sonia se prăvăli peste ea, o cuprinse cu braţele şi încremeni aşa, cu capul pe pieptul ei uscat. Polecika, lipită de picioarele maică-sii, i le săruta plângând în hohote. Kolea şi Lenia, care nu înţeleseseră încă ce se întâmpla, dar simţeau că era ceva îngrozitor, îşi aşezară mâinile unul pe umerii celuilalt şi, privindu-se ţintă în ochi, deschiseră în acelaşi timp gurile şi începură să ţipe. Erau costumaţi încă amândoi: el cu turbanul, ea cu scufia cu pană de struţ.

Dar cum o fi ajuns deodată „diploma de merit” pe pat, alături de Katerina Ivanovna? Era chiar acolo, lângă pernă; Raskolnikov o văzu.

Se duse la fereastră. Lebeziatnikov se repezi după el.

— A murit! zise.

— Rodion Romanovici, am să vă spun două lucruri importante, spuse apropiindu-se Svidrigailov.

Lebeziatnikov îi cedă imediat locul şi, discret, se făcu nevăzut. Svidrigailov îl trase în cel mai îndepărtat ungher pe Raskolnikov, care nu-şi ascunse mirarea.

— Toate treburile astea, adică înmormântarea şi celelalte, le iau asupra mea. Ştiţi că e nevoie de bani şi v-am spus că mie-mi prisosesc. Pe micuţii ăştia doi şi pe Polecika o să-i aranjez la vreun aşezământ mai bun pentru orfani şi o să depun pentru fiecare, până la majorat, câte o mie cinci sute de ruble capital, pentru ca Sofia Semionovna să nu aibă nici o grijă. Şi o s-o scot şi pe ea din vâltoarea asta, fiindcă e o fată bună, nu-i aşa? Ei bine, transmiteţi-i Avdotiei Romanovna că asta e întrebuinţarea pe care am dat-o celor zece mii de ruble ale ei.

— Dar care vă sunt scopurile de v-aţi apucat de binefaceri? întrebă Raskolnikov.

— Eeh! Ce om suspicios! râse Svidrigailov. Doar v-am spus că banii ăştia îmi prisosesc. Că fac asta pur şi simplu din omenie nu puteţi să admiteţi? Doar ea n-a fost un „păduche” (arătă cu degetul spre colţul unde se afla moarta), ca te miri ce bătrână cămătăreasă. Păi, spuneţi şi dumneavoastră, „să trăiască Lujin şi să facă mârşăvii sau să moară ea?”. Şi dacă n-o ajut eu, „Polecika, de pildă, tot acolo o să ajungă, fiindcă pentru ea nu există altă cale”…

Zise asta parcă făcând cu ochiul, cu un aer vesel şi viclean, fără să-şi ia privirea de la Raskolnikov. Acesta păli şi îngheţă auzindu-şi propriile cuvinte, pe care i le spuse Soniei. Se dădu repede înapoi şi se uită cu o privire sălbatică la Svidrigailov.

— Dar de unde… ştiţi? şopti cu respiraţia tăiată.

— Păi eu aici stau, un perete mai încolo, la madam Resslich, o veche şi devotată prietenă. Sunt vecin cu Sofia Semionovna.

— Dumneavoastră?

— Eu, continuă Svidrigailov, cutremurându-se de râs, şi vă dau cuvântul meu de onoare, dragul meu Rodion Romanovici, că mi-aţi trezit teribil interesul. Doar v-am spus că o să ne mai întâlnim, v-am prezis, ei, iată că ne-am întâlnit. Şi o să vedeţi ce om de înţeles sunt. O să vedeţi, cu mine nu intră zilele în sac…