~ IV ~

Raskolnikov se arătase energic şi îndrăzneţ ca avocat al Soniei împotriva lui Lujin, cu toată spaima şi suferinţa pe care le purta în sufletul lui. După chinurile din dimineaţa aceea, era chiar bucuros că avea un prilej să-şi mai schimbe gândurile, deja de nesuportat, ca să nu mai spunem că se implica din tot sufletul şi cu toată fiinţa în apărarea Soniei. Pe deasupra, se mai gândea, încercând chiar o nelinişte, la întrevederea pe care urma să o aibă cu Sonia: trebuia să-i spună că el o omorâse pe Lizaveta şi, presimţind cumplita tortură care îl aştepta, voia parcă s-o alunge cu mâinile. De aceea, când exclamase ieşind de la Katerina Ivanovna: „Ei, Sofia Semionovna, să vedem ce-o să zici acum!”, era încă pradă acelei surescitări pline de îndrăzneală şi sfidare dată de victoria de adineauri asupra lui Lujin. Dar se petrecu ceva straniu cu el. Când ajunse la apartamentul lui Kapernaumov, se simţi brusc cuprins de neputinţă şi de frică. Se opri nehotărât în faţa uşii şi, ciudat lucru, se întrebă: „Oare trebuie să-i spun cine a omorât-o pe Lizaveta?”. Era straniu că se mai întreba, pentru că simţise imediat nu numai că trebuia să-i spună, ci şi că momentul acela nu putea fi amânat cu nici un chip. Încă nu ştia de ce, doar simţea asta, şi această conştiinţă chinuitoare a propriei neputinţe în faţa necesităţii aproape îl strivea. Ca să pună capăt şovăielii şi chinului, deschise repede uşa şi se uită din prag la Sonia. Şedea cu coatele pe măsuţă, cu faţa ascunsă în palme, dar văzându-l pe Raskolnikov, se ridică iute şi porni în întâmpinarea lui, ca şi cum l-ar fi aşteptat.

— Ce m-aş fi făcut fără dumneata! spuse repede, ajungând lângă el în mijlocul camerei.

Se vedea bine că voia să-i mulţumească. De asta îl şi aştepta.

Raskolnikov se îndreptă spre masă şi se aşeză pe scaunul de pe care tocmai se sculase ea. Sonia rămase în picioare la doi paşi de el, exact ca în seara trecută.

— Ei bine, Sonia? zise el şi deodată simţi că glasul îi tremură. Ai văzut că toată treaba a avut drept temei „statutul tău social şi deprinderile care derivă din el”. Ai înţeles adineauri asta?

Chipul ei exprima suferinţă.

— Numai să nu-mi vorbeşti ca ieri! îi curmă ea vorba. Te rog, nu începe iar. E şi-aşa destul chin…

Se grăbi să zâmbească, speriată să nu-l supere cu acest reproş.

— Am plecat de-acolo ca o proastă. Ce s-a mai întâmplat? Am tot vrut să mă întorc, dar m-am gândit… că vii.

El îi povesti că Amalia Ivanovna i-a dat afară din casă şi Katerina Ivanovna a fugit nu se ştie unde „să caute dreptate”.

— O, Doamne! sări Sonia. Hai repede…

Şi îşi luă pelerinuţa.

— Veşnic acelaşi lucru! strigă iritat Raskolnikov. Până şi în gând îi ai numai pe ei! Stai puţin cu mine.

— Şi… Katerina Ivanovna?

— Katerina Ivanovna are să vină singură la dumneata, de vreme ce a plecat de-acasă, adăugă el morocănos. Iar dacă nu te găseşte, tot dumneata ai să fii vinovată…

Chinuită de îndoială, Sonia se aşeză pe scaun. Raskolnikov tăcea, uitându-se în pământ şi cumpănind ceva.

— Să zicem că Lujin n-a vrut să meargă mai departe de data asta, începu el fără să se uite la Sonia. Dar dacă voia, cine ştie cum, îi venea la socoteală, şi nu ne nimeream Lebeziatnikov şi cu mine acolo, te băga la puşcărie! Aşa-i?

— Da, zise ea cu glas stins. Da! repetă împrăştiată şi cuprinsă de panică.

— Dar eu puteam să nu fiu acolo! Iar Lebeziatnikov a apărut cu totul întâmplător.

Sonia tăcea.

— Dacă te-ar fi băgat la puşcărie, atunci ce s-ar fi întâmplat? Ţii minte ce ţi-am spus ieri?

Ea nu răspunse nici acum. El aşteptă un timp.

— Am crezut că o să strigi iar: „Vai, tăceţi, încetaţi!”, izbucni în râs Raskolnikov, deşi într-unul cam forţat. Ce, iar tăcere? întrebă după o clipă. Nu trebuia să vorbim despre ceva? Uite, pe mine m-ar fi interesat să aflu cum ai rezolva dumneata o „problemă”, cum zice Lebeziatnikov. (Părea că începe să se încurce.) Nu, vorbesc serios. Închipuie-ţi, Sonia, că ai fi cunoscut toate intenţiile lui Lujin dinainte, că ai fi ştiut (adică ai fi fost sigură) că ele i-ar fi dus la pieire pe Katerina Ivanovna, pe copiii şi pe dumneata pe deasupra (fiindcă dumneata nu te pui niciodată la socoteală, de asta zic pe deasupra). Şi pe Polecika… fiindcă pentru ea nu există altă cale. Ei bine, dacă toate astea ar depinde numai de ce hotărăşti dumneata, cine ar trebui să rămână pe lumea asta, ar trebui să trăiască Lujin şi să facă mârşăvii şi să moară Katerina Ivanovna? Cum ai hotărî dumneata: care dintre ei să moară? Te întreb.

Sonia se uită neliniştită la el; era ceva neobişnuit în aceste cuvinte şovăitoare, care băteau pe departe undeva.

— Am presimţit că ai să mă întrebi ceva de felul ăsta, spuse ea privindu-l scrutător.

— Se poate; totuşi cum ai hotărî?

— De ce întrebi un lucru care nu e posibil? spuse în silă Sonia.

— Deci e mai bine să trăiască Lujin şi să facă mârşăvii! Nici asta nu ai curajul să hotărăşti?

— Dar cum să cunosc eu voia Domnului… De ce întrebi un lucru care nu trebuie întrebat? La ce bun întrebările astea fără rost? Cum să se poată întâmpla ca asta să depindă de ce hotărăsc eu? Şi cine m-a pus pe mine judecător peste viaţa şi moartea oamenilor?

— De vreme ce este voinţa Domnului la mijloc, nu mai e nimic de făcut, mormăi ursuz Raskolnikov.

— Mai bine ai spune de-a dreptul ce vrei să spui! strigă chinuită Sonia. Iar baţi undeva… Nu cumva de asta ai venit, să mă chinui?

Nu se mai putu stăpâni şi izbucni brusc într-un plâns amar. El o privea cu o tristeţe sumbră. Se scurseră vreo cinci minute.

— Ai dreptate, Sonia, spuse în sfârşit cu voce scăzută. Se schimbase brusc. Tonul lui prefăcut-obraznic, care se voia sfidător, dispăruse. Chiar şi glasul îi era mai stins. Ieri ţi-am spus că nu vin să cer iertare, dar aproape că am început prin a cere iertare… Despre Lujin şi despre voia Domnului pentru mine vorbeam… Ceream iertare, Sonia…

Vru să zâmbească, dar în zâmbetul lui şters era ceva neputincios şi nedus până la capăt. Lăsă capul în jos şi îşi acoperi faţa cu mâinile.

Deodată, un sentiment straniu, neaşteptat, un fel de ură faţă de Sonia îi trecu prin inimă. Parcă mirându-se şi speriindu-se singur de acest sentiment, îşi ridică brusc capul şi îşi pironi ochii asupra ei, dar îi întâlni privirea neliniştită şi chinuită de îngrijorare; era plină de iubire, iar ura lui pieri ca prin farmec. Fusese altceva, luase un sentiment drept altul. Asta însemna numai că momentul acela sosise.

Îşi acoperi din nou faţa cu mâinile şi plecă iar capul. Brusc păli, se ridică de pe scaun, se uită la Sonia şi, fără să spună nimic, se mută maşinal pe patul ei.

În momentul acela încercă o senzaţie îngrozitor de asemănătoare cu cea pe care o avusese când stătea în spatele bătrânei, cu toporul deja scos din bretea, cu gândul că deja „nu mai trebuia pierdută nici o clipă”.

— Ce-i cu dumneata? întrebă Sonia teribil de intimidată.

El nu putea scoate un cuvânt. Altfel, cu totul altfel, se gândise să-i spună şi nu înţelegea deloc ce se întâmpla acum cu el. Sonia se apropie încet, se aşeză pe pat şi aşteptă fără să-şi ia ochii de la el. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Era ceva de neîndurat: îşi întoarse spre ea faţa palidă ca a unui mort; buzele i se strâmbară neputincios, căznindu-se să vorbească. Sonia îşi simţi sufletul cuprins de groază.

— Ce-i cu dumneata? repetă ea depărtându-se puţin de el.

— Nimic, Sonia. Nu te speria… Fleacuri! Dacă stăm şi judecăm, zău că sunt doar nişte fleacuri, bâigui el cu aerul cuiva care nu mai ştie de sine, care vorbeşte în delir. Oare de ce am venit să te chinui? adăugă deodată, uitându-se la ea. Zău. De ce? Mă tot întreb, Sonia…

Întrebarea şi-o pusese poate cu un sfert de oră în urmă, acum vorbea însă fără nici un pic de vlagă, abia ştiind de el şi simţind cum tremură din tot trupul, fără oprire.

— Oh, ce te chinuie aşa? rosti ea cu durere în glas, fără să-şi ia privirea de la el.

— Totu-i o prostie! … Uite ce-i, Sonia (brusc, cine ştie de ce, pentru vreo două secunde, schiţă un zâmbet slab şi neputincios), ţii minte ce-am vrut să-ţi spun ieri?

Sonia aştepta neliniştită.

— Plecând, ţi-am zis că poate îmi iau rămas-bun de la tine pentru totdeauna, dar că, dacă vin astăzi, am să-ţi spun cine… a omorât-o pe Lizaveta.

Ea începu să tremure din tot trupul.

— Ei bine, am venit să-ţi spun.

— Atunci ieri chiar ai vorbit serios…, şopti ea cu greutate. Dar de unde ştii? întrebă repede, parcă dezmeticindu-se brusc.

Începu să respire greu. Chipul ei devenea tot mai palid.

— Ştiu.

Ea tăcu preţ de vreun minut.

— L-au găsit cumva pe acela? întrebă timid.

— Nu, nu l-au găsit.

— Atunci cum poţi să ştii asta? întrebă ea abia auzit după un alt minut de tăcere.

El se întoarse spre ea şi o privi drept în ochi.

— Ghiceşte, spuse cu acelaşi zâmbet dinainte, strâmb şi fără vlagă.

Un fel de spasm străbătu trupul ei.

— Ce tot… de ce mă tot… înspăimânţi? zise ea zâmbind copilăreşte.

— Dacă ştiu… înseamnă că sunt bun prieten cu el, zise Raskolnikov neluându-şi o clipă ochii de la faţa ei, ca şi cum rămăseseră pironiţi acolo. El pe Lizaveta aceea… n-a vrut s-o omoare… A omorât-o… fără voie… Pe bătrână a vrut s-o omoare… când era singură… şi s-a dus acolo… Dar atunci a intrat Lizaveta… Şi atunci… el a omorât-o.

Trecu un alt minut îngrozitor. Se uitau amândoi unul la altul.

— Deci nu poţi să ghiceşti? întrebă el deodată, având senzaţia că se aruncă dintr-o clopotniţă.

— N-nu, şopti abia auzit Sonia.

— Caută bine.

Imediat ce spuse asta, aceeaşi senzaţie familiară dinainte îi îngheţă din nou sufletul: se uită la ea şi deodată i se păru că vede pe faţa ei chipul Lizavetei. Avea clar întipărită în minte expresia feţei Lizavetei în timp ce se apropia atunci de ea cu toporul, iar ea se trăgea înapoi, spre perete, cu o mână ridicată în faţă şi o spaimă absolut copilărească zugrăvită pe chip, întocmai cum fac copiii mici când încep să se sperie de ceva şi se uită cu o privire încremenită şi panicată la lucrul care-i sperie, se trag înapoi ridicând o mânuţă dinainte, gata să izbucnească în plâns. Acelaşi lucru se întâmplă acum şi cu Sonia: la fel de neputincioasă, la fel de înspăimântată, îl privi câtva timp şi deodată, întinzând în faţă mâna stângă, îşi propti uşor, abia simţit, degetele în pieptul lui şi începu să se ridice încet de pe pat, depărtându-se tot mai mult şi mai mult de el, privindu-l tot mai fix. Groaza ei i se transmise brusc şi lui: exact aceeaşi groază se citi şi pe chipul lui, exact la fel începu să se uite şi el la ea şi aproape cu acelaşi zâmbet copilăresc.

— Ai ghicit? şopti el într-un sfârşit.

— Doamne! izbucni un vaiet din pieptul ei.

Se prăbuşi fără vlagă pe pat, cu faţa în pernă. Dar după o clipă se ridică, se apropie iute de el, îi apucă amândouă mâinile şi, strângându-le puternic, ca într-o menghină, cu degetele ei subţiri, începu să se uite iarăşi fix la el, parcă lipindu-şi privirea de faţa lui. Voia, cu privirea astadisperată, să vadă şi să prindă o urmă de speranţă. Dar nu era nici o speranţă: nu mai exista nici o îndoială: aşa era! Chiar şi mai târziu, când îşi amintea clipa aceea, totul i se părea straniu, ireal: cum de văzuse atunci atât de brusc că nu mai exista nici o îndoială? Doar nu putea spune, de pildă, că presimţise ceva de felul ăsta! Totuşi acum, de îndată ce i-a spus, avea dintr-odată senzaţia că presimţise asta.

— Gata, Sonia, ajunge! Nu mă tortura! se rugă el chinuit.

Cu totul altfel avusese de gând să-i spună, dar aşa ieşise.

Părând să nu mai ştie de ea, Sonia sări de pe pat şi, frângându-şi mâinile, merse până în mijlocul camerei; se întoarse însă repede şi se aşeză din nou lângă el, aproape atingându-i umărul cu umărul ei. Brusc, străbătută parcă de un gând, se cutremură, ţipă şi se aruncă, fără să ştie nici ea de ce, în genunchi în faţa lui.

— Ce-ai făcut, ce-ai făcut cu tine! zise disperată şi, sărind în picioare, i se aruncă la piept, îl îmbrăţişă şi îl strânse cu toată puterea în braţe.

Raskolnikov se trase un pas înapoi şi se uită la ea cu un zâmbet trist.

— Ce ciudată eşti, Sonia! Mă îmbrăţişezi şi mă săruţi după ce ţi-am spus asta. Nu ştii nici tu de tine.

— Nu, acum nu există nimeni pe lume mai nefericit ca tine! exclamă ea sfârşită, fără să audă cuvintele lui, şi izbucni brusc într-un plâns cu sughiţuri, aproape isteric.

Un sentiment pe care nu îl mai cunoştea de mult îi izbi ca un val sufletul, înmuindu-l. Nu i se împotrivi: două lacrimi îi lunecară din ochi şi îi rămaseră agăţate de gene.

— Atunci n-ai să mă laşi, Sonia? zise uitându-se la ea aproape cu speranţă.

— Nu, nu, niciodată, nicăieri! strigă Sonia. Am să te urmez pretutindeni! O, Doamne! … Nefericita de mine! … De ce, de ce nu te-am cunoscut înainte! De ce n-ai venit înainte? O, Doamne!

— Uite, am venit.

— Acum! Oh, ce-i de făcut acum? … Împreună, împreună, repeta ea parcă în neştire şi îl îmbrăţişă din nou. O să merg la ocnă împreună cu tine!

El se cutremură parcă deodată şi zâmbetul dinainte, plin de ură şi aproape arogant, i se ivi din nou pe buze.

— Sonia, poate că eu n-am încă de gând să merg la ocnă!

Sonia îşi îndreptă repede privirea spre el.

După primul sentiment fierbinte şi chinuitor de milă pentru nefericit, gândul înspăimântător al omorului o copleşi din nou. În tonul lui schimbat i se păru că aude brusc ucigaşul. Se uita năucă la el. Nu ştia nimic, nici de ce, nici cum, nici pentru ce o făcuse. Acum i se ivise deodată în minte toate aceste întrebări. Şi iar nu îi veni să creadă: „El, el ucigaş! Să fie cu putinţă?”.

— Ce-i asta? Ce-i cu mine? zise ea profund nedumerită, parcă nerevenindu-şi. Dar cum de te-ai putut dumneata, atât de… cum de te-ai putut hotărî? Ce-i asta?

— Ei bine, ca să jefuiesc. Încetează, Sonia! răspunse el obosit şi parcă chiar înciudat.

Sonia stătea ca încremenită, dar deodată strigă:

— Erai flămând! Ai vrut… să-ţi ajuţi mama? Da?

— Nu, Sonia, nu, murmură el întorcându-se şi plecând capul. Nu eram chiar aşa flămând… am vrut într-adevăr s-o ajut pe mama, dar… nici asta nu e chiar adevărat… nu mă mai chinui, Sonia!

Ea îşi plesni palmele.

— Toate astea să fie oare adevărate? Doamne, dar ce adevăr! Cine poate să creadă aşa ceva? … Cum, cum, dumneata care dai altora până şi ultimul ban, ai ucis ca să jefuieşti! Ah, strigă ea deodată, banii aceia pe care i-ai dat Katerinei Ivanovna… banii aceia… Doamne, nu cumva şi banii aceia…

— Nu, Sonia, o întrerupse el grăbit, n-au fost banii aceia, linişteşte-te! Banii ăştia mi i-a trimis mama printr-un negustor şi i-am primit când eram bolnav, iar în aceeaşi zi i-am şi dat… Razumihin a văzut… el i-a şi primit pentru mine… erau banii mei, ai mei personal, chiar ai mei.

Sonia îl asculta nedumerită, străduindu-se din toate puterile să înţeleagă ceva.

— Iar banii aceia… de fapt, nici nu ştiu dacă au fost acolo şi bani, adăugă el încet şi parcă pe gânduri. Am luat atunci punguliţa de la gâtul ei, din antilopă era… o punguliţă plină, doldora… dar nu m-am uitat în ea; pesemne n-am avut timp… Ei, iar lucrurile, nişte butoni şi lănţişoare, toate lucrurile astea şi punguliţa le-am îngropat într-o curte străină, pe bulevardul V., sub o piatră, a doua zi dimineaţă… Sunt toate acolo şi-acum…

Sonia asculta încordată.

— Atunci de ce… de ce ai spus că ai făcut-o ca să jefuieşti dacă nu ai luat nimic? întrebă ea repede, agăţându-se de un pai.

— Nu ştiu… nu sunt încă hotărât dacă să iau sau nu banii aceia, spuse el, căzând din nou pe gânduri dar, dezmeticindu-se dintr-odată, schiţă un zâmbet iute şi scurt. Ei, ce tâmpenii îţi mai spun şi eu, nu?

Soniei îi trecu brusc prin minte: „Nu cumva e nebun?”. Respinse însă imediat gândul ăsta: „Nu, aici e altceva”. Nimic, absolut nimic nu pricepea.

— Ştii, Sonia, spuse el deodată cu oarecare însufleţire, ştii ce o să-ţi spun: dacă măcar omoram pentru că eram flămând, urmă el rostind apăsat fiecare cuvânt şi uitându-se la ea cu o privire misterioasă, dar sinceră, acum eram… fericit! Să ştii asta! Şi ce-ţi pasă ţie, ce-ţi pasă, strigă după o clipă, chiar cu un fel de disperare, ce-ţi pasă ţie dacă recunosc că am făcut rău? Ce nevoie ai de triumful ăsta stupid asupra mea? O, Sonia, pentru asta am venit eu acum la tine?

Sonia vru din nou să spună ceva, dar tăcu.

— De asta te-am şi rugat ieri să vii cu mine, fiindcă nu mi-ai rămas decât tu.

— Unde să vin? întrebă timid Sonia.

— Nu să furăm şi nici să omorâm, nu te speria, zâmbi el sarcastic. Noi doi suntem foarte diferiţi… Ştii, Sonia, abia acum, abia acum am înţeles unde te-am rugat ieri să mă însoţeşti. Iar ieri, când ţi-am făcut rugămintea, nu înţelegeam nici eu unde. Pentru un singur lucru te-am rugat să mă însoţeşti, pentru un singur lucru am venit: nu mă lăsa. N-ai să mă laşi, Sonia?

Ea îi strânse mâna.

— Şi pentru ce, pentru ce i-am spus eu ei, de ce i-am destăinuit! exclamă el după o clipă, cu disperare, privind-o îngrozitor de chinuit. Uite, tu aştepţi de la mine o explicaţie, tu stai şi aştepţi, Sonia, văd bine. Dar ce pot să-ţi spun? Oricum n-ai înţelege nimic din asta, doar ai suferi cumplit… din pricina mea! Uite, plângi şi mă îmbrăţişezi iar, însă pentru ce mă îmbrăţişezi? Pentru că nu am putut îndura singur şi am venit să-mi deşert povara: „Suferă şi tu, o să-mi fie mai uşor!”. Şi tu poţi să iubeşti un asemenea ticălos?

— Dar ce, tu nu te chinui? strigă Sonia.

Şi din nou acelaşi sentiment îi învălui inima, înmuind-o o clipă.

— Sonia, eu am un suflet rău, bagă de seamă: asta poate explica multe. De asta am şi venit, fiindcă sunt rău. Sunt şi oameni care n-ar fi venit. Însă eu sunt laş şi… ticălos! Dar… fie! Nu-i asta… Acum trebuie să vorbesc şi nu ştiu cum să-ncep…

Se opri şi căzu pe gânduri.

— Eeh, noi doi nu suntem din acelaşi soi! urmă pe un ton ridicat. Nu suntem la fel. De ce-am venit, de ce-am venit? N-o să mi-o iert niciodată!

— Nu, nu, e bine că ai venit! strigă Sonia. E mai bine că ştiu! E mult mai bine!

O privi cu durere.

— Ei bine, spuse el parcă dus pe gânduri, de fapt, uite cum a fost: am vrut să fac din mine un Napoleon, de asta am şi omorât… Ei, acum e clar?

— N-nu, şopti Sonia cu nevinovăţie şi sfiiciune. Dar… spune, spune! Am să înţeleg, în sufletul meu am să înţeleg tot! zise rugător.

— Ai să înţelegi? Bine atunci, să vedem!

Tăcu şi rămase îndelung pe gânduri.

— Uite, într-o zi mi-am pus întrebarea: ce-ar fi dacă, de pildă, Napoleon ar fi fost în locul meu şi n-ar fi avut, ca să-şi înceapă cariera, nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste Mont Blanc, ci în locul tuturor acestor lucruri frumoase şi măreţe, ar fi avut pur şi simplu o băbătie ridicolă, văduvă de arhivar, pe care să mai trebuiască s-o şi omoare ca să-i fure banii de la teşcherea (doar pentru carieră, înţelegi?), ei, s-ar fi hotărât să facă aşa ceva dacă n-ar fi avut altă soluţie? N-ar fi dat înapoi pentru că era ceva lipsit de măreţie şi… şi pentru că e un păcat? Ei, îţi mărturisesc că „întrebarea” asta m-a muncit îngrozitor de multă vreme, fiindcă mi s-a făcut o ruşine teribilă când mi-am dat seama în cele din urmă (aşa, dintr-odată), că nu numai că n-ar fi dat înapoi, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte că e ceva lipsit de măreţie… şi chiar n-ar fi înţeles: pentru ce să dea înapoi? Iar dacă nu ar fi avut altă cale, i-ar fi luat piuitul fără să mai stea pe gânduri! … Ei, atunci… n-am mai stat pe gânduri… i-am luat piuitul… în virtutea autorităţii sale. Aşa a fost, exact cum îţi spun! Ţi se pare ridicol? Da, Sonia, cel mai ridicol e că poate chiar aşa a fost…

Soniei numai ridicol nu i se părea.

— Mai bine mi-ai spune de-a dreptul… fără exemple, îl rugă ea şi mai sfios, abia auzit.

El se întoarse spre ea, o privi trist şi îi luă mâinile într-ale lui.

— Ai dreptate iar, Sonia. Toate astea nu-s decât prostii, mai degrabă palavre! Uite, ştii şi tu că mama mea n-are mai nimic. Soră-mea, care a primit întâmplător o educaţie, e nevoită să umble de colo-colo ca guvernantă. Şi-au pus toate speranţele în mine. Am învăţat, dar n-am putut să mă întreţin la universitate şi am fost silit să-mi las pentru o vreme studiile. Dacă le-aş fi urmat mai departe, peste vreo zece-doisprezece ani (dacă împrejurările mi-ar fi fost prielnice), puteam nădăjdui totuşi să ajung un profesor sau un funcţionar cu o mie de ruble leafă… (Părea că spune o lecţie învăţată pe de rost.) Până atunci mama s-ar fi uscat de atâtea griji şi necazuri şi eu n-aş fi reuşit să-i alin bătrâneţile, iar soră-mea… ei, soră-mea putea să păţească ceva şi mai rău! … Şi de ce să treci întruna pe lângă viaţă şi să întorci spatele la toate, să-ţi uiţi mama şi să înghiţi plin de respect, bunăoară, jignirea adusă surorii tale? Ca după ce le-ai îngropat să ai parte de altele, de o soţie şi de copii, iar pe urmă să-i laşi şi pe ei fără un ban şi fără o bucată de pâine? Ei… ei, uite-aşa m-am hotărât să pun mâna pe banii bătrânei, ca să-i folosesc în primii ani fără s-o mai chinui pe mama, să mă întreţin la universitate, să fac totul la scară mare, să-mi făuresc o carieră cu totul nouă şi s-o apuc pe un drum neumblat, să fiu independent… Ei… ei bine, asta-i tot… Sigur că am făcut rău omorând-o pe bătrână… dar cu asta basta!

Ajungând la capătul povestirii, păru istovit şi îşi lăsă capul în jos.

— O, nu-i asta, nu e! exclamă neliniştită Sonia. Cum să fie cu putinţă aşa ceva… nu, nu-i aşa, nu e!

— Nu crezi că e aşa? … Dar eu ţi-am vorbit sincer, ţi-am spus adevărul!

— Şi ce adevăr! O, Doamne!

— Am omorât doar un păduche, Sonia, un păduche nefolositor, respingător, dăunător.

— Păduchele ăla era un om!

— Ştiu şi eu că nu era un păduche, răspunse uitându-se ciudat la ea. Şi de fapt mint, Sonia, adăugă, mint deja de mult… Nu-i aşa, ai dreptate să spui asta. Sunt cu totul, cu totul, cu totul alte cauze aici! … N-am mai vorbit de mult cu nimeni, Sonia… Mă doare rău capul.

Ochii îi ardeau ca de friguri. Aproape că începuse să delireze; un zâmbet neliniştit îi rătăcea pe buze. De sub surescitarea lui răzbătea o oboseală cumplită. Sonia înţelese cât era de chinuit. Ea însăşi simţea că i se învârte capul. Şi ce ciudat vorbea: parcă era clar pe undeva şi totuşi… „Dar cum! Cum! O, Doamne!” Şi îşi frângea disperată mâinile.

— Nu, Sonia, nu-i asta! urmă el ridicând deodată capul şi părând uluit şi stârnit de o nouă întorsătură a gândurilor. Nu-i asta! Dar mai bine… presupune (Da! Aşa e într-adevăr mai bine!), presupune că sunt ambiţios, invidios, rău, ticălos, răzbunător, ei… da, poate predispus la nebunie. (Las’ să fie toate odată! Despre nebunie au vorbit în ultima vreme, ştiu!) Uite, ţi-am spus adineauri că nu mă pot întreţine la universitate. Dar poate că aş fi putut. Mama mi-ar fi trimis bani pentru tot ce era de plătit, iar pentru cizme, haine şi pâine aş fi câştigat singur; în mod sigur! Scoteam destul din meditaţii: mi se ofereau şi câte cincizeci de copeici. Razumihin munceşte! Dar eu m-am înrăit şi n-am mai vrut. Exact aşa, m-am înrăit (e bun cuvântul!). Şi atunci, ca un păianjen, m-am vârât în cotlonul meu. Ai fost în chiţimia mea, Sonia! Ştii ce jos e tavanul şi cum odăile alea strâmte îţi strâng sufletul şi mintea! Oh, cât am urât camera aceea! Cu toate astea nu voiam să ies din ea. Înadins nu voiam. Nu ieşeam cu zilele şi nu voiam să muncesc, nici măcar să mănânc nu voiam, zăceam tot timpul. Dacă îmi aducea Nastasia ceva – mâncam, dacă nu-mi aducea – aşa trecea ziua; înadins, din răutate, nu ceream! N-aveam lumină noaptea, zăceam în beznă, dar să câştig bani de lumânări nu voiam. În loc să învăţ, mi-am vândut cărţile; praful e şi acum de un deget pe masă la mine, pe notiţe şi pe cărţi. Preferam să zac şi să mă gândesc. Şi mă tot gândeam… Şi aveam întruna vise stranii, fel de fel de vise, nici nu mai spun! Atunci a început să mi se năzară că… Nu, nu-i aşa! Iar nu povestesc cum trebuie! Vezi, atunci mă tot întrebam: de ce sunt atât de prost, dacă ceilalţi sunt proşti şi eu ştiu sigur lucrul ăsta, că sunt proşti, de ce să nu vreau să fiu eu mai deştept? Pe urmă, Sonia, am înţeles că, dacă aştepţi până se deşteaptă toţi, durează din cale-afară de mult… Pe urmă am mai înţeles că asta nici nu se va întâmpla vreodată, că oamenii nu se schimbă şi că nimeni nu poate să-i transforme, că nici nu merită să-ţi iroseşti puterile cu aşa ceva! Da, aşa e! Asta e legea lor… E lege, Sonia! Aşa e! … Ştiu acum, Sonia, că cine e puternic şi are mintea şi sufletul tari, acela îi domină! În ochii lor, cine cutează mult, acela are dreptate. Cine îi dispreţuieşte, acela ajunge legiuitor, iar cine cutează cel mai mult, acela va avea cea mai mare dreptate! Aşa a fost până acum şi aşa va fi întotdeauna! Numai orbii nu văd!

Deşi se uita la Sonia în timp ce spunea toate astea, pe Raskolnikov nu-l mai interesa dacă ea înţelegea sau nu. Îl apucase febra. Părea cuprins de un entuziasm sumbru. (Într-adevăr, era mult prea mult timp de când nu mai vorbise cu nimeni!) Sonia înţelese că această filosofie lugubră devenise credinţa şi legea lui.

— Am mai înţeles atunci, Sonia, continuă el exaltat, că puterea i se dă numai celui care îndrăzneşte să se aplece şi să o ia. E nevoie doar de un lucru, unul singur: să cutezi, atâta tot! Atunci mi-a venit o idee, prima oară în viaţă, o idee care nu-i mai venise nimănui niciodată până la mine! Nimănui! Mi-a fost deodată limpede ca lumina zilei că nimeni n-a îndrăznit încă şi nu va îndrăzni ca, trecând pe lângă toate aceste piedici absurde, să le ia pur şi simplu de coadă şi să le dea dracului! Am… am vrut să cutez şi am omorât… am vrut doar să cutez, Sonia, uite cauza!

— Vai, taci, taci! strigă Sonia plesnindu-şi palmele. Te-ai depărtat de Dumnezeu şi Dumnezeu te-a lovit, te-a lăsat în mâinile diavolului! …

— Aşadar, Sonia, în timp ce zăceam în beznă şi mă gândeam la toate astea, diavolul mă ispitea? Hm?

— Taci! Nu râde, hulitor de Dumnezeu, nu-nţelegi, nu-nţelegi nimic! O, Doamne! Nimic, nimic nu înţelege!

— Taci din gură, Sonia, nu râd deloc, ştiu şi eu că diavolul m-a împins. Taci din gură, Sonia, taci! repetă el sumbru, stăruitor. Ştiu tot. M-am gândit deja la toate astea şi mi le-am spus întruna în şoaptă cât am zăcut atunci în întuneric… Mi-am chinuit mintea cu ele până la cel mai mic amănunt, şi ştiu tot, tot! Ah, cât mă săturasem, cât mă săturasem de toată pălăvrăgeala asta! Voiam să uit tot şi s-o iau de la capăt, Sonia, să nu mai bat câmpii! Chiar crezi că m-am dus acolo ca un prost, ca un smintit? Nu, m-am dus ca unul care gândeşte, asta m-a şi pierdut! Crezi că eu nu ştiam, de pildă, că de vreme ce începusem să mă întreb întruna dacă am dreptul la această putere însemna că nu-l am? Sau că, dacă îmi puneam întrebarea: „E un păduche omul?”, însemna că omul nu era un păduche pentru mine, ci pentru cel căruia nici nu-i trecea prin minte asta şi se ducea acolo de-a dreptul, fără întrebări… Dacă m-am chinuit zile în şir întrebându-mă: „Napoleon ar fi făcut-o sau nu?”, înseamnă că simţeam clar că nu sunt Napoleon… Tot chinul, tot chinul vorbăriei ăsteia l-am îndurat, Sonia, şi tot am vrut să mi-l arunc de pe umeri: am vrut să ucid fără cazuistică, să omor pentru mine, numai pentru mine! N-am vrut să mă mint nici pe mine în privinţa asta! Nu ca să-mi ajut mama am omorât – asta-i o prostie! N-am omorât pentru ca, obţinând bani şi putere, să ajung binefăcătorul omenirii. Aiurea! Am ucis pur şi simplu; pentru mine am ucis, numai pentru mine; şi în clipa aceea îmi era perfect egal dacă am să ajung binefăcătorul omenirii sau dacă toată viaţa am să-i prind pe alţii în pânza mea, ca un păianjen, şi am să le sug vlaga! … Nu banii m-au ispitit în primul rând, Sonia, când am ucis, nu atât banii, cât altceva… Acum ştiu toate astea… Înţelege-mă: poate că, dacă aş mai merge o dată pe acelaşi drum, n-aş mai repeta fără îndoială omorul. Altceva voiam să ştiu, altceva m-a îndemnat: voiam să aflu atunci, cât mai repede, dacă sunt un păduche ca toţi ceilalţi sau sunt om. Dacă am să pot să fac pasul sau n-am să pot. Dacă am să îndrăznesc să mă aplec şi să iau puterea sau nu. Dacă sunt o făptură tremurătoare sau am dreptul…

— Să omori? Dacă ai dreptul să omori? îşi plesni Sonia palmele.

— Eeh, Sonia! strigă el iritat şi vru să obiecteze ceva, dar tăcu dispreţuitor. Nu mă întrerupe, Sonia! Am vrut să-ţi demonstrez un singur lucru: că diavolul m-a împins atunci, dar după aceea m-a lămurit că n-aveam dreptul să merg acolo, pentru că şi eu sunt un păduche ca toţi ceilalţi! Şi-a bătut joc de mine, uite de asta am şi venit acum la tine! Halal oaspete! Dacă nu eram un păduche, mai veneam oare la tine? Ascultă, când m-am dus atunci la bătrână, m-am dus numai să fac o probă… Să ştii!

— Şi-ai omorât! Ai omorât!

— Dar cum am omorât? Aşa se omoară? Aşa se duce cineva să omoare, cum m-am dus eu atunci? Am să-ţipovestesc odată cum m-am dus… Şi oare pe bătrână am omorât-o eu? Pe mine m-am omorât, nu pe bătrână! Acolo, dintr-odată şi pentru totdeauna, mi-am pus capăt vieţii! … Iar pe bătrâna aia diavolul a omorât-o, nu eu… Gata, Sonia, ajunge, ajunge! Lasă-mă, strigă deodată cu un glas sfâşietor, lasă-mă!

Îşi sprijini coatele pe genunchi şi îşi strânse capul în palme ca într-o menghină.

— Cât suferi! gemu chinuită Sonia.

— Ei, acum ce-i de făcut, spune! întrebă el ridicându-şi brusc capul şi uitându-se la ea cu chipul schimonosit de disperare.

— Ce e de făcut! exclamă ea, sărind deodată în picioare, iar ochii, plini până atunci de lacrimi, îi străluciră. Ridică-te! (Îl apucă de umăr şi el se ridică puţin, privind-o aproape mirat.) Du-te chiar acum, în clipa asta, la o răspântie, fă o plecăciune, sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit, apoi înclină-te în faţa lumii întregi, în toate cele patru zări, şi spune cu voce tare dinaintea tuturor: „Am ucis!”. Atunci Dumnezeu o să-ţi trimită din nou viaţă. Ai să te duci? Ai să te duci? îl întrebă tremurând din tot trupul ca în pragul unei crize, apucându-i amândouă mâinile, strângându-i-le cu putere într-ale ei şi uitându-se la el cu o privire arzătoare.

Pe el îl surprinse, chiar îl ului, exaltarea ei neaşteptată.

— Vrei să merg la ocnă, Sonia? Trebuie să mă predau? întrebă el sumbru.

— Să primeşti suferinţa şi să ispăşeşti prin ea, asta trebuie.

— Nu, nu mă duc la ei să mă predau, Sonia.

— Şi de trăit, de trăit cum o să trăieşti? Pentru ce o să trăieşti? strigă Sonia. O să mai poţi acum? Şi mamei tale ce o să-i spui? (Vai de ele, ce-o să fie cu ele acum!) Dar ce zic eu! Doar ţi-ai părăsit deja mama şi sora. Le-ai părăsit deja, da, le-ai şi părăsit. O, Doamne, strigă ea, astea le ştie foarte bine şi singur! Dar cum, cum să trăieşti fără să fii om! Ce-o să fie cu tine acum?

— Nu fi copil, Sonia, zise el încet. Cu ce sunt eu vinovat în faţa lor? De ce să mă duc? Ce să le spun? Asta-i o iluzie… Ei nimicesc milioane de oameni şi socotesc asta o virtute. Sunt nişte escroci şi nişte ticăloşi, Sonia… Nu mă duc. Ce să le spun: că am ucis, dar n-am îndrăznit să iau banii şi că i-am ascuns sub o piatră? adăugă el cu un zâmbet sarcastic. Ca să-şi bată joc de mine? Or să spună: e un prost dacă nu i-a luat. Laş şi prost! N-or să înţeleagă nimic, Sonia, nimic, şi nici nu sunt vrednici să înţeleagă. De ce m-aş duce? Nu mă duc. Nu fi copil, Sonia…

— O să te chinui, o să te chinui, repeta ea întinzând mâinile spre el într-o implorare disperată.

— Poate că totuşi m-am ponegrit singur, zise el mohorât, dus parcă pe gânduri, poate că totuşi sunt om, nu păduche, şi m-am grăbit să mă condamn… O să lupt totuşi.

Un zâmbet arogant i se întipări pe buze.

— Să ai pe suflet o asemenea povară! Şi pentru toată viaţa, pentru toată viaţa! …

— O să mă obişnuiesc…, răspunse el ursuz şi gânditor. Ascultă, reluă după o clipă, gata cu plânsul, e timpul să trecem la treabă: am venit să-ţi spun că mă caută deja, că vor să mă prindă…

— Oh! strigă Sonia îngrozită.

— Ei, pentru ce strigi! Vrei să mă duc la ocnă şi acum te sperii? Doar că, uite ce-i: n-am să mă dau bătut. O să mă lupt cu ei şi n-or să-mi facă nimic. N-au probe adevărate. Ieri am fost într-un mare pericol, am crezut că s-a zis; dar azi s-au îndreptat lucrurile. Toate probele lor sunt cu dus şi întors, adică pot să le întorc învinuirile în folosul meu, înţelegi? Şi o să le întorc, fiindcă acum am prins şmecheria… Dar la puşcărie tot or să mă bage. Dacă n-ar fi fost o anumită întâmplare, m-ar fi băgat probabil chiar astăzi, adică sigur m-ar fi băgat, însă poate că mai au tot timpul… Dar asta nu-i nimic, Sonia: o să stau cât o să stau şi până la urmă or să-mi dea drumul… fiindcă n-au nici o probă adevărată, şi nici n-or să aibă, ai cuvântul meu. Iar cu ce au ei, nu poţi condamna un om. Ei, gata… Am vrut numai să ştii… Pe soră-mea şi pe mama o să încerc să le fac cumva să nu dea crezare şi să nu se sperie… Se pare că acum soră-mea e asigurată… prin urmare şi mama… Ei, asta-i tot. Dar tu să fii prudentă. O să vii la mine la puşcărie când o să fiu acolo?

— O, da! O să vin!

Stăteau unul lângă altul, trişti şi zdrobiţi, de parcă ar fi fost aruncaţi de furtună pe un ţărm pustiu. El se uita la Sonia şi simţea ce dragoste îi purta, dar, lucru ciudat, deodată îi veni greu şi îl duru că era iubit astfel. Da, era un simţământ straniu şi cumplit! Venind la Sonia, simţise că în ea îi erau speranţa şi scăparea; se gândise să-şi descarce cât de cât sufletul şi acum, când toată inima ei se îndrepta spre el, îşi dădu seama că era mult mai nefericit decât înainte.

— Sonia, îi spuse, mai bine nu veni la mine când o să fiu la puşcărie.

Sonia nu răspunse, plângea. Se scurseră câteva minute.

— Ai o cruce? întrebă ea pe neaşteptate, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată.

El nu înţelese întrebarea imediat.

— N-ai, nu-i aşa? Uite, ia-o pe asta de chiparos. Mai am una, de aramă, a Lizavetei. Eu şi cu Lizaveta am făcut schimb de cruci, ea mi-a dat-o pe a ei şi eu i-am dat iconiţa mea. Acum eu o s-o port pe a Lizavetei, iar asta e pentru tine. Ia-o… doar e a mea! E a mea! îl rugă ea. Dacă mergem să suferim împreună, atunci să ducem şi crucea împreună! …

— Dă-mi-o! spuse Raskolnikov.

Nu voia să o amărască. Dar îşi retrase pe loc mâna întinsă spre cruce.

— Nu acum, Sonia. Mai bine după, adăugă el ca să o liniştească.

— Da, da, mai bine, mai bine, repetă ea cu însufleţire. Când ai să te duci să-ţi ispăşeşti pedeapsa, atunci ai s-o pui. O să vii la mine, eu o să ţi-o atârn de gât, o să ne rugăm şi o să mergem.

În clipa aceea, cineva bătu de trei ori în uşă.

— Sofia Semionovna, pot să intru? se auzi un glas politicos, cunoscut.

Sonia se repezi speriată să deschidă. Capul bălai al domnului Lebeziatnikov se ivi în uşă.