~ I ~

A zăcut aşa mult timp. Uneori parcă se trezea şi în clipele acelea îşi dădea seama că era de mult noapte, dar nu-i trecea prin minte să se scoale. În cele din urmă observă că se luminase deja de ziuă. Zăcea pe divan cu faţa în sus, înţepenit încă în urma stării de letargie din care abia ieşise. Din stradă răzbătură dintr-odată nişte urlete disperate, înfiorătoare, pe care de altfel le auzea în fiecare noapte sub fereastra lui, pe la ora trei. Ele îl şi treziseră. „A, uite că ies deja beţivii de prin cârciumi, se gândi, trebuie să fie trecut de trei!” Sări cât colo, de parcă l-ar fi smuls cineva de pe divan. „Cum? E deja trei!” Se aşeză pe pat şi în clipa aceea îşi aminti tot! Brusc, într-o secundă, îşi aminti tot!

În prima clipă crezu că o să-şi piardă minţile. Îl luă un frig îngrozitor, însă era şi din pricina febrei, care se instalase de mult, în timp ce dormea. Dar acum îl scutură un asemenea frison, că numai nu-i săreau dinţii din gură, îl simţea prin tot trupul. Deschise uşa şi ascultă: toată casa dormea. Se uită prostit la el şi de jur împrejur prin cameră, fără să priceapă: cum de putuse, când intrase ieri, să nu zăvorască uşa cu cârligul şi să se arunce pe divan nu numai cu hainele pe el, dar şi cu pălăria pe cap; aceasta căzuse şi zăcea pe jos, lângă pernă. „Dacă intra cineva, ce putea să-şi închipuie? Că sunt beat, dar…” Se repezi la fereastră. Era destul de lumină, aşa că începu să-şi cerceteze zorit, din cap până-n picioare, toată îmbrăcămintea: nu erau urme? Dar nu aşa trebuia să facă: scuturat de frisoane, se apucă să scoată toate hainele de pe el şi să le cerceteze iar. Întoarse totul pe dos, până la ultima aţă şi zdreanţă, şi neîncrezându-se în el, o luă de trei ori de la capăt. Dar după cât se părea, nu era nimic, nici o urmă; doar jos, unde se destrămase pantalonul şi-i atârnau aţele, pe firele alea rămăseseră urme groase de sânge închegat. Apucă un briceag mare şi le tăie. Părea să nu mai fie nimic. Deodată îşi aminti că punguţa şi lucrurile pe care le scosese din lădiţa bătrânei erau şi-acum în buzunarele lui! Nici nu-i dăduse prin cap până acum să le scoată şi să le ascundă! Nu-şi amintise de ele nici măcar când se uitase la haine! Ce mai urma oare? Se repezi să le scoată şi le zvârli pe masă. După ce scoase tot şi-şi întoarse buzunarele pe dos, ca să se convingă că nu mai rămăsese nimic, le luă grămadă şi le duse într-un colţ. Acolo, în partea de jos, tapetul era rupt şi desprins de perete. Începu îndată să le îndese pe toate în golul acela, sub hârtie. „Au intrat! Nu se văd deloc, nici punguţa!”, se gândi bucuros, ridicându-se puţin şi uitându-se prostit la colţul acela şi la golul care se căscase şi mai mult. Deodată îl străbătu un fior de groază: „Dumnezeule! şopti disperat. Ce-i cu mine? Ce ascuns mai e şi ăsta? Asta-nseamnă ascuns?”.

Ce-i drept, nu se gândise că aveau să fie şi lucruri, nu numai bani, de asta nici nu pregătise dinainte un loc. Dar acum, pentru ce mă bucur acum? se gândi. Asta înseamnă ascuns? Într-adevăr, nu-mi mai merge mintea!” Se aşeză sleit pe divan şi în aceeaşi clipă îl scutură din nou un frison teribil. Maşinal, îşi trase pe el vechiul palton de student, trântit alături, pe scaun, care ţinea cald, deşi era aproape tot o zdreanţă, se înveli cu el şi imediat căzu din nou în somn şi în delir. Nu mai ştiu de el.

Nu trecură nici cinci minute şi sări iar în picioare, repezindu-se febril la pardesiu. „Cum am putut s-adorm la loc, când n-am făcut încă nimic! Da, da, breteaua n-am scos-o nici acum de-acolo! O dovadă ca asta!” Smulse breteaua şi începu s-o sfâşie la repezeală şi să vâre bucăţile sub pernă, printre rufe. „Nişte bucăţi de pânză ruptă n-or să trezească nici o bănuială; nu cred să trezească, nu cred!”, repeta stând în picioare în mijlocul camerei şi, cu atenţia încordată aproape dureros, se uită din nou în jur, pe podea şi peste tot, ca să se asigure că nu uitase ceva. Convingerea chinuitoare că totul, de la memorie până la simpla putere de înţelegere, îl lasă devenea de nesuportat. „Nu cumva începe, nu cumva începe supliciul? Da, da, asta e!” Într-adevăr, aţele destrămate pe care le tăiase de la pantaloni le lăsase pe jos, în mijlocul camerei, în văzul oricui ar fi venit! „Ce-o fi cu mine?”, strigă din nou, parcă pierdut.

În clipa aceea îi veni în minte o idee ciudată: că poate avea sânge pe toate hainele, că poate erau multe pete, dar nu le vedea el, nu le observa, fiindcă puterea lui de înţelegere era slăbită, era la pământ… mintea i se întunecase… Deodată îşi aminti că şi pe punguliţă era sânge. „Ah! Păi atunci trebuie să fie sânge şi în buzunar, fiindcă punguliţa am băgat-o acolo plină de sânge!” Întoarse la repezeală buzunarele pe dos şi, într-adevăr, pe căptuşeala buzunarului erau ceva pete! „Înseamnă că glagoria nu m-a lăsat de tot, înseamnă că mai am judecată şi ţinere de minte, dacă mi-am dat singur seama de lucrul ăsta! se gândi jubilând şi scoţând un oftat adânc de uşurare. E doar slăbiciunea de pe urma frigurilor, un delir de-o clipă, atâta tot”, îşi spuse, smulgând cu totul căptuşeala de la buzunarul stâng al pantalonilor. În clipa aceea o rază de soare îi lumină cizma stângă: pe ciorapul care se iţea dintr-însa păreau să fie urme. Zvârli cizma din picior: „Chiar sunt! Tot vârful ciorapului e năclăit de sânge”; probabil că păşise din nebăgare de seamă în băltoaca aia… „Şi-acum ce fac cu ele? Unde să le pun, ciorapul, aţele, buzunarul?”

Le strânse pe toate în mână şi rămase în mijlocul odăii. „Să le arunc în sobă? Dar întâi şi-ntâi în sobă or să scotocească. Să le ardă? Cu ce? N-avea nici chibrituri. Nu, mai bine iese şi le aruncă pe toate pe undeva. Da, mai bine să le arunc! repetă aşezându-se iar pe divan. Chiar acum, în clipa asta, nu mai stau!” Dar capul îi căzu pe pernă; un frison înfiorător îi îngheţă din nou trupul; îşi trase iar paltonul pe el. Mult timp, câteva ore în şir, îi umblă întruna prin cap: „Acum mă duc, fără zăbavă, mă duc pe undeva şi arunc tot, să nu le mai văd, cât mai repede, cât mai repede!”. De câteva ori se frământă pe divan, vrând să se ridice, dar deja nu mai era în stare. În cele din urmă îl trezi o bătaie puternică în uşă.

— Deschide odată, ce-ai murit? Doarme până nu mai poate! striga de zor Nastasia bătând cu pumnul în uşă. Sforăie cât e ziulica de mare, ca un dulău! Că dulău şi e! Deschide odată. E ceasu’ unşpe.

— Poate n-o fi acasă! zise o voce de bărbat.

„Ia! E vocea portarului… Oare ce-o fi vrând?”

Se sculă şi se aşeză în capul oaselor pe divan. Inima îi bătea într-aşa un hal, că-i era rău.

— Şi cine-a-nchis cu cârligul? se oţărî Nastasia. Ca să vezi, a-nceput să se zăvorască! Păi ce să iei de-aici? Pe tine? Deschide, mintosule, scoală!

„Ce-or vrea? De ce-a venit portarul? Se ştie tot. Să opun rezistenţă sau să deschid? Fie ce-o fi…”

Se ridică puţin, se aplecă în faţă şi scoase cârligul.

Atât de mică era odaia lui, încât putea scoate cârligul fără să se dea jos din pat.

Într-adevăr, în prag stăteau Nastasia şi portarul.

Nastasia se uită la el cam ciudat. Îşi îndreptă privirea, sfidătoare şi disperată, spre portar. Acesta îi întinse în tăcere o hârtie cenuşie, împăturită şi sigilată cu ceară roşie.

— O citaţie de la secţie, spuse el întinzându-i hârtia.

— De la ce secţie?

— De la poliţie, te cheamă, carevasăzică, la secţie.

— La poliţie! … Pentru ce? …

— De unde să ştiu eu? Trimit după tine, te duci.

Se uită atent la el, aruncă o privire iscoditoare în jur şi se întoarse să plece.

— Nu te-oi fi îmbolnăvit de-a binelea? întrebă Nastasia fără să-l scape din ochi.

Portarul întoarse capul pentru o clipă.

— Stă cu fierbinţeală de ieri, adăugă ea.

El nu răspunse; ţinea hârtia în mână fără s-o desfacă.

— Stai acolo, spuse Nastasia, pe care o apucă mila când văzu că îşi dădea picioarele jos din pat. Eşti bolnav, nu te duci, că nu arde. Da’ ce-ai în mână?

El se uită: în dreapta ţinea aţele tăiate, ciorapul şi căptuşeala sfâşiată a buzunarului. Adormise cu ele în mână. Mai târziu, când s-a gândit la asta, şi-a amintit că, trezindu-se pe jumătate, dogorind de febră, le strângea din toate puterile în mână şi apoi adormea la loc.

— Ia te uită ce zdrenţe a mai adunat, şi doarme cu ele de parc-ar fi cine ştie ce comoară…

Nastasia izbucni în râsul ei isteric. El vârî imediat totul sub manta şi-şi înfipse privirea în ochii ei. Măcar că nu era în stare să înţeleagă mare lucru în clipa aceea, simţea că nu aşa se poartă ei când vin să te ia. „Dar… poliţia?”

— Mai bine-ai bea un ceai? Vrei? Ţi-aduc; a mai rămas…

— Nu… plec, chiar acum plec, bălmăji el sculându-se în picioare.

— Pleci, da’ eşti în stare să cobori scara?

— Plec…

— Cum pofteşti.

Nastasia ieşi în urma portarului. El se repezi la lumină, să cerceteze ciorapul şi aţele: „Au nişte pete, dar nu prea se văd de murdare şi decolorate ce sunt. Cine nu ştie dinainte nu bagă de seamă. Nastasia nici n-avea cum să observe de la distanţă, slavă Domnului!”, apoi, tremurând, desfăcu citaţia şi se apucă s-o citească; o parcurse de câteva ori până când înţelese în sfârşit. Era o citaţie obişnuită de la secţie, să vină azi la nouă şi jumătate la biroul comisarului.

„Dar de unde şi până unde? Eu, personal, n-am avut niciodată de-a face cu poliţia! Şi de ce tocmai azi? se gândea chinuindu-se să priceapă. Doamne, de s-ar termina odată!” Puţin lipsi să cadă în genunchi şi să se roage, dar râse singur – nu de rugăciune, ci de el. Începu să se îmbrace zorit. „Dacă s-a zis cu mine, s-a zis, asta e! N-ar fi mai bine să-mi pun ciorapul? îi veni deodată în minte. O să se prăfuiască şi mai tare, iar urmele or să dispară.” Dar nici nu şi-l puse bine, că-l şi smulse cu repulsie şi groază. Însă amintindu-şi că nu avea altul, îl luă şi şi-l puse iar şi din nou îl apucă râsul. „Astea sunt doar nişte prejudecăţi, totu-i relativ, doar nişte simple obişnuinţe, aparenţe, îi trecu fulgerător prin minte un crâmpei de gând în timp ce tremura din tot trupul. Na, că mi l-am pus! Până la urmă tot mi l-am pus!” Dar în aceeaşi clipă disperarea luă locul râsului. „Nu, nu-s în stare…”, se gândi. Picioarele îi tremurau. „De frică”, mormăi pentru sine. Capul i se învârtea şi îl durea din pricina febrei. „E un şiretlic! Vor să mă momească printr-un şiretlic şi să mă ia prin surprindere”, cugetă în gând în timp ce ieşea pe uşă.

Pe scară îşi aminti că lăsase toate lucrurile aşa, în gaura de sub tapet. „Trebuie să fie anume, ca să facă percheziţie cât lipsesc”, îi veni în minte şi se opri în loc. Dintr-odată puseră stăpânire pe el o asemenea disperare şi un asemenea, dacă se poate spune aşa, cinism al pierzaniei, încât flutură din mână şi îşi continuă drumul. „Cel mai rău e că aiurez şi risc să spun vreo prostie… De s-ar termina odată!”

Afară căldura era din nou insuportabilă; un strop de ploaie nu căzuse în toate zilele acelea. Iarăşi praf, var şi cărămizi, iarăşi zarva dughenelor şi cârciumilor, iarăşi beţivi la fiecare pas, vânzători ambulanţi şi birjari stând să pice de pe capră. Soarele îl păli atât de tare, că nu putea ţine ochii deschişi, iar capul prinse să i se învârtă de-a binelea – obişnuita senzaţie a bolnavului de friguri care iese deodată din casă într-o zi cu soare puternic.

Ajuns la colţul străzii din ajun, aruncă, cuprins de panică, o privire în lungul ei, către casa aceea… şi întoarse imediat capul.

„Dacă mă întreabă, poate chiar mărturisesc”, se gândi apropiindu-se de secţie.

Aceasta era la un sfert de verstă de el. Tocmai se mutase în alt loc, într-o clădire nouă, la etajul patru. Trecuse o dată pe la vechiul local, dar cu foarte multă vreme în urmă. Intrând în gang, văzu la dreapta o scară pe care cobora un mujic cu un registru în mână. „Un portar, fără îndoială; deci aici e secţia.” Şi începu să urce la nimereală. De întrebat nu voia să întrebe pe nimeni nimic.

„Intru, cad în genunchi şi mărturisesc tot…”, se gândi ajungând la etajul patru.

Scara era îngustă, abruptă şi plină de gunoi. Bucătăriile tuturor apartamentelor de la cele patru etaje dădeau spre această scară şi stăteau cu uşile deschise aproape toată ziua. Din pricina asta era o zăpuşeală cumplită. În sus şi în jos urcau şi coborau portari cu registre sub braţ, curieri şi tot felul de persoane de ambele sexe, şi ele cu treburi. Uşa secţiei era şi ea larg deschisă. Intră şi se opri în vestibul. Aici stăteau în picioare, aşteptând, nişte mujici. Zăpuşeala era la fel de cumplită şi, pe deasupra, te izbea mirosul greţos de vopsea proaspătă, neuscată încă, şi de ulei rânced al încăperilor abia zugrăvite. După ce aşteptă puţin, se gândi să meargă mai în faţă, în camera următoare. Toate încăperile erau mici şi scunde. O nerăbdare teribilă îl tot împingea înainte. Nimeni nu-l băga în seamă. În cea de a doua cameră şedeau şi scriau nişte conţopişti îmbrăcaţi nu cu mult mai bine decât el, care arătau destul de ciudat. I se adresă unuia dintre ei.

— Ce doriţi?

Arătă citaţia de la secţie.

— Sunteţi student? întrebă celălalt uitându-se la citaţie.

— Da, fost student.

Conţopistul îl privi, însă fără pic de curiozitate. Era ciufulit rău de tot şi avea nişte ochi absenţi, preocupaţi de o idee fixă.

„De la ăsta nu afli nimic, totul îi e perfect egal”, se gândi Raskolnikov.

— Mergeţi acolo, la secretar, îl îndrumă conţopistul ridicând un deget şi arătând spre ultima cameră.

Intră în încăperea aceea, a patra la rând, strâmtă şi plină ochi de oameni ceva mai bine îmbrăcaţi decât în celelalte încăperi. Printre ei se aflau şi două doamne. Una, în doliu, îmbrăcată sărăcăcios, şedea la o masă, în faţa unui conţopist, şi scria ceva după dictarea lui. Cealaltă doamnă, foarte grasă şi stacojie la faţă, cam prea elegant îmbrăcată, cu o broşă cât o farfurioară de ceai în piept, stătea mai la o parte, părând să aştepte ceva. Raskolnikov vârî citaţia sub nasul secretarului. Acela aruncă o privire peste ea, spuse: „Aşteptaţi” şi continuă să se ocupe de doamna în doliu.

Răsuflă mai uşurat. „S-ar părea că nu-i vorba de asta!” Încet-încet începu să mai prindă curaj; se străduia din răsputeri să se îmbărbăteze şi să-şi vină în fire.

„E de-ajuns o prostie, o mică neatenţie, şi mă dau singur de gol! Hm… ce păcat că nu-i aer aici, îşi mai spuse, e aşa zăpuşeală… Capul mi se-nvârte şi mai rău… şi mintea…”

Simţea o tulburare îngrozitoare în toată fiinţa. Se temea că n-avea să se poată stăpâni. Încerca să se agaţe cu mintea de ceva, ceva care să nu-l privească deloc, însă nu reuşea nicicum. De altminteri, secretarul îi capta tot interesul: se străduia să ghicească ceva după figura lui, să-şi dea cât de cât seama. Era un bărbat foarte tânăr, la vreo douăzeci şi doi de ani, cu o faţă oacheşă şi mobilă, cam trecută pentru vârsta lui, îmbrăcat la modă, ca un filfizon, cu cărare pe mijloc, frizat şi pomădat, cu multe inele pe degetele albe, foarte îngrijite, şi cu lanţuri de aur pe jiletcă. Schimbase chiar vreo două cuvinte în franceză cu un străin care fusese acolo într-un chip foarte satisfăcător.

— Luiza Ivanovna, ar fi bine să luaţi loc, îi spuse în treacăt doamnei stacojii la faţă şi dichisite, care continua să stea în picioare, deşi era un scaun lângă ea.

— Ich danke! 5, zise ea şi se lăsă încet, într-un foşnet de mătase, pe scaun. Rochia ei sinilie, garnisită cu dantelă albă, exact ca un balon, se răspândi în jurul scaunului şi ocupă aproape jumătate din cameră. Se făcu simţit un miros de parfum. Dar, în mod vădit, doamna era jenată că ocupa jumătate din cameră şi că răspândea un asemenea miros de parfum, măcar că zâmbea temător şi în acelaşi timp insolent, se vedea că era neliniştită.

Doamna în doliu termină în sfârşit şi se ridică. Deodată, stârnind oarecare larmă, cu un mers tineresc şi cu un fel aparte de a-şi mişca umerii, intră un ofiţer, îşi aruncă chipiul cu cocardă pe masă şi se aşeză în fotoliu. Doamna cea elegantă sări de pe scaun la vederea lui şi începu să facă reverenţe cu un entuziasm ieşit din comun; ofiţerul nu-i dădu însă nici cea mai mică atenţie, iar ea nu mai cuteză să se aşeze în prezenţa lui. Era ajutorul comisarului. Avea nişte mustăţi roşcovane înţepenite orizontal, într-o parte şi în cealaltă, şi o faţă cu trăsături extrem de mărunte, care de altfel nu exprima nimic deosebit în afara unei oarecare impertinenţe. Se uită pieziş şi oarecum indignat la Raskolnikov: veşmintele îi erau din cale-afară de soioase, însă în ciuda înfăţişării umile, ţinuta lui nu se potrivea deloc cu ele; din nebăgare de seamă, Raskolnikov se uitase prea de-a dreptul şi prea lung la el, ceea ce îl făcuse să se simtă chiar ofensat.

— Tu ce vrei? strigă, mirându-se pesemne că un zdrenţăros ca ăsta nu dădea nici un semn de fâstâceală sub privirea lui care te fulgera.

— Am fost chemat… cu citaţie…, bâigui Raskolnikov.

— E vorba de perceperea unor bani de la dânsul, de la student, se grăbi să spună secretarul scoţându-şi nasul din hârtii. Poftim, îi aruncă el un caiet lui Raskolnikov, indicându-i un loc anume, citiţi aici!

„Bani? Ce bani? se gândi Raskolnikov. Atunci… probabil, nu, în mod sigur, nu-i asta!” Tresări de bucurie. Simţi brusc o uşurare teribilă, de nedescris. Îi dispăru povara de pe umeri.

— Dar la ce oră vi s-a cerut să veniţi, stimate domn? strigă porucicul6 tot mai ofensat, nu se ştie din ce motiv. Vi s-a cerut să veniţi la nouă, iar acum e deja douăsprezece!

— Citaţia mi-a fost adusă abia acum un sfert de ceas, răspunse tare şi peste umăr Raskolnikov, supărându-se şi el brusc, spre propria lui mirare, ba chiar cu un fel de satisfacţie. E destul că am venit aşa bolnav de friguri cum sunt.

— Binevoiţi să nu ţipaţi!

— Dar nu ţip, vorbesc foarte normal, dumneavoastră ţipaţi la mine; iar eu sunt student şi nu permit să se ţipe la mine.

Adjunctul se aprinse atât de tare, încât în prima clipă nici nu putu să spună nimic, doar îi zburară nişte stropi din gură. Sări de la locul lui.

— Faceţi bine şi tăceţi! Vă aflaţi într-o instituţie. Fără mojjjicii, domnule!

— Păi şi dumneavoastră vă aflaţi într-o instituţie, strigă Raskolnikov, iar în afară de faptul că ţipaţi, mai şi fumaţi o ţigară în dispreţul nostru, al tuturor.

Spunând asta, Raskolnikov simţi o satisfacţie de nedescris.

Secretarul se uita la el zâmbind. Porucicul cel iute din fire rămăsese, vădit, cu gura căscată.

— Asta nu-i treaba dumneavoastră! strigă el într-un sfârşit, nefiresc de tare. Faceţi bine şi daţi răspunsul care vi se cere. Arătaţi-i, Alexandr Grigorievici. S-a depus o plângere împotriva dumneavoastră. Că nu plătiţi. Poftim cine s-a găsit să facă pe leul!

Dar Raskolnikov deja nu-l mai asculta, apucase avid hârtia şi căuta să găsească mai repede explicaţia. Citi o dată, de două ori, însă tot nu înţelese.

— Ce este asta? îl întrebă pe secretar.

— E pentru nişte bani care vă sunt ceruţi în baza unei poliţe, o somaţie. Trebuie fie să plătiţi, împreună cu toate cheltuielile, penalităţile şi aşa mai departe, fie să răspundeţi în scris când puteţi plăti şi să vă luaţi obligaţia să nu părăsiţi până atunci capitala şi să nu vă vindeţi sau să vă tăinuiţi avutul. Iar creditorul este liber să vândă tot ce aveţi şi să procedeze cu dumneavoastră conform legilor.

— Dar… eu nu sunt dator nimănui.

— Asta nu ne mai priveşte pe noi. Noi am primit spre a vă pune sub urmărire o poliţă trecută de scadenţă şi protestată legal, în valoare de o sută cincisprezece ruble, dată de dumneavoastră văduvei de asesor de colegiu Zarniţâna acum nouă luni, şi care a trecut spre plată de la văduva Zarniţâna la consilierul de curte Cebarov, de-aceea vă şi poftim să răspundeţi.

— Păi e gazda mea.

— Şi ce dacă-i gazda dumneavoastră?

Secretarul se uită la el cu un zâmbet condescendent, plin de milă, dar totodată şi de triumf, ca la un ageamiu pe care abia îl lua în primire: „Ei, cum îţi e, mă rog?”. Dar puţin îi păsa lui acum de poliţă şi de urmărire! Nu numai că nu merita să se alarmeze câtuşi de puţin, dar nici măcar să dea cea mai mică atenţie la aşa ceva! Stătea, citea, asculta, răspundea, punea chiar întrebări, dar făcea totul maşinal. Sentimentul triumfător de-a se afla în siguranţă, de-a fi scăpat de un pericol copleşitor – iată de ce îi era plină în clipa aceea toată fiinţa, fără să facă previziuni şi analize, fără presupuneri şi supoziţii, fără îndoieli şi întrebări. Era o clipă de bucurie pur animalică, spontană, deplină. Dar în acel moment, în secţie se dezlănţui o furtună cu tunete şi fulgere. Porucicul, care nu-şi revenise încă de pe urma lipsei de respect, clocotind tot şi dorind în mod evident să-şi dreagă amorul-propriu rănit, îşi zvârli toate tunetele şi fulgerele asupra nefericitei „doamne luxoase”, care îl privea din clipa când intrase cu un zâmbet mai mult decât tâmp.

— Iar tu, ca să nu zic ce eşti, zbieră deodată cât îl ţinea gura (doamna în doliu ieşise deja), ce-a fost azi-noapte acolo la tine? Mai mare ruşinea, iar făcuşi scandal pe toată strada aia. Iar beţivănie, iar încăierări. Ţi s-a făcut de stat la răcoare? Doar ţi-am spus, te-am prevenit de zece ori că a unşpea nu te mai iert. Dar tu, ca să nu zic ce eşti, nu te laşi deloc!

Raskolnikov scăpă hârtia din mână şi se uită curios la doamna luxoasă care era bruftuluită atât de neceremonios; înţelese însă repede despre ce era vorba şi toată povestea începu chiar să-i placă. Asculta cu plăcere, ba chiar îi venea să râdă în hohote, în hohote, în hohote, în hohote… Nu-l mai ţineau nervii.

— Ilia Petrovici! începu secretarul extrem de precaut, dar se opri pândind momentul, pentru că porucicul, odată aprins, nu mai putea fi oprit decât cu forţa, lucru pe care îl ştia din proprie experienţă.

Cât despre doamna luxoasă, întâi începuse să tremure sub ploaia de tunete şi fulgere; dar, lucru ciudat, cu cât se înmulţeau şi se înteţeau injuriile, cu atât i se făcea chipul mai amabil şi cu atât îi devenea mai fermecător zâmbetul destinat fiorosului porucic. Se bâţâia întruna şi făcea temenele, aşteptând cu nerăbdare să i se îngăduie în sfârşit şi ei să strecoare o vorbă; şi izbuti.

— Nici o gălăgie şi încăierare n-a fost la mine, domnul capiten – se porni deodată să turuie, ca o răpăială de boabe de mazăre, cu un puternic accent german, cu toate că vorbea fluent ruseşte -, şi nici un şcandal, niciunul, dumnealui a fenit beat, vă spun degrab tot, domnul capiten, eu nu sunt vinovat… Eu am casă onorabil, domnul capiten, şi întotdeauna, întotdeauna n-am vrut nici un şcandal. Dar dumnealui a fenit beat de tot şi pormă a mai cerut trei putelci, pormă a ridicat un picioar, a început să cânte cu el la pian, asta nu-i bine deloc la casă onorabil, şi stricat ganz7 pianul, asta ce manier mai e, şi eu am spus la el. Dar el a luat putelca şi a început să împingă pe toţi înapoi cu ea. Atunci eu chemat repede portar şi Karl fenit, el luat Karl şi pocnit în ochi, pormă Henriet pocnit şi pe ea în ochi, iar pe mine de cinci ori peste faţă. Acest manier este aşa nedelicat în casă onorabilă, domnul capiten, şi eu strigat. Dumnealui deschis fereastra spre canal şi început să guiţ, ca porc mic, asta mare ruşine. Cum se poate să guiţ la geam dinspre stradă ca porc mic? Pfui-pfui-pfui! Karl din spate la el trage de frac de la geam şi atunci, e adevărat, domnul capiten, rupt sein Rock8. Atunci el strigat că man muss9 să plătit cincisprezece ruble amend. Dar eu, domnul capiten, plătit cinci ruble pentru sein Rock. Asta nu e musafir onorabil, domnul capiten, el făcut şcandal! Eu, spus el, un mare satir gedrückt10 despre dumneata, pentru că eu în toate ziarele pot să scriu despre dumneata.

— Adică e scriitor?

— Da, domnul capiten, dar aşa un musafir neonorabil, domnul capiten, în casă onorabil…

— Ei, gata, gata! Doar ţi-am spus o dată, ţi-am spus…

— Ilia Petrovici! repetă cu înţeles secretarul.

Porucicul îi aruncă o privire; secretarul clătină uşor din cap.

— Aşadar, iată, preastimată Laviza Ivanovna, îţi spun pentru ultima oară, altă dată nu-ţi mai repet, asta e ultima, urmă porucicul. Dacă o singură dată se mai întâmplă vreun scandal în casa dumitale onorabilă, cu mâna mea te bag la zu Hause11, cum se spune în stilul ales. Ai auzit? Vasăzică un literat, un scriitor, ia cincisprezece ruble într-o „casă onorabilă” pentru o pulpană? Halal!

Aruncă o uitătură dispreţuitoare în direcţia lui Raskolnikov.

— La fel a fost şi la cârciumă, acum două zile: de mâncat a mâncat, dar de plătit n-a vrut; „Vă pun într-o satiră pentru asta”, a spus. Altul, săptămâna trecută, pe un vapor, a ofensat cu cele mai spurcate cuvinte o familie onorabilă, soţia şi fiica unui consilier de stat. Mai zilele trecute, altul a fost dat afară în brânci dintr-o cofetărie. Că aşa sunt literaţii, scriitorii, studenţii, crainicii… Ptiu! Hai, valea! O să trec chiar eu pe la tine să văd… ai grijă! Ai auzit?

Luiza Ivanovna se porni să facă de zor temenele amabile în toate părţile şi astfel ajunse de-a-ndăratelea până la uşă; în prag însă, dădu cu spatele peste un ofiţer chipeş, cu o figură proaspătă, deschisă şi nişte favoriţi blonzi, stufoşi, de toată frumuseţea. Era însuşi Nikodim Fomici, comisarul de circumscripţie; Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reverenţă până aproape de pământ şi, cu paşi mărunţi şi sprinţari, îşi luă zborul din birou.

— Iarăşi zarvă, iarăşi tunete şi fulgere, vijelie şi uragan! i se adresă amabil şi amical Nikodim Fomici lui Ilia Petrovici. Iar te-ai ambalat, iar dai în clocot! Se-aude de pe scară.

— Ei, na! spuse cu o nobilă nepăsare Ilia Petrovici (ba nici măcar „Ei”, ci mai degrabă „Iete, na!”), mutându-se cu nişte hârtii la altă masă şi mişcând afectat din umeri la fiecare pas, unde era pasul era şi umărul. Ia binevoiţi să vedeţi: domnul scriitor, adicătelea student, sau mai degrabă fost student, banii nu-i plăteşte, dă poliţe cu duiumul, locuinţa nu vrea s-o elibereze, curg plângerile împotriva lui, dar dumnealui binevoieşte să protesteze că am fumat o ţigară în prezenţa dânşilor! Când dumnealui face ce face! Dar poftim, uitaţi-vă numai cum arată, iar ce vedeţi acum e înfăţişarea lui cea mai fermecătoare!

— Sărăcia nu este un viciu, amice, n-ai ce să-i faci! Dar ştim că te aprinzi ca pulberea şi nu suporţi nici o jignire. Se vede că şi dumneavoastră v-aţi simţit jignit şi nu v-aţi mai stăpânit, continuă Nikodim Fomici adresându-i-se amabil lui Raskolnikov. Mare păcat: nu există om mai bun, vă spun eu, dar e ca praful de puşcă, se aprinde imediat! Se înfierbântă, se aprinde, arde – şi asta-i tot! A trecut! Rămâne doar o inimă de aur! La regiment aşa l-au şi poreclit: „Porucicul Pulbere”.

— Şi ce regiment era! exclamă Ilia Petrovici, foarte mulţumit să se simtă gâdilat atât de plăcut, dar arătându-se tot bosumflat.

Raskolnikov simţi deodată dorinţa de a le spune tuturor ceva foarte agreabil.

— Iertat să-mi fie, domnule căpitan – începu foarte degajat, adresându-i-se deodată lui Nikodim Fomici -, gândiţi-vă puţin la situaţia mea… Sunt gata să-mi cer scuze dacă am greşit cu ceva faţă de dumnealui. Sunt un student sărac şi bolnav, deprimat (chiar aşa a spus, „deprimat”) de sărăcie. Sunt fost student pentru că nu mă mai pot întreţine, dar voi primi bani… Am o mamă şi o soră în gubernia Z. Or să-mi trimită ele bani şi… o să plătesc. Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindcă am rămas fără meditaţii, n-am mai plătit de patru luni şi s-a supărat atât de rău, că nu-mi mai trimite nici prânzul… Şi nu înţeleg deloc ce poliţă e aceea! Acum îmi cere prin înscrisul ăsta să-i plătesc, judecaţi şi dumneavoastră! …

— Asta nu mai e treaba noastră, dădu iar să intervină secretarul.

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, dar îngăduiţi-mi să lămuresc lucrurile, se grăbi să reia Raskolnikov, adresându-se nu secretarului, ci lui Nikodim Fomici, dar făcând tot posibilul să i se adreseze şi lui Ilia Petrovici, deşi acesta se arăta cu obstinaţie acaparat de hârtii şi îl trata cu o dispreţuitoare lipsă de atenţie. Îngăduiţi-mi şi mie să explic, din punctul meu de vedere, că locuiesc la dânsa de aproape trei ani, chiar de când am venit din provincie, iar înainte… înainte… de fapt, de ce să nu recunosc, i-am promis chiar de la început că o să mă însor cu fiica dânsei, verbal i-am promis, din proprie iniţiativă… Era o fată… de fapt, chiar îmi plăcea… deşi nu eram prea îndrăgostit… într-un cuvânt, de-ale tinereţii, adică vreau să spun că atunci gazda mea m-a creditat mult şi am dus o viaţă oarecum… am fost cam prea uşuratic…

— Nu vă sunt solicitate câtuşi de puţin intimităţi de acest gen, stimate domn, şi nici nu avem timp, îl întrerupse grosolan Ilia Petrovici jubilând, însă Raskolnikov, înfierbântat, îi curmă vorba, cu toate că începuse dintr-odată să-i fie extrem de greu să vorbească.

— Îngăduiţi-mi, îngăduiţi-mi măcar să vă povestesc tot… cum au stat lucrurile şi… la rândul meu… deşi chiar nu are rost să povestesc, sunt de acord cu dumneavoastră. Acum un an această domnişoară a murit de tifos, însă eu am rămas, ca mai înainte, chiriaş, iar gazda, când s-a mutat în locuinţa de-acum, mi-a spus… şi mi-a spus prieteneşte… că are deplină încredere în mine şi aşa mai departe… dar dacă n-aş vrea să-i dau poliţa asta, pentru cele o sută cincisprezece ruble, cât socotise dânsa că-i datorez cu totul. Acum, daţi-mi voie… aşa a spus, că imediat ce-i dau această hârtie, mă creditează iar cât poftesc şi că niciodată, niciodată – astea au fost propriile ei cuvinte -, dânsa nu se va folosi de această hârtie până când voi plăti singur… Şi iată, acum, când am rămas fără meditaţii şi nu am ce mânca, mă pune sub urmărire… Ce să mai spun?

— Toate aceste detalii impresionante, stimate domn, nu ne privesc pe noi, i-o reteză impertinent Ilia Petrovici, dumneata trebuie să semnezi că ai luat la cunoştinţă şi că îţi iei obligaţia, iar faptul că ai binevoit să fii îndrăgostit şi toate acele momente tragice nu ne privesc câtuşi de puţin.

— Ei, eşti prea… dur…, murmură Nikodim Fomici aşezându-se la o masă şi apucându-se să semneze nişte hârtii. Se simţea uşor jenat.

— Atunci scrieţi, îi spuse secretarul lui Raskolnikov.

— Ce să scriu? întrebă acesta destul de grosolan.

— Vă dictez eu.

Raskolnikov avu impresia că secretarul devenise mai neatent şi mai dispreţuitor cu el după spovedania aceea, dar – ciudat lucru – dintr-odată nu se mai sinchisi de părerea nimănui, oricine ar fi fost, iar schimbarea asta se petrecuse într-o clipită, într-o secundă. Dacă s-ar fi străduit să cugete puţin, s-ar fi mirat fără îndoială că putuse să vorbească astfel cu ei acum o clipă, ba să-şi mai amestece şi sentimentele. Dar de unde răsăriseră sentimentele astea? Acum, dimpotrivă, nici dacă ar fi fost să se umple deodată încăperea, nu cu comisari, ci cu cei mai buni prieteni ai săi, n-ar fi avut de spus nici o vorbă omenească, atât de tare i se pustiise brusc inima. O senzaţie sumbră de însingurare şi nesfârşită înstrăinare chinuitoare pusese brusc stăpânire pe sufletul lui şi era conştient de asta. Nu josnicia efuziunilor sale sentimentale în faţa lui Ilia Petrovici, nici josnicia jubilării porucicului faţă de el nu-i întorseseră în asemenea măsură sufletul pe dos. O, ce-i mai păsa lui acum de propria mişelie, de toate ambiţiile, porucicii, nemţoaicele, somaţiile, secţiile şi aşa mai departe. Dacă l-ar fi condamnat în clipa aceea să fie ars de viu, tot n-ar fi mişcat un deget, probabil că nici n-ar fi ascultat cu atenţie sentinţa. Se petrecea cu el ceva cu totul nou, neaşteptat, necunoscut. Nu înţelegea, dar simţea limpede, simţea extrem de intens, că nu numai cu efuziuni sentimentale, ca mai adineauri, dar chiar cu nimic nu se mai putea adresa acestor oameni din biroul de poliţie, nici dacă i-ar fi fost fraţi şi surori, nu porucici la secţie, nici atunci n-ar fi avut absolut deloc de ce să li se adreseze, în nici o împrejurare de viaţă; nu mai încercase niciodată până în clipa aceea o senzaţie atât de stranie şi de îngrozitoare. Însă mai chinuitor decât orice era faptul că părea mai mult o senzaţie decât un sentiment limpede, o senzaţie concretă, cea mai chinuitoare dintre toate cele trăite de el până atunci.

Secretarul începu să-i dicteze textul de declaraţie obişnuit în astfel de cazuri, adică „nu sunt în măsură să achit, mă oblig s-o fac la data cutare, să nu părăsesc oraşul, să nu vând sau să dăruiesc ce am etc”.

— Dar dumneata nu eşti în stare să scrii, îţi cade tocul din mână, remarcă secretarul uitându-se cu curiozitate la Raskolnikov. Eşti bolnav?

— Da… mi se-nvârte capul… spuneţi mai departe!

— Păi asta-i tot. Semnează.

Secretarul luă hârtia şi trecu la alţii.

Raskolnikov înapoie tocul, dar în loc să se ridice şi să plece, îşi puse amândouă coatele pe masă şi îşi prinse capul în mâini. Parcă i-ar fi fost bătut un cui în creştet. Brusc, îi veni o idee stranie: să se ridice imediat, să se apropie de Nikodim Fomici şi să-i povestească tot ce se întâmplase ieri, până la ultimul amănunt, după aceea să se ducă împreună cu el acasă şi să-i arate lucrurile din gaura din colţ. Impulsul era atât de puternic, încât chiar se ridică să treacă la fapte. „N-ar fi bine să stau măcar un minut să mă mai gândesc? îi trecu prin minte. Nu, mai bine să nu mă mai gândesc, să termin odată!” Dar se opri brusc şi rămase înlemnit în loc. Nikodim Fomici vorbea aprins cu Ilia Petrovici, iar el auzi:

— Nu se poate, o să-i eliberăm pe amândoi. În primul rând, totul se bate cap în cap, judecă şi dumneata: de ce să-l fi chemat pe portar dacă ar fi făcut-o ei? Ca să se denunţe singuri sau ce? Ca o stratagemă? Nu, ar fi prea de tot! Şi pe urmă, pe studentul Pestriakov l-au văzut la poartă amândoi portarii şi o precupeaţă chiar când intra: era cu trei prieteni şi s-a despărţit de ei în poartă, iar pe portari i-a întrebat unde stă bătrâna de faţă cu prietenii. Cum să întrebe unde stă dacă venise cu o asemenea intenţie? Iar Koh ăsta, înainte să se ducă la bătrână, a stat o jumătate de oră la argintarul de jos, şi fix la opt fără un sfert a urcat. Acum, judecă şi dumneata…

— Dar, dacă-mi permiteţi, cum de-au ajuns să se contrazică aşa? Spun cu toată convingerea că au bătut şi că uşa era închisă, iar după trei minute, când au venit cu portarul, au văzut că uşa era deschisă.

— Păi aici şi e stratagema: ucigaşul era negreşit înăuntru şi se închisese cu zăvorul; l-ar fi prins negreşit dacă Koh nu făcea prostia să se ducă după portar. Tocmai în răstimpul ăsta a izbutit să coboare pe scară şi să se strecoare pe lângă ei. Koh se închină cu amândouă mâinile, zicând: „Dacă rămâneam acolo, sărea şi mă omora cu toporul”. Vrea să plătească o slujbă de mulţumire, ha-ha!

— Şi ucigaşul n-a fost văzut de nimeni?

— Cum să fie văzut? Casa aia e arca lui Noe, spuse secretarul, care stătea la locul lui.

— Treaba e clară, e clară! repetă înfierbântat Nikodim Fomici.

— Ba nu, nu e clară deloc! spuse categoric Ilia Petrovici.

Raskolnikov îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă, dar nu ajunse până la ea…

Când îşi reveni, văzu că şedea pe un scaun, că în dreapta era un ins care îl ţinea, iar în stânga un alt ins cu un pahar galben plin cu o apă galbenă, şi că Nikodim Fomici stătea în faţa lui şi îl privea ţintă. Se ridică de pe scaun.

— Ce e, sunteţi bolnav? întrebă destul de tăios Nikodim Fomici.

— Şi când a semnat abia ţinea tocul, observă secretarul aşezându-se la locul lui şi reluându-şi hârtiile.

— De mult sunteţi bolnav? strigă Ilia Petrovici de unde stătea, frunzărind la rândul lui nişte hârtii.

Cât durase leşinul îl cercetase şi el cu privirea pe bolnav, bineînţeles, dar se depărtase imediat ce acesta îşi revenise.

— De ieri…, bolborosi drept răspuns Raskolnikov.

— Dar ieri aţi ieşit din casă?

— Am ieşit.

— Aşa bolnav?

— Aşa bolnav.

— La ce oră?

— La opt seara.

— Şi unde, dacă îmi daţi voie să vă întreb?

— Pe stradă.

— Scurt şi cuprinzător.

Raskolnikov răspundea răstit, întretăiat, alb ca varul şi fără să-şi coboare ochii negri şi aprinşi sub privirea lui Ilia Petrovici.

— Abia se ţine pe picioare şi tu…, începu Nikodim Fomici.

— Nu-i ni-mic! spuse într-un fel aparte Ilia Petrovici.

Nikodim Fomici ar fi vrut să mai adauge ceva, dar uitându-se la secretar, care se uita la rândul lui fix la el, renunţă. Tăceau toţi. Era ceva straniu.

— Bun, încheie Ilia Petrovici, nu vă mai reţinem.

Raskolnikov ieşi. Auzi încingându-se în urma lui o discuţie, iar cel mai tare răsuna întrebător glasul lui Nikodim Fomici… În stradă îşi reveni de tot.

„Percheziţie, percheziţie, asta urmează, percheziţia! repeta pentru sine, zorindu-se să ajungă acasă. Nemernicii! Mă bănuiesc!” Frica dinainte îl cuprinse din nou, din cap până-n picioare.