~ II ~

„Dacă au şi făcut percheziţia? Dacă dau peste ei acasă?”

Dar iată-l ajuns în odăiţa lui. Nimic şi nimeni. Nu fusese nici ţipenie de om pe-acolo. Nici măcar Nastasia nu se atinsese de nimic. Dumnezeule! Cum putuse să lase toate lucrurile alea în gaura aia din colţ?

Se repezi acolo, îşi vârî mâna sub tapet şi începu să tragă afară obiectele şi să-şi umple buzunarele cu ele. Erau în total opt bucăţi: două cutiuţe cu cercei sau ceva de soiul ăsta, nici nu se uită prea bine; pe urmă patru cutii mici de marochin. Un lănţişor era înfăşurat pur şi simplu în hârtie de ziar. Mai era ceva în hârtie de ziar, o decoraţie parcă…

Le puse în buzunarele pardesiului şi în cel rămas la pantaloni, dreptul, căutând să le facă să treacă neobservate. Luă şi punguţa. Apoi ieşi din odaie, lăsând uşa larg deschisă de data asta.

Mergea repede şi hotărât; în ciuda faptului că se simţea frânt, era foarte lucid. Se temea să nu fie urmărit, se temea că într-o jumătate sau un sfert de oră se va da dispoziţie să fie urmărit; deci trebuia cu orice preţ să şteargă urmele la timp. Trebuia s-o scoată la capăt cât mai avea ceva putere şi raţiune… Dar încotro s-o ia?

Hotărâse asta de mult: „Arunc totul în canal şi n-am văzut, n-am auzit”. Hotărâse încă de azi-noapte, în delir, în clipele când, amintindu-şi lucrul ăsta, încercase de câteva ori să se scoale şi s-o ia din loc: „Mai repede, mai repede, aruncă-le pe toate”. Dar se dovedi că nu era deloc uşor să le arunce.

Rătăcea pe cheiul canalului Ekaterinski de vreo jumătate de ceas, poate chiar mai mult, şi cercetase de mai multe ori, de câte ori îi ieşeau în cale, treptele spre apă. Dar nici vorbă nu putea fi să-şi ducă la îndeplinire intenţia: sau erau plute chiar lângă trepte şi femei care spălau rufe pe ele, sau erau trase la mal bărci şi peste tot se foia lume, plus că se şi putea vedea de pe cheiuri din toate părţile; cineva care coboară anume, se opreşte şi aruncă ceva în apă dă de bănuit. Dar dacă n-or să se scufunde cutiile? Dacă or să plutească? Chiar aşa o să fie. O să vadă toată lumea. Şi-aşa se uită toţi la el pe unde-l întâlnesc şi îl cercetează de parcă asta ar fi singura lor treabă. „Nu ştiu de ce, ori poate doar mi se pare”, se gândea.

În cele din urmă, îi trecu prin cap că poate ar fi mai bine să se ducă undeva pe Neva. Acolo nu e atâta lume, treci mai neobservat şi e mai uşor din toate privinţele, iar ce-i mai important, e mai departe de-aici. Brusc îl cuprinse mirarea: cum de umblase aiurea preţ de jumătate de ceas, deprimat şi angoasat, prin locuri periculoase, şi nu-i dăduse prin minte mai devreme! Chestia asta, că a pierdut o jumătate de oră cu un plan fără nici o noimă, e numai pentru că a luat hotărârea în somn, în delir! Devenise extrem de împrăştiat şi de uituc, ştia asta. Gata, trebuia să se grăbească.

O luă spre Neva pe V. Prospect, dar pe drum îi veni deodată altă idee: „De ce pe Neva? De ce în apă? N-ar fi mai bine să mă duc cât mai departe, chiar să merg iar pe insule, şi pe-acolo pe undeva, într-un loc ferit, prin pădure, sub vreun tufiş, să îngrop totul, având grijă să ţin minte locul?”. Deşi simţea că în clipa aceea nu era în stare să judece totul limpede şi sănătos, ideea i se păru fără cusur.

Dar nu mai ajunse nici pe insule, căci ieşind de pe V. Prospect către piaţă, zări deodată în stânga intrarea unei curţi înconjurate numai de pereţi orbi. În dreapta se întindea până departe în curte calcanul nevăruit al clădirii cu trei caturi de-alături. În stânga, paralel cu calcanul, era un gard de lemn care înainta vreo douăzeci de paşi în adâncul curţii şi pe urmă cotea la stânga. Acolo se afla un loc dosnic, îngrădit, unde erau aruncate nişte materiale. Mai departe, în fundul curţii, se zărea din spatele gardului colţul unei magazii joase de piatră, înnegrită de fum, parte din vreun atelier, după câte se părea. Probabil că acolo era un atelier, de trăsuri sau de lăcătuşerie, cam aşa ceva; peste tot, aproape chiar din poartă, era negru de praf de cărbune. „Uite, să le arunc aici şi să plec!”, îi trecu deodată prin minte. Văzând că nu era nimeni prin curte, se strecură înăuntru şi zări chiar alături un jgheab pus la gard (cum se fac adesea la casele în care sunt mulţi muncitori de fabrică şi birjari), iar deasupra jgheabului, chiar pe gard, era scrisă cu cretă vorba de duh nelipsită în asemenea cazuri: „Aici este oprită staţionarea căruţelor”. Şi ăsta era un avantaj, fiindcă nu trezea nici o bănuială dacă intra şi se uita. „Arunc totul grămadă pe undeva pe-aici şi plec!”

După ce îşi mai roti o dată privirea de jur împrejur, vârî mâna în buzunar, când deodată, chiar lângă zidul exterior, între intrare şi jgheab, unde lăţimea nu era mai mare de un arşin, zări un pietroi netăiat, de vreun pud şi jumătate. De cealaltă parte a zidului era strada, se auzeau forfotind trecătorii, întotdeauna numeroşi prin locul acela; pe el nu-l putea vedea însă nimeni de dincolo de poartă, doar dacă ar fi intrat cineva din stradă, ceea ce nu era deloc imposibil, aşa că trebuia să-i dea zor.

Se aplecă peste pietroi, îl apucă zdravăn cu amândouă mâinile, îşi încordă puterile şi îl răsturnă. Sub pietroi se formase o adâncitură mică; aruncă degrabă în ea tot ce avea prin buzunare. Punguţa nimeri chiar deasupra, deşi mai rămăsese loc în adâncitură. Pe urmă apucă iar pietroiul, îl răsturnă dintr-o mişcare şi îl aşeză exact pe locul dinainte, doar că părea puţin mai sus. Adună pământ şi îl bătători pe margini cu piciorul. Nu se observa nimic.

Ieşi şi se îndreptă spre piaţă. Din nou se simţi cuprins de o bucurie intensă, aproape de nesuportat, întocmai ca deunăzi, la secţie. „Urmele au fost şterse! Cui, cui să-i treacă prin minte să caute sub pietroiul ăsta? Trebuie să fie aici de când s-a construit casa, şi-o să mai stea încă pe-atât. Şi chiar dacă ar găsi lucrurile, cine s-ar putea gândi la mine? Gata! Nu sunt probe!” Începu să râdă. Da, după aceea şi-a amintit că l-a apucat un râs nervos, subţire, neauzit şi a râs tot timpul cât a traversat piaţa. Dar când ajunse pe bulevardul K., unde o întâlnise cu două zile în urmă pe fata aceea, râsul i se curmă brusc. Îi veniră în minte alte gânduri. Simţi dintr-odată că îi era frică să treacă pe lângă banca aceea pe care atunci, după plecarea fetei, stătuse şi cugetase, şi că i-ar fi fost la fel de groază să îl întâlnească pe vardistul mustăcios căruia îi dăduse atunci douăzeci de copeici: „Lua-l-ar dracu’!”.

Mergea uitându-se în jur distrat şi plin de ură. Toate gândurile i se învârteau acum în jurul unui singur punct şi chiar simţea că exista un astfel de punct, cu care acum, abia acum, rămânea faţă în faţă şi pentru prima oară, într-adevăr, în ultimele două luni.

„Ducă-se totul la dracu’! se gândi imediat într-un acces de furie turbată. Odată ce a-nceput, a-nceput, la dracu’ şi cu el, şi cu viaţa asta nouă! Dumnezeule, ce stupid! … Ce dezgustător m-am gudurat şi l-am linguşit deunăzi pe scârba aia de Ilia Petrovici! De fapt, şi astea-s tot nimicuri! Puţin îmi pasă de toţi oamenii şi că i-am linguşit şi m-am gudurat pe lângă ei! Nu despre asta-i vorba! Chiar deloc! …”

Deodată se opri; o întrebare nouă, cu totul neaşteptată şi extrem de simplă, îl derută şi îl surprinse în chip amar: „Dacă ai făcut toată treaba asta conştient şi nu prosteşte, dacă ai avut într-adevăr un scop bine determinat şi ferm, cum de nici măcar nu te-ai uitat în punguţă şi nici nu ştii cu ce te-ai ales şi pentru ce ai trecut prin toate chinurile şi ai săvârşit de bunăvoie ceva atât de mârşav, de josnic, de ticălos? Adineauri erai chiar gata să arunci punguţa în apă odată cu toate lucrurile, chit că nu le văzuseşi nici pe alea… Cum vine asta?”

Da, aşa era, chiar aşa. De fapt, ştiuse asta şi mai înainte, întrebarea nu era deloc nouă pentru el; până şi în momentul când se hotărâse noaptea să le arunce în apă, o făcuse fără urmă de şovăială şi fără nici o obiecţie, ca şi cum aşa trebuia să fie şi nici nu se putea altfel… Da, ştiuse toate astea şi îşi amintea fiecare amănunt; dacă nu cumva hotărâse asta încă de ieri, când stătea aplecat asupra lădiţei şi trăgea cutiuţele din ea… Da, chiar aşa!

„Asta-i fiindcă sunt foarte bolnav, decretă în cele din urmă ursuz, singur m-am chinuit şi m-am zbuciumat, nu mai ştiu nici eu ce fac… Şi ieri, şi alaltăieri, şi în tot timpul ăsta m-am chinuit… O să mă fac bine şi n-o să mă mai chinui singur… Dar dacă nu mă mai fac bine? Doamne! Cum m-am săturat de toate astea!” Mergea fără odihnă. Tânjea să scape de gândurile astea, dar nu ştia ce să facă şi cum să procedeze. O senzaţie nouă, de neînvins, punea tot mai mult stăpânire pe el cu fiecare clipă: era o silă infinită, aproape fizică, faţă de tot ce-i ieşea în cale şi îl înconjura, îndârjită, furioasă, duşmănoasă. Îi făceau scârbă toţi cei pe care-i întâlnea – îi era scârbă de feţele, de mersul, de gesturile lor. Ar fi scuipat şi ar fi muşcat pe oricine s-ar fi apucat să-i vorbească…

Se opri brusc când ieşi pe chei la Mălăia Neva, pe podul către Vasilievski Ostrov. „Uite-aici locuieşte, în casa asta, se gândi. Ce înseamnă asta, cum am ajuns la Razumihin? Aceeaşi poveste ca şi-atunci… Dar totuşi, e foarte curios: am venit dinadins sau am mers şi am ajuns aici din întâmplare? Nu contează, am spus… alaltăieri… că o să mă duc la el a doua zi după. Ei bine, o să mă duc! Ce, adică acum nu mai pot să mă duc…”

Urcă la Razumihin, la etajul patru.

Era acasă, în cămăruţa lui, în clipa aceea scria ceva, şi îi deschise chiar el. Să tot fi fost vreo patru luni de când nu se văzuseră. Razumihin era îmbrăcat într-un halat rupt în ultimul hal, cu picioarele goale în papuci, nepieptănat, nebărbierit şi nespălat. Pe chip i se citi uimirea.

— Ce-i cu tine? strigă cercetându-şi camaradul din cap până-n picioare, după care tăcu şi fluieră uşor. Chiar aşa rău o duci? Ei, frate, dar ştiu că m-ai luat până şi pe mine! adăugă uitându-se la zdrenţele lui Raskolnikov. Stai jos, trebuie să fii obosit!

Când Raskolnikov se prăbuşi pe divanul turcesc învelit cu o muşama, mai prăpădit chiar şi decât al lui, Razumihin îşi dădu brusc seama că era bolnav.

— Eşti bolnav de-a binelea, ştii asta?

Se apucă să-i ia pulsul; Raskolnikov îşi smulse mâna.

— Nu-i nevoie, spuse, am venit… uite: nu mai am nici o meditaţie şi aş vrea… de fapt, n-am nici o nevoie de meditaţii…

— Dar ştii că aiurezi? spuse Razumihin fără să-şi ia ochii de la el.

— Nu, nu aiurez…

Raskolnikov se ridică de pe divan. Urcând la Razumihin nu se gândise că va trebui să stea faţă-n faţă cu el. Acum însă, având deja experienţă, îşi dădu seama într-o clipă că nu exista nimic la care să fie mai puţin dispus în momentul acela decât să stea faţă-n faţă cu oricine de pe lumea asta. Se vărsa fierea în el. Aproape că se sufoca de furie împotriva lui însuşi de cum trecuse pragul lui Razumihin.

— Cu bine! spuse deodată şi se îndreptă spre uşă.

— Stai aşa, stai, zănaticule!

— Nu-i nevoie! mai zise Raskolnikov smulgându-şi mâna.

— Atunci de ce dracu’ ai mai venit? Te-ai smintit? Ei… chiar mă jigneşti. Nu te las să pleci.

— Ei bine, uite ce-i: am venit la tine fiindcă nu mai ştiu pe nimeni care să mă poată ajuta… să încep… fiindcă tu eşti mai bun decât toţi, adică mai cu cap, şi poţi să judeci… Dar acum văd că n-am nevoie de nimic, auzi, de absolut nimic… de ajutorul şi de compătimirile nimănui… Eu sunt de capul meu… singur… Şi cu asta basta! Lăsaţi-mă în pace!

— Mai stai o clipă, apucatule! Eşti nebun de-a binelea. Dinspre partea mea, n-ai decât să faci ce vrei. Uite ce, lecţii n-am nici eu, dar nici că-mi pasă, fiindcă am la Talkucii un librar, unul Heruvimov, care e chiar el o lecţie în felul lui. Acum nu l-aş mai da nici pe cinci meditaţii pe la negustori. Face nişte ediţii şi scoate nişte broşuri cu ştiinţele naturii – să vezi cum se cumpără! Numai titlurile şi fac toţi banii! Uite, mă tot făceai prost, ei bine, frate, sunt unii şi mai proşti decât mine! Acum i-a intrat în cap să îmbrăţişeze ideile noi; nu pricepe o iotă, dar eu, vezi bine, îi cânt în strună. Uite, am aici două coli şi ceva de text în germană – după mine, cea mai neroadă şarlatanie -, tratează problema dacă femeia e sau nu e om. Şi, vezi bine, se demonstrează triumfător că e om. Heruvimov pregăteşte chestia asta pentru problema feminină; eu o traduc, el face din două coli şi jumătate şase, îi trântim un titlu cât mai pompos pe o jumătate de pagină şi-i dăm drumul pe piaţă cu cincizeci de copeici. O să meargă! Mie-mi dă şase bătrâne de coală, asta face în total cinşpe ruble, şase le-am luat înainte. Când isprăvim cu asta, ne apucăm să traducem despre balene, iar pe urmă am ales nişte bârfeli plicticoase rău de tot de prin partea a doua din Les Confessions; lui Heruvimov i-a spus cineva că Rousseau e un fel de Radişcev. Eu, vezi bine, n-o să-l contrazic, să-l ia dracu’! Ei, nu-ţi surâde să traduci cealaltă coală din Este femeia om? Dacă vrei poţi să iei chiar acum textul în germană, peniţe, hârtie – astea ţi se dau – şi uite trei ruble, fiindcă eu am luat şase pentru toată traducerea, pentru prima şi a doua coală, trei ruble sunt partea ta. Iar dacă faci toată coala, mai primeşti trei bătrâne. Numai uite ce-i, te rog să n-o iei ca pe un serviciu din partea mea. Din contră, de îndată ce-ai intrat pe uşă, m-am gândit cum să te folosesc mai bine. În primul rând, stau prost cu ortografia, în al doilea rând, mi se-ntâmplă s-o dau rău în bară cu germana, aşa că pun tot mai mult de la mine şi singurul gând care mă mai consolează e că în felul ăsta iese mai bine. Ei, dar poţi să ştii? Poate iese mai prost, nu mai bine… O iei sau nu?

Raskolnikov luă fără o vorbă foile din articolul german, apoi cele trei ruble şi ieşi tot fără o vorbă. Razumihin se uită mirat în urma lui. Dar, ajuns la primul colţ de stradă, Raskolnikov se întoarse brusc, urcă iar la Razumihin şi, punând pe masă foile în germană şi cele trei ruble ieşi din nou, tot fără o vorbă.

— Ce dracu’, ai înnebunit? se porni să urle în cele din urmă Razumihin furios. Ce-i comedia asta? M-ai scos din balamale până şi pe mine… De ce dracu’ te-ai întors?

— Nu-mi trebuie… traduceri…, bălmăji Raskolnikov coborând deja pe scară.

— Atunci ce dracu’ îţi trebuie? urlă Razumihin de sus.

Raskolnikov îşi văzu de drum în tăcere.

— Hei! Unde stai?

Nu veni nici un răspuns.

— Ei, atunci mai du-te dracului!

Dar Raskolnikov era deja în stradă. Pe podul Nikolaevski se mai dezmetici o dată de-a binelea, fiindcă i se întâmplă ceva extrem de neplăcut. Se pomeni cu o lovitură zdravănă de bici pe spinare, de la vizitiul unei trăsuri, căci puţin lipsise să nimerească sub copitele cailor, cu toate că vizitiul strigase de trei-patru ori la el. Lovitura de bici îl înfurie atât de tare, că dintr-un salt ajunse lângă parapet (mergea, cine ştie de ce, pe mijlocul podului, pe unde trec vehiculele, nu oamenii), scrâşnind şi clănţănind din dinţi. Lumea din jur, bineînţeles, se puse pe râs.

— A luat-o pe merit!

— Trebuie să fie vreun pungaş.

— Păi se ştie, se prefac că sunt beţi şi se bagă dinadins sub roţi, iar tu, răspunde pentru ei!

— Cu asta se ocupă, stimabile, cu asta se ocupă…

În clipa aceea, cum stătea lângă parapet uitându-se mai departe prostit şi furios la trăsura care se depărta, simţi deodată că cineva îi vâră nişte bani în mână. Se uită în jur. Era o negustoreasă mai în vârstă, cu golovkă12 şi cu ghete din şevro, însoţită de o fată cu o pălărioară şi o umbreluţă verde, pesemne fiica ei. „Ia, tăicuţule, în numele Domnului.” Luă, şi ele trecură mai departe. Erau douăzeci de copeici. Se prea poate să-l fi luat, după haine şi înfăţişare, drept un calic care stătea să-i pice un ban, iar dacă primise douăzeci de copeici, asta se datora probabil loviturii de bici, care le stârnise mila.

Strânse moneda în mână, făcu vreo zece paşi şi se întoarse cu faţa la Neva, spre palat. Nu se zărea nici un norişor pe cer, iar apa era aproape albastră, cum se întâmpla atât de rar pe Neva. Cupola catedralei, care nu se vede din nici un alt loc mai frumos decât de-aici, de pe pod, la douăzeci de paşi de capelă, strălucea, iar prin văzduhul curat puteai să-i desluşeşti aproape fiecare ornament. Durerea de pe urma biciului se potolise, uitase deja că fusese lovit; un singur gând, neliniştit şi nu foarte limpede, îl preocupa acum. Rămase mult timp cu privirea pironită în zare; locul îi era grozav de cunoscut. Când mergea la universitate avea obiceiul – cel mai adesea când se întorcea acasă -, şi o făcuse poate de o sută de ori, să se oprească exact în locul acela şi să se uite transportat la priveliştea asta cu adevărat splendidă, minunându-se aproape de fiecare dată de impresia nedesluşită şi greu de definit pe care i-o producea. Totdeauna simţea adiind dinspre această panoramă splendidă o răceală inexplicabilă; tabloul acesta somptuos era pentru el mut şi surd… Îl mira de fiecare dată această impresie sumbră şi misterioasă, dar, nesigur pe el, lăsa mereu dezlegarea pe mai târziu. Îi reveniră brusc în memorie aceste vechi întrebări şi lucruri rămase nelămurite şi i se păru că nu întâmplător îşi amintise acum de ele. I se părea straniu, nefiresc chiar, că se oprise exact în acelaşi loc, ca şi cum şi-ar fi închipuit că se mai putea gândi la lucrurile acelea acum şi că îl mai puteau preocupa gândurile şi imaginile dinainte, cele care îl preocupau încă… nu demult. I se părea aproape caraghios şi în acelaşi timp simţea în piept o apăsare vecină cu durerea. Tot ce fusese înainte i se părea acum îngropat adânc şi ascuns privirii sale, şi gândurile dinainte, şi problemele dinainte, şi preocupările dinainte, şi impresiile dinainte, şi toată priveliştea asta, şi el însuşi, şi tot, tot… I se părea că se ridica în văzduh şi totul pierea din ochii lui… Făcând fără să vrea o mişcare cu mâna, simţi deodată în pumn moneda de douăzeci de copeici. Desfăcu pumnul, se uită lung la ea şi, fluturând din mână, o aruncă în apă; apoi se întoarse şi porni spre casă. Avu impresia că în clipa aceea îşi tăiase legăturile cu toţi şi toate.

Ajunse acasă abia pe seară, probabil umblase vreo şase ore. Pe unde şi cum ajunsese înapoi, nu-şi amintea deloc. Dezbrăcându-se şi tremurând tot, ca un cal sleit, se culcă pe divan, trase paltonul deasupra şi imediat nu mai ştiu de el…

Se înnoptase de-a binelea, când îl trezi un strigăt înfiorător. Dumnezeule, ce strigăt! Nu mai auzise în viaţa lui asemenea strigăte nefireşti, asemenea urlete, răgete, scrâşnete, plânsete, izbituri şi înjurături. N-ar fi crezut că poate exista atâta sălbăticie, atâta turbare. Se ridică speriat şi se aşeză în capul oaselor pe pat, cu răsuflarea tăiată, tot mai chinuit. Dar încăierările, zbieretele şi înjurăturile se înteţeau din ce în ce. Şi dintr-odată, spre marea lui uimire, auzi vocea gazdei lui. Urla, ţipa şi se văicărea, dar vorbele îi erau atât de iuţi şi dezlânate, încât nu putea desluşi ce tot implora acolo – de bună seamă, să nu mai fie bătută, fiindcă era bătută fără milă, chiar pe scară. Glasul celui care o bătea devenise atât de fioros din pricina furiei şi a turbării, că era mai degrabă un croncănit, dar spunea la rândul lui ceva, tot repezit, nedesluşit, zorindu-se şi înecându-se.

Raskolnikov începu îndată să tremure ca frunza: recunoscuse glasul; era al lui Ilia Petrovici. Ilia Petrovici e aici, o bate pe gazdă! O bate cu picioarele, o dă cu capul de trepte, e clar că-i aşa, îţi dai seama după zgomote, după urlete, după bufnituri! Ce-o mai fi şi asta, s-a întors lumea pe dos? Auzea cum se strângeau oamenii pe scară pe la toate etajele şi cum răsunau voci, strigăte, paşi care urcau grăbiţi, bătăi în uşi. „Dar de ce, de ce… cum se poate?”, repeta el, gândindu-se foarte serios că îşi pierduse minţile. Dar nu, prea se auzea clar! … Pesemne or să vină şi la el, dacă-i pe-aşa, „fiindcă… toate astea sunt probabil în legătură cu treaba… de ieri… Dumnezeule!” Ar fi vrut să tragă zăvorul, dar nu izbuti să ridice braţul… oricum, nici n-avea rost! Frica îi cuprindea sufletul ca gheaţa, îl tortura, îl amorţea… Într-un sfârşit, vacarmul acela care ţinuse zece minute bune începu să se potolească. Gazda gemea şi suspina. Ilia Petrovici ameninţa de zor şi înjura… într-un sfârşit, păru să se potolească şi el; uite că nici nu se mai auzea. „O fi plecat! Dumnezeule!” Da, uite că se duce şi gazda gemând şi plângând… s-a trântit şi uşa la ea… Uite că se împrăştie şi oamenii de pe scară, se întorc cu toţii în apartamente, se vaită, se ceartă, se strigă unii pe alţii, ba ridică glasul de ajung să ţipe, ba îl coboară şoptind. Trebuie să fi fost mulţi, probabil se adunase toată casa. „Dumnezeule, cum e cu putinţă! Şi de ce, de ce să vină el aici?”

Raskolnikov se prăvăli fără vlagă pe divan, dar nu mai putu închide ochii; zăcu vreo jumătate de oră, pradă suferinţei şi unei insuportabile senzaţii de groază, o groază fără margini, cum nu-i mai fusese dat să trăiască. Deodată o lumină vie umplu camera: intrase Nastasia cu o lumânare şi cu o farfurie de supă. După ce se uită atent la el şi văzu că nu doarme, puse lumânarea pe masă şi începu să înşire ce adusese: pâinea, sarea, farfuria, lingura.

— Oi fi nemâncat de ieri. Ai umblat teleleu toată ziua şi-acu’ te-au dat gata frigurile.

— Nastasia… de ce-au bătut-o pe gazdă?

Ea se uită ţintă la el.

— Cine s-o bată pe gazdă?

— Chiar acum… nu-i decât o juma’ de ceas, Ilia Petrovici, ajutorul comisarului, pe scară… De ce-a bătut-o în halul ăla? Şi… pentru ce-a venit?

Nastasia se uită lung la el, fără să scoată o vorbă. Privirea ei iscoditoare îl făcu să simtă o vie neplăcere, chiar îl sperie.

— De ce taci, Nastasia? zise în cele din urmă, cu un glas stins şi sfios.

— E sângele, răspunse ea într-un sfârşit, încet şi parcă vorbind pentru sine.

— Sângele! … Care sânge? bâigui el pălind şi trăgându-se la perete.

Nastasia continua să se uite la el fără o vorbă.

— N-a bătut-o nimeni pe gazdă, zise ea pe un ton aspru şi hotărât.

El o privea abia suflând.

— Dar am auzit eu… nu dormeam… stăteam pe pat, spuse cu un glas şi mai sfios. Am auzit mult timp… A venit ajutorul comisarului… Se adunaseră toţi pe scară, din toate apartamentele…

— N-a venit nimeni. Ăsta-i sângele care strigă-n tine. Aşa-i când n-are cum să iasă şi prinde să se închege, începi să ai vedenii… Mănânci ori ba?

El nu răspunse. Nastasia stătea aplecată asupra lui, se uita lung la el şi nu se dădea dusă.

— Dă-mi să beau…, Nastasiuşka.

Ea coborî şi peste vreo două minute se întoarse cu o cană albă de lut plină cu apă; însă el nu-şi mai amintea ce se întâmplase mai departe. Îşi amintea doar că luase o înghiţitură de apă rece şi că îi cursese apă din cană pe piept. După aceea îşi pierduse cunoştinţa.