~ VII ~

În mijlocul străzii era oprită o trăsură boierească elegantă, cu doi cai suri şi înfierbântaţi; nu se afla nimeni în ea, iar vizitiul se dăduse jos de pe capră şi stătea alături; cineva ţinea caii de dârlogi. O groază de lume se îmbulzea în jur, iar în faţă de tot erau nişte poliţişti. Unul din ei, ţinând în mână un mic felinar aprins, stătea aplecat şi lumina ceva pe caldarâm, chiar lângă roţi. Oamenii vorbeau, ţipau, se văicăreau; vizitiul părea nedumerit şi repeta întruna:

— Ce nenorocire! Doamne, ce nenorocire!

Raskolnikov îşi făcu loc până aproape de trăsură şi în cele din urmă văzu ce stârnise atâta agitaţie şi curiozitate. Pe jos zăcea un bărbat plin de sânge şi fără cunoştinţă, strivit pesemne chiar atunci de cai; era foarte sărăcăcios îmbrăcat, dar cu haine „boiereşti”. Sângele îi şiroia din cap şi de pe faţă, care era toată stâlcită, rănită, desfigurată. Se vedea că fusese lovit din plin.

— Doamne! se văicărea vizitiul. Ce puteam să fac! Dac-aş fi gonit ori dacă n-aş fi strigat la el, dar nu, mergeam la pas. Toată lumea a văzut, întrebaţi dacă mint eu cu ceva. Dar aşa-i omu’ băut, e lucru ştiut… Îl văd că trece strada, clătinându-se pe picioare gata să cadă, strig la el o dată, mai strig o dată şi încă o dată, şi ţin caii; da’ el drept sub copitele lor cade! Ori a făcut-o înadins, ori era băut rău de tot… Caii-s tineri, sperioşi, s-au smucit şi el a strigat, ei s-au speriat şi mai rău… şi uite ce nenorocire!

— Chiar aşa a fost! încuviinţă un glas din mulţime.

— A strigat, e adevărat, a strigat de trei ori la el, întări alt glas.

— Întocmai, de trei ori, am auzit cu toţii! mai strigă cineva.

Vizitiul, de altfel, nu era nici abătut, nici speriat din cale-afară. Se vedea că echipajul aparţinea unui om bogat şi influent şi că stăpânul îl aştepta pe undeva; iar poliţiştii, bineînţeles, îşi dădeau toată osteneala, în cunoştinţă de cauză, să domolească lucrurile. Rănitul trebuia luat de-acolo şi dus la spital. Dar nu-i ştia nimeni numele.

Raskolnikov, care între timp reuşise să-şi facă loc prin mulţime, se aplecă să vadă mai bine. Deodată, micul felinar lumină din plin faţa nefericitului şi îl recunoscu.

— Îl cunosc, ştiu cine e! începu să strige răzbind până în rândurile din faţă. E funcţionar, fost funcţionar, e consilierul titular Marmeladov! Locuieşte aici, alături, în casa lui Kosel… Chemaţi repede un doctor! Plătesc eu, uitaţi!

Scoase banii din buzunar şi i-i arătă unui poliţist. Era grozav de agitat.

Poliţiştii erau bucuroşi că aflaseră numele rănitului. Raskolnikov le spuse cum îl cheamă şi le dădu adresa, străduindu-se din răsputeri, de parcă ar fi fost vorba de propriul lui tată, să îi convingă să-l ducă mai repede acasă pe nefericitul Marmeladov.

— Uitaţi, aici, trei case mai încolo, se agita el. Casa lui Kosel, neamţul ăla bogat… Pesemne că era beat şi se ducea spre casă. Îl cunosc… E un beţiv… Are familie, soţie, copii, mai are şi o fată. Nu-l mai târâţi la spital, trebuie să fie vreun doctor în acasă! Plătesc eu, plătesc eu! E mai bine dacă-l ajută acum, până la spital moare…

Izbuti chiar să strecoare nişte bani în mâna poliţistului; de altminteri, cererea lui era legală şi cu totul îndreptăţită, în orice caz, acasă putea fi ajutat mai repede. Rănitul fu ridicat şi dus; se găsiseră oameni care să dea o mână de ajutor. Casa lui Kosel era la treizeci de paşi de-acolo. Raskolnikov mergea în urmă, susţinând cu grijă capul rănitului şi arătându-le drumul.

— Aici, aici! Pe scară trebuie dus cu capul înainte. Întoarceţi-l… aşa! O să plătesc eu, o să vă mulţumesc, murmura el.

Katerina Ivanovna, cum îi era obiceiul de îndată ce găsea o clipă liberă, umbla dintr-un capăt în altul al odăii, de la fereastră la sobă şi înapoi, cu mâinile încrucişate pe piept, vorbind singură şi tuşind. De la o vreme începuse să vorbească tot mai mult şi mai des cu fetiţa ei cea mare, Polenka, în vârstă de zece ani, care deşi nu pricepea mare lucru, înţelegea perfect că mama ei are nevoie de ea şi o urmărea tot timpul cu ochii ei mari şi inteligenţi, făcând tot ce-i stătea în puteri ca să pară că înţelege. Acum Polenka îşi dezbrăca frăţiorul, care se simţise rău toată ziua, ca să îl culce. Aşteptând să-i fie scoasă şi cămăşuţa, pentru a-i fi spălată la noapte, copilul stătea tăcut pe scaun, drept şi nemişcat, cu un aer serios, cu picioruşele strâns lipite şi întinse în faţă, cu călcâiele mici ridicate şi cu vârfurile depărtate. Asculta ce vorbeau mama şi sora lui, ţuguindu-şi buzele, deschizând ochii larg şi stând nemişcat, aşa cum face probabil orice băieţel cuminte când e dezbrăcat ca să meargă la culcare. Fetiţa cea mică, îmbrăcată numai în zdrenţe, stătea în dreptul paravanului şi îşi aştepta rândul. Uşa dinspre scară era deschisă, ca să mai iasă cât de cât valurile de fum de tutun care veneau din camerele alăturate şi care îi stârneau nefericitei bolnave lungi accese de tuse chinuitoare. Katerina Ivanovna părea şi mai slabă decât acum o săptămână, iar petele roşii de pe obrajii ei erau şi mai aprinse ca data trecută.

— N-ai să crezi, Polenka, tu nici nu poţi să-ţi închipui, spunea ea umblând încoace şi-ncolo, în ce lux şi în ce veselie trăiam noi în casa tăticului meu şi în ce hal m-a adus beţivanul ăsta care o să vă nenorocească şi pe voi! Tăticul era colonel civil şi mai avea puţin ca să fie guvernator, un pas mai avea, toţi veneau la el şi-i spuneau: „Noi vă considerăm deja, Ivan Mihailâci, guvernatorul nostru”. Când eu… khe! … când eu… khe! Khe! Khe! … Of, blestemată viaţă! strigă scuipând şi ţinându-se cu mâinile de piept. Când eu… ah, la ultimul bal… la mareşalul nobilimii, când m-a văzut prinţesa Bezzemelnaia, care pe urmă mi-a dat binecuvântarea ei când m-am măritat cu tăticul tău, Polea, a întrebat chiar: „Nu e domnişoara aceea drăguţă care a dansat cu şalul la ieşirea din pension?”… (Gaura asta trebuie cusută, ia chiar acum acul şi cârpeşte-o cum te-am învăţat, că mâine… khe! … că mâine… khe-khe-khe! … o rupe şi mai rrrău! strigă ea tuşind să-şi spargă pieptul… Tocmai atunci sosise de la Petersburg prinţul Şcegolski, kammerjunker… a dansat cu mine mazurca şi a doua zi chiar a vrut să vină să mă ceară; dar eu i-am mulţumit cu cele mai măgulitoare cuvinte şi i-am spus că inima mea aparţine de mult altuia. Acel altul era tatăl tău, Polea; tăticul s-a făcut foc… Ai pus apa? Hai, dă cămăşuţa; şi ciorăpeii? … Lida, îi spuse mezinei, o să dormi aşa în noaptea asta, fără cămăşuţă; cum o să poţi… şi ciorăpeii pune-i alături… Să-i spăl odată cu… Ce-o face zdrenţărosul, beţivanul ăla! O otreapă şi-a făcut cămaşa, e ferfeniţă toată… Mai bine le spăl pe toate odată, să nu mă chinui două nopţi la rând! Doamne! Khe-khe-khe-khe! Iarăşi! Ce-i asta? strigă văzând lumea de pe palier şi oamenii care îşi făceau loc în odaia ei purtând ceva. Ce-i asta? Ce duc? Doamne!

— Unde să-l punem? întrebă poliţistul uitându-se în jur după ce intraseră cu Marmeladov, care era plin de sânge şi fără cunoştinţă.

— Pe divan! Puneţi-l pe divan, uitaţi aşa, cu capul încoace, le arătă Raskolnikov.

— L-a călcat o trăsură! Era băut! strigă cineva de pe palier.

Katerina Ivanovna încremenise; era palidă şi respira greu. Copiii, speriaţi, se uitau îngroziţi. Micuţa Lidocika, scoţând un ţipăt, se repezi spre Polenka şi o îmbrăţişă tremurând toată.

După ce îl întinseră pe Marmeladov pe divan, Raskolnikov se apropie în fugă de Katerina Ivanovna.

— Pentru numele lui Dumnezeu, liniştiţi-vă, nu vă speriaţi! îi spuse vorbind iute. Traversa strada şi a dat o trăsură peste el, nu vă speriaţi, îşi revine, eu am spus să-l aducă aici… am mai fost la dumneavoastră, vă amintiţi… Are să-şi revină, plătesc eu!

— A făcut-o! strigă disperată Katerina Ivanovna repezindu-se la soţul ei.

Raskolnikov îşi dădu îndată seama că nu era genul de femeie care leşină uşor. Cât ai clipi, sub capul nefericitului apăru o pernă, lucru la care nu se gândise nimeni; Katerina Ivanovna se apucă să-l dezbrace, cercetându-l agitată, dar fără să se piardă cu firea, uitând de sine, muşcându-şi buzele care îi tremurau şi înăbuşindu-şi ţipetele.

Între timp, Raskolnikov reuşise să convingă pe cineva să dea fuga după un doctor. Se pare că era un doctor care locuia cu o casă mai încolo.

— Am trimis după un doctor, îi spuse Katerinei Ivanovna, nu vă faceţi griji, plătesc eu. Nişte apă aveţi? … Daţi-mi şi un şervet, un prosop sau altceva, cât mai repede; încă nu ştim ce răni are… E rănit, dar trăieşte, de asta fiţi sigură… O să vedem ce spune doctorul!

Katerina Ivanovna se năpusti la fereastră; acolo, pe un scaun stricat, aşezat în colţ, se afla un lighean mare de lut, plin cu apă, pe care îl pregătise ca să spele rufele copiilor şi ale bărbatului ei. Katerina Ivanovna spăla chiar ea rufele noaptea, de cel puţin două ori pe săptămână, uneori şi mai des, fiindcă familia ajunsese într-un asemenea hal de mizerie încât niciunul dintre membrii ei nu avea rufe de schimb. Cum Katerina Ivanovna nu putea suporta murdăria, prefera să se chinuie până la istovire noaptea, când dormeau toţi, ca până dimineaţă să aibă uscate rufele întinse pe o sfoară şi să le dea curate. Apucă ligheanul şi i-l duse lui Raskolnikov, prăbuşindu-se aproape sub greutatea lui. Raskolnikov găsi un prosop, îl înmuie în apă şi începu să-i spele lui Marmeladov faţa plină de sânge. Katerina Ivanovna stătea lângă el, respirând cu greutate şi ţinându-se cu mâinile de piept. Ea însăşi avea nevoie de ajutor. Raskolnikov începu să-şi dea seama că poate nu făcuse bine punând să fie adus rănitul aici. Poliţistul era şi el descumpănit.

— Polea! strigă Katerina Ivanovna. Dă fuga după Sonia, repede. Dacă n-o găseşti acasă, lasă-i vorbă că taică-său a fost strivit de o trăsură şi să vină degrabă încoace… cum se întoarce. Mai repede, Polea! Uite, pune-ţi broboada!

— Ca vântul să fugi! ţipă deodată băieţelul, după care rămase din nou tăcut pe scaunul lui, cu ochii măriţi, cu călcâiele ridicate şi cu vârfurile desfăcute.

Între timp, odaia se umpluse de lume, de nu mai încăpea nici un ac. Poliţiştii plecară, în afară de unul care mai rămase o vreme, căznindu-se să împingă înapoi pe scară lumea care se adunase. În schimb, din camerele din fund se revărsaseră aproape toţi chiriaşii doamnei Lieppewehsel, la început doar bulucindu-se în uşă, apoi dând buzna de-a dreptul în odaie. Pe Katerina Ivanovna o apucă furia.

— Lăsaţi-l barem să moară! strigă ea către mulţime. Frumos spectacol v-aţi mai găsit! Şi mai veniţi şi cu ţigările! Khe-khe-khe! Pălăria pe cap vă mai lipseşte! Ba uite şi unul cu pălărie… Afară! Măcar moartea respectaţi-o!

Tusea o sufoca, dar perdaful avu efect. Katerina Ivanovna era, vădit lucru, destul de temută; unul după altul, chiriaşii se buluciră iar în pragul uşii, cu acel straniu sentiment de mulţumire pe care îl încearcă până şi oamenii cei mai simţitori şi mai miloşi văzând nenorocirea altuia, chiar de-ar fi cel mai bun prieten.

Totuşi, de dincolo de uşă se auzeau glasuri spunând că pentru aşa ceva exista spitalul şi că n-ar trebui să se facă toată tevatura aceea degeaba.

— Să moară n-ar trebui! ţipă Katerina Ivanovna, repezindu-se să dea uşa de perete, ca să-şi verse furia asupra lor, dar în prag se lovi de doamna Lieppewehsel în persoană, care tocmai aflase de nenorocire şi dăduse fuga să facă ordine. Era o nemţoaică grozav de certăreaţă şi neghioabă.

— Vai, Dumnezeu meu! strigă ea plesnindu-şi palmele una de alta. Bărbat la dumneata beat călcat calul. Spital cu el! Eu proprietăreasă!

— Amalia Ludvigovna! Vă rog să vă măsuraţi cuvintele, începu Katerina Ivanovna vorbindu-i de sus (cu proprietăreasa vorbea întotdeauna de sus, ca „să-şi ştie locul”, şi nici măcar acum nu-şi putea refuza această plăcere). Amalia Ludvigovna…

— Eu mai zis o dată înainte la dumneata nu îndrăznit să spuneţi la mine Amal Ludvigovna; eu sunt Amal Ivan!

— Nu sunteţi nici o Amal Ivan, sunteţi Amalia Ludvigovna şi, cum nu mă număr printre nemernicii care vă cântă-n strună, ca domnul Lebeziatnikov care face acum haz după uşă (de după uşă se auzea într-adevăr cum cineva râdea şi striga: „S-au luat la harţă!”), am să vă spun întotdeauna Amalia Ludvigovna, deşi n-am să pot înţelege în ruptul capului pentru ce nu vă place acest nume. Vedeţi bine ce s-a întâmplat cu Semion Zaharovici: îşi trăieşte ultimele clipe. Vă rog să închideţi imediat uşa şi să nu daţi voie nimănui să intre. Lăsaţi-l măcar să moară în pace! Altfel, fiţi sigură că, nu mai departe de mâine, felul în care v-aţi purtat va ajunge la urechile generalului-guvernator. Prinţul mă cunoaşte de pe vremea când eram doar o copilă şi îşi aminteşte foarte bine de Semion Zaharovici, pe care l-a ajutat în câteva rânduri. Toată lumea ştie că Semion Zaharovici avea o mulţime de prieteni şi de protectori, pe care i-a părăsit singur dintr-o nobilă mândrie, dându-şi seama de nenorocita lui slăbiciune, dar acum (şi arătă către Raskolnikov) ne ajută un tânăr generos care are posibilităţi şi relaţii şi pe care Semion Zaharovici îl cunoaşte din copilărie, şi fiţi convinsă, Amalia Ludvigovna, …

Spuse toate acestea pe nerăsuflate, din ce în ce mai repede, dar un acces de tuse curmă brusc elocinţa Katerinei Ivanovna. În clipa aceea, muribundul îşi reveni şi gemu, iar ea dădu fuga la căpătâiul lui. Marmeladov deschise ochii şi, fără să recunoască sau să înţeleagă ceva, se uită lung la Raskolnikov, care stătea aplecat asupra lui. Răsufla greu, din rărunchi şi la răstimpuri mari; în colţurile gurii îi apăruse sânge; fruntea i se acoperi de sudoare. Nerecunoscându-l pe Raskolnikov, începu să-şi rotească neliniştit ochii prin odaie. Katerina Ivanovna se uita la el cu o privire tristă, dar aspră, lacrimile îi şiroiau pe obraji.

— Dumnezeule mare! Are tot pieptul zdrobit! Ce de sânge, ce de sânge! spuse disperată. Trebuie să-i scoatem hainele de pe el! Întoarce-te puţin dacă poţi, Semion Zaharovici, îi strigă ea.

Marmeladov o recunoscu.

— Un preot! spuse horcăind.

Katerina Ivanovna se duse la fereastră, îşi sprijini fruntea de cercevea şi exclamă deznădăjduită:

— Of, blestemată viaţă!

— Un preot! repetă muribundul după o clipă de tăcere.

— Am trimis după el! îi strigă Katerina Ivanovna.

Auzindu-i vorbele răstite, muribundul nu mai spuse nimic. O căută din ochi cu o privire timidă şi tristă; ea se întoarse şi se aşeză la căpătâiul lui. El se mai linişti puţin, dar pentru scurt timp. Ochii i se opriră curând asupra micuţei Lidocika, preferata lui, care tremura într-un colţ, cuprinsă parcă de friguri, şi îl privea ţintă cu ochii ei miraţi şi copilăroşi.

— A… a…, o arătă el agitat.

Voia să spună ceva.

— Ce mai e? strigă Katerina Ivanovna.

— Desculţă, desculţă…, bolborosi cu o privire de nebun, arătând spre picioarele goale ale copilei.

— Taci! se răsti la el Katerina Ivanovna. Doar ştii de ce e desculţă!

— Slavă Domnului, doctorul! strigă bucuros Raskolnikov.

Doctorul, un bătrânel neamţ îngrijit, intră în odaie, uitându-se de jur împrejur cu o privire bănuitoare; se apropie de rănit, îi luă pulsul, îi pipăi cu atenţie capul şi, cu ajutorul Katerinei Ivanovna, îi desfăcu cămaşa îmbibată de sânge şi îi dezgoli pieptul. Era zdrobit, strivit, sfărâmat; câteva coaste din dreapta erau rupte. În stânga, chiar în dreptul inimii, se zărea o pată sinistră, mare, neagră-gălbuie, lăsată de o lovitură grea de copită. Doctorul încruntă din sprâncene. Poliţistul îi spuse că rănitul fusese prins sub roată şi târât vreo treizeci de paşi pe caldarâm.

— E de mirare că şi-a mai revenit, îi şopti încet doctorul lui Raskolnikov.

— Ce părere aveţi? întrebă acesta.

— Moare.

— Nu-i nici o speranţă?

— Nici cea mai mică! Abia mai respiră… Are o rană urâtă şi la cap… Hm… Poate să-i luăm sânge… dar… n-ar folosi la nimic. În cinci-zece minute moare sigur.

— Totuşi, mai bine luaţi-i sânge!

— Fie… dar vă previn că nu ajută la nimic.

Se auziră iarăşi paşi, oamenii de pe palier se dădură la o parte şi în prag se ivi preotul, un bătrânel cărunt, cu sfintele daruri. Era urmat, încă din stradă, de un poliţist. Doctorul îi cedă imediat locul şi schimbă cu el o privire plină de înţeles. Raskolnikov îl rugă pe doctor să mai stea măcar puţin. Doctorul ridică din umeri şi rămase.

Toată lumea se trase înapoi. Spovedania dură foarte puţin. Muribundul aproape că nu-şi mai dădea seama de nimic, nu mai era în stare să vorbească, scotea numai nişte sunete nedesluşite şi întretăiate. Katerina Ivanovna o trase pe Lidocika lângă ea, îl dădu jos pe băieţel de pe scaun şi, ducându-i în colţul cu soba, îngenunche şi-i sili pe copii să îngenuncheze în faţa ei. Fetiţa tremura din tot trupul; băieţelul, sigur pe genunchii lui mici şi goi, se închina făcându-şi o cruce mare şi se pleca până la duşumea, lovind-o cu fruntea, ceea ce părea să-i facă o deosebită plăcere. Katerina Ivanovna îşi muşca buzele, înghiţindu-şi lacrimile; se ruga şi ea, potrivind din când în când cămăşuţa copilului şi reuşind până la urmă să arunce pe umerii dezgoliţi ai fetiţei un şal luat de pe comodă, fără să se ridice din genunchi şi continuând să se roage. Între timp, uşa dinspre celelalte camere fusese deschisă din nou şi curioşii reapăruseră. Pe palier, spectatorii, chiriaşi de pe toată scara, se îmbulzeau tot mai tare, fără să treacă totuşi pragul. Întreaga scenă era luminată doar de un muc de lumânare.

În clipa aceea îşi făcu iute loc, prin mulţime, Polenka, fetiţa trimisă după sora ei. Intră abia trăgându-şi sufletul, atât de tare fugise, îşi dădu jos broboada, o căută din ochi pe maică-sa, se apropie de ea şi îi spuse: „Vine, am întâlnit-o pe stradă!”. Maică-sa o puse să îngenuncheze lângă ea. Prin mulţime se strecură, tăcută şi sfioasă, o fată, iar apariţia ei în odaia aceea, în care domneau mizeria, moartea şi disperarea, păru grozav de stranie. Era şi ea aproape în zdrenţe, îmbrăcată cu nişte haine ieftine, dar împopoţonate după gusturile şi regulile acelei lumi aparte, care nu îşi ascundea câtuşi de puţin scopurile neruşinate. Sonia se opri în prag, fără să păşească dincolo de el, şi privi pierdută, părând să nu-şi dea seama de nimic, uitând de rochia ei ţipătoare de mătase, luată la a patra mână, nelalocul său aici cu trena ei lungă şi caraghioasă şi cu crinolina uriaşă care astupa uşa, de ghetele de culoare deschisă, de umbreluţa de soare, cu care nu aveai ce face noaptea, dar pe care o luase cu ea, şi de caraghioasa pălărioară rotundă de pai, cu pana ei roşie ca focul. De sub această pălărioară aşezată ştrengăreşte pe o parte se ivea o feţişoară slabă, palidă şi speriată, cu gura deschisă şi cu o privire încremenită de groază. Sonia, care avea vreo optsprezece ani, era blondă, micuţă de statură, slăbuţă, dar destul de drăguţă, cu nişte ochi albaştri minunaţi. Se uita ţintă la pat şi la preot, gâfâind şi ea din pricina grabei cu care venise. În cele din urmă şoaptele şi cuvintele rostite de cei din mulţime îi ajunseră pesemne la ureche. Plecând ochii, păşi peste prag, dar se opri tot în uşă.

Spovedania şi împărtăşania luară sfârşit. Katerina Ivanovna se apropie din nou de patul soţului său. Preotul se depărtă şi, înainte de-a pleca, îi adresă Katerinei Ivanovna câteva cuvinte de îndrumare şi alinare.

— Şi cu ăştia ce fac? îi tăie ea vorba nervoasă, arătând spre copii.

— Dumnezeu e milostiv; pune-ţi nădejdea în Cel de Sus, începu preotul.

— Eeh! O fi milostiv, dar nu cu noi!

— Ăsta-i un păcat, un păcat, doamnă, zise preotul clătinând din cap.

— Dar ăsta nu-i un păcat? strigă Katerina Ivanovna arătând spre muribund.

— Poate că aceia care au fost fără voia lor pricina celor întâmplate se vor învoi să vă despăgubească, măcar pentru pierderea veniturilor…

— N-aţi înţeles! strigă nervoasă Katerina Ivanovna dând din mână a lehamite. Pentru ce m-ar despăgubi? Doar el singur, de beat ce era, s-a vârât sub copitele cailor! Ce venituri? De la el doar de chinuri am avut parte, nu de venituri! Era un beţiv, bea tot. Ne fura pe noi ca să ducă la cârciumă, ne-a băut viaţa la cârciumă, şi pe a lor, şi pe a mea! Slavă Domnului că moare! O pagubă mai puţin!

— S-ar cuveni să-l iertaţi în ceasul dinaintea morţii, fiindcă e un păcat, doamnă, asemenea simţăminte sunt un mare păcat!

Katerina Ivanovna nu ştia ce să-i mai facă muribundului, ba îi dădea să bea, ba îi ştergea sudoarea şi sângele de pe cap, ba îi potrivea pernele, şi nu întorcea decât din când în când capul spre preot. Însă în acel moment se repezi deodată la el, aproape furioasă:

— Ei, părinte, astea-s vorbe, vorbe goale! Să-l iert! Uite, astăzi, dacă nu-l călca trăsura, venea acasă beat, cu cămaşa asta ponosită, singura pe care o are, făcută ferfeniţă, şi se prăvălea să tragă la aghioase, iar eu, dă-i şi spală până dimineaţă, rufele lui şi ale copiilor, pe urmă usucă-le la fereastră şi, cum se luminează de ziuă, aşază-te şi cârpeşte-le – uite, asta e noaptea pentru mine! … Aşa că, ce să mai vorbim de iertare! L-am iertat oricum!

O tuse cavernoasă, înfiorătoare, îi curmă vorba. Scuipă în batistă şi i-o vârî preotului sub ochi, ţinându-se cu cealaltă mână de coşul pieptului ei chinuit. Batista era plină de sânge.

Preotul lăsă capul în jos şi nu spuse nimic.

Marmeladov îşi trăia ultimele clipe; nu-şi lua ochii de la chipul Katerinei Ivanovna, care se aplecase iar asupra lui. Tot încerca să-i spună ceva; îşi mişca cu greu limba şi bâiguia cuvinte nedesluşite, dar Katerina Ivanovna, dându-şi seama că voia să-i ceară iertare, strigă la el poruncitor:

— Taci! Nu trebuie! … Ştiu ce vrei să spui! …

Muribundul tăcu, dar în clipa aceea, privirea-i rătăcită căzu pe uşă şi o văzu pe Sonia.

Nu o zărise până atunci, fiindcă stătuse într-un colţ, în umbră.

— Cine-i? Cine e? întrebă deodată neliniştit, cu o voce horcăită şi întretăiată, arătând cu o privire îngrozită spre uşa în care stătea fata şi căznindu-se să se ridice puţin.

— Stai culcat! Stai cul-cat! răcni Katerina Ivanovna.

Dar muribundul, cu o sforţare supraomenească, reuşi să se sprijine într-o mână. Se uită un timp cu o privire sălbatică şi fixă la fiica lui, părând să n-o recunoască. Nu o văzuse niciodată îmbrăcată aşa. Însă deodată o recunoscu, umilă, zdrobită, gătită în hainele ei ţipătoare şi ruşinată, aşteptându-şi smerită rândul ca să-şi ia rămas-bun de la tatăl ei pe moarte, şi o suferinţă nemărginită i se citi pe chip.

— Sonia! Fetiţa mea! Iartă-mă! strigă el şi dădu să întindă mâna spre ea, dar rămas fără sprijin, alunecă şi se prăbuşi de pe divan cu faţa în jos; se repeziră să-l ridice, însă el îşi dădea deja ultima suflare. Sonia scoase un ţipăt slab, se apropie în fugă, îl îmbrăţişă şi rămase nemişcată. Muri în braţele ei.

— Are ce-a vrut! strigă Katerina Ivanovna văzându-şi soţul mort. Dar eu ce mă fac acum? Cu ce-l îngrop? Şi lor, lor ce le dau mâine de mâncare?

Raskolnikov se apropie de ea.

— Katerina Ivanovna, începu el, acum o săptămână, răposatul dumneavoastră soţ mi-a povestit întreaga lui viaţă şi toate împrejurările… Fiţi convinsă că a vorbit despre dumneavoastră cu stimă şi cu multă admiraţie. Din seara când am aflat, Katerina Ivanovna, cât vă era de devotat şi cât de mult vă respecta şi vă iubea, în ciuda nenorocitei sale slăbiciuni, din seara aceea am devenit prieteni… Aşadar îngăduiţi-mi ca acum… să contribui… să fac un ultim gest pentru răposatul meu prieten. Aveţi aici… vreo douăzeci de ruble, iar dacă banii ăştia vă pot fi de vreun ajutor, atunci… eu… într-un cuvânt, mai trec pe-aici, negreşit mai trec… poate chiar mâine… Rămâneţi cu bine!

Apoi ieşi repede din odaie, făcându-şi grăbit loc prin mulţimea de pe scară; acolo se ciocni dintr-odată de Nikodim Fomici, care aflase despre nenorocire şi dorise să dea el însuşi dispoziţii. De la scena din birou nu se mai văzuseră, dar Nikodim Fomici îl recunoscu numaidecât.

— A, dumneata? întrebă el.

— A murit, răspunse Raskolnikov. A fost doctorul, a fost şi preotul, totul e în ordine. N-o tulburaţi prea rău pe biata femeie, şi-aşa e bolnavă. Încurajaţi-o cumva dacă puteţi… că sunteţi om bun, ştiu asta…, adăugă el cu un zâmbet ironic, privindu-l drept în ochi.

— Dar te-ai murdărit de sânge, spuse Nikodim Fomici observând la lumina felinarului câteva pete proaspete pe jiletca lui Raskolnikov.

— Da, m-am murdărit… sunt plin de sânge! răspunse Raskolnikov cu un aer ciudat, apoi zâmbi, dădu din cap şi o luă în jos pe scară.

Coborî încet, fără grabă, scuturat de friguri, deşi nu-şi dădea seama, stăpânit de o senzaţie nouă, nesfârşită, care îl cuprinsese pe neaşteptate, senzaţia că îşi trăia viaţa din plin. Nu putea fi asemuită decât cu ceea ce simte un condamnat la moarte căruia i se anunţă dintr-odată graţierea. Pe la jumătatea scării îl ajunse din urmă preotul, care se întorcea acasă; Raskolnikov îl lăsă să treacă, schimbând cu el un salut tăcut. Însă pe când cobora ultimele trepte, auzi deodată paşi grăbiţi în urma lui. Era Polenka. Fugea după el şi îl striga: „Staţi! Staţi!”.

Se întoarse spre ea. Fetiţa coborî în fugă ultimele trepte şi se opri chiar în faţa lui, cu o treaptă mai sus. O lumină pâcloasă răzbătea din curte. Raskolnikov se uită la chipul slăbuţ, dar drăgălaş al fetiţei, care îi zâmbea şi îl privea cu o veselie copilăroasă. Alergase după el fiindcă primise o însărcinare, foarte pe placul ei după câte se părea.

— Spuneţi-mi, cum vă cheamă? … A, şi unde staţi? întrebă cu un glăscior zorit, gâfâind.

Îşi puse amândouă mâinile pe umerii ei şi o privi cu un fel de bucurie. Era o plăcere să se uite la ea, nu ştia nici el de ce.

— Cine te-a trimis?

— M-a trimis surioara Sonia, răspunse fetiţa zâmbind şi mai vesel.

— Aşa mi-am închipuit şi eu, că te-a trimis surioara Sonia.

— Dar şi mămica m-a trimis. Când s-a apucat surioara Sonia să mă trimită, a venit şi mămica şi mi-a spus: „Fugi mai repede, Polenka!”.

— O iubeşti pe surioara Sonia?

— O iubesc mai mult ca pe toţi! spuse cu multă hotărâre Polenka şi zâmbetul îi deveni deodată foarte serios.

— Dar pe mine mă iubeşti?

În loc de răspuns, văzu fetiţa apropiindu-şi feţişoara de a lui şi buzele rotunjoare, ţuguindu-se naiv, îl sărutară. Deodată, braţele ei subţiratice, ca nişte chibrituri, îl cuprinseră strâns, strâns de tot, capul i se lăsă pe umărul lui şi fetiţa începu să plângă încetişor, apăsându-şi tot mai tare obrăjorul de el.

— Mi-e milă de tăticu’, spuse ea după o clipă, ridicându-şi feţişoara plânsă şi ştergându-şi lacrimile cu mâinile. Au dat peste noi toate nenorocirile, adăugă ea pe neaşteptate, cu aerul acela foarte serios pe care şi-l iau copiii când vor să vorbească şi ei „ca oamenii mari”.

— Dar tăticu’ te iubea?

— Pe Lidocika o iubea mai mult decât pe noi, continuă ea pe un ton foarte serios şi fără să zâmbească, vorbind acum întocmai ca un „om mare”. O iubea fiindcă e micuţă şi bolnavă, întotdeauna îi aducea câte ceva. Dar pe noi ne-a învăţat să citim, pe mine m-a învăţat gramatica şi sfânta religie, adăugă ea cu demnitate. Mămica nu a spus nimic, dar noi ştiam că se bucură, şi tăticu’ ştia, iar mămica vrea să mă înveţe franţuzeşte, pentru că e deja timpul să primesc o educaţie.

— Dar să te rogi ştii?

— Cum să nu! Ştiu încă de mult. Eu sunt mare deja şi mă rog singură, dar Kolea şi Lidocika se roagă cu voce tare împreună cu mămica. Mai întâi spun „Maica noastră preacurată”, pe urmă o rugăciune: „Doamne, iart-o şi binecuvânteaz-o pe surioara noastră Sonia”, şi pe urmă încă: „Doamne, iartă-l şi binecuvântează-l pe celălalt tătic al nostru”, pentru că tăticul nostru mai mare a murit, iar acesta e al doilea, dar noi ne rugăm şi pentru celălalt.

— Polecika, pe mine mă cheamă Rodion; pomeneşte-mă câteodată şi pe mine în rugăciunile tale: „Şi pe robul tău Rodion”, doar atât.

— De-acum am să vă pomenesc toată viaţa în rugăciunile mele, spuse cu înflăcărare fetiţa, apoi izbucni iar în râs şi se repezi să-l îmbrăţişeze din nou cu putere.

Raskolnikov îi spuse numele întreg, îi dădu adresa şi-i făgădui că mâine va trece negreşit pe-acolo. Fetiţa plecă în culmea încântării. Era trecut de zece când Raskolnikov ieşi în stradă. Peste cinci minute stătea pe pod, exact în locul de unde cu puţin timp în urmă se aruncase femeia.

„Ajunge! îşi spuse hotărât şi solemn. Gata cu fantasmele, gata cu spaimele închipuite, gata cu nălucirile! … Viaţa există! Oare acum n-am trăit? Viaţa mea n-a murit odată cu baborniţa! Să ajungă în împărăţia cerurilor… dar, gata, maică, e timpul să-mi dai pace! Acum domnesc raţiunea şi lumina… voinţa şi forţa… şi o să mai vedem! O să ne măsurăm puterile! adăugă sfidător, ca şi cum ar fi vorbit unei forţe întunecate, provocând-o. Şi eu care mă împăcasem deja cu gândul să-mi duc zilele într-un locşor de un arşin!

Sunt grozav de slăbit în clipa asta, dar… parcă mi-a trecut de tot boala. Ştiam că o să-mi treacă încă de când am ieşit din casă. Ia stai: casa lui Pocinkov e la doi paşi. Şi chiar dacă n-ar fi, tot trebuie să mă duc la Razumihin, neapărat… las’ să câştige pariul! … las’ să se bucure, nu-i nimic! … Forţă, de forţă e nevoie, fără forţă nu faci nimic; iar forţa trebuie s-o obţii tot prin forţă, uite, asta nu ştiu ei”, adăugă el mândru şi sigur de sine, apoi plecă, abia ţârâindu-şi picioarele, de pe pod. Mândria şi încrederea în sine creşteau în el cu fiecare clipă; devenea cu totul alt om. Dar ce lucru atât de neobişnuit se întâmplase, încât să producă o asemenea schimbare înlăuntrul lui? Nu ştia nici el; ca omul care se agaţă de un pai, i se păru deodată că „poate trăi, că există încă viaţă în el, că viaţa lui nu murise odată cu baborniţa”. Poate se cam pripea cu concluziile, dar nu-i stătea lui capul la asta.

„Am rugat-o să-l pomenească şi pe robul Rodion în rugăciunile ei, îi trecu deodată prin minte. Ei, dar asta aşa, pentru orice eventualitate!”, adăugă şi începu să râdă de copilăria asta. Era într-o stare de spirit excelentă.

Găsi uşor locuinţa lui Razumihin; în casa lui Pocinkov toată lumea îl ştia deja pe noul chiriaş şi portarul îi arătă numaidecât pe unde să o ia. De pe la jumătatea scării auzi larma şi discuţiile aprinse ale unei mari adunări. Uşa ce dădea spre scară era larg deschisă, iar dinăuntru răzbăteau strigăte şi discuţii. Odaia lui Razumihin era destul de mare, dar se adunaseră vreo cincisprezece oameni. Raskolnikov se opri în antreu. Acolo, după un paravan, cele două slujnice ale gazdei trebăluiau în jurul a două samovare mari, lângă care erau aşezate sticlele, farfuriile, tăvi cu plăcinte şi gustări aduse din bucătăria proprietăresei. Raskolnikov trimise după Razumihin. Acesta veni într-un suflet, bucuros. Îţi dădeai seama dintr-o privire că băuse mult şi, cu toate că Razumihin nu izbutea niciodată să se îmbete, de data asta se vedea limpede că întrecuse măsura.

— Ascultă, se grăbi să-i spună Raskolnikov, am venit doar ca să-ţi spun că ai câştigat pariul şi că într-adevăr nimeni nu ştie ce o să i se întâmple. De intrat nu pot să intru: mă simt atât de slăbit, că mai am puţin şi cad din picioare, aşa că îţi spun bună seara şi la revedere! Să vii mâine pe la mine…

— Ştii ce, te conduc până acasă! Dacă spui singur că eşti slăbit, înseamnă că…

— Şi musafirii? Cine-i cârlionţatul ăla care s-a uitat chiar acum încoace?

— Ăla? Dracu’ ştie! Un prieten de-al unchiului meu, pesemne, sau unul care o fi venit nepoftit… Îl las pe unchiu-meu cu ei… omul ăsta e nepreţuit; păcat că nu poţi face cunoştinţă cu el acum. Dar ia mai dă-i dracului pe toţi! Nu le arde lor acum de mine, iar eu trebuie să ies la aer, aşa că ai picat la ţanc, frate, dacă mai stăteam încă două minute, săream la bătaie, zău aşa! Îndrugă nişte gogoşi… Nici nu-ţi poţi închipui în ce hal sunt în stare să mintă! De fapt, cum să nu-ţi poţi închipui? Ce, noi nu minţim? Dar lasă-i în pace: vine el şi timpul când n-au să mai mintă… Stai o clipă, să-l aduc pe Zosimov.

Zosimov se repezi la Raskolnikov cu un soi de aviditate; se vedea limpede că îi stârnea o curiozitate cu totul ieşită din comun; nu trecu mult şi faţa i se lumină.

— Imediat la culcare! hotărî el după ce îşi examină, atât cât putu, pacientul. Ar fi bine să iei ceva ca să dormi la noapte. Vrei? Eu ţi-am pregătit încă de ieri… un praf.

— Şi două, răspunse Raskolnikov.

Luă praful pe loc.

— E foarte bine că îl conduci, zise Zosimov către Razumihin, o să vedem mâine ce-o mai fi, dar pentru azi nu-i rău deloc: e o mare schimbare faţă de mai devreme. Cât trăieşti înveţi…

— Ştii ce mi-a şoptit Zosimov când ieşeam? trânti Razumihin de îndată ce ajunseră în stradă. Eu, frate, ţi-o spun de-a dreptul, fiindcă ei sunt nişte proşti. Zosimov mi-a spus să pălăvrăgesc cu tine şi să te fac să-ţi dai drumul la gură, iar pe urmă să-i povestesc totul, fiindcă i-a intrat în cap că… eşti nebun, ori pe-aproape. Închipuie-ţi numai! În primul rând, eşti de trei ori mai deştept decât el; în al doilea, trebuie să fii nebun ca să-ţi pese de aiurelile din capul lui; şi în al treilea, halca asta de carne, care mai şi are ca specialitate chirurgia, se bagă acum în bolile de nervi, iar în ce te priveşte, l-a dat complet peste cap discuţia ta de azi cu Zametov.

— Zametov ţi-a povestit tot?

— Tot, şi bine a făcut. Abia acum am înţeles toate dedesubturile, iar Zametov a înţeles şi el… Bun, într-un cuvânt, Rodea… problema e că… Acum sunt beat turtă… dar nu-i nimic… problema e că ideea asta… pricepi? … le-a venit într-adevăr în minte… pricepi? … Adică niciunul dintre ei n-a îndrăznit s-o spună cu voce tare, fiindcă e o aiureală nemaipomenită, iar când l-au arestat pe zugravul ăla, toată povestea s-a spart ca o băşică de săpun şi s-a isprăvit pentru totdeauna. Dar de ce sunt atât de proşti? Eu l-am cam scuturat atunci pe Zametov, însă asta rămâne între noi, frate; să nu faci nici cea mai mică aluzie, te rog, fiindcă am observat că e cam dificil; asta a fost la Laviza, dar azi, azi s-au lămurit toate. Principalul vinovat e acest Ilia Petrovici! El s-a legat de leşinul tău de-atunci, de la secţie, dar pe urmă i s-a făcut şi lui ruşine; ştiu eu că…

Raskolnikov era numai urechi. Razumihin, beat bine, spunea tot ce ştia.

— Atunci am leşinat fiindcă înăuntru nu era aer şi mirosea a vopsea, spuse Raskolnikov.

— Mai stă să şi explice! Şi n-a fost doar vopseaua: congestia se pregăteşte de o lună; Zosimov e martor! Iar acum, nici nu-ţi poţi închipui, băiatul e la pământ! „Nu ajung nici la degetul cel mic al acestui om!” Al tău, adică. Uneori are şi sentimente bune, frate, dar lecţia, lecţia pe care i-ai dat-o azi la Palatul de Cristal este o culme a măiestriei! L-ai speriat la început de l-au trecut fiorii! Aproape că îl făcuseşi să creadă iar toată aiureala aia monstruoasă şi pe urmă – pac! – i-ai scos limba: „Na, te-am avut!”. Minunat! Acum e terminat, e la pământ! Eşti un maestru, zău, aşa le trebuie. Ce păcat că n-am fost şi eu acolo! Abia te-aşteptam acum! Şi Porfiri vrea să te cunoască…

— A… şi ăsta acum… Dar de ce m-au crezut nebun?

— Ei, nu tocmai nebun. Dar cred că am trăncănit cam mult, frate… Vezi tu, mai devreme l-a mirat faptul că te interesa numai şi numai acest subiect; acum, când cunoaştem toate împrejurările, e limpede de ce te interesa… şi cum ţi-ai ieşit atunci din fire… şi cum s-a împletit cu boala… Eu sunt cam pilit, frate, dracu’ să-l ia, are o idee a lui… Îţi spun eu, a luat-o razna cu bolile de nervi. Dar ţie n-are de ce să-ţi pese…

Vreo jumătate de minut tăcură amândoi.

— Ascultă, Razumihin, începu Raskolnikov, vreau să-ţi spun deschis: adineauri am fost la un mort… un funcţionar, a murit… le-am dat toţi banii… în afară de asta, tocmai m-a sărutat o fiinţă care, şi dacă aş fi omorât pe cineva, tot ar… într-un cuvânt, am mai văzut acolo şi o altă fiinţă… cu o pană ca para focului… dar am început să bat câmpii; sunt foarte slăbit, ţine-mă… mai e şi scara acum…

— Ce-i cu tine? Ce ai? întrebă Razumihin neliniştit.

— Mi se cam învârte capul, dar nu e vorba despre asta, mă simt trist, aşa de trist, ca o muiere… zău! Ia te uită. Ce-i asta? Uite! Uită-te!

— La ce?

— Chiar nu vezi? E lumină în odaia mea. Vezi? Prin crăpătura uşii…

Erau deja la ultimul rând de trepte, în dreptul uşii gazdei şi, într-adevăr, de acolo se vedea lumină în cămăruţa lui Raskolnikov.

— Ciudat! O fi Nastasia, zise Razumihin.

— Ea nu vine niciodată la mine la ora asta şi, oricum, doarme de mult, dar… puţin îmi pasă! Cu bine!

— Ce te-a apucat! Vin cu tine, intrăm amândoi!

— Asta ştiu, dar eu vreau să-ţi strâng mâna aici şi să-mi iau rămas-bun. Hai, dă mâna, cu bine!

— Ce-i cu tine, Rodea?

— Nimic… să mergem… o să fii martor…

Începură să urce scara şi lui Razumihin îi trecu prin cap că poate Zosimov avea dreptate: „Eh, l-am tulburat cu trăncăneala mea!”, mormăi în barbă. Ajungând lângă uşă, auziră deodată vorbă.

— Ce se petrece aici? strigă Razumihin.

Raskolnikov puse mâna pe clanţă, deschise uşa larg şi rămase înlemnit în prag.

Pe divan şedeau mama şi sora lui; îl aşteptau de o oră şi jumătate. Cum de nici nu-i trecuse prin cap că vin şi cum de nici nu se gândise măcar la ele, deşi i se spusese chiar în ziua aceea că porniseră încoace, că erau pe drum şi că trebuiau să sosească? În această oră şi jumătate o descususeră în amănunt pe Nastasia, care stătea şi acum în picioare înaintea lor şi apucase deja să le spună tot ce ştia. Nu-şi mai reveneau din spaimă auzind că „azi a fugit aşa bolnav” şi, după cum reieşea din spusele slujnicei, mai mult ca sigur că delirând! „Doamne, ce-o fi cu el?” Aveau amândouă ochii înroşiţi de plâns, căci trecuseră printr-un calvar de neînchipuit în acea oră şi jumătate.

Un strigăt emoţionat, de bucurie, îl întâmpină pe Raskolnikov. Cele două femei se repeziră la el. Dar el stătea ca mort; trezirea bruscă şi insuportabilă la realitate îl lovise ca un trăsnet. Nici măcar nu ridică braţele ca să le îmbrăţişeze, nu era în stare. Mama şi sora îl strângeau la piept, îl sărutau, râdeau, plângeau… El făcu un pas, se clătină şi se prăbuşi pe podea, leşinat.

Panică, ţipete îngrozite, gemete… Razumihin, care stătea în prag, se năpusti înăuntru, îl prinse cu braţele lui vânjoase şi, o clipă mai târziu, Raskolnikov era culcat pe divan.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! strigă Razumihin către cele două femei, a leşinat, e o nimica toată! Chiar adineauri a spus doctorul că e mult mai bine, că e sănătos! Apă! Ei, uite că deja îşi vine în fire, ei, uite că şi-a revenit!

Apucând-o pe Dunecika de braţ, cât pe ce să i-l smulgă, o sili să se aplece, ca să vadă că „uite, şi-a şi revenit”. Mama şi sora se uitau la Razumihin cu emoţie şi recunoştinţă, ca la o adevărată providenţă; aflaseră deja de la Nastasia ce făcuse pentru Rodea al lor, în timpul bolii, „acest tânăr descurcăreţ”, cum avea să-l numească în aceeaşi seară, într-o discuţie între patru ochi cu Dunia, chiar Pulheria Alexandrovna Raskolnikova.