~ VI ~

Dar, cum ieşi ea, se sculă, puse zăvorul la uşă, desfăcu legătura cu haine adusă mai devreme de Razumihin, care o legase între timp la loc, şi începu să se îmbrace. Ciudat: părea să fi devenit dintr-odată perfect calm; nu mai rămăsese nici urmă din delirul dement de adineauri sau din frica apăsătoare din ultima vreme. Era prima clipă de linişte, neaşteptată şi stranie. Mişcările îi erau precise, sigure, vădind o intenţie fermă. „Astăzi, chiar astăzi! …”, mormăi pentru sine. Totuşi îşi dădea seama că era încă slăbit, dar nemaipomenita încordare sufletească, căreia îi datora calmul şi concentrarea de-acum, îi dădea putere şi încredere în sine. De fapt, spera să nu cadă pe stradă. După ce îmbrăcă hainele noi, se uită la banii de pe masă, stătu puţin pe gânduri şi îi vârî în buzunar. Erau douăzeci şi cinci de ruble. Luă şi toţi pităcii de aramă, restul de la cele zece ruble pe care le dăduse Razumihin pe haine. Apoi trase încetişor zăvorul, ieşi din odaie, coborî pe scară şi aruncă o privire în bucătăria cu uşa larg deschisă: Nastasia stătea cu spatele la el şi, aplecată, sufla în samovarul gazdei. Nu auzi nimic. Cine şi-ar fi închipuit că o să plece? O clipă mai târziu era deja în stradă.

Părea să fie în jur de opt, căci soarele asfinţea. Era la fel de zăpuşeală, dar sorbi lacom aerul acela de oraş, fetid, prăfos, îmbâcsit. Capul începu să i se învârtă uşor; brusc, o energie sălbatică îi luci în ochii injectaţi şi îi lumină chipul supt, livid. Nu ştia şi nici nu se gândea încotro merge, ştia un singur lucru: „că trebuie să termine cu asta chiar azi, o dată pentru totdeauna, chiar acum; altfel nu se mai întoarce acasă, fiindcă nu vrea să trăiască aşa”. Dar cum anume să termine? În ce fel să termine? Habar nu avea şi nici nu voia să se gândească. Alunga acest gând, care era un chin. Simţea şi ştia doar că, într-un fel sau altul, trebuie să schimbe totul, „orice-ar fi”, repeta cu o îndârjire disperată, cu o neclintită încredere în sine.

După vechiul său obicei, urmând firul plimbărilor de până atunci, se îndreptă direct spre piaţa Sennaia. Dar înainte de-a ajunge acolo, văzu în faţa unei dughene cu mărunţişuri, pe trotuar, un flaşnetar tânăr şi oacheş, care învârtea de zor maneta, executând o romanţă sentimentală. Acompania o fată de vreo cincisprezece ani, care stătea în faţa lui, îmbrăcată ca o domnişoară, cu crinolină, pelerinuţă, mănuşi şi o pălărioară de pai cu o pană roşie ca focul, toate vechi şi ponosite. Cânta romanţa cu o voce dogită, de guristă de stradă, dar destul de plăcută şi puternică, aşteptând să-i pice vreo două copeici de la cei din dugheană. Raskolnikov se opri lângă alţi doi-trei gură-cască, ascultă o clipă, apoi scoase un pitac şi îl puse în mâna fetei. Ea îşi curmă brusc cântecul la nota cea mai sentimentală şi mai înaltă, ca şi cum l-ar fi tăiat cu cuţitul, strigă tare către flaşnetar: „Hai!” şi plecară amândoi mai departe, spre dugheana următoare.

— Vă place muzica de stradă? îl întrebă deodată Raskolnikov pe un trecător între două vârste, cu un aer de pierde-vară, care stătuse lângă el ascultând flaşneta.

Omul îl privi ursuz şi mirat.

— Mie-mi place, continuă Raskolnikov, dar cu o expresie de parcă n-ar fi vorbit despre muzica de stradă, îmi place când se cântă la flaşnetă în serile de toamnă reci, întunecate şi umede, neapărat umede, şi toţi trecătorii au feţele verzui, palide şi bolnăvicioase; sau, şi mai bine, când e lapoviţă fără vânt – ştiţi? – şi se văd lucind prin ea felinarele cu gaz…

— Nu ştiu… Mă scuzaţi…, bâigui domnul, speriat şi de întrebare, şi de înfăţişarea stranie a lui Raskolnikov, după care trecu pe partea cealaltă a străzii.

Raskolnikov o luă drept înainte şi ieşi la colţul pieţei Sennaia, unde îşi vindeau marfa târgoveţul şi femeia care vorbiseră atunci cu Lizaveta; dar acum nu erau acolo. Recunoscu locul, se opri, se uită în jur şi îl întrebă pe un flăcău într-o rubaşcă roşie, care căsca la intrarea unui depozit de făină:

— Era un târgoveţ, unul cu o muiere, nevastă-sa, care vindea în colţul ăsta, nu-i aşa?

— Vând mulţi pe-aici, răspunse flăcăul măsurându-l de sus pe Raskolnikov.

— Cum îl cheamă?

— Cum l-au botezat.

— Nu cumva eşti şi tu din Zaraiski? Din ce gubernie eşti?

Flăcăul îl măsură iar.

— La noi, Luminăţia Voastră, nu-i gubernie, e judeţ, frate-meu a plecat, eu am rămas acasă, aşa că n-am de unde să ştiu… Să-mi fie cu iertare, Luminăţia Voastră.

— Acolo sus e un birt?

— E o crâşmă, are şi biliard; se găsesc şi prinţese… Marfă!

Raskolnikov traversă piaţa. Într-un colţ se strânseseră o grămadă de mujici. Se strecură unde era înghesuiala mai mare, cercetându-le feţele. Simţea nevoia, cine ştie de ce, să intre în vorbă cu toţi. Dar mujicii nu-i dădeau nici o atenţie, strigau unii la alţii, adunaţi în grupuri mici. Stătu puţin pe gânduri, apoi o luă la dreapta, pe trotuar, spre podul V. Străbătu piaţa şi ajunse în ulicioară…

Şi înainte trecea deseori pe ulicioara asta scurtă, care la un moment dat cotea şi ducea din piaţă în strada Sadovaia. În ultima vreme se simţea chiar ispitit să dea o raită pe-acolo, când îl apuca urâtul, „ca să-i fie şi mai urât”. O luă şi acum pe ulicioară, fără vreun gând anume. Era acolo o clădire mare, ocupată numai cârciumi şi de localuri, unde se mânca şi se bea; în fiecare clipă ieşeau pe uşa ei femei îmbrăcate lejer, cum te duci „prin vecini”, fără nimic pe cap, doar în rochii. Se strângeau ici şi colo pe trotuar, mai ales în preajma intrărilor la subsol, unde se găseau tot felul de localuri de petrecere. Dintr-unul răzbătea în clipa aceea o zarvă de răsuna toată strada – zdrăngănea o chitară, se cânta şi era mare veselie. Un grup de femei se înghesuia la intrare; unele stăteau pe trepte, altele pe trotuar, altele sporovăiau în picioare. Un soldat beat, cu o ţigară în gură, se învârtea în jurul lor, pe caldarâm, şi înjura; părea că vrea să intre undeva, dar uitase unde. Doi zdrenţăroşi se certau în gura mare; un beţiv zăcea de-a latul străzii. Raskolnikov se opri lângă grupul mare de femei. Acestea vorbeau între ele cu glasuri răguşite; purtau toate rochii de stambă, ghete din piele de capră şi erau cu capul gol. Unele păreau trecute de patruzeci de ani, altele nici nu făcuseră şaptesprezece, însă mai toate aveau ochii învineţiţi.

Fără să ştie de ce, Raskolnikov se simţea atras de cântecele şi de zarva din localul de jos… Printre hohote de râs şi zbierete, cineva dansa dezlănţuit, bătând tactul cu tocurile, în zdrăngăniturile de chitară şi tânguielile unui glas piţigăiat, ce cânta în falset o melodie sprinţară. Ascultă atent, posomorât şi gânditor, aplecându-se spre intrare şi uitându-se curios înăuntru.

Aii, vardist, drăguţul meu, Geaba dai în mine, zău!

se revărsa glasul piţigăiat al cântăreţului.

Raskolnikov voia cu tot dinadinsul să ştie ce cânta, ca şi cum era ceva nemaipomenit de important pentru el.

„Să intru? se gândea. Ce râsete! Sunt beţi. Ce-ar fi să mă îmbăt şi eu?”

— Nu intri, boierule? întrebă una dintre femei cu o voce destul de melodioasă şi încă proaspătă. Părea tânără şi numai ea din tot grupul nu era respingătoare.

— Ei, ce fată frumuşică! zise el îndreptându-se şi uitându-se la ea.

Ea zâmbi, bucuroasă de compliment.

— Şi dumneata eşti tare chipeş, spuse ea.

— Da’ slab ca un ţâr, remarcă una cu glas gros ca de bas. N-oi fi ieşit din spital?

— Ia te uită, numai fete de general, da’ toate-s cârne! se băgă în vorbă un mujic pe care îl ajunsese băutura, cu sumanul larg desfăcut şi cu o mutră veselă şi hâtră. Să tot petreci!

— Intră dacă tot ai venit!

— Intru, scumpete!

Şi se năpusti pe scară în jos.

Raskolnikov dădu să plece.

— Hei, boierule! strigă fata în urma lui.

— Ce e?

Ea se fâstâci.

— Tare mi-ar plăcea să petrec un ceas cu dumneata, boierule, dar nu ştiu, parcă mi-e ruşine. Dă-mi şi mie şase copeici de-un păhărel, drăguţule cavaler!

Raskolnikov scoase la nimereală trei pitaci.

— Ah, ce boier bun la inimă!

— Cum te cheamă?

— Să-ntrebi de Duklida.

— Ei, na, asta-i prea de tot! zise mustrător altă femeie din grup, clătinând din cap spre Duklida. N-am mai pomenit să ceri aşa! Mie mi-ar crăpa obrazul de ruşine…

Raskolnikov se uită curios la cea care vorbise. Era o tânără ciupită de vărsat, la vreo treizeci de ani, toată numai vânătăi, cu buza de sus umflată. Îşi exprimase dezaprobarea pe un ton calm şi serios.

„Unde-am citit eu oare, se gândea Raskolnikov continuându-şi drumul, că un condamnat la moarte, în ceasul dinaintea execuţiei, spune ori gândeşte că, chiar dacă i-ar fi dat să trăiască undeva la mare înălţime, în vârful unei stânci unde să nu poată face nici măcar un pas, iar în jur ar fi prăpastie, ocean şi întuneric veşnic, singurătate şi furtună, şi ar rămâne aşa, pe palma aceea de loc, toată viaţa, o mie de ani, o veşnicie, chiar şi atunci ar dori să mai trăiască, iar nu să moară! Numai să trăiască, să trăiască, să trăiască! Oricum, numai să trăiască! … Aşa e, Doamne, cât e de adevărat! Omul e ticălos! Şi ticălos e şi acela care-l face ticălos pentru asta”, adăugă după o clipă.

Ieşi în altă stradă. „Aha! Palatul de Cristal! Razumihin a pomenit mai devreme de Palatul de Cristal. Dar ce voiam oare? A, da, să citesc ziarele! … Zosimov spunea că a citit în ziare…”

— Ziare aveţi? întrebă intrând într-o cârciumă mare şi destul de curată, cu câteva încăperi, de altminteri goale. Cei doi-trei muşterii beau ceai, iar într-o încăpere mai din fund un grup de vreo patru inşi servea şampanie. Raskolnikov avu impresia că îl vede printre ei pe Zametov, dar nu putea fi sigur de la distanţă.

„N-are decât să fie!”, se gândi.

— O votcă nu doriţi? întrebă ospătarul.

— Dă-mi un ceai şi adu-mi ziarele de-acum cinci zile până azi, că-ţi dau de-o votcă.

— Să trăiţi. Uitaţi-le pe alea de azi. Doriţi şi o votcă?

Sosiră ceaiul şi ziarele din urmă. Raskolnikov se aşeză şi începu să caute: „Izler, Izler… Aţteki, Aţteki, Izler, Bartola, Massimo, Aţteki, Izler… Ei, drăcia dracului! A, uite, fapte diverse: o femeie a căzut de pe scară; un târgoveţ a ars de viu din pricina vinului; un incendiu la Peski; un incendiu în Petersburgskaia; încă un incendiu în Petersburgskaia, Izler, Izler, Izler, Izler, Massimo… A, uite…”

Găsi în sfârşit ce căuta şi începu să citească; rândurile îi jucau în faţa ochilor, dar citi ştirea până la capăt şi se apucă să caute avid continuarea în numerele următoare. Mâinile îi tremurau de o nerăbdare febrilă în timp ce dădea foile. Deodată cineva se aşeză lângă el la masă. Ridică privirea – era Zametov, chiar Zametov, arătând la fel cum îl văzuse la secţie, cu inelele, cu lănţişoarele, cu părul negru frizat, pomădat şi pieptănat cu cărare, cu vesta de filfizon, cu un surtuc cam ponosit şi cu o cămaşă nu tocmai proaspătă. Părea binedispus, cel puţin zâmbea vesel şi binevoitor. Faţa oacheşă i se îmbujorase puţin de la şampania băută.

— Cum, dumneata aici? începu el mirat şi pe un ton de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Nu mai departe de ieri îmi spunea Razumihin că nu ţi-ai revenit încă. Ei, ce ciudat! Am fost pe la dumneata…

Raskolnikov ştia că o să se apropie de el. Puse ziarele deoparte şi se întoarse către Zametov. Avea un surâs ironic pe buze, care lăsa să se vadă un alt soi de nerăbdare şi chiar iritare.

— Ştiu că ai fost, răspunse el, am auzit. Mi-ai căutat ciorapul… Să ştii că Razumihin nu mai poate după dumneata, zice că te-ai dus cu el la Laviza Ivanovna, pentru care îţi dădeai atâta osteneală atunci şi îi tot făceai semn cu ochiul porucicului Pulbere, iar el nu pricepea, ţii minte? Dar cum să nu priceapă, că era clar… nu?

— A, e mare zurbagiu!

— Cine, Pulbere?

— Nu, prietenul dumitale, Razumihin…

— Ei, dumneata n-o duci deloc rău, domnule Zametov; ai intrare liberă în cele mai agreabile locuri! Cine te-a tratat acum cu şampanie?

— Asta-i bună… am băut şi noi… Cum adică, m-a tratat?

— Păi, ca onorariu! Că îţi iese ceva din toate cele! izbucni Raskolnikov în râs. Nu-i nimic, eşti băiat bun, nu-i nimic! mai adăugă bătându-l pe umăr pe Zametov. N-am spus-o cu răutate, doar aşa „în joacă, să ne mai hârjonim şi noi”, ca să vorbesc ca vopsitorul ăla al dumitale care îi căra la pumni lui Mitka, atunci când s-a-ntâmplat istoria cu bătrâna.

— Dar de unde ştii?

— Păi, poate ştiu mai multe decât dumneata.

— Ciudat om mai eşti… Probabil că eşti încă foarte bolnav. N-ar fi trebuit să ieşi…

— Îţi par ciudat?

— Da. Şi ce faci, citeşti ziarele?

— Ziarele, da.

— Scrie mult în ele despre incendii.

— Nu, nu despre incendii citesc. Se uită cu un aer misterios la Zametov şi un zâmbet batjocoritor îi strâmbă din nou buzele. Nu despre incendii citesc, continuă făcându-i cu ochiul. Recunoaşte, dragă tinere, că tare ai mai vrea să ştii ce citeam!

— Nici pomeneală! Am întrebat şi eu aşa. N-am voie să întreb? Că toţi…

— Ascultă, eşti om cu carte, ştii ce-i literatura, nu?

— Am cinci clase de liceu, răspunse Zametov demn.

— Cinci! Măi, ce boboc! Cu cărare, inele – om bogat!

Raskolnikov izbucni într-un râs nervos, chiar în nasul lui Zametov. Acesta se trase brusc înapoi, nu atât pentru că s-ar fi simţit jignit, cât de mirat ce era.

— Ei, ciudat mai eşti! repetă Zametov foarte serios. Tare mi se pare că delirezi şi-acum.

— Că delirez? Te-nşeli, bobocule! Vasăzică sunt ciudat? Îţi stârnesc curiozitatea, nu-i aşa? Eşti curios?

— Foarte.

— Aşadar, vrei să-ţi spun ce citeam şi ce căutam? Doar vezi ce de ziare am cerut să-mi aducă! Dau de bănuit, nu?

— Hai, spune!

— Eşti numai ochi şi urechi?

— Ochi şi urechi? Cum adică?

— Te lămuresc după aia, până una-alta, drăguţule, declar… nu, mai bine, „mărturisesc”… Nu, nici aşa nu-i bine… „Dau o declaraţie şi dumneata o consemnezi”, poftim… Vasăzică, dau o declaraţie că am citit, m-am interesat… am căutat… am răscăutat…, Raskolnikov miji ochii şi se opri puţin, … am căutat, pentru asta am şi venit aici, amănunte despre asasinarea bătrânei, a văduvei de arhivar, rosti în sfârşit, aproape în şoaptă, apropiindu-şi peste măsură faţa de a lui Zametov.

Acesta din urmă i se uită drept în ochi, fără să facă nici o mişcare şi fără să-şi depărteze faţa de a lui. Ce i s-a părut cel mai ciudat după aceea lui Zametov a fost faptul că tăcerea a durat un minut întreg şi că în minutul acela au stat şi s-au privit aşa.

— Ei şi, ce dacă citeai despre asasinat? se răsti el deodată, nedumerit şi nerăbdător. Ce-mi pasă mie? Ce-i cu asta?

— Păi e vorba chiar de bătrâna aceea, continuă Raskolnikov tot în şoaptă şi fără să facă nici cea mai mică mişcare la cuvintele răstite ale lui Zametov. Cea despre care aţi început să vorbiţi în birou, ţii minte, când am leşinat. Ei, acum pricepi?

— Şi ce-i cu asta? Ce să… „pricep”? spuse Zametov aproape speriat.

Faţa nemişcată şi gravă a lui Raskolnikov se preschimbă într-o clipă şi, brusc, izbucni în acelaşi râs nervos de mai adineauri, neputând parcă să se mai stăpânească. Imediat îşi aminti cu nemaipomenită claritate senzaţia încercată nu demult, în clipa când stătea după uşă cu toporul şi ivărul sălta, iar cei de-afară înjurau şi se căzneau să intre cu forţa, şi îi venise brusc să strige la ei, să-i înjure, să scoată limba, să-i aţâţe, să-şi bată joc, să râdă în hohote, în hohote, în hohote!

— Dumneata sau eşti nebun sau…, zise Zametov şi se opri fulgerat de un gând care-i venise dintr-odată în minte.

— Sau? Sau ce? Ei, ce? Hai, spune!

— Nimic! răspunse furios Zametov. Toate astea sunt aiureli!

Tăcură amândoi. După accesul neaşteptat de râs bolnăvicios, Raskolnikov deveni deodată gânditor şi trist. Puse coatele pe masă şi îşi sprijini capul într-o mână. Părea să fi uitat complet de Zametov. Tăcerea se prelungi destul de mult.

— De ce nu-ţi bei ceaiul? Se răceşte, spuse Zametov.

— Hm? Ce? Ceaiul? … A, da… Raskolnikov luă o sorbitură din pahar, băgă în gură o bucăţică de pâine şi, uitându-se brusc la Zametov, păru să-şi amintească tot şi se scutură de gânduri. Chipul lui îşi recăpătă îndată expresia batjocoritoare de mai înainte. Continuă să-şi bea ceaiul.

— Multe escrocherii se fac astăzi, spuse Zametov. Mai deunăzi am citit în Buletinul Moscovei că a fost prinsă o bandă întreagă de falsificatori de bani la Moscova. Era o asociaţie în toată regula. Falsificau bancnote.

— A, asta a fost demult! Am citit de-acum o lună, răspunse calm Raskolnikov. Vasăzică, după părerea dumitale ăştia sunt escroci? adăugă zâmbind ironic.

— Păi nu sunt escroci?

— Ăştia? Ăştia sunt nişte copii cu caş la gură, nu escroci! Să se adune cincizeci de oameni pentru atâta lucru! Cum e posibil? Până şi trei ar fi prea mulţi, iar aceştia trei ar trebui să se bizuie mai mult pe ceilalţi decât pe ei înşişi! E de-ajuns să trăncănească unul la beţie şi se-alege praful de tot! Boboci cu caş la gură! Tocmesc nişte neisprăviţi să schimbe bancnote la bancă. Păi asta-i treabă s-o dai pe mâna oricui îţi iese-n cale? Bun, să zicem că au reuşit să facă treabă şi cu bobocii, să zicem că a schimbat fiecare câte un milion, dar pe urmă? O viaţă întreagă? Să depindă unul de altul o viaţă întreagă? Mai bine îţi pui ştreangul de gât! Dar ei nici nu s-au priceput să le schimbe: s-a dus unul la bancă, a primit cinci miare şi au început să-i tremure mâinile. Patru le-a numărat şi pe-a cincea a luat-o fără să mai numere, pe încredere, să le bage la repezeală în buzunar şi s-o şteargă. Ei, atunci a dat de bănuit. Şi totul a eşuat din pricina unui netot. Păi se poate aşa ceva?

— Ce, să-i tremure mâinile? îi dădu apă la moară Zametov. Ei, asta se poate foarte bine. Sunt absolut sigur că i se poate întâmpla oricui. Câteodată te pierzi cu firea.

— Pentru atâta lucru?

— Dumneata nu te-ai fi pierdut? Eu, unul, m-aş fi pierdut cu siguranţă! Pentru o sută de ruble să tragi o spaimă ca asta! Să te duci cu o bancnotă falsă – şi unde? – la un ghişeu de bancă unde funcţionarii sunt deprinşi să observe cea mai mică escrocherie. Nu, eu m-aş fi pierdut. Dumneata nu?

Raskolnikov simţi iar dorinţa teribilă „să-i dea cu tifla”. Timp de câteva clipe îl trecură chiar fiori pe spinare.

— Eu n-aş fi procedat aşa, o luă el pe departe. Eu uite cum aş fi făcut ca să schimb banii: număram prima mie cel puţin de vreo patru ori, de la cap la coadă şi de la coadă la cap, şi mă uitam atent la fiecare hârtie, pe urmă treceam la următoarea mie; începeam să număr şi, când ajungeam cu numărătoarea la jumătate, scoteam o hârtie de cincizeci de ruble şi o ţineam în lumină, apoi o răsuceam şi o ţineam din nou în lumină. Nu cumva e falsă? „Mă tem, aş fi zis, o rudă de-a mea a pierdut aşa o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble” şi trânteam pe loc o poveste. Iar când mă apucam de a treia mie: „Nu, vă rog, mi se pare că la a doua mie n-am numărat bine a şaptea sută, nu sunt sigur”, apoi o lăsam pe a treia şi o luam din nou pe a doua – şi aşa cu toate cinci până la sfârşit. Atunci scoteam câte o bancnotă din a cincea şi din a doua mie, le ţineam iar în lumină şi iar mă prefăceam că am dubii: „Schimbaţi-o, vă rog”, până l-ar fi trecut şapte ape pe funcţionar, de n-ar mai fi ştiut cum să scape de mine! Când aş fi terminat în sfârşit, m-aş fi îndreptat spre ieşire, aş fi deschis uşa: „A, nu, iertaţi-mă, m-am întors să mai întreb ceva, am nevoie de o lămurire”. Uite cum aş fi făcut!

— Vai de mine, spui nişte lucruri de te apucă groaza! zise râzând Zametov. Însă asta-i doar în teorie, în faptă probabil că ai fi încurcat-o. Îţi spun eu, într-o treabă ca asta, nu numai eu sau dumneata, dar niciunul trecut prin ciur şi prin dârmon nu poate garanta pentru el. Însă de ce mergem noi aşa de departe? Uite un exemplu: chiar la noi în cartier a fost omorâtă o bătrână. Ucigaşul trebuie să fi fost îndrăzneţ de-a cutezat să rişte în plină zi şi numai printr-o minune a reuşit să fugă. Dar tot i-au tremurat mâinile: n-a putut să şi jefuiască, s-a pierdut cu firea; se vede după cum a făcut treaba…

Raskolnikov păru jignit.

— Se vede! Păi atunci de ce nu-l prindeţi chiar acum? strigă el, provocându-l cu o bucurie răutăcioasă pe Zametov.

— N-avea grijă, o să-l prindem.

— Cine? Voi? Voi să-l prindeţi? Şo pe el! Pentru voi contează un singur lucru: dacă omul se pune pe cheltuit. Până acum n-a avut nici un sfanţ şi deodată se pune pe cheltuit, păi cum să nu fie el? Vă duce de nas şi un ţânc dacă îşi pune mintea!

— Păi toţi fac aşa, răspunse Zametov. Omorul îl săvârşesc cu cap, îşi pun viaţa în primejdie, iar în clipa următoare sunt la cârciumă. Tocmai cheltuielile îi dau de gol. Nu sunt toţi şireţi ca dumneata. Bănuiesc că dumneata nu te-ai fi dus la cârciumă, nu?

Raskolnikov se încruntă şi se uită ţintă la Zametov.

— Mi se pare că ai prins gust şi vrei să afli cum aş fi procedat eu în cazul ăsta, aşa-i? întrebă nemulţumit.

— Aş vrea, răspunse hotărât şi serios Zametov.

Începuse să vorbească şi să-l privească parcă prea serios.

— Mult?

— Mult.

— Bine. Uite cum aş fi procedat eu, începu Raskolnikov, apropiindu-şi din nou faţa de a lui Zametov, uitându-se din nou ţintă la el şi vorbind din nou în şoaptă, aşa încât acesta chiar tresări de data asta. Uite cum aş fi făcut eu: aş fi luat banii şi lucrurile şi, cum aş fi plecat de acolo, imediat, fără să mai trec pe nicăieri, m-aş fi dus undeva departe, într-un loc părăsit, împrejmuit de garduri, unde să nu fie mai nimeni – vreo grădină de zarzavaturi sau ceva de soiul ăsta. M-aş fi uitat încă dinainte după vreun pietroi rămas de la construcţia casei, unul de vreun pud şi jumătate, în vreun colţ de lângă gard; aş fi dat la o parte pietroiul ăla, fiindcă sigur trebuie să fie o groapă sub el, şi aş fi pus în groapa aia lucrurile şi banii. Iar după aceea aş fi prăvălit pietroiul la loc, cum era înainte, aş fi bătătorit pământul cu piciorul şi aş fi plecat. Un an sau doi, poate chiar trei, nu m-aş fi atins de nimic. Ei, atunci, poftiţi şi căutaţi! Fuse şi se duse!

— Dumneata eşti nebun, spuse Zametov vorbind, cine ştie de ce, tot în şoaptă şi, cine ştie de ce, trăgându-se înapoi.

Ochii lui Raskolnikov străluceau; pălise îngrozitor, iar buza de sus îi tremura şi îi tresălta. Se apropie cât putu de Zametov şi începu să-şi mişte buzele fără să rostească un cuvânt. Trecu astfel vreo jumătate de minut; ştia ce făcea, dar nu se putea stăpâni. Cuvântul teribil îi juca acum pe buze ca ivărul uşii atunci: acuşi îi scapă, acuşi îi dă drumul, acuşi îl rosteşte.

— Dar dacă eu le-am omorât pe bătrână şi pe Lizaveta? spuse brusc şi… se dezmetici.

Zametov se uită sălbatic la el şi se făcu alb ca o faţă de masă. Chipul i se schimonosi într-un zâmbet.

— E posibil? zise abia auzit.

Raskolnikov îl privi cu ură.

— Recunoaşte că ai crezut. Aşa-i? Nu?

— Deloc! Acum nu mai cred nici cât înainte, răspunse repede Zametov.

— În sfârşit ai căzut în cursă! Ţi-a scăpat porumbelul! Vasăzică, înainte credeai, de vreme ce acum „nu mai crezi nici cât înainte”, nu?

— Nicidecum! exclamă Zametov vizibil fâstâcit. De asta m-ai speriat, ca să mă aduci aici?

— Deci nu crezi? Atunci despre ce-aţi vorbit zilele trecute în birou, după ce-am ieşit eu? Şi de ce m-a interogat porucicul Pulbere după leşin? Ei, băiete! strigă după ospătar ridicându-se şi luându-şi şapca de pe masă. Cât am de plată?

— Treizeci de copeici cu totul, răspunse acesta venind în fugă.

— Ţine încă douăzeci de o votcă. Ia uite ce bănet! zise întinzând spre Zametov mâna tremurândă în care strângea banii. Bancnote roşii şi albastre, douăzeci şi cinci de ruble cu totul. De unde? Şi de unde am luat hainele astea? Doar ştiţi bine că n-aveam un sfanţ! Mi-aţi interogat şi gazda, vezi bine… Ei, gata! Assez causé.16 La bună vedere… cât mai plăcută! …

Ieşi tremurând tot, stăpânit de o senzaţie de nervozitate isterică, amestecată cu o delectare aproape insuportabilă. Altfel, era cătrănit şi obosit de moarte. Faţa îi era crispată ca după o criză. Se simţea tot mai obosit. Îşi recăpăta îndată puterile, la cel dintâi stimulent, la cea mai mică senzaţie de iritare, şi la fel de repede îl părăseau, pe măsură ce senzaţia se domolea.

După ce rămase singur, Zametov mai stătu încă multă vreme pe gânduri. Raskolnikov îi dăduse dintr-odată peste cap toate ideile în privinţa unui anumit punct şi îl făcuse să-şi revizuiască părerea.

„Ilia Petrovici e un dobitoc!”, hotărî el.

Când deschise uşa ca să iasă în stradă, Raskolnikov dădu dintr-odată peste Razumihin. Niciunul nu îl văzu pe celălalt, deşi erau doar la un pas distanţă, până când nu se loviră aproape cap în cap. Câteva clipe se măsurară din priviri. Razumihin era uluit, însă ochii i se aprinseră brusc de furie, o furie adevărată.

— Aha, aici erai! zbieră la el. Ai fugit din pat! Şi eu îl caut până şi sub divan! Şi-n pod ne-am urcat! Puţin a lipsit s-o iau la bătaie pe Nastasia din pricina ta… Şi el, poftim unde e! Rodea, ce-nseamnă asta? Spune-mi tot adevărul! Mărturiseşte! Auzi?

— Înseamnă că m-am săturat până peste cap de voi toţi şi că vreau să fiu singur, răspunse calm Raskolnikov.

— Singur? Când nu eşti în stare nici să te ţii pe picioare, te-ai făcut alb ca varul la faţă şi abia răsufli! Idiotule! Ce-ai căutat la Palatul de Cristal? Spune imediat!

— Lasă-mă în pace! spuse Raskolnikov şi dădu să treacă pe lângă el.

Asta îl scoase de-a binelea din minţi pe Razumihin, care îl prinse de umăr.

— Să te las în pace? Îndrăzneşti să-mi spui să te las în pace? Păi ştii ce-o să fac acum cu tine? Te iau pe sus, te leg fedeleş şi te duc pachet acasă, sub lacăt să stai!

— Ascultă, Razumihin, începu încet şi aparent foarte calm, Raskolnikov, chiar nu vezi că nu vreau binefacerile tale? Ce plăcere mai e şi asta, să sufoci oamenii cu binefacerile? Mai ales pe unii care îşi râd de ele, pentru care sunt mai degrabă o povară. Pentru ce m-ai căutat când m-am îmbolnăvit? Poate că eu eram fericit să mor. Nu ţi-am spus destul astăzi că nu faci decât să mă chinui şi că… m-am săturat de tine? Chiar ai o plăcere să chinui oamenii! Te asigur că toate astea numai bune nu sunt pentru înzdrăvenirea mea, fiindcă mă enervează întruna. De asta a şi plecat mai devreme Zosimov, ca să nu mă scoată din sărite. Lasă-mă şi tu în pace, pentru numele lui Dumnezeu! La urma urmelor, cu ce drept mă ţii cu forţa? Nu vezi că acum sunt pe deplin conştient? Învaţă-mă tu cum să te fac să nu te mai ţii de capul meu şi să mă slăbeşti odată cu binefacerile. Sunt un nerecunoscător, sunt un ticălos, dar lăsaţi-mă cu toţii în pace, pentru numele lui Dumnezeu! Lăsaţi-mă! Lăs…!

Începuse pe un ton calm, bucurându-se dinainte de toată otrava pe care avea s-o verse, şi terminase furios, sufocându-se, ca şi mai devreme cu Lujin.

Razumihin stătu puţin pe gânduri şi apoi îi dădu drumul.

— Atunci, ia mai du-te dracului! spuse încet şi aproape gânditor. Stai! zbieră deodată când Raskolnikov dădea să plece. Ascultă-mă. Vreau să-ţi spun că voi toţi, până la unul, sunteţi nişte palavragii şi nişte fanfaroni! Dacă aveţi o suferinţă cât de mică, o clociţi cum cloceşte găina oul! Până şi în suferinţă nu faceţi altceva decât să-i copiaţi pe alţii. N-aveţi nici urmă de viaţă şi de independenţă în voi! Din alifie cu spermanţet sunteţi făcuţi, iar prin vene vă curge zer în loc de sânge! În niciunul n-am încredere! Prima voastră grijă, în orice împrejurări, e nu cumva să aduceţi a oameni! Staaai! strigă şi mai furios, băgând de seamă că Raskolnikov dădea iar să plece. Ascultă-mă până la capăt! Ştii că azi se adună lume la mine, să sărbătorim mutarea, dacă n-o fi venit deja, dar l-am lăsat pe unchiu-meu să-i primească. Ei bine, dacă n-ai fi un prost, un prost banal, un prost sadea, o copie după original… vezi, Rodea, eu recunosc că eşti băiat deştept – totuşi eşti un prost! -, ei bine, dacă nu eşti prost, ai face mai bine să vii pe la mine astă-seară, să petreci şi tu cu noi, nu să-ţi toceşti pingelele de pomană. Oricum ai ieşit din casă, nu mai e nimic de făcut! O să-ţi dau un fotoliu moale, au gazdele unul… ceiuţ, companie… Dacă nu, te-ntinzi pe divan, dar stai şi tu printre noi… O să vină şi Zosimov. Ce zici, vii?

— Nu.

— Vorbeşti ca să nu taci! strigă Razumihin pierzându-şi răbdarea. De unde ştii că nu? Tu nu ştii nici măcar de tine! Şi oricum nu înţelegi nimic din toate astea… De mii de ori am spus, exact aşa am spus, că nu mai vreau să ştiu de alţii, iar după aceea nu mai ştiam cum să mă-ntorc mai repede… Te-apucă ruşinea şi te-ntorci! Aşa că nu uita, casa lui Pocinkov, la etajul trei…

— Păi dacă o ţii tot aşa, domnule Razumihin, ai să ajungi să laşi oamenii să te şi bată, de dragul de a le face o plăcere.

— Pe cine? Pe mine! Numai să-ndrăznească şi le mut nasul din loc! Casa lui Pocinkov, numărul patruzeci şi şapte, apartamentul funcţionarului Babuşkin…

— Nu vin, Razumihin!

Raskolnikov se întoarse şi plecă.

— Pun pariu că vii! strigă în urma lui Razumihin. Altfel… altfel nu te mai cunosc! Stai, spune-mi! Zametov e pe-aici?

— Da.

— L-ai văzut?

— L-am văzut.

— Şi aţi vorbit?

— Am vorbit.

— Despre ce? Bine, fie, dracu’ să te ia, nu-mi spune. Pocinkov, patruzeci şi şapte, Babuşkin, ţine minte!

Raskolnikov ajunse în strada Sadovaia, dădu colţul şi dispăru. Razumihin se uită gânditor în urma lui. Într-un sfârşit, fluturând din mână, intră în clădire, dar se opri la jumătatea scării.

„Fir-ar al dracului, îşi urmă gândul aproape cu voce tare, de vorbit vorbeşte normal, dar parcă… Prost mai sunt! Păi nebunii nu vorbesc şi ei normal? Zosimov, din câte mi s-a părut, de asta se şi teme! îşi ciocăni el fruntea cu degetul. Dar dacă… pot eu să-l las singur acum? Dacă se îneacă… Ah, n-am făcut bine! Nu pot să-l las aşa!” Dădu fuga să-l ajungă din urmă pe Raskolnikov, dar acesta nu mai era de găsit. Scuipă de necaz şi porni grăbit înapoi, spre Palatul de Cristal, să îl descoasă mai repede pe Zametov.

Raskolnikov o apucă drept pe podul N., se opri la mijloc, se sprijini cu coatele de parapet şi începu să se uite în zare. După ce se despărţise de Razumihin, se simţise atât de slăbit, că abia se târâse până aici. Îi venea să se aşeze ori să se întindă pe jos. Aplecat asupra apei, privea mecanic cea din urmă licărire trandafirie a asfinţitului, şirurile de case ce se întunecau în amurgul care se lăsa pe nesimţite, o ferestruică îndepărtată, undeva la mansardă, pe cheiul stâng, incendiată parcă de ultima rază de soare ce o atinsese o clipă, apa neagră a canalului, care îi atrase atenţia mai mult decât orice altceva. Apoi cercuri roşii începură să i se rotească prin faţa ochilor, casele prinseră să se mişte, trecătorii, cheiurile, trăsurile, totul în jur porni să se învârtă şi să joace. Brusc, tresări, salvat poate încă o dată de la leşin de o senzaţie stranie şi înspăimântătoare. Simţi că cineva se oprise, în dreapta lui. Se întoarse şi văzu o femeie înaltă, cu basma pe cap, cu o faţă galbenă, lungă, scofâlcită şi cu ochii înroşiţi, duşi în fundul capului. Se uita drept la el, dar era clar că nu vedea nimic şi pe nimeni. Puse îndată mâna dreaptă pe balustradă, ridică piciorul drept şi îl trecu peste parapet, apoi pe cel stâng, şi se aruncă în canal. Apa murdară se despică şi înghiţi o clipă victima, dar un minut mai târziu aceasta reapăru şi curentul o purtă încet în jos, cu capul şi picioarele în apă, cu spinarea deasupra, cu fusta adunată şi umflată ca o pernă.

— S-a înecat! S-a înecat! ţipară zeci de glasuri.

Oamenii se strânseră în grabă, amândouă cheiurile se umplură de spectatori, pe pod, în jurul lui Raskolnikov se înghesui o grămadă de lume, împingându-l şi lipindu-l de parapet.

— Doamne, e Afrosiniuşka noastră! se auzi văitându-se de undeva de-aproape vocea unei femei. Oameni buni, salvaţi-o! Scoateţi-o din apă!

— O barcă! O barcă! strigară glasuri din mulţime.

Dar nu mai era nevoie de barcă: un vardist coborî în fugă treptele ce duceau spre canal, îşi lepădă mantaua şi cizmele şi sări în apă. Nu avu mare lucru de făcut: curentul aducea înecata la doi paşi de trepte, aşa că o prinse de haine cu mâna dreaptă, ţinându-se cu stânga de prăjina întinsă de un confrate, şi o scoase numaidecât. O întinseră pe treptele de granit. Femeia îşi reveni repede, se ridică puţin, se aşeză în fund, apoi începu să strănute şi să fornăie, netezindu-şi fără rost rochia udă cu mâinile. Nu spunea nimic.

— A băut de s-a făcut pulbere, oameni buni, pulbere! se tângui aceeaşi voce de femeie, de data asta chiar lângă Afrosiniuşka. Mai deunăzi a vrut să se spânzure şi au scos-o din laţ. Iar acuma, numai ce m-am repezit până la prăvălie, i-am lăsat fetiţa în grijă, şi iacătă, păcatele mele, ce-a ieşit! E târgoveaţă, taică, târgoveaţă de-a noastră, şade alături, la a doua casă din colţ, uite colea…

Mulţimea începu să se împrăştie, vardiştii îşi mai făceau de lucru cu înecata, cineva pomeni ceva de secţie… Raskolnikov privea totul cu o senzaţie stranie, de nepăsare şi răceală. Îi era silă. „Nu, e respingător… apa… nu trebuie…, mormăi pentru sine. N-are a face, îşi mai spuse nu am ce aştepta. Dar secţia? … Zametov de ce nu-i la secţie? La zece secţia e deschisă…” Se întoarse cu spatele la parapet şi se uită în jur.

„De ce nu? Şi fie ce-o fi!”, spuse hotărât şi, plecând de pe pod, porni spre secţie. Avea sufletul gol şi surd. Nu voia să gândească. Nu mai simţea nici o durere şi nu mai avea nimic din energia de adineauri, când ieşise din casă hotărât „să termine cu toate”! O apatie totală le luase locul.

„Ce mai, e o ieşire! se gândea mergând încet, fără vlagă, pe cheiul canalului. O să termin cu toate, pentru că aşa vreau… Dar e o ieşire? N-are a face! Un locşor de un arşin tot o să am… he-he! Dar ce sfârşit! Chiar să fie sfârşitul? Să le spun sau să nu le spun? Ei… drace! Sunt obosit de pic, aş vrea să mă întind undeva ori să mă aşez mai repede! Ce mi se pare mai ruşinos e tâmpenia lucrului. Dar puţin îmi pasă şi de asta. O, ce prostii îmi vin în cap…”

Ca să ajungă la secţie trebuia să meargă drept înainte şi pe urmă să cotească după a doua străduţă la stânga, era la doi paşi de-acolo. Dar la primul colţ se opri, se gândi puţin şi intră pe ulicioară, ca să facă un ocol de două străzi, poate fără nici un scop ori poate ca să mai lungească drumul măcar cu un minut şi să câştige timp. Mergea cu ochii în pământ. Dintr-odată, parcă cineva îi şopti ceva la ureche. Înalţă capul şi văzu că stătea lângă casa aceea, chiar în dreptul gangului. Din seara aceea nu mai fusese acolo şi nici nu mai trecuse prin apropierea ei.

O dorinţă irezistibilă şi inexplicabilă puse stăpânire pe el. Intră, străbătu gangul, ajunse la prima intrare pe dreapta şi începu să urce treptele până la etajul patru. Scara îngustă şi abruptă, atât de cunoscută, era cufundată în întuneric. Se oprea pe fiecare palier şi se uita curios în jur. La etajul unu, fereastra de pe palier nu mai avea deloc ramă. „Atunci nu era aşa”, se gândi. Uite şi apartamentul de la etajul doi, unde lucrau Mikolaşka şi Mitka. „E încuiat şi uşa a fost vopsită; deci e de închiriat.” Uite şi etajul trei… şi patru… „Aici!” Rămase cu gura căscată: uşa apartamentului era larg deschisă, iar înăuntru se aflau mai mulţi oameni, le auzea glasurile; la asta nu se aşteptase. Şovăi puţin, apoi urcă ultimele trepte şi intră.

Şi aici se renova; înăuntru lucrau nişte muncitori; asta păru să îl mire teribil. I se păruse, cine ştie de ce, că avea să găsească totul aşa cum rămăsese atunci, poate chiar şi cadavrele întinse pe jos, în acelaşi loc. Iar acum pereţii erau goi, nici urmă de mobilă; i se părea ciudat! Se duse la fereastră şi se aşeză pe pervaz.

Erau doar doi muncitori, doi flăcăi tineri, unul ceva mai răsărit, celălalt mai necopt. Lipeau pe pereţi un tapet nou, alb cu floricele liliachii, în locul celui vechi, galben, jerpelit şi prăpădit. Acest lucru, cine ştie de ce, îl supără teribil; se uită cu duşmănie la tapetul nou, parcă regretând că totul se schimbase atât de mult.

Muncitorii, care probabil întârziaseră, dădeau zor să facă sul tapetul rămas, pregătindu-se de plecare. Aproape că nici nu-l observară pe Raskolnikov şi continuară să vorbească între ei. Raskolnikov îşi încrucişă braţele şi deveni atent.

— Vine la mine de dimineaţă, cu noaptea-n cap, îi spunea cel mai răsărit celui mai necopt, gătită nevoie mare. „Ce te tot fâţâi prin faţa mea, zic, şi te fandoseşti?” „Păi, eu vreau, Tit Vasilievici, zice, ca de-acu’ să fiu cu totul la cheremul dumitale.” Ei, na! Şi gătită, cum îţi spun: jurnal de mode, ce mai, jurnal de mode!

— Da’ ce-i ăla jurnal de mode, nene? întrebă cel mai tânăr, care se vede că învăţa de la „nene-său”.

— Păi, jurnal, frăţioare, astea-s nişte poze colorate care vin cu poşta la croitorul de-aci, în fiecare sâmbătă, din străinătăţuri, ca fiecare să ştie să se îmbrace, şi partea femeiască şi a bărbătească. Nişte poze, carevasăzică. Partea bărbătească e zugrăvită mai mult în becheşe17, iar partea femeiască în nişte treburi, frate, de-ţi stă mintea-n loc, zău aşa!

— Apăi ce nu găseşti în Piterul ăsta! strigă cu înflăcărare cel mai tânăr. Numa’ tata-mare lipseşte. Încolo găseşti tot!

— Chiar aşa, măi frate, numa’ el, încolo găseşti tot, îi întări hotărât spusele cel mai mare.

Raskolnikov se ridică şi se duse în cealaltă cameră, unde fuseseră înainte cufărul, patul şi comoda; odaia i se păru acum, fără mobilă, teribil de mică. Tapetul era acelaşi; într-un colţ se vedea clar pe el locul unde fusese chivotul cu icoane. Aruncă o privire de jur împrejur şi se întoarse la fereastra lui. Muncitorul mai răsărit se uită chiorâş la el.

— Ce doriţi? întrebă deodată adresându-i-se.

În loc de răspuns, Raskolnikov se ridică, ieşi în săliţă şi trase de clopoţel. Acelaşi clopoţel, acelaşi sunet de tinichea! Mai trase o dată, apoi încă o dată: asculta şi îşi aducea aminte. Senzaţia chinuitoare şi îngrozitoare de-atunci începea să-i revină tot mai clar şi mai viu, tresărea la fiecare zdrăngănit cu o plăcere tot mai mare.

— Ce doriţi? Cine sunteţi? strigă muncitorul ieşind după el.

Raskolnikov trecu pragul înapoi.

— Vreau să închiriez locuinţa, spuse. Arunc o privire.

— Nu se-nchiriază noaptea! Şi oricum, trebuia să veniţi cu portarul.

— Au spălat podelele; le vopsiţi? continuă Raskolnikov. Nu-i sânge?

— Ce sânge?

— Păi, de la bătrâna care a fost omorâtă împreună cu soră-sa. Era ditamai balta aici.

— Dar dumneata ce hram porţi? strigă muncitorul cuprins de nelinişte.

— Eu?

— Da.

— Vrei să ştii? Hai la secţie şi îţi spun acolo.

Muncitorii se uitau nedumeriţi la el.

— Noi trebuie să plecăm, am întârziat. Hai, Alioşka. Trebuie să încuiem, zise muncitorul mai răsărit.

— Hai, atunci! răspunse Raskolnikov şi, ieşind primul, începu să coboare încet scara. Hei, portar! strigă când ajunse în gang.

În stradă, chiar la intrarea în gang, câţiva oameni stăteau şi căscau gura la trecători: cei doi portari, o babă, un târgoveţ în halat şi alţi câţiva. Raskolnikov se duse glonţ la ei.

— Ce doriţi? întrebă unul dintre portari.

— Ai fost pe la secţie?

— Chiar acum am fost. Dar ce treabă aveţi?

— Mai sunt acolo?

— Mai sunt.

— E şi ajutorul?

— A fost o vreme. De ce vă interesează?

Raskolnikov nu răspunse; stătea acolo dus pe gânduri.

— A venit să vadă apartamentul, spuse muncitorul mai răsărit apropiindu-se.

— Ce apartament?

— Păi, unde lucrăm noi. „De ce, zice, aţi spălat sângele? Aici s-a săvârşit o crimă, zice, iar am venit să iau locuinţa cu chirie.” După aia a-nceput să sune de era să rupă clopoţelul. „Hai să mergem, zice, la secţie, o să vă dovedesc acolo.” Nu ne mai slăbea.

Portarul se uită nedumerit şi încruntat la Raskolnikov.

— Da’ cine eşti dumneata? strigă cât putu mai ameninţător.

— Sunt Rodion Romanâci Raskolnikov, fost student, locuiesc în casa lui Schil, pe-o ulicioară, nu departe de-aici, la apartamentul numărul paisprezece. Întreabă la portar… mă cunoaşte.

Raskolnikov spuse toate astea cumva alene şi gânditor, fără să se întoarcă şi uitându-se cu o privire încremenită în stradă, unde se lăsase întunericul.

— Dar de ce-ai intrat dumneata în apartamentul ăsta?

— Ca să-l văd.

— Ce să vezi acolo?

— N-ar fi mai bine să-l iei şi să-l duci la secţie? se amestecă deodată târgoveţul, după care tăcu.

Raskolnikov îi aruncă o privire chiorâşă peste umăr, apoi îl cercetă mai atent şi spuse încet şi alene, întocmai ca înainte:

— Haidem!

— Da, du-l! continuă târgoveţul prinzând curaj. De ce-a intrat acolo, ce are în cap, hm?

— De băut nu-i băut, dar Dumnezeu să-l ştie! bombăni muncitorul.

— Ce tot pofteşti? strigă iar portarul care începuse să-şi iasă rău din fire. Ce tot vrei?

— Ţi-ai pierdut curajul când ai auzit de secţie? întrebă zeflemitor Raskolnikov.

— De ce să mi-l pierd? Ce tot vrei?

— O puşlama! strigă baba.

— De ce stăm noi la vorbă cu el? strigă şi celălalt portar, un mujic mătăhălos, cu sumanul larg desfăcut şi cu cheile la brâu. Valea! … Chiar că-i o puşlama… Hai, valea!

Şi înhăţându-l pe Raskolnikov de umăr, îl îmbrânci în stradă. Acesta se împletici, dar nu căzu, se îndreptă, se uită în tăcere la toţi cei de faţă şi plecă.

— Ciudat om! zise muncitorul.

— Ciudată a ajuns lumea, întări baba.

— Trebuia să-l fi dus totuşi la secţie, adăugă târgoveţul.

— Mai bine nu ne-ncurcăm cu el, hotărî portarul cel zdravăn. O puşlama! Îşi vâră nasul peste tot şi, dacă te potriveşti lui, nu mai scapi… Îi ştim noi!

„Să mă duc ori nu?”, se gândea Raskolnikov oprindu-se în mijlocul străzii, la răspântie, şi uitându-se în jur, ca şi cum ar fi aşteptat un sfat de la cineva. Dar nu primi nici un răspuns de nicăieri; totul era surd şi mort, ca pietrele pe care călca, mort pentru el, numai pentru el… Deodată, ceva mai departe, la vreo două sute de paşi de el, la capătul străzii, desluşi în întunericul tot mai des lume, vorbă, strigăte… În mijlocul mulţimii era o trăsură… Pe stradă licărea o luminiţă. „Ce să fie?” Raskolnikov coti la dreapta şi se îndreptă spre mulţime. Părea gata să se agaţe de orice şi zâmbi ironic, gândindu-se că asta i se trăgea din hotărârea neclintită de a se duce la secţie şi din siguranţa că îndată avea să se termine totul.