~ I ~

„Să fie tot vis?”, se gândi iar Raskolnikov. Se uită atent şi bănuitor la musafirul neaşteptat.

— Svidrigailov? Ce aiureală! Nu se poate! spuse în cele din urmă cu voce tare, nedumerit.

Musafirul nu se arătă deloc mirat de exclamaţia lui.

— Am venit la dumneavoastră din două motive: în primul rând, am vrut să vă cunosc personal, fiindcă am auzit despre dumneavoastră numai lucruri interesante şi lăudabile; iar în al doilea rând, sper că nu veţi refuza să mă ajutaţi într-o chestiune care este în interesul personal al surorii dumneavoastră, Avdotia Romanovna. Singur, fără nici o recomandare, probabil că nu m-ar primi nici până în curtea casei, având în vedere părerea pe care şi-a făcut-o despre mine, dar cu ajutorul dumneavoastră, socotesc că…

— Socotiţi prost, i-o reteză Raskolnikov.

— Dumnealor au sosit abia ieri, dacă îmi permiteţi să întreb?

Raskolnikov nu răspunse.

— Ieri, ştiu sigur. Eu însumi am venit abia alaltăieri. Ei bine, uitaţi ce am să vă spun, Rodion Romanovici; să mă justific, consider că nu ar avea nici un rost, dar îngăduiţi-mi totuşi să întreb: de fapt, ce-i atât de criminal din partea mea în toate astea, dacă ar fi să judecăm sănătos şi fără prejudecăţi?

Raskolnikov continua să-l cerceteze în tăcere.

— Că m-am ţinut de capul unei fete fără apărare la mine acasă şi că „am jignit-o cu propunerile mele mârşave” – asta e? (O iau singur înainte!) Dar gândiţi-vă numai că sunt şi eu om şi nihil humanum21… într-un cuvânt, că pot şi eu să fiu fermecat şi să mă îndrăgostesc (ceea ce, desigur, nu se întâmplă când vrem noi), iar atunci se explică totul în modul cel mai firesc. Întrebarea e: sunt un monstru sau sunt chiar eu o victimă? Şi dacă aş fi o victimă? Căci, atunci când i-am propus obiectului pasiunii mele să fugă cu mine în America sau în Elveţia, poate că nutream cele mai respectuoase sentimente, ba mă mai gândeam şi la fericirea amândurora! Raţiunea e sclava pasiunii; poate că mi-am făcut mai mult rău mie, să-mi fie cu iertare…

— Nu despre asta e vorba, îl întrerupse scârbit Raskolnikov, indiferent că aveţi sau nu dreptate, sunteţi pur şi simplu respingător. Nu vreau să am nimic de-a face cu dumneavoastră. Ieşiţi afară. Valea!

Svidrigailov izbucni în râs.

— Ei… dar nu vă lăsaţi deloc derutat! zise râzând din toată inima. Mă gândisem să umblu cu şiretlicuri, dar văd că nu ţin, aţi pus imediat punctul pe i!

— Păi şi-acum tot cu şiretlicuri umblaţi.

— Chiar aşa? Chiar aşa? repetă Svidrigailov prăpădindu-se de râs. Dar asta e ceea ce franţujii numesc bonne guerre22, e un şiretlic îngăduit! … Totuşi m-aţi întrerupt; oricum ar sta lucrurile, afirm încă o dată: n-ar fi existat nici un fel de neplăceri dacă n-ar fi fost întâmplarea din grădină. Marfa Petrovna…

— Pe Marfa Petrovna se spune că tot dumneavoastră aţi omorât-o, îl întrerupse cu grosolănie Raskolnikov.

— Aţi auzit şi despre asta? De fapt, cum să nu auziţi? Ei bine, cât priveşte întrebarea dumneavoastră, nu ştiu, zău, cum să vă răspund, deşi propria mea conştiinţă e cât se poate de liniştită dinspre partea asta. Adică, să nu vă gândiţi că mă tem de ceva; totul s-a făcut după toate regulile şi s-a stabilit cu precizie: ancheta medicală a descoperit că a fost o apoplexie pricinuită de faptul că s-a scăldat după o masă copioasă, la care a şi băut aproape o sticlă de vin, dar nici nu putea să descopere altceva… Nu, dar să vedeţi la ce m-am gândit la un moment dat, mai ales pe drum, stând în tren: oare nu am contribuit moralmente la această… nenorocire, nu am enervat-o sau ceva de felul ăsta? Dar am ajuns la concluzia că nici asta n-a putut să fie.

Raskolnikov începu să râdă.

— Pentru ce vă frământaţi atâta!

— De ce râdeţi? Gândiţi-vă numai: n-am făcut decât s-o lovesc de două ori cu cravaşa, nici n-au rămas urme… Nu mă socotiţi, vă rog, un cinic: ştiu foarte bine cât e de mârşav din partea mea şi tot restul, dar la fel de bine ştiu că Marfa Petrovna chiar s-a bucurat de această, cum să spun, pasiune a mea. Istoria cu surioara dumneavoastră se epuizase de mult şi Marfa Petrovna era nevoită de trei zile să stea acasă, neavând ce să mai povestească prin oraş, fiindcă de-acum se săturaseră toţi de scrisoarea aceea (despre lectura scrisorii aţi auzit?). Şi poftim, îi pică dintr-odată, ca o mană cerească, cele două lovituri de cravaşă! Cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să poruncească să se înhame caii la trăsură! … Ca să nu mai spun că, în ciuda indignării afişate, femeilor li se întâmplă să încerce o foarte, foarte mare plăcere când sunt ofensate. Tuturor li se întâmplă; oamenilor, în general, le place chiar foarte mult să fie jigniţi, aţi remarcat? Dar femeilor, în mod deosebit. Chiar se poate spune că nici nu le trebuie mai mult.

Pentru un moment, Raskolnikov se gândi să se ridice şi să plece, punând astfel capăt întrevederii. Dar curiozitatea şi chiar un soi de calcul îl ţinură pe loc.

— Vă plac bătăile? întrebă distrat.

— Nu, nu foarte, răspunse calm Svidrigailov. Marfa Petrovna şi cu mine nu ne-am bătut aproape niciodată. Am trăit în bună pace şi ea a fost întotdeauna mulţumită de mine. Cravaşa am folosit-o, în toţi cei şapte ani ai vieţii noastre, doar de două ori (dacă nu mai punem la socoteală o a treia ocazie, de altfel, foarte ambiguă): prima oară a fost la două luni după ce ne-am căsătorit, chiar după venirea la ţară, iar a doua şi ultima a fost cea de-acum. Chiar mă credeaţi o bestie, un stăpân de iobagi înapoiat? He-he… Dar apropo, vă mai amintiţi, Rodion Romanovici, că acum câţiva ani, în vremurile acelea binecuvântate când puteai să-ţi exprimi liber părerile, un nobil – am uitat cum îl chema – a fost făcut de ocară în faţa tuturor şi prin toată literatura, fiindcă a biciuit o nemţoaică în tren, vă aduceţi aminte? A fost, pare-mi-se, chiar în anul când s-a petrecut şi fapta neruşinată din Veacul (ei, Nopţile egiptene, lectura publică, nu vă amintiţi? Ochii negri! O, unde sunteţi oare, vremuri aurite ale tinereţii noastre!). Ei bine, iată părerea mea: nu împărtăşesc deloc atitudinea domnului care a biciuit-o pe nemţoaică, fiindcă într-adevăr… n-ai ce împărtăşi! Totuşi nu pot să nu afirm că dai câteodată peste nişte „nemţoaice” care cer aşa nişte palme, încât nu cred să existe vreun progresist care să nu procedeze în consecinţă. Însă nimeni n-a tratat atunci subiectul din acest punct de vedere, deşi este un punct de vedere cu adevărat uman, zău aşa!

Spunând asta, Svidrigailov izbucni iar în râs. Lui Raskolnikov îi era clar că avea în faţă un om care luase o hotărâre fermă şi care ştia ce face.

— Se vede treaba că n-aţi mai vorbit cu nimeni de câteva zile, nu-i aşa? întrebă el.

— Cam aşa. Pesemne, vă miraţi că sunt un om atât de îngăduitor.

— Nu, mă mir că sunteţi un om din cale-afară de îngăduitor.

— Fiindcă nu m-am simţit ofensat de grosolănia întrebărilor dumneavoastră? De asta? Păi… de ce m-aş fi simţit? Cum aţi întrebat, aşa am răspuns, adăugă cu o naivitate uimitoare. Fiindcă, sincer vorbind, nu prea dau importanţă la nimic, continuă oarecum dus pe gânduri. Iar acum nu mă preocupă chiar deloc asemenea lucruri… De altfel, sunteţi cât se poate de îndreptăţit să credeţi că mă dau bine pe lângă dumneavoastră fiindcă urmăresc ceva, mai cu seamă că am şi o treabă cu surioara dumneavoastră, v-am mărturisit chiar eu. Dar vă spun sincer: mă omoară urâtul! Mai ales de trei zile încoace, nici nu mai spun, chiar m-am bucurat să vă întâlnesc… Nu vă supăraţi, Rodion Romanovici, dar şi dumneavoastră îmi păreţi foarte ciudat, nu ştiu de ce. Luaţi-o cum vreţi, dar e ceva cu dumneavoastră, vreau să spun, nu în clipa asta, ci în general… Bun, gata, nu vă încruntaţi! Nu sunt chiar aşa un monstru cum credeţi!

Raskolnikov îl privea posomorât.

— Poate că nici nu sunteţi un urs, zise el. Chiar am impresia că sunteţi un om din lumea bună sau, cel puţin, ştiţi să vă purtaţi cum trebuie când este cazul.

— Nu prea mă interesează părerea nimănui, răspunse Svidrigailov sec, chiar cu o notă de trufie parcă, atunci de ce să nu fiu vulgar, când vulgaritatea e un veşmânt atât de comod în climatul nostru… mai ales dacă ai şi o aplecare naturală spre aşa ceva, adăugă el începând iar să râdă.

— Dar am auzit că aveţi mulţi cunoscuţi pe-aici. Sunteţi, cum se spune, „un om cu relaţii”. Atunci pentru ce altceva aţi veni la mine, dacă nu cu vreun scop?

— E adevărat ce-aţi spus, am mulţi cunoscuţi, încuviinţă Svidrigailov fără să răspundă la întrebarea principală, i-am şi întâlnit; de trei zile tot umblu fără nici un rost; îi recunosc şi se pare că mă recunosc şi ei. Sunt destul de bine îmbrăcat şi nu sunt deloc un om sărac; ne-a ocolit şi reforma ţărănească; averea mea e formată mai mult din păduri şi lunci, aşa că îmi aduce în continuare venituri; dar… nu mă apropii de ei; şi înainte mă săturasem: umblu de trei zile şi n-am în faţa cui să-mi deschid sufletul… Apoi mai e şi oraşul ăsta! Spuneţi-mi şi mie, vă rog, cum de-a putut lua naştere la noi! Un oraş de birocraţi şi de toate soiurile posibile de seminarişti! Ce-i drept, acum opt ani, când hălăduiam pe-aici, nu băgam de seamă prea multe… Acum doar în anatomie îmi mai pun nădejdea, pe cuvântul meu!

— Ce anatomie?

— Cât priveşte cluburile astea, restaurantele Dussot, petrecerile voastre, chiar şi progresul, las’ să meargă toate înainte fără mine, continuă el ocolind din nou întrebarea. Dar şi să fii trişor, asta-i plăcere?

— Aţi fost trişor?

— Păi, altfel cum? Eram o gaşcă întreagă, oameni tot unul şi unul, acum opt ani, ne omoram timpul împreună. Toţi erau oameni manieraţi, aveam printre noi chiar poeţi şi capitalişti. Dar în general, la noi, în societatea rusă, manierele cele mai alese le au coţcarii, n-aţi remarcat? Trăind la ţară, eu m-am delăsat. Dar m-a băgat la zdup pentru datorii un grecotei din Nejinsk. Atunci a apărut Marfa Petrovna, s-a târguit şi m-a răscumpărat pentru treizeci de mii de arginţi. (Eu datoram în total şaptezeci de mii.) Ne-am luat cu cununie şi m-a şi dus la ea la ţară, ca pe o comoară. Era mai în vârstă decât mine cu cinci ani. M-a iubit foarte mult. Şapte ani n-am ieşit din sat. Şi luaţi aminte, a păstrat toată viaţa, ca pe un document împotriva mea, poliţa de treizeci de mii răscumpărată pe un alt nume, ca să mă aibă la mână şi să nu-mi treacă prin minte să mă răzvrătesc pentru ceva, că intram iar la zdup! Ar fi făcut-o! Că la o femeie nu se bat deloc cap în cap toate astea.

— Dacă nu era poliţa, aţi fi luat-o din loc?

— Nu ştiu ce să spun. Poliţa aproape că nici nu mă stânjenea. Nu-mi doream să mă duc nicăieri, iar Marfa Petrovna, văzând că mă plictiseam, m-a poftit chiar ea de două ori în străinătate! Dar ce-mi trebuia? Mai fusesem şi înainte în străinătate şi întotdeauna mi se făcea scârbă. Nu că aş fi vrut, dar, uite, vezi un răsărit de soare, golful Neapole, marea şi parcă te cuprinde tristeţea. E şi mai dezgustător când chiar tânjeşti după ceva! Nu, acasă e mai bine: aici, cel puţin, dai vina pe alţii pentru toate, iar ţie îţi găseşti justificări. Acum aş pleca, poate, într-o expediţie la Polul Nord, fiindcă j’ai le vin mauvais23, de băut mi-e silă, iar în afară de vin nu văd ce-mi mai rămâne. Am încercat. Ia spuneţi, e adevărat ce se zice, că Berg o să zboare duminică în parcul Iusupov cu un balon imens şi că-i invită, contra unei anumite sume, pe cei care doresc să-l însoţească?

— Dar ce, aţi zbura?

— Eu? Nu… zic şi eu aşa…, murmură Svidrigailov ca şi cum l-ar fi bătut într-adevăr gândul.

„Oare chiar ar face-o?”, se întrebă Raskolnikov.

— Nu, poliţa nu mă stânjenea, continuă Svidrigailov gânditor, oricum nu ieşeam din sat. Şi în curând se face chiar anul de când Marfa Petrovna mi-a şi înapoiat-o de ziua mea, ba mi-a mai dăruit şi o sumă substanţială pe deasupra. Ea avea avere. „Vezi ce încredere am în dumneata, Arkadi Ivanovici”, aşa s-a exprimat, zău. Nu credeţi că s-a exprimat aşa? Să ştiţi că ajunsesem un gospodar destul de bun la ţară, eram cunoscut chiar şi prin împrejurimi. Îmi comandasem o grămadă de cărţi. Marfa Petrovna a fost de acord la început, dar pe urmă se tot temea să nu mă zăpăcească învăţătura.

— Se pare că-i duceţi dorul Marfei Petrovna, nu-i aşa?

— Eu? Se prea poate. Dar apropo, credeţi în stafii?

— În ce fel de stafii?

— Stafii ca toate stafiile, ce fel!

— Dar dumneavoastră credeţi?

— Mă rog, şi da, şi nu, pour vous plaire24… Adică, nu că n-aş…

— Dar apar?

Svidrigailov se uită cumva ciudat la el.

— Marfa Petrovna binevoieşte să-mi facă vizite, spuse el şi un zâmbet straniu îi strâmbă gura.

— Cum vine asta, binevoieşte să vă facă vizite?

— Păi a venit deja de trei ori. Prima dată am văzut-o chiar în ziua înmormântării, trecuse o oră de când mă întorsesem de la cimitir. Asta a fost în ajunul plecării mele încoace. A doua oară a fost alaltăieri, pe drum, chiar în zori, în staţia Mălăia Vişera. Iar a treia oară, acum două ore, în camera unde stau, eram singur.

— Aievea?

— Aievea. De toate cele trei ori. Vine, îmi vorbeşte vreun minut şi pleacă pe uşă, întotdeauna pe uşă. Parcă se şi aude.

— De ce m-oi fi gândit eu că în mod sigur vi se întâmplă astfel de lucruri! spuse deodată Raskolnikov şi în aceeaşi clipă se miră singur că zisese asta, era foarte tulburat.

— Ia te uită, aşa v-aţi gândit? întrebă uimit Svidrigailov. Chiar aşa? Ei, n-am spus eu că noi doi avem ceva în comun?

— N-aţi spus niciodată aşa ceva! răspunse Raskolnikov tăios, înfierbântându-se.

— N-am spus?

— Nu!

— Mi s-a părut că am spus. Adineauri, când am intrat şi am văzut că staţi cu ochii închişi şi că vă prefaceţi, mi-am zis imediat: „E chiar el!”.

— Cum adică, „E chiar el”? La ce vă referiţi? strigă Raskolnikov.

— La ce? Zău dacă ştiu la ce…, mormăi Svidrigailov părând sincer derutat.

Vreun minut tăcură, privindu-se drept în ochi.

— Astea-s prostii! se oţărî la el Raskolnikov. Şi ce vă spune când vine?

— Ea? Tot felul de fleacuri, dacă vă puteţi închipui, de te-apucă şi mirarea, pe mine chiar mă supără. Prima dată o văd că intră (eram, ştiţi, obosit: slujba de înmormântare, cu veşnica pomenire, pe urmă litaniile, praznicul, în fine, stăteam singur în cabinet, fumând un trabuc şi cugetând), intră pe uşă: „Arkadi Ivanovici, zice, astăzi te-ai luat cu treaba şi ai uitat să întorci ceasul din sufragerie”. Într-adevăr, ceasul ăsta, de şapte ani, îl întorc în fiecare săptămână, iar dacă uitam, ea îmi aducea întotdeauna aminte. A doua zi plec încoace. Intru în zori în staţie – peste noapte doar aţipisem, eram năuc, cu ochii cârpiţi de somn – şi-mi iau o cafea; când mă uit, Marfa Petrovna se aşază deodată lângă mine, cu un pachet de cărţi în mână: „Să-ţi ghicesc de drum, Arkadi Ivanovici?”. Dădea formidabil în cărţi. Ei, n-o să-mi iert niciodată că n-am vrut! M-am speriat şi am fugit, dar a sunat, ce-i drept, şi clopoţelul. Astăzi, după masa infectă de la birt, simţindu-mi stomacul greu, şedeam şi fumam, când Marfa Petrovna intră iar, gătită din cap până-n picioare, într-o rochie nouă de mătase verde, cu o trenă cât toate zilele: „Bună ziua, Arkadi Ivanovici! Cum îţi place rochia mea? Aniska nu coase aşa”. (Aniska e mare maestră la noi în sat, o fostă iobagă care a învăţat meserie la Moscova, frumuşică fetiţa.) Stă ce stă, pe urmă începe să se foiască prin faţa mea. Cercetez rochia, apoi mă uit bine la faţa ei: „Ce plăcere şi pe dumneata, Marfa Petrovna, zic, să te deranjezi să vii la mine pentru nimicuri din astea”. „Ah, Doamne, acum nici să te zgândăr un pic nu mai pot, tătuţule?” Şi eu, ca s-o necăjesc: „Marfa Petrovna, vreau să mă însor”. „Nu-i de mirare din partea dumitale, Arkadi Ivanovici, dar nici mare cinste nu-ţi face că numai ce ţi-ai îngropat nevasta şi ai şi plecat să te însori. Şi barem dacă ai alege una ca lumea, dar te cunosc eu, cum e sacul şi peticul, taman bine să fiţi de râsul oamenilor cumsecade.” Apoi a plecat şi trena parcă îi foşnea. Ce absurd, nu?

— Nu cumva aveţi obiceiul să minţiţi? întrebă Raskolnikov.

— Mint rar, răspunse Svidrigailov gânditor, ca şi cum nici n-ar fi băgat de seamă grosolănia întrebării.

— Dar înainte de asta nu vi s-au mai arătat niciodată stafii?

— N-nu, o singură dată-n viaţă, acum şase ani. Aveam o slugă, Filka. Abia îl îngropaseră şi eu am uitat şi-am strigat: „Filka, pipa!”. A intrat şi direct la vitrina unde stau pipele mele s-a dus. „Se răzbună pe mine”, m-am gândit, fiindcă ne ciondăniserăm rău chiar înainte să moară. „Cum îndrăzneşti, zic, să intri rupt în coate la mine – afară, netrebnicule!” S-a întors, a ieşit şi n-a mai venit. Nu i-am spus atunci Marfei Petrovna. Am vrut să-i fac un parastas, dar mi-a fost ruşine.

— Duceţi-vă la un doctor.

— Ştiu şi eu că sunt bolnav, dar zău dacă ştiu de ce anume; după părerea mea, sunt cu siguranţă de cinci ori mai sănătos decât dumneavoastră. Însă nu v-am întrebat dacă credeţi ori nu că putem vedea stafii. V-am întrebat dacă credeţi că există stafii.

— Nu, nu cred pentru nimic în lume! strigă Raskolnikov, chiar cumva furios.

— Păi, nu aşa se spune de obicei? mormăi Svidrigailov, parcă pentru sine, uitându-se într-o parte şi aplecând puţin capul. Ţi se spune: „Eşti bolnav, ce ţi se pare că vezi e doar delir, atât şi nimic mai mult”. Dar aici nu există o logică strictă. Sunt de acord că doar bolnavii au vedenii, dar asta nu dovedeşte decât că stafiile nu le apar decât bolnavilor, nu că ele nu există.

— Bineînţeles că nu există! insistă iritat Raskolnikov.

— Nu? Aşa credeţi? urmă Svidrigailov privindu-l lung. Bun, dar dacă am judeca aşa (daţi-mi şi dumneavoastră o mână de ajutor!): „Stafiile sunt, ca să spunem aşa, petice şi frânturi din alte lumi, elemente ale lor. Omul sănătos nu are, se-nţelege, de ce să le vadă, pentru că este mai material, mai pământesc, şi trebuie aşadar să trăiască o singură viaţă pământească, ăsta-i cercul complet. Ei, dar cum se îmbolnăveşte, rânduiala pământească normală din organism se strică şi imediat începe să se facă simţită posibilitatea unei alte lumi, iar cu cât e mai bolnav, cu atât vine mai mult în contact cu lumea cealaltă, astfel că, atunci când omul moare de-a binelea, trece direct în lumea aceea”. M-am gândit de mult la asta. Dacă credeţi în viaţa viitoare, puteţi crede şi în raţionamentul ăsta.

— Nu cred în viaţa viitoare, zise Raskolnikov.

Svidrigailov rămase pe gânduri.

— Dar dacă dincolo or fi numai păianjeni sau altceva de soiul ăsta, zise deodată.

„E nebun”, se gândi Raskolnikov.

— Pentru noi, veşnicia e ca o idee pe care nu poţi s-o înţelegi, ceva imens, imens! Dar de ce trebuie să fie neapărat ceva imens? Ia închipuiţi-vă că în loc de toate astea o să fie doar o chiţimie, ceva ca o baie de ţară plină de funingine, şi că prin toate colţurile atârnă pânze pe păianjen, poftim, asta-i veşnicia. Ştiţi, cam aşa ceva mi se năzare câteodată.

— Pesemne că vă închipuiţi asta ca pe tot ce poate fi mai mângâietor şi mai drept! strigă Raskolnikov cu un sentiment morbid.

— Mai drept? Păi, de unde să ştim, poate chiar este drept, ştiţi, dacă ar fi fost după mine, eu înadins aşa aş fi făcut-o! răspunse Svidrigailov zâmbind vag.

Pe Raskolnikov îl trecu deodată un fior îngheţat la auzul acestui răspuns fără noimă. Svidrigailov înălţă capul, se uită ţintă la el şi deodată izbucni în râs.

— Gândiţi-vă numai, strigă el, acum o jumătate de ceas, până să ne vedem, ne socoteam duşmani: între noi rămăsese o chestiune nerezolvată; iar acum am lăsat totul baltă ca să ne punem pe filosofat! Păi, n-am zis eu bine că suntem făcuţi din acelaşi aluat?

— Fiţi bun, zise enervat Raskolnikov, îngăduiţi-mi a vă ruga să vă explicaţi cât mai degrabă şi să-mi spuneţi cu ce am meritat onoarea vizitei dumneavoastră… şi… şi… mă grăbesc, nu am timp, vreau să ies…

— Foarte bine, foarte bine. Surioara dumneavoastră, Avdotia Romanovna, se mărită cu domnul Lujin, Piotr Petrovici?

— Nu s-ar putea să faceţi în aşa fel încât să ocoliţi orice întrebare despre sora mea şi să nu-i pomeniţi numele? Chiar nu pricep cum de îndrăzniţi să-i rostiţi numele în faţa mea, dacă sunteţi într-adevăr Svidrigailov?

— Păi, despre dânsa am şi venit să vorbim, cum să n-o pomenesc?

— Bine, vorbiţi atunci, dar mai repede!

— Sunt convins că despre acest domn Lujin, care mi-e rudă prin nevastă-mea, v-aţi făcut deja o părere, dacă l-aţi văzut măcar o jumătate de ceas ori dacă v-a vorbit despre el vreo persoană de încredere şi vi l-a descris cu exactitate. Nu e o pereche pentru Avdotia Romanovna. După mine, Avdotia Romanovna nu face decât să se sacrifice din mărinimie şi cu mare nechibzuinţă pentru… pentru familie. Mie, după toate câte le-am auzit despre dumneavoastră, mi s-a părut că aţi fi foarte mulţumit dacă s-ar putea renunţa la această căsătorie fără lezarea intereselor. Dar acum, după ce v-am cunoscut personal, nu mai am nici o îndoială.

— Asta-i o mare naivitate din partea dumneavoastră, pardon, am vrut să zic o neobrăzare, răspunse Raskolnikov.

— Cu alte cuvinte, vreţi să spuneţi că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. N-aveţi nici o grijă, Rodion Romanovici, dacă mi l-aş băga în folosul meu, nu m-aş apuca să vorbesc atât de deschis, doar nu sunt chiar atât de nerod. Legat de asta, am să vă dezvălui o ciudăţenie de ordin psihologic: adineauri, justificându-mi dragostea pentru Avdotia Romanovna, am spus că eu însumi sunt o victimă. Ei, aflaţi că acum nu simt nici un fel de dragoste, niciuna, mi se pare straniu şi mie, fiindcă simţeam într-adevăr ceva…

— Din cauza trândăviei şi a desfrâului, i-o reteză Raskolnikov.

— Într-adevăr, sunt un om desfrânat şi trândav. De altminteri, surioara dumneavoastră are atâtea calităţi, că n-aş fi putut să nu rămân impresionat. Dar n-a fost decât un foc de paie, după cum îmi dau seama şi eu acum.

— V-aţi dat seama de mult?

— Am început să observ mai dinainte, dar m-am convins pe deplin alaltăieri, aproape chiar în clipa când am ajuns la Petersburg. La Moscova încă îmi mai închipuiam că vin să cer mâna Avdotiei Romanovna şi să mă declar rivalul domnului Lujin.

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, sunteţi bun să o scurtaţi şi să treceţi direct la scopul vizitei dumneavoastră? Mă grăbesc, trebuie să ies…

— Cu cea mai mare plăcere. După ce am sosit aici şi m-am hotărât să întreprind un… voiaj, am ţinut să reglez mai întâi câteva chestiuni. Mi-am lăsat copiii la o mătuşă; sunt bogaţi, nu au nevoie de mine. Şi ce tată sunt eu? N-am decât ce mi-a dăruit Marfa Petrovna acum un an. Pentru mine e de-ajuns. Iertaţi-mă, acum trec la subiect. Înaintea voiajului, care poate se va înfăptui, vreau să-mi închei socotelile şi cu domnul Lujin. Nu că nu l-aş putea suferi, dar tocmai din pricina lui m-am certat ultima oară cu Marfa Petrovna, când am aflat că dânsa a pus la cale această căsătorie. Acum doresc să obţin, cu ajutorul şi poate chiar în prezenţa dumneavoastră, o întrevedere cu Avdotia Romanovna, ca să-i explic, în primul rând, că din partea domnului Lujin nu numai că nu va avea nici cel mai mic folos, dar va ieşi, cât se poate de sigur şi de clar, chiar în pagubă. Pe urmă, după ce îi voi cere iertare pentru toate neplăcerile pricinuite, aş vrea să o rog a-mi îngădui să îi ofer zece mii de ruble, pentru a o putea rupe mai uşor cu domnul Lujin, fiindcă sunt încredinţat că n-ar respinge această ruptură dacă i s-ar ivi vreo posibilitate.

— Sunteţi nebun de-a binelea, chiar de-a binelea! strigă Raskolnikov, mai degrabă mirat decât supărat. Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva!

— Ştiam eu c-o să începeţi să ţipaţi, dar în primul rând trebuie să vă spun că, deşi nu sunt bogat, aceste zece mii de ruble îmi prisosesc, adică nu am absolut nici o nevoie de ele. Dacă Avdotia Romanovna nu va vrea să le primească, e posibil să nu le folosesc deloc bine. În al doilea rând, sunt cu conştiinţa pe deplin împăcată, îi ofer fără nici un interes. Mă credeţi sau nu, vă veţi convinge după aceea şi dumneavoastră, şi Avdotia Romanovna. Singurul motiv este că i-am pricinuit într-adevăr necazuri şi neplăceri mult stimatei dumneavoastră surioare şi, fiindcă simt cea mai sinceră căinţă, doresc din inimă – nu să mă răscumpăr, nu să plătesc pentru acele neplăceri, ci pur şi simplu să fac pentru dânsa ceva care să-i fie de folos, având în vedere că nu mă bucur de privilegiul de-a face numai rău. Dacă aş fi avut în minte fie şi cel mai mic calcul, nu i-aş fi oferit doar zece mii, de vreme ce nu mai departe decât acum cinci săptămâni i-am oferit mai mult. În afară de asta, este posibil ca foarte, foarte curând să iau în căsătorie o fată, ceea ce înlătură orice bănuială că aş avea vreun gând ascuns în privinţa Avdotiei Romanovna. Ca să închei, am să vă spun că Avdotia Romanovna va primi banii ăştia şi dacă se mărită cu domnul Lujin, numai că pe altă cale… Iar dumneavoastră, Rodion Romanovici, nu vă supăraţi, chibzuiţi cu calm şi la rece.

Svidrigailov era el însuşi extrem de calm în timp ce vorbea.

— Vă rog să isprăviţi, spuse Raskolnikov. În orice caz, propunerea dumneavoastră este de o îndrăzneală de neiertat.

— Da’ de unde! Atunci înseamnă că pe lumea asta omul nu numai că nu poate să-i facă decât rău aproapelui său, însă nici nu are dreptul să facă vreo fărâmă de bine de dragul unor formalisme găunoase. E absurd. Dar dacă, să zicem, aş muri şi i-aş lăsa această sumă surioarei dumneavoastră prin testament, oare ar refuza-o şi atunci?

— Se prea poate.

— Bun, vasăzică e nu. Păi, dacă spuneţi nu, aşa să fie. Însă zece mii de ruble sunt o sumă frumuşică la nevoie. Oricum, vă rog să-i transmiteţi Avdotiei Romanovna ce am discutat.

— Nu, n-o să-i transmit.

— În acest caz, Rodion Romanovici, voi fi nevoit să caut s-o văd personal şi s-ar putea ca asta să îi tulbure liniştea.

— Şi dacă-i transmit, n-o să mai căutaţi s-o vedeţi personal?

— Nu ştiu, zău, ce să vă spun. Aş dori foarte mult să o mai văd o dată.

— Nu vă faceţi speranţe.

— Păcat. De altfel, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, poate că între noi s-ar lega o prietenie strânsă.

— Chiar credeţi aşa ceva?

— Şi de ce nu? spuse cu un zâmbet Svidrigailov, ridicându-se şi luându-şi pălăria. Doar n-am avut câtuşi de puţin dorinţa să vă creez neplăceri şi, venind încoace, nici n-am contat pe mare lucru, cu toate că fizionomia dumneavoastră m-a frapat încă de dimineaţă…

— Dar unde m-aţi văzut dimineaţă? întrebă neliniştit Raskolnikov.

— V-am zărit întâmplător… Mi se pare întruna că aveţi ceva asemănător cu mine… Dar nu vă îngrijoraţi, nu mă bag unde nu-mi fierbe oala. Am ştiut să mă împac şi cu trişorii, şi cu prinţul Svirbei, rudă pe departe cu mine şi mare dregător, nu l-am plictisit, şi să scriu în albumul doamnei Prilukova despre Madona lui Rafael, şi să trăiesc şapte ani la ţară cu Marfa Petrovna fără să ies din satul ăla, şi să-mi petrec nopţile în casa lui Viazemski, în piaţa Sennaia, pe vremuri şi poate că o să zbor şi cu balonul, cu Berg.

— Bun, atunci. Daţi-mi voie să vă întreb, călătoria o veţi face curând?

— Ce călătorie?

— Păi, „voiajul” ăla… Doar aţi spus cu gura dumneavoastră.

— Voiaj? A, da… într-adevăr, v-am spus despre voiaj… Ei, asta-i o chestiune mai vastă… Dar dacă aţi şti ce întrebaţi de fapt! adăugă el, izbucnind deodată într-un râs scurt şi zgomotos. Poate că în loc de voiaj o să mă însor, tocmai mi se peţeşte o logodnică.

— Aici?

— Da.

— Păi când aţi mai avut timp şi de asta?

— Dar doresc foarte mult să o mai văd o dată pe Avdotia Romanovna. Vă rog stăruitor. Ei, la revedere… A, da! Ca să vezi ce uitam! Rodion Romanovici, transmiteţi-i surioarei dumneavoastră că Marfa Petrovna i-a lăsat prin testament trei mii de ruble. E un lucru absolut sigur. Marfa Petrovna a dat dispoziţie cu o săptămână înainte să moară, eram de faţă. În două-trei săptămâni, Avdotia Romanovna poate să şi primească banii.

— E adevărat?

— Adevărat. Să-i transmiteţi. Ei, sluga dumneavoastră. Locuim foarte aproape unul de altul.

Ieşind pe uşă, Svidrigailov dădu nas în nas cu Razumihin.