~ II ~

Era aproape opt seara; amândoi se grăbeau să ajungă la casa lui Bakaleev înaintea lui Lujin.

— Ăsta cine mai e? întrebă Razumihin de cum ieşiră în stradă.

— E Svidrigailov, moşierul în casa căruia a avut de pătimit soră-mea când a lucrat ca guvernantă. Avansurile lui au silit-o pe Dunia să plece de-acolo, alungată de Marfa Petrovna, nevastă-sa. Această Marfa Petrovna i-a cerut pe urmă Duniei să o ierte şi nu demult a murit pe neaşteptate. Despre ea era vorba mai devreme. Nu ştiu de ce, dar tare mă tem de omul ăsta. Cum şi-a îngropat nevasta, a şi venit încoace. E ciudat rău şi a luat nu ştiu ce hotărâre… Parcă ar şti ceva… Trebuie s-o păzim pe Dunia de el… uite, asta voiam să-ţi spun, auzi?

— S-o păzim! Dar ce poate face el împotriva Avdotiei Romanovna? Mulţumesc, Rodea, că vorbeşti aşa deschis cu mine… O s-o păzim, fii fără grijă… Unde stă?

— Nu ştiu.

— De ce nu l-ai întrebat? Eh, păcat! Las’ că aflu eu!

— L-ai văzut? întrebă Raskolnikov după o clipă de tăcere.

— Păi, da, l-am zărit, l-am zărit bine.

— L-ai văzut ca lumea? Clar? stărui Raskolnikov.

— Da, îl ţin bine minte, îl recunosc dintr-o mie, am memoria figurilor.

Tăcură din nou.

— Hm… bine atunci…, mormăi Raskolnikov. Dar ştii… mă gândeam… tot mi se pare… dacă n-oi avea năluciri.

— Ce tot bâigui acolo? Nu te-nţeleg.

— Voi spuneţi cu toţii, urmă Raskolnikov strâmbându-şi gura într-un zâmbet, că sunt nebun. Acum chiar mi s-a părut că sunt nebun şi că ce-am văzut era doar o nălucă!

— Ce tot vorbeşti?

— Păi, cine ştie! Poate chiar sunt nebun şi tot ce s-a întâmplat zilele astea n-a fost decât în închipuirea…

— Ei, Rodea, iar te-au dat peste cap! … Dar ce-a spus, pentru ce-a venit?

Raskolnikov nu răspunse. Razumihin chibzui o clipă.

— Bun, atunci să-ţi dau eu raportul, începu el. Am trecut pe la tine, dar dormeai. Pe urmă am luat prânzul şi după aceea am plecat la Porfiri. Zametov era şi el acolo. Am tot vrut să mă explic cu el, însă n-am reuşit. Nu puteam să vorbesc ca lumea. Ei n-au prea înţeles, nici nu puteau să înţeleagă, dar asta nu i-a deranjat deloc. L-am tras pe Porfiri la fereastră şi am început să-i vorbesc, dar nu ştiu de ce, iarăşi n-am reuşit: el se uita într-o parte, eu în alta. Până la urmă i-am vârât pumnul sub nas şi i-am spus că-l fac zob, ca între neamuri. Dar s-a uitat numai la mine. Am scuipat şi-am plecat, asta-i tot. Mare tâmpenie. Cu Zametov n-am schimbat o vorbă. Doar că, vezi tu, după aceea m-am gândit că n-am făcut deloc bine şi-n timp ce coboram scara m-a fulgerat un gând: de ce ne facem noi atâtea griji? Dacă te păştea vreo primejdie sau mai ştiu eu ce, atunci da, sigur. Pe când aşa, ce treabă ai tu? N-ai nici în clin, nici în mânecă cu toate astea, n-ai de ce să te sinchiseşti de ei. După aceea o să şi râdem de ei şi, dac-aş fi în locul tău, eu i-aş băga şi mai tare în ceaţă. Să vezi tu ce ruşine o să le fie mai apoi! Dă-i încolo, după aia putem să-i luăm la scuturat, dar până una-alta, hai ne batem joc de ei!

— Că bine zici! răspunse Raskolnikov. „Dar mâine ce-ai să spui?”, se întrebă în gând. Lucru ciudat, până atunci nici nu-i trecuse prin cap să se întrebe: „Ce-o să fie în mintea lui Razumihin când o auzi?”. Gândindu-se la asta, Raskolnikov îl privea ţintă. Raportul pe care i-l dădea Razumihin despre vizita la Porfiri nu-l interesa mai deloc: se întâmplaseră şi se adăugaseră atâtea de-atunci! …

Pe coridor dădură nas în nas cu Lujin, care venise chiar la ora opt şi căuta numărul camerei, aşa că intrară toţi trei odată, dar fără să se uite unul la altul şi fără să se salute. Tinerii o luară înainte, iar Piotr Petrovici, de dragul bunei-cuviinţe, mai zăbovi puţin în vestibul, scoţându-şi pardesiul. Pulheria Alexandrovna ieşi îndată în prag ca să-l întâmpine, în timp ce Dunia se saluta cu fratele ei.

Piotr Petrovici intră şi, destul de amabil, deşi de două ori mai serios, se înclină în faţa doamnelor. De altminteri, arăta de parcă nu şi-ar fi revenit încă din uimire. Pulheria Alexandrovna, părând la rândul ei oarecum nedumerită, se grăbi să-i poftească numaidecât pe toţi să ia loc în jurul unei mese rotunde, pe care fierbea un samovar. Dunia şi Lujin se aşezară faţă în faţă, iar Razumihin şi Raskolnikov se nimeriră dinaintea Pulheriei Alexandrovna: Razumihin alături de Lujin, Raskolnikov lângă sora lui.

O clipă domni tăcerea. Piotr Petrovici scoase fără grabă o batistă fină, ce răspândea un miros de parfum, şi îşi suflă nasul cu un aer de om cumsecade, dar care, jignit cumva în demnitatea lui de om, luase hotărârea fermă de-a cere explicaţii. Încă din antreu îi venise ideea să nu-şi scoată pardesiul şi să plece, pedepsindu-le astfel drastic pe cele două doamne, pentru a le face să simtă de la bun început gravitatea faptelor săvârşite, dar nu se putuse hotărî. Pe de altă parte, nu-i plăceau situaţiile neclare, iar aici erau nişte lucruri care se cereau clarificate: dacă ordinul îi fusese încălcat atât de făţiş, însemna că exista un motiv şi atunci era mai bine să afle dinainte; de pedepsit avea să aibă tot timpul după aceea, asta nu depindea decât de el.

— Sper că aţi călătorit bine, i se adresă pe un ton oficial Pulheriei Alexandrovna.

— Slavă Domnului, Piotr Petrovici.

— Mă bucur. Nici Avdotia Romanovna nu este obosită?

— Eu sunt tânără şi puternică, nu obosesc repede, dar măicuţei i-a fost foarte greu, răspunse Duniaşa.

— Ce să-i faci, drumurile noastre naţionale sunt tare lungi. E mare „mama noastră Rusie”, cum i se spune… Iar mie, cu toate că am vrut foarte mult să vin să vă întâmpin, mi-a fost cu neputinţă să ajung. Trag totuşi nădejde că totul a decurs fără neplăceri deosebite.

— Ah, nicidecum, Piotr Petrovici, chiar am fost foarte descurajate, se grăbi să spună pe un ton aparte Pulheria Alexandrovna, şi dacă însuşi bunul Dumnezeu nu ni l-ar fi trimis ieri pe Dmitri Prokofici, am fi fost pierdute. Iată, dânsul este Dmitri Prokofici Razumihin, adăugă ea, prezentându-i-l lui Lujin.

— Desigur, am avut plăcerea… ieri, mormăi Lujin cu duşmănie, uitându-se pieziş la Razumihin, după care se posomorî şi tăcu.

Piotr Petrovici aparţinea acelei categorii de oameni care se străduie să se arate foarte amabili în societate, dar care, cum nu le este ceva pe plac, îşi pierd pe loc tactul şi încep să semene mai degrabă cu nişte saci cu făină decât cu nişte oameni de lume care destind şi înviorează atmosfera. Tăcură iar cu toţii: Raskolnikov tăcea cu îndărătnicie, Avdotia Romanovna nu voia să rupă tăcerea înainte de vreme, iar Razumihin nu avea nimic de spus, aşa încât Pulheria Alexandrovna se văzu nevoită să se sacrifice.

— Marfa Petrovna a murit, aţi auzit? începu ea, recurgând la subiectul ei principal de conversaţie.

— Cum să nu, am auzit. Am fost înştiinţat imediat ce s-a aflat şi acum chiar am venit să vă dau de ştire că, de îndată ce şi-a îngropat soţia, Arkadi Ivanovici Svidrigailov a plecat în grabă la Petersburg. Cel puţin aşa mi s-a comunicat din sursă sigură.

— La Petersburg? Aici? întrebă neliniştită Dunecika schimbând o privire cu mama ei.

— Chiar aşa, şi e de la sine înţeles că nu fără un scop, având în vedere graba plecării şi împrejurările care au precedat-o.

— Doamne! Oare nici aici n-o să-i dea pace Dunecikăi? se văicări Pulheria Alexandrovna.

— Cred că nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi prea tare, nici dumneavoastră, nici Avdotia Romanovna, bineînţeles, în cazul în care nu doriţi să aveţi nici un fel de relaţii cu el. Cât despre mine, sunt pe urmele lui şi chiar acum caut să aflu unde a tras…

— Vai, Piotr Petrovici, nici nu vă-nchipuiţi ce tare m-aţi speriat! îi luă vorba din gură Pulheria Alexandrovna. Eu l-am văzut doar de două ori şi mi s-a părut înspăimântător, înspăimântător! Sunt convinsă că el i-a pricinuit moartea răposatei Marfa Petrovna.

— Cu privire la acest lucru nu putem fi siguri. Am informaţii cât se poate de exacte. Nu neg că e posibil să fi grăbit întru câtva mersul lucrurilor, ca să spunem aşa, prin efectul moral al ofensei pe care i-a adus-o; în ceea ce priveşte însă în general purtarea şi profilul moral al acestui personaj, sunt de acord cu dumneavoastră. Nu ştiu dacă acum este bogat şi nici ce i-a lăsat Marfa Petrovna, dar voi afla acest lucru în cel mai scurt timp posibil; fără îndoială că, aflându-se la Petersburg şi având oarecare posibilităţi băneşti, îşi va relua îndată vechile metehne. E cel mai stricat şi cel mai vicios individ din câţi cunoaşte omenirea! Am temeiuri serioase să presupun că Marfa Petrovna, care a avut ghinionul să-l iubească atât de mult şi să-i răscumpere datoriile acum opt ani, i-a fost de folos şi cu altceva: numai prin strădaniile şi sacrificiile ei a fost stins în faşă un proces penal legat de o crimă sălbatică şi, ca să spunem aşa, cu totul fantastică, pentru care ar fi fost foarte posibil să facă o plimbare în Siberia. Iată ce fel de om e, dacă vreţi să ştiţi.

— Dumnezeule! strigă Pulheria Alexandrovna.

Raskolnikov asculta atent.

— Chiar spuneţi adevărul, aveţi informaţii sigure în această privinţă?

— Spun numai ceea ce am auzit eu însumi, în cel mai mare secret, de la răposata Marfa Petrovna. Trebuie să remarc că, din punct de vedere juridic, afacerea este foarte obscură. La vremea aceea locuia aici, ba se pare că locuieşte şi astăzi, o anume Resslich, o străină care făcea cămătărie cu sume mărunte şi care se mai ocupa şi cu alte treburi. Cu această Resslich, domnul Svidrigailov se afla de mult în nişte relaţii foarte apropiate şi misterioase. În casa ei locuia o rudă îndepărtată, o nepoată pare-se, o fetiţă de vreo cincisprezece, dacă nu chiar paisprezece ani, surdomută, pe care această Resslich o ura îngrozitor – îi scotea ochii pentru fiecare bucăţică de pâine şi o bătea cu sălbăticie. Într-o zi, fata a fost găsită în pod, spânzurată. S-a stabilit că fusese sinucidere. După formalităţile de rigoare, cazul a fost închis, însă pe urmă a apărut un denunţ, potrivit căruia copila fusese… siluită de Svidrigailov. Ce-i drept, totul a fost destul de obscur, denunţul venind din partea altei nemţoaice, o femeie cu faimă proastă, pe care nu se putea pune bază; de fapt, până la urmă n-a mai fost nici un denunţ, datorită strădaniilor şi banilor Marfei Petrovna, totul a rămas un simplu zvon. Însă un zvon care spune multe. Avdotia Romanovna, aţi auzit şi dumneavoastră în casa lor povestea acelei slugi, Filip, care a murit de pe urma chinurilor îndurate, acum şase ani, când mai exista încă iobăgia.

— Eu am auzit că, dimpotrivă, acest Filip s-a spânzurat singur.

— Adevărat, numai că a recurs la această moarte violentă silit sau, mai bine zis, împins de prigoana şi pedepsele aplicate sistematic de domnul Svidrigailov.

— Asta nu ştiu, răspunse Dunia sec. Am auzit doar o poveste foarte ciudată, cum că acest Filip era un ipohondru, un filosof de casă, oamenii spuneau că „cititul îi sucise minţile” şi că s-a spânzurat mai mult din pricina zeflemelilor decât a bătăilor domnului Svidrigailov. Când eram de faţă, se purta bine cu oamenii şi ei chiar îl iubeau, deşi l-au învinuit într-adevăr de moartea lui Filip.

— După câte văd, Avdotia Romanovna, sunteţi înclinată să-i luaţi apărarea, observă Lujin strâmbându-şi gura într-un zâmbet plin de subînţeles. Adevărat, e un om viclean şi chiar un seducător în ceea ce le priveşte pe doamne, un trist exemplu fiind Marfa Petrovna, care a şi murit în chip atât de ciudat. N-am vrut decât să vă fiu de folos cu sfatul meu, dumneavoastră şi măicuţei dumneavoastră, gândindu-mă că va încerca cu siguranţă să vă găsească. Eu, unul, sunt ferm convins că omul ăsta va ajunge din nou la închisoarea datornicilor. Marfa Petrovna n-a avut niciodată vreo intenţie, cât de mică, să-i încredinţeze o parte considerabilă din averea ei, căci existau copiii, iar dacă i-a lăsat ceva, trebuie să fie o sumă cu totul modestă şi neînsemnată, strictul necesar, care nu i-ar ajunge nici măcar un an unui om cu năravurile lui.

— Piotr Petrovici, spuse Dunia, vă rog, să nu mai vorbim despre domnul Svidrigailov. Nu-mi face nici o plăcere.

— A fost adineauri la mine, zise deodată Raskolnikov, ieşind pentru prima oară din muţenie.

Din toate părţile izbucniră exclamaţii şi se întoarseră cu toţii spre el. Până şi Piotr Petrovici păru tulburat.

— Acum o oră şi jumătate, în timp ce dormeam, a intrat, m-a trezit şi s-a prezentat, continuă Raskolnikov. Era foarte vesel şi degajat şi n-avea nici o îndoială că am să mă împrietenesc cu el. Între altele, stăruie să te vadă, Dunia, iar pe mine m-a rugat să mijlocesc această întrevedere. Are să-ţi facă o propunere, mi-a spus şi despre ce e vorba. În afară de asta, m-a înştiinţat că Marfa Petrovna, cu o săptămână înainte să moară, a mai apucat să-ţi lase prin testament, Dunia, trei mii de ruble, iar banii ăştia îi poţi primi cât de curând.

— Slavă ţie, Doamne! strigă Pulheria Alexandrovna şi se închină. Roagă-te pentru dânsa, Dunia, roagă-te!

— Asta aşa e, lăsă Lujin să-i scape.

— Bine, bine, şi mai departe? întrebă nerăbdătoare Dunia.

— Pe urmă a spus că el nu e bogat şi că toată averea le rămâne copiilor lui, care sunt acum la o mătuşă, iar apoi, că a tras undeva, nu departe de mine, dar unde nu ştiu, n-am întrebat…

— Dar ce propunere vrea să-i facă Dunecikăi? întrebă teribil de speriată Pulheria Alexandrovna. Ţi-a zis?

— Da, mi-a zis.

— Ei?

— Îţi spun după aceea.

Raskolnikov tăcu şi îşi văzu de ceai. Piotr Petrovici îşi scoase ceasul din buzunar şi se uită la el.

— Eu trebuie să plec, mai am treabă, aşa n-o să vă mai stingheresc, adăugă uşor înţepat, dând să se scoale de pe scaun.

— Rămâneţi, Piotr Petrovici, zise Dunia, doar aveaţi de gând să petreceţi seara cu noi. În afară de asta, chiar dumneavoastră aţi scris că doriţi să aveţi o explicaţie cu mama în legătură cu ceva.

— Întocmai, Avdotia Romanovna, rosti grav Piotr Petrovici aşezându-se la loc pe scaun, dar continuând să-şi ţină pălăria în mână. Am vrut într-adevăr să am o explicaţie, cu dumneavoastră şi cu mult stimata dumneavoastră mamă, chiar asupra unor puncte foarte importante. Dar aşa cum fratele dumneavoastră nu poate să vorbească deschis în prezenţa mea despre anumite propuneri ale domnului Svidrigailov, nici eu nu doresc şi nu pot să mă explic… în prezenţa altora… cu privire la unele puncte extrem, extrem de importante. De altfel, rugămintea mea stăruitoare şi foarte serioasă nu a fost îndeplinită…

Lujin îşi luă o expresie amară şi păstră o tăcere arogantă.

— Rugămintea dumneavoastră, ca fratele meu să nu fie de faţă la întrevederea noastră, nu a fost îndeplinită numai la stăruinţa mea, răspunse Dunia. Aţi scris că fratele meu v-a jignit, iar eu cred că acest lucru trebuie lămurit chiar acum şi că trebuie să vă împăcaţi. Dacă Rodea v-a jignit într-adevăr, trebuie să vă ceară scuze şi o va face.

Piotr Petrovici se înfoie imediat.

— Sunt jigniri, Avdotia Romanovna, pe care nu poţi să le uiţi, oricâtă bunăvoinţă ai avea. Toate lucrurile au o limită peste care e primejdios să treci, fiindcă, odată ce ai trecut, nu mai există cale de întoarcere.

— Eu nu la asta m-am referit, Piotr Petrovici, îl întrerupse uşor nerăbdătoare Dunia, nu uitaţi că întreg viitorul nostru depinde acum de un lucru, şi anume dacă se vor lămuri şi vor fi sau nu date la o parte cât mai repede toate astea. Eu vă spun deschis, de la bun început, că nu pot privi altfel situaţia şi, dacă ţineţi cât de cât la mine, oricât de greu v-ar veni, toată povestea asta trebuie să se isprăvească astăzi. Vă repet, dacă fratele meu este vinovat, vă va cere scuze.

— Mă miră că puneţi problema astfel, Avdotia Romanovna, răspunse Lujin din ce în ce mai iritat. Vă preţuiesc şi, cum să spun, vă ador, dar pot foarte bine să nu agreez pe cineva dintre cei apropiaţi dumneavoastră. Pretinzând fericirea de-a avea mâna dumneavoastră, nu pot lua asupra mea îndatoriri nepotrivite cu…

— Ah, lăsaţi toate susceptibilităţile astea, Piotr Petrovici, îl întrerupse cu înflăcărare Dunia, şi fiţi un om inteligent şi nobil, aşa cum v-am considerat şi cum vreau să vă consider. V-am făcut o promisiune importantă, vă sunt logodnică; aveţi aşadar încredere în mine şi fiţi sigur că sunt în stare să judec această chestiune nepărtinitor. Faptul că îmi asum rolul de judecător este pentru fratele meu o surpriză la fel de mare ca şi pentru dumneavoastră. Când l-am poftit astăzi, după scrisoarea dumneavoastră, să vină neapărat la întrevederea noastră, nu i-am spus nimic despre intenţiile mele. Înţelegeţi că, dacă nu vă împăcaţi, sunt nevoită să aleg: ori dumneavoastră, ori el. Amândoi aţi făcut ca lucrurile să ajungă aici. Nu vreau şi nu trebuie să aleg greşit. Pentru dumneavoastră trebuie să rup cu fratele meu; pentru fratele meu trebuie să rup cu dumneavoastră. Acum vreau şi pot să aflu întreg adevărul: am în el un frate? Am în dumneavoastră un soţ care mă iubeşte şi mă apreciază?

— Avdotia Romanovna, răspunse Lujin cu o grimasă, cuvintele dumneavoastră sunt mai mult decât grăitoare pentru mine, ca să nu spun chiar jignitoare, având în vedere postura în care am cinstea de a mă afla în faţa dumneavoastră. Fără să mai vorbesc despre cât de insultător şi de ciudat este să mă văd pus, spre comparare, pe aceeaşi treaptă cu… un tânăr arogant, îmi dau seama că admiteţi posibilitatea de a vă încălca promisiunea făcută. Singură spuneţi: „ori dumneavoastră, ori el”, arătându-mi astfel cât de puţin însemn pentru dumneavoastră… nu pot accepta acest lucru, date fiind relaţiile… obligaţiile existente între noi.

— Cum, luă foc Dunia, eu pun interesul pe care vi-l port pe acelaşi plan cu tot ce am avut mai scump pe lume până acum, cu tot ce-a însemnat până acum viaţa mea, şi dumneavoastră vă simţiţi deodată jignit că nu vă preţuiesc îndeajuns!

Raskolnikov tăcea, zâmbind sarcastic. Razumihin se înfioră, dar Piotr Petrovici nu-şi schimbă atitudinea; dimpotrivă, cu fiecare cuvânt devenea tot mai agasant şi mai enervant, părând că începe să fie în elementul lui.

— Dragostea pentru viitorul tovarăş de viaţă, pentru soţ, trebuie să fie mai presus decât dragostea pentru un frate, rosti el sentenţios, şi în orice caz eu nu pot fi pus pe aceeaşi treaptă… Deşi adineauri am spus că nu doresc şi nu pot vorbi deschis în prezenţa fratelui dumneavoastră despre ceea ce mă aduce aici, acum vreau să o rog pe mult stimata dumneavoastră mamă să mă lămurească asupra unui punct extrem de jignitor şi de important pentru mine. Fiul dumneavoastră, i se adresă el Pulheriei Alexandrovna, ieri, în prezenţa domnului Rassudkin (sau… parcă, aşa era? … îmi cer scuze, v-am uitat numele, se înclină el amabil către Razumihin), m-a jignit denaturând o idee pe care v-am expus-o atunci, în discuţia intimă avută cu dumneavoastră la o cafea, şi anume că mariajul cu o fată sărmană, care cunoaşte deja greutăţile vieţii, este după părerea mea mai profitabil pentru relaţia conjugală decât acela cu o fată care trăieşte în îndestulare, căci e mai prielnic moralităţii. Fiul dumneavoastră a exagerat cu bună ştiinţă până la absurd sensul cuvintelor mele şi m-a învinuit de rea-credinţă, bazându-se pesemne pe lucrurile pomenite în scrisoarea pe care i-aţi trimis-o. M-aş simţi foarte fericit dacă dumneavoastră, Pulheria Alexandrovna, aţi putea să mă convingeţi de contrariu, m-aţi linişti mult. Fiţi bună şi spuneţi-mi în ce termeni aţi redat cuvintele mele în scrisoarea dumneavoastră către Rodion Romanovici?

— Nu-mi amintesc, se fâstâci Pulheria Alexandrovna, le-am redat aşa cum le-am înţeles. Nu ştiu cum vi le-a reprodus Rodea… Poate a mai exagerat câte ceva.

— Nu putea să exagereze dacă nu i-aţi fi sugerat dumneavoastră.

— Piotr Petrovici, rosti cu demnitate Pulheria Alexandrovna, dovada că Dunia şi cu mine nu am luat în nume de rău cuvintele dumneavoastră este faptul că ne aflăm aici.

— Foarte bine, mamă! încuviinţă Dunia.

— Deci tot eu mă fac vinovat! se ofuscă Lujin.

— Uitaţi ce e, Piotr Petrovici, îl tot învinuiţi pe Rodea, dar şi dumneavoastră aţi scris ieri un neadevăr despre el în scrisoare, adăugă Pulheria Alexandrovna prinzând curaj.

— Nu-mi amintesc să fi scris vreun neadevăr.

— Aţi scris, zise tăios Raskolnikov fără să se întoarcă spre Lujin, că ieri aş fi dat bani nu văduvei celui care a murit călcat de trăsură, cum a fost în realitate, ci fiicei lui (pe care, până ieri, n-am văzut-o în viaţa mea). Aţi scris asta ca să mă învrăjbiţi cu ai mei, tocmai de aceea aţi şi adăugat nişte cuvinte infame despre purtarea fetei, pe care nici n-o cunoaşteţi. Totul e o calomnie şi o mârşăvie.

— Să-mi fie cu iertare, domnule, răspunse tremurând de furie Lujin, dacă am pomenit în scrisoarea mea despre starea şi purtările dumneavoastră, a fost numai pentru a îndeplini rugămintea surorii şi mamei dumneavoastră de-a le înştiinţa cum v-am găsit şi ce impresie mi-aţi făcut. Cât priveşte însă cele menţionate în scrisoarea mea, puteţi să găsiţi fie şi un singur rând neadevărat, puteţi să susţineţi că nu aţi irosit banii şi că în familia aceea, aşa nenorocită cum e, nu se află nici o persoană neonorabilă?

— După mine, dumneavoastră, cu toate titlurile pe care le aveţi, nu îi ajungeţi nici la degetul cel mic fetei aceleia nefericite în care aruncaţi cu piatra.

— Aşadar, aţi introduce-o în societatea mamei şi surorii dumneavoastră?

— Am şi făcut-o, dacă vreţi să ştiţi. Am aşezat-o astăzi alături de mama şi de Dunia.

— Rodea! strigă Pulheria Alexandrovna.

Dunecika roşi, Razumihin se încruntă. Lujin zâmbi sarcastic, superior.

— Judecaţi şi dumneavoastră, Avdotia Romanovna, spuse el, dacă e posibil să ajungem la o înţelegere în asemenea condiţii. Sper că acum această chestiune este lămurită şi încheiată o dată pentru totdeauna. Eu am să mă retrag, ca să nu vă mai tulbur plăcuta întâlnire de familie şi împărtăşirea secretelor. (Se ridică de pe scaun şi îşi luă pălăria.) Dar la plecare, îndrăznesc să-mi exprim speranţa că pe viitor voi fi scutit de astfel de întâlniri şi, ca să spun aşa, compromisuri. Vă fac această rugăminte în mod deosebit dumneavoastră, mult stimată Pulheria Alexandrovna, cu atât mai mult cu cât scrisoarea mea vă era adresată dumneavoastră şi nimănui altcuiva.

Pulheria Alexandrovna se simţi ofensată.

— Vă credeţi oare deja stăpânul nostru, Piotr Petrovici? Dunia v-a spus de ce nu v-a fost îndeplinită dorinţa, ea a avut cele mai bune intenţii. Dar dumneavoastră îmi scrieţi de parcă mi-aţi porunci. Oare trebuie să vă luăm orice dorinţă drept poruncă? Ei bine, ţin să vă spun că, din contră, ar trebui să vă arătaţi deosebit de delicat şi înţelegător cu noi acum, fiindcă noi am lăsat totul şi am venit aici punându-ne încrederea în dumneavoastră, aşa că suntem aproape în puterea dumneavoastră.

— Lucrurile nu stau tocmai aşa, Pulheria Alexandrovna, mai ales în momentul de faţă, când aţi aflat despre cele trei mii de ruble lăsate de Marfa Petrovna, care se pare că au venit tocmai bine, având în vedere noul ton cu care îmi vorbiţi, adăugă el înţepător.

— Judecând după această remarcă, am putea presupune că aţi contat într-adevăr pe neajutorarea noastră, observă enervată Dunia.

— În tot cazul, cel puţin acum, nu mai pot conta şi ţin foarte mult să nu deranjez când vor fi comunicate propunerile secrete cu care Arkadi Ivanovici Svidrigailov l-a însărcinat pe fratele dumneavoastră şi care, după câte văd, sunt nu numai de o importanţă capitală pentru dumneavoastră, ci, poate, chiar extrem de plăcute.

— Doamne Dumnezeule! exclamă Pulheria Alexandrovna.

Razumihin nu-şi mai găsea locul pe scaun.

— Ei, surioară, nici acum nu îţi e ruşine? întrebă Raskolnikov.

— Ba da, Rodea, spuse Dunia. Piotr Petrovici, poftiţi afară! i se adresă ea pălind de mânie.

Piotr Petrovici nu se aşteptase pesemne deloc la un astfel de deznodământ. Se bizuise prea mult pe sine, pe autoritatea sa şi pe neajutorarea victimelor sale. Nu îi venea să creadă. Păli şi buzele începură să-i tremure.

— Avdotia Romanovna, dacă ies acum pe această uşă, cu asemenea urare de drum bun, puteţi fi sigură că nu mă mai întorc niciodată. Gândiţi-vă foarte bine! La mine cuvântul e cuvânt.

— Ce neobrăzare! strigă Dunia sărind de pe scaun. Nici nu doresc să vă întoarceţi!

— Cum? Aşa vasăzică! strigă şi Lujin, căruia nu-i venise să creadă până în ultimul moment într-un asemenea deznodământ şi care acum îşi pierduse cu totul stăpânirea de sine. Aşa vasăzică! Dar ştiţi, Avdotia Romanovna, că aş putea să protestez.

— Cu ce drept îi vorbiţi astfel, se repezi mânioasă Pulheria Alexandrovna, şi în ce fel să protestaţi? În virtutea căror drepturi? Credeţi că aş da-o pe Dunia mea unui om ca dumneavoastră? Plecaţi şi lăsaţi-ne în pace! Vina e a noastră, că am acceptat un lucru nelalocul lui, mai cu seamă a mea…

— Totuşi, Pulheria Alexandrovna, se înfierbântă Lujin turbat de furie, dumneavoastră m-aţi legat, odată ce mi-aţi dat cuvântul şi acum vi-l retrageţi… şi, în fine… în fine, am fost silit, ca să spun aşa, să fac nişte cheltuieli…

Această ultimă pretenţie se potrivea atât de bine cu firea lui Piotr Petrovici, încât Raskolnikov, care pălise din pricina mâniei şi a eforturilor de a se stăpâni, nu se mai putu abţine şi izbucni în hohote de râs. Dar Pulheria Alexandrovna luă foc dintr-odată:

— Cheltuieli? Care cheltuieli? Nu cumva e vorba de cufărul nostru? Păi, vi l-a adus conductorul pe gratis. Doamne, acum v-am mai şi legat! Gândiţi-vă bine la ce spuneţi, Piotr Petrovici, dumneavoastră ne-aţi legat pe noi, de mâini şi de picioare, nu noi pe dumneavoastră!

— Ajunge, mamă, te rog, ajunge! o imploră Avdotia Romanovna. Piotr Petrovici, fiţi bun şi plecaţi!

— Plec, dar mai am de spus un lucru! zise Lujin, nemaifiind deja deloc stăpân pe el. Mama dumneavoastră pare să fi uitat complet că eu m-am hotărât să vă iau, ca să spun aşa, în momentul când zvonurile care circulau prin oraş pe seama reputaţiei dumneavoastră se răspândiseră prin toată gubernia. După ce am ignorat opinia publică de dragul dumneavoastră şi v-am salvat reputaţia, puteam foarte bine să nădăjduiesc că voi fi răsplătit, ba chiar să cer recunoştinţă din partea dumneavoastră… Abia acum mi s-au deschis ochii! Văd eu însumi că am procedat poate extrem, extrem de nesăbuit ignorând ce se spunea în societate…

— Vrea să se-aleagă cu capul spart? strigă Razumihin sărind de pe scaun, gata să treacă la fapte.

— Sunteţi un om josnic şi rău! spuse Dunia.

— Nici o vorbă! Nici un gest! strigă Raskolnikov oprindu-l pe Razumihin, pe urmă, apropiindu-se de Lujin, spuse încet şi clar: Faceţi bine şi ieşiţi afară! Nici o vorbă mai mult, altfel…

Piotr Petrovici, cu chipul palid şi schimonosit de furie, se uită la el câteva clipe, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi, însă, în mod sigur, rar s-a mai văzut un om care să poarte în suflet o asemenea ură înverşunată precum cea pe care i-o purta el lui Raskolnikov. Pe el, şi numai pe el, îl socotea vinovat de toate. Totuşi, lucru curios, în timp ce cobora scările, încă îşi mai închipuia că nu era totul pierdut definitiv şi că, în ceea ce le privea pe doamne, situaţia era chiar „extrem, extrem” de reparabilă.