~ VI ~

Mai târziu, când şi-a amintit acest moment, iată cum a văzut Raskolnikov lucrurile.

Zgomotul care se auzea din camera alăturată crescu repede şi uşa se crăpă puţin.

— Ce-i asta? strigă plin de ciudă Porfiri Petrovici. Doar am spus mai-nainte…

O clipă nu primi nici un răspuns, dar era clar că în spatele uşii se aflau mai mulţi oameni, care parcă trăgeau înapoi pe cineva.

— Ce-i asta? repetă Porfiri Petrovici agitat.

— Am adus deţinutul, pe Nikolai, se auzi o voce.

— Nu e nevoie de el! Scoateţi-l afară! Aşteptaţi! … Ce caută aici? Ce-i dezordinea asta? începu să strige Porfiri năpustindu-se la uşă.

— Păi el…, dădu să spună vocea, dar se curmă brusc.

Vreo două secunde, nu mai mult, dincolo avu loc o luptă în toată regula, apoi parcă cineva îmbrânci cu putere pe altcineva şi în cele din urmă un individ foarte palid se năpusti în cabinetul lui Porfiri Petrovici.

La prima vedere, omul arăta foarte ciudat. Se uita drept înainte, dar parcă fără să vadă pe nimeni. Ochii îi străluceau de hotărâre, însă în acelaşi timp o paloare cadaverică îi acoperea faţa, de parcă fusese adus la execuţie. Buzele, care se albiseră de tot, îi tremurau.

Era încă foarte tânăr, îmbrăcat ca un lucrător, de statură mijlocie, slab, cu părul tăiat la rotund şi trăsături fine, descărnate parcă. Omul pe care îl dăduse la o parte se repezi înăuntru după el şi izbuti să-l înhaţe de umăr: era un gardian; dar Nikolai îşi smulse braţul şi îi scăpă iar.

În uşă se îmbulzeau câţiva curioşi. Unii încercau cu tot dinadinsul să intre şi ei. Toate astea se petrecuseră aproape într-o clipă.

— Afară, e prea devreme! Aşteaptă să fii chemat! … De ce l-aţi adus mai devreme? bombăni teribil de înciudat şi parcă nedumerit Porfiri Petrovici.

Dar Nikolai căzu brusc în genunchi.

— Ce te-a apucat? strigă Porfiri uluit.

— Eu sunt vinovatul! Al meu e păcatul! spuse deodată Nikolai, parcă înecându-se, dar cu un glas destul de puternic.

Vreo zece secunde domni tăcerea, de parcă ar fi încremenit cu toţii; până şi gardianul se trase înapoi şi nu se mai apropie de Nikolai, ci se retrase maşinal către uşă, unde rămase neclintit.

— Ce-i asta? strigă Porfiri Petrovici, revenindu-şi din uluiala de-o clipă.

— Eu sunt… ucigaşul…, repetă Nikolai după un moment de tăcere.

— Cum… tu eşti… Cum… Pe cine ai ucis?

Vădit lucru, Porfiri Petrovici era cu totul descumpănit.

Nikolai stătu pe gânduri o clipă.

— Pe Aliona Ivanovna şi pe surioara dumneaei Lizaveta Ivanovna, eu… le-am omorât… cu toporul. Mi s-au întunecat minţile…, adăugă deodată şi tăcu din nou, rămânând în continuare îngenuncheat.

Porfiri Petrovici stătu nemişcat câteva clipe, părând să chibzuiască, dar se dezmetici îndată şi, fluturând nervos din mâini, le făcu semn martorilor nepoftiţi să iasă afară. Aceştia dispărură cât ai clipi şi uşa se închise. Atunci aruncă o privire spre Raskolnikov, care stătea într-un colţ, cercetându-l cu o căutătură sălbatică pe Nikolai, şi dădu să se îndrepte spre el, dar se opri brusc, se uită la el, apoi îşi mută privirea la Nikolai, pe urmă o întoarse iar către Raskolnikov, apoi din nou către Nikolai, şi deodată, parcă atras de ceva, se năpusti cu un soi de înverşunare asupra acestuia din urmă.

— Ce-mi tot dai zor că ţi s-au întunecat minţile? strigă la el aproape cu ură. Nici nu te-am întrebat încă dacă ţi s-au întunecat sau nu… Spune, tu le-ai ucis?

— Eu sunt ucigaşul… depun mărturie…, spuse Nikolai.

— Eeh! Cu ce ai ucis?

— Cu toporul. Am făcut rost de unul.

— Eh, ce se mai pripeşte! Singur?

Nikolai nu pricepu întrebarea.

— Singur ai ucis?

— Singur. Mitka e nevinovat şi n-are nici un amestec.

— Ia-o mai uşor cu Mitka! Eeh! Dar atunci cum… cum ai făcut de-ai fugit cu el pe scări? Doar portarii au dat peste amândoi, nu?

— Asta am făcut-o ca să nu dau de bănuit… atunci… am luat-o la fugă cu Mitka, se grăbi Nikolai cu răspunsul, care părea gata pregătit.

— Ei, asta-i! strigă furios Porfiri. Repetă cuvintele altuia! bombăni el ca pentru sine şi deodată privirea îi căzu iar pe Raskolnikov.

Fusese probabil atât de prins de Nikolai, încât pentru o clipă uitase aproape cu totul de Raskolnikov. Dintr-odată îşi veni în fire şi chiar se tulbură…

— Rodion Romanovici taică! Iartă-mă, se repezi la el, aşa nu se poate… fii bun… n-ai ce căuta aici… că şi eu… vezi doar ce surprize… fii bun…

Şi luându-l de mână, îl conduse spre uşă.

— S-ar părea că nu v-aţi aşteptat la asta, aşa-i? spuse Raskolnikov, care încă nu pricepea, fireşte, nimic clar, dar izbutise între timp să mai prindă curaj.

— Ei, dar nici dumneata, taică, nu te-ai aşteptat. Ia uite cum îţi mai tremură mâna! He-he!

— Păi, şi dumneavoastră tremuraţi, Porfiri Petrovici.

— Adevărat, nu mă aşteptam!

Stăteau deja amândoi în uşă. Porfiri abia aştepta să plece Raskolnikov.

— Şi mica surpriză nu mi-o mai arătaţi? întrebă deodată acesta.

— Vorbeşte, dar îi clănţănesc încă dinţii în gură, he-he! Ironic om eşti! Ei, la revedere.

— Eu aş zice adio!

— Cum o vrea Dumnezeu, cum o vrea Dumnezeu! mormăi Porfiri cu un zâmbet cam strâmb.

Trecând prin cancelarie, Raskolnikov observă că mai mulţi oameni se uitau ţintă la el. În antreu îi zări în mulţime pe cei doi portari de la casa aceea, cei pe care îi poftise atunci, noaptea, să meargă cu el la secţie. Stăteau în picioare şi aşteptau ceva. Dar nici nu ajunse bine pe scară, că auzi iar în urma lui glasul lui Porfiri Petrovici. Se întoarse şi îl văzu venind repede după el, gâfâind.

— Un singur cuvinţel, Rodion Romanovici, cu toate celelalte o să fie cum o vrea Dumnezeu, dar tot o să te mai întreb una-alta, aşa cere procedura… aşa că noi o să ne mai vedem, să ştii.

Şi Porfiri se opri în faţa lui zâmbind.

— Să ştii, mai spuse el o dată.

Părea că voia să mai adauge un lucru, dar cine ştie de ce nu-l putea rosti.

— Iar dumneavoastră, Porfiri Petrovici, să mă iertaţi pentru mai adineauri… M-am cam înfierbântat, începu Raskolnikov, care prinsese deja mult curaj şi simţea o dorinţă nestăpânită de-a se împăuna cu el.

— Nu face nimic, nu face nimic…, răspunse aproape fericit Porfiri. Doar şi eu… Sunt caustic din fire, îmi pare rău, îmi pare rău! Dar ne mai vedem noi. Dacă o vrea Dumnezeu, o să ne vedem chiar de multe ori! …

— Şi o să ne cunoaştem de-adevăratelea? nu se lăsă Raskolnikov.

— Şi o să ne cunoaştem de-adevăratelea, încuviinţă Porfiri Petrovici şi, mijind ochii, se uită foarte serios la el. Acum te duci la onomastică?

— La înmormântare.

— La înmormântare, fir-ar să fie! Sănătatea, ai grijă ce faci cu sănătatea…

— Eu nici nu ştiu ce v-aş putea ura! zise la rândul lui Raskolnikov, care începuse deja să coboare treptele, dar se întoarse brusc din nou spre Porfiri. V-aş ura mai mult succes, doar vedeţi şi dumneavoastră ce slujbă caraghioasă aveţi!

— De ce e caraghioasă? ciuli imediat urechile Porfiri Petrovici, care se răsucise şi el pe călcâie să plece.

— Păi, uite, bietul Mikolka ăsta, pesemne că atâta l-aţi mai canonit şi l-aţi mai chinuit psihologic, cum ştiţi dumneavoastră, până a recunoscut. Pesemne că i-aţi repetat zi şi noapte: „Tu eşti ucigaşul, tu eşti ucigaşul…”, iar acum, că a recunoscut, îl luaţi iar la puricat: „Minţi, îi spuneţi, nu eşti tu ucigaşul! Nu poţi fi tu! Repeţi cuvintele altuia!”. Păi, cum să nu fie caraghioasă o slujbă ca asta?

— He-he-he! Vasăzică ai observat că adineauri i-am spus lui Nikolai că „repetă cuvintele altuia”?

— Cum să nu observ?

— He-he! Te duce mintea, te duce mintea. Nu-ţi scapă nimic. Chiar ai o minte ageră! Şi prinzi şi nota comică… he-he! Se spune că, dintre toţi scriitorii, Gogol avea cel mai bine dezvoltată trăsătura asta, nu-i aşa?

— Da, Gogol.

— Da, Gogol… la cea mai bună revedere!

— La cea mai bună revedere…

Raskolnikov o luă direct spre casă. Era atât de derutat şi de uluit, încât, odată ajuns, se aruncă pe divan şi rămase aşa un sfert de ceas, doar trăgându-şi sufletul şi încercând să-şi adune gândurile. La Nikolai nici nu se osteni să cugete – se simţea copleşit; în mărturisirea lui era ceva inexplicabil, uluitor, cu totul de neînţeles pentru el în clipa aceea. Totuşi mărturisirea lui Nikolai era un fapt real. Ce avea să urmeze după aceea îi era deja clar: minciuna avea să fie descoperită şi atunci aveau să se întoarcă la el. Dar cel puţin până atunci era liber şi trebuia să facă neapărat ceva, fiindcă pericolul era iminent.

Totuşi, cât de iminent? Situaţia începea să se lămurească. Amintindu-şi, în linii generale, întreaga scenă de adineauri dintre el şi Porfiri, nu-şi putu înăbuşi un fior de groază. Fireşte, nu ştia încă tot ce urmărea Porfiri şi nu putea înţelege toate calculele pe care şi le făcuse. Dar îi descoperise în parte jocul şi, fireşte, nimeni altul nu-şi putea da seama mai bine cât de periculoasă era pentru el această „mişcare strategică” a lui Porfiri. Încă puţin şi se putea trăda de tot, fără scăpare. Cunoscându-i iritabilitatea bolnăvicioasă şi descifrându-l încă de la prima întâlnire, Porfiri îl atacase poate cu prea multă îndrăzneală, dar mersese aproape la sigur. Nici nu mai încăpea vorbă că el, Raskolnikov, reuşise deja să se compromită rău adineauri, dar până la urmă nu-i oferise fapte concrete, totul era încă relativ. Dar oare judeca bine lucrurile? Nu cumva se înşela? Încotro bătea Porfiri? Chiar avea ceva pregătit pentru azi? Şi ce anume? Aştepta într-adevăr ceva sau nu? Cum s-ar fi despărţit oare dacă n-ar fi fost episodul acela neaşteptat cu Nikolai?

Porfiri îşi dăduse pe faţă aproape tot jocul: riscase, fără îndoială, dar până la urmă o făcuse, şi dacă ar fi avut într-adevăr vreun as în mânecă (se gândea Raskolnikov), l-ar fi scos cu siguranţă. Care era „surpriza” aceea? Să fi fost doar o glumă? Oare însemna ceva sau nu? Putea să se ascundă sub asta ceva care să semene a fapt concret, a acuzaţie serioasă? Omul de ieri? Unde o fi dispărut? Unde era azi? Dacă Porfiri dispune într-adevăr de ceva serios, asta are în mod sigur legătură cu omul de ieri…

Şedea pe divan, cu capul în pământ, cu coatele pe genunchi şi cu faţa în mâini. Continua să tremure nervos aproape din tot trupul. În cele din urmă se ridică, îşi luă şapca, stătu puţin pe gânduri şi se îndreptă spre uşă.

Presimţea cumva că, măcar în ziua aceea, se putea socoti aproape în afara oricărui pericol. Dintr-odată, îl năpădi chiar un fel de bucurie: voia să ajungă cât mai repede la Katerina Ivanovna. La înmormântare întârziase cu siguranţă, dar la praznic putea să ajungă şi acolo avea s-o vadă pe Sonia. Se opri, se gândi puţin şi un zâmbet dureros i se ivi pe buze.

„Astăzi! Astăzi! repeta în sinea lui. Da, chiar astăzi! Aşa trebuie…”

Tocmai voia să deschidă uşa, când deodată aceasta se deschise singură. Începu să tremure şi se trase iute înapoi. Uşa se deschise încet, fără zgomot, şi în prag apăru brusc o siluetă – omul de ieri, răsărit ca din pământ.

Acesta se opri în prag, se uită în tăcere la Raskolnikov şi păşi în odaie. Arăta întocmai ca în ziua trecută, aceeaşi statură, aceleaşi haine, dar chipul şi privirea îi erau mult schimbate: acum părea mâhnit şi, după o clipă de tăcere, oftă din rărunchi. Mai lipsea doar să-şi ducă palma la obraz şi să-şi plece capul într-o parte ca să semene leit cu o babă.

— Ce doreşti? întrebă Raskolnikov îngheţând de frică.

Omul nu răspunse şi deodată se plecă adânc, aproape până la pământ, dinaintea lui, atingând podeaua cu degetele de la mâna dreaptă.

— Cine eşti? strigă Raskolnikov.

— Sunt vinovat, spuse încet omul.

— Vinovat de ce?

— De gânduri rele.

Se uitară unul la altul.

— Mi-a fost necaz. Când aţi venit atunci, pesemne beat, şi i-aţi chemat pe portari la secţie şi aţi întrebat de sânge, mi-a fost necaz că v-au lăsat în pace, socotind că eraţi băut. Aşa necaz mi-a fost, că mi-am pierdut şi somnul. Dar cum ţinusem minte adresa, am venit ieri şi am întrebat…

— Dumneata ai venit? îl întrerupse Raskolnikov începând brusc să-şi amintească.

— Eu, cum s-ar spune, v-am jignit.

— Adică eşti de-acolo, din casa aceea?

— Păi de-acolo, da, şi atunci stăteam cu ei la poartă, nu vă aduceţi aminte? Am un atelier acolo, unde îmi duc mai departe meşteşugul din moşi strămoşi. Sunt cojocar, târgoveţ, iau şi de lucru acasă… şi cel mai necaz mi-a fost…

Raskolnikov îşi aminti brusc întreaga scenă de alaltăieri, din gang, şi îşi dădu seama că, pe lângă portari, mai fuseseră acolo câţiva oameni, bărbaţi şi femei. Îşi aduse aminte că o voce propusese să fie dus direct la secţie. Chipul celui care vorbise nu şi-l putea aminti şi nu l-ar fi recunoscut, dar îşi aduse aminte că îi răspunsese ceva atunci, se întorsese către el…

Vasăzică, asta era dezlegarea misterului care îl înspăimântase ieri. Şi mai tare se înspăimântă însă când se gândi că fusese cât pe-aci să se nenorocească, să se piardă din pricina unei asemenea întâmplări mărunte. Aşadar, în afară de povestea cu închirierea apartamentului şi cu sângele, omul ăsta nu putea spune nimic. Înseamnă că nici Porfiri nu are nimic, nimic, nimic, în afară de acest delir, nici un fel de fapte concrete, nimic altceva decât psihologia aceea cu două tăişuri, nimic serios. Înseamnă că, dacă nu vor mai apărea nici un fel de fapte concrete (şi nu trebuie să mai apară, nu, nu trebuie!), atunci… atunci ce-ar putea să-i facă? Cum ar putea să-i dovedească definitiv vinovăţia şi chiar să îl aresteze? Înseamnă că Porfiri a aflat abia acum, abia azi, despre apartament, până acum nici n-a ştiut.

— Dumneata i-ai spus azi lui Porfiri… că am venit acolo? strigă el, străfulgerat de o idee neaşteptată.

— Care Porfiri?

— Comisarul anchetator.

— Eu i-am spus. Portarii nu s-au dus atunci, dar eu m-am dus.

— Astăzi?

— Cu un minuţel înaintea dumneavoastră. Şi am auzit tot. Cum v-a mai chinuit.

— Unde? Ce? Când?

— Păi chiar atunci, la el, am fost tot timpul după perete.

— Cum? Vasăzică dumneata erai surpriza? Dar cum s-a putut una ca asta? Spune-mi, te rog!

— Văzând, începu târgoveţul, că portarii nu voiau să se ducă la secţie, cum le-am spus eu, fiindcă ziceau că era deja târziu şi că poate s-o mai şi supăra şeful că nu s-au dus atunci, mi-a fost un necaz de mi-am pierdut şi somnul, aşa că m-am hotărât să aflu una-alta despre dumneavoastră. Aflând ieri câte ceva, azi m-am şi dus întins la secţie. Când am venit prima oară, dânsul nu era acolo. M-am întors peste un ceas – nu m-a putut primi, abia a treia oară când am venit m-au lăsat să intru la dânsul. I-am zis cum a fost şi deodată a început să fugă prin odaie şi să se bată cu pumnul în piept, strigând: „Ce faceţi voi cu mine, tâlharilor? Dacă ştiam eu treaba asta, sub escortă ceream să-l aducă!”. Pe urmă s-a repezit afară, l-a chemat pe unul şi s-a apucat să vorbească cu el într-un colţ, iar pe urmă s-a întors din nou la mine şi numai ce-a-nceput să mă-ntrebe şi să mă-njure. M-a ocărât o groază; eu i-am spus tot, i-am spus şi că ieri n-aţi îndrăznit să răspundeţi la ce v-am zis şi că nu m-aţi recunoscut. Atunci a-nceput iară să fugă de colo-colo, să se bată cu pumnul în piept şi să spumege de mânie, dar când v-au anunţat pe dumneavoastră, mi-a zis: „Hai, treci după perete, stai acolo şi nu mişca, orice-ai auzi”. Pe urmă mi-a tras chiar el un scaun şi m-a-ncuiat acolo, zicând: „Poate o să te chem”. Dar când l-au adus pe Nikolai, m-a şi scos de-acolo, îndată după ce-aţi plecat dumneavoastră. „Am să te mai chem, mi-a zis, ca să te mai întreb una-alta…”

— Dar pe Nikolai l-a întrebat de faţă cu dumneata?

— De cum v-a scos pe dumneavoastră afară, m-a scos şi pe mine, şi-a-nceput să-l întrebe pe Nikolai.

Târgoveţul se opri şi se înclină iar până la pământ, atingând podeaua cu degetele.

— Să-mi iertaţi învinuirea nedreaptă şi răutatea.

— Să te ierte Dumnezeu, răspunse Raskolnikov.

Cum spuse asta, târgoveţul se înclină din nou, dar nu până la pământ, ci doar până la brâu, se întoarse încet şi părăsi încăperea. „Totul e cu două tăişuri, acum totul e cu două tăişuri”, repeta Raskolnikov, ieşind mai înviorat ca niciodată din odaie.

„Lupta nu s-a încheiat”, îşi spuse cu un zâmbet mânios pe când cobora scara. Însă era mânios numai pe el: îşi amintea cu dispreţ şi ruşine de „laşitatea” lui.