~ V ~

În dimineaţa următoare, la unsprezece fix, când intră la secţia de poliţie a sectorului N., în sala de aşteptare a comisarului cu anchetele judiciare, şi ceru să fie anunţat la Porfiri Petrovici, Raskolnikov se miră că e lăsat să aştepte atât de mult: trecură cel puţin zece minute până să fie chemat. Îşi închipuise că aveau să dea îndată cu toţii năvală asupra lui. Până una-alta, stătea în sala de aşteptare, iar pe lângă el se perindau încolo şi-ncoace oameni cărora, după cât se părea, numai de el nu le ardea. În camera de-alături, ce aducea a cancelarie, stăteau şi scriau câţiva conţopişti şi se vedea bine că niciunul nu avea habar cine şi ce era cu el. Se uită în jur cu o privire neliniştită şi bănuitoare, să-şi dea seama dacă nu descoperă pe undeva privirea furişă a vreunei iscoade puse să-l pândească, să nu cumva să plece de-acolo. Dar nu era nimic de felul ăsta, nu văzu decât conţopişti care se îndeletniceau cu treburi mărunte şi alţi câţiva indivizi, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie: n-avea decât să plece unde poftea. În mintea lui îşi făcea tot mai mult loc gândul că, dacă omul acela misterios de ieri, năluca aceea răsărită ca din pământ, ar fi ştiut şi ar fi văzut într-adevăr totul, acum n-ar mai fi stat el, Raskolnikov, să aştepte liniştit. Şi l-ar fi aşteptat ei aici până la ora unsprezece, când a găsit el de cuviinţă să vină? Asta însemna fie că omul nu făcuse până acum nici un denunţ, fie… fie că pur şi simplu nu ştia nimic, că nu văzuse nimic cu ochii lui (şi cum ar fi putut să vadă?) şi că tot ce se întâmplase ieri fusese doar o nălucire căreia îi dăduse proporţii închipuirea lui excitată şi bolnavă. Explicaţia asta începuse să prindă rădăcini în mintea lui încă de ieri, când se afla în culmea neliniştii şi a disperării. Cugetând acum din nou la toate astea şi pregătindu-se pentru o nouă luptă, simţi deodată că începe să tremure, iar gândul că tremura de frică în faţa odiosului Porfiri Petrovici îl făcu să fiarbă de indignare. Nimic nu-l îngrozea mai mult decât să se întâlnească din nou cu acest om: simţea faţă de el o ură nemăsurată, nemărginită şi chiar se temea ca această ură să nu-l trădeze. Atât de puternică îi era indignarea, încât încetă pe loc să mai tremure; se pregăti să intre cu un aer îndrăzneţ şi distant şi îşi făgădui să deschidă gura cât mai puţin posibil, doar să privească şi să asculte cu atenţie şi, măcar de data asta, să-şi învingă cu orice preţ firea de o irascibilitate maladivă. În clipa aceea fu chemat la Porfiri Petrovici.

Acesta era singur în cabinetul său, o încăpere nici prea mare, nici prea mică, în care se găseau o masă lată de scris aşezată în faţa unui divan îmbrăcat în pânză cerată, un birou, un dulap într-un colţ şi câteva scaune, toate cazone, din lemn galben lustruit. Pe peretele din fund, sau mai bine zis pe peretele despărţitor, era o uşă încuiată: prin urmare, dincolo de el, trebuiau să mai fie nişte camere. De îndată ce intră Raskolnikov, Porfiri Petrovici închise uşa în urma lui şi rămaseră singuri. Îşi întâmpină musafirul cu aerul cel mai vesel şi mai amabil şi, abia după câteva minute, Raskolnikov observă la el un soi de stinghereală, ca şi cum ar fi fost deranjat din cine ştie ce ocupaţie ori ar fi fost surprins făcând ceva ascuns de unul singur.

— A, stimabile! Iată-vă… pe meleagurile noastre…, începu Porfiri întinzându-i amândouă mâinile. Ei, luaţi loc, taică! Ori poate nu vă place să vi se spună stimabile şi… taică aşa, tout court27? Vă rog să n-o luaţi drept familiaritate… Uitaţi aici, pe divan.

Raskolnikov se aşeză fără să-şi ia ochii de la el.

Cuvintele „pe meleagurile noastre”, scuzele pentru familiaritate, expresia franţuzească tout court şi aşa mai departe – toate aveau fără îndoială o semnificaţie. „Deşi mi-a întins amândouă mâinile, nu m-a lăsat să-i strâng niciuna, şi le-a retras la timp”, îi trecu prin minte o bănuială. Se urmăreau unul pe altul, dar cum li se întâlneau privirile, şi le fereau cu iuţeala fulgerului.

— V-am adus hârtiuţa asta… pentru ceas… poftim. E scrisă cum trebuie sau s-o scriu din nou?

— Ce? Hârtiuţa? Aşa, aşa… nici o grijă, e foarte bine, spuse Porfiri Petrovici, zorit parcă să plece undeva şi cercetând-o abia după aceea. Da, e foarte bine. Nici nu trebuie mai mult, adăugă vorbind la fel de repede şi punând hârtia pe masă.

O clipă mai târziu, discutând deja despre altceva, o luă din nou de pe masă şi o puse la el pe birou.

— Parcă spuneaţi ieri că aţi vrea să mă întrebaţi… aşa cum cere procedura… despre faptul că o cunoşteam pe… pe femeia care a fost omorâtă? începu iar Raskolnikov. „De ce-oi fi spus parcă?”, îi şi trecu fulgerător prin minte un alt gând.

Şi simţi brusc că neliniştea pricinuită de simpla prezenţă a lui Porfiri, de numai două vorbe, de numai două priviri schimbate cu el, crescuse într-o clipă monstruos… şi că asta era teribil de periculos: nervii i-o luau razna, emoţia îi creştea. „Rău! Foarte rău! Iar o să mă ia gura pe dinainte.”

— Da, da, da! Nu vă faceţi griji! Avem timp, avem timp, mormăi Porfiri plimbându-se încoace şi-ncolo pe lângă masă, dar parcă fără nici un rost, ba repezindu-se spre fereastră, ba spre birou, ba iar spre masă, ba evitând privirea bănuitoare a lui Raskolnikov, ba oprindu-se deodată şi privindu-l ţintă.

Arăta nespus de ciudat, cu trupul lui scurt şi durduliu, ca o minge care se rostogolea în toate părţile, lovindu-se de toţi pereţii şi întorcându-se imediat înapoi.

— Avem timp, avem timp… Fumaţi? Aveţi ţigări? Luaţi una, continuă servindu-şi musafirul cu o ţigară. Ştiţi, vă primesc aici, iar locuinţa mea e chiar dincolo, după peretele despărţitor… cea de serviciu. Însă deocamdată nu stau aici, fiindcă am avut de făcut nişte mici reparaţii. Acum e aproape gata… O locuinţă de serviciu, ştiţi, e mare lucru. Nu găsiţi?

— Da, mare lucru, răspunse Raskolnikov privindu-l cu un zâmbet aproape ironic.

— Mare lucru, mare lucru…, repetă Porfiri Petrovici, părând a se gândi brusc la cu totul altceva. Da, mare lucru! numai că nu strigă la un moment dat, ridicând brusc privirea către Raskolnikov şi oprindu-se la doi paşi de el.

Repetarea prostească şi neîncetată a observaţiei că locuinţa de serviciu e mare lucru contrasta prin banalitatea ei cu privirea gravă, gânditoare şi enigmatică, aţintită dintr-odată asupra oaspetelui său.

Asta îl făcu să clocotească şi mai rău de furie pe Raskolnikov, care nu se mai putu abţine să nu arunce o sfidare batjocoritoare şi destul de imprudentă.

— Ştiţi, întrebă el deodată, privindu-l aproape îndrăzneţ şi parcă desfătându-se cu îndrăzneala lui, mi se pare că există o regulă juridică, un procedeu juridic folosit de orice anchetator: să vorbească la început pe departe, despre nimicuri, sau chiar despre ceva serios, dar fără nici o legătură cu subiectul, ca să-l încurajeze, cum s-ar spune, sau, mai bine zis, să-l distragă pe cel interogat, să-i adoarmă vigilenţa, şi pe urmă, brusc, în chipul cel mai neaşteptat, să-l atingă chiar în moalele capului cu o întrebare periculoasă care să-i fie fatală, aşa e? Se pare că procedeul ăsta e amintit şi azi cu sfinţenie în toate regulamentele şi instrucţiunile, nu-i aşa?

— Aşa, aşa… cum adică, credeţi că de asta v-am vorbit despre… locuinţa de serviciu… hm?

Şi spunând asta, Porfiri Petrovici îşi miji privirea şi făcu cu ochiul: o expresie veselă şi vicleană îi trecu fugar peste chip, cutele de pe frunte i se neteziră, ochişorii i se îngustară, trăsăturile feţei i se destinseră şi izbucni brusc într-un râs nervos, prelung, cutremurându-se din tot trupul şi uitându-se drept în ochii lui Raskolnikov. Acesta începu să râdă şi el, deşi cam forţat, dar când Porfiri, văzându-l că râde, se porni să hohotească atât de tare că se făcu aproape stacojiu, sila lui Raskolnikov întrecu deodată orice prudenţă: încetă să mai râdă, se încruntă şi se uită lung şi cu ură la Porfiri, neluându-şi ochii de la el cât ţinu râsul acela interminabil, care parcă anume nu mai contenea. De altminteri, amândoi dădeau dovadă de imprudenţă, fiindcă până la urmă Porfiri Petrovici râdea pe faţă de musafirul lui, care îi întâmpina râsul cu ură, fără să-i pese câtuşi de puţin. Acest lucru din urmă i se păru deosebit de semnificativ lui Raskolnikov: îşi dădu seama că, mai mult ca sigur, Porfiri Petrovici nu fusese nici adineauri câtuşi de puţin stingherit, ci dimpotrivă, era posibil ca el, Raskolnikov, să fi căzut în capcană; că în toate astea exista ceva, un scop pe care el nu-l cunoştea; că poate totul fusese pregătit dinainte şi într-o clipă urma să fie dat în vileag şi să se prăbuşească…

Trecu imediat la acţiune, se ridică şi îşi luă şapca.

— Porfiri Petrovici, începu el hotărât, dar destul de iritat, ieri v-aţi exprimat dorinţa să vin încoace pentru un interogatoriu. (Rosti apăsat cuvântul interogatoriu.) Am venit şi, dacă aveţi să-mi puneţi întrebări, vă stau la dispoziţie, dacă nu, daţi-mi voie să mă retrag. N-am timp, am treabă… Trebuie să mă duc la înmormântarea funcţionarului aceluia călcat de o trăsură, despre care… aţi auzit… şi dumneavoastră, adăugă el, însă pe loc i se făcu ciudă că adăugase acest lucru şi se enervă şi mai tare. M-am săturat de toate astea, auziţi, şi nu de-acum… în parte, de-aici mi se şi trage boala… Într-un cuvânt, numai că nu strigă el, simţind că faptul că pomenise de boală fusese şi mai nelalocul lui, într-un cuvânt: binevoiţi sau să mă interogaţi sau să-mi daţi drumul imediat… iar dacă e să mă interogaţi, s-o faceţi după cum cere procedura, altfel nu permit! Aşa că rămâneţi cu bine, fiindcă deocamdată nu mai avem ce face împreună.

— Doamne! Ce v-a venit? Dar despre ce să vă pun întrebări? chicoti Porfiri Petrovici, schimbându-şi însă îndată tonul şi atitudinea şi curmându-şi râsul pe loc. Nu-ţi face griji, te rog, continuă el, începând să se plimbe iar de colo-colo şi căutând deodată cu tot dinadinsul să-l facă pe Raskolnikov să se aşeze, avem timp, avem timp, şi toate astea sunt doar nişte fleacuri! Dimpotrivă, sunt aşa de bucuros că ai venit în fine la noi… Eu te primesc ca pe un oaspete. Iar pentru blestematul ăsta de râs, Rodion Romanovici taică, să mă ierţi. Rodion Romanovici, parcă aşa te cheamă după tată, nu? … Sunt cam nevricos şi m-ai făcut să râd cu observaţia dumitale plină de haz; mi se-ntâmplă, zău, să mă zgudui de râs ca un gumilastic câte o jumătate de ceas… Îmi place să râd. Cu constituţia mea, mă şi tem să nu mă lovească apoplexia. Dar ia loc, ce-i asta? Te rog, altfel mă faci să cred că te-ai supărat pe mine…

Raskolnikov, tot încruntat şi furios, tăcea, asculta şi observa. Se aşeză totuşi, dar fără să lase şapca din mână.

— Să-ţi spun câte ceva despre mine, Rodion Romanovici taică, doar ca să-ţi explici mai bine firea mea, ca să zic aşa, continuă Porfiri Petrovici învârtindu-se prin cameră şi ocolind, ca şi mai înainte, privirea musafirului său. Ştii, eu sunt holtei, nu prea ies în societate, nu mă cunoaşte lumea şi, pe deasupra, sunt un om terminat, anchilozat, secătuit şi… şi… ai observat, Rodion Romanovici, că la noi, adică la noi în Rusia, şi mai mult decât oriunde în cercurile noastre petersburgheze, dacă doi oameni inteligenţi, care nu se cunosc încă prea bine, dar se stimează unul pe altul, ca să zic aşa, ca noi doi de pildă, se întâlnesc undeva, apoi jumătate de ceas nu găsesc nici un subiect de discuţie, înţepenesc unul în faţa altuia, stau stingheriţi şi nu ştiu ce să-şi spună. Toată lumea are un subiect de discuţie, doamnele, bunăoară… oamenii din lumea bună, din înalta societate, găsesc întotdeauna despre ce să vorbească, c’est de rigueur28, dar cei din clasa de mijloc, ca noi, sunt cu toţii ruşinoşi şi foarte puţin vorbăreţi… cei care gândesc, vreau să spun. De ce-o fi aşa, taică? Nu ne interesează societatea ori suntem din cale-afară de oneşti şi nu vrem să ne păcălim unul pe altul, nu ştiu ce să spun. Hm? Ce crezi? Ei, dar lasă odată şapca jos, parcă te-ai pregăti să pleci, mă simt stânjenit, zău aşa… Eu, dimpotrivă, sunt aşa de bucuros…

Raskolnikov puse şapca deoparte, tăcând în continuare încruntat şi ascultând vorbăria goală şi încurcată a lui Porfiri. „Oare vrea să-mi abată atenţia cu flecăreala lui prostească?”

— Nu-ţi ofer o cafea, nu se potriveşte cu locul; dar de ce n-aş sta şi eu cinci minute de vorbă cu un prieten, să mă mai destind, turui mai departe Porfiri. Ştii, toate îndatoririle astea de serviciu… te rog, taică, să nu te superi că mă tot plimb de colo-colo, să mă ierţi, taică, tare mă tem să nu te jignesc, dar pur şi simplu am nevoie de plimbarea asta. Şed tot timpul pe scaun şi sunt aşa de bucuros când pot să mai umblu şi eu câte cinci minute… mă supără hemoroizii… îmi tot pun în gând să mă tratez cu niţică gimnastică; se spune că şi consilierii de stat, chiar că de stat, şi până şi consilierii aulici nu se dau înapoi să sară coarda; aşa-i cu ştiinţa în veacul nostru… ce să-i faci… Cât despre îndatoririle noastre de-aici, interogatoriile şi tot formalismul ăsta… uite, chiar dumneata, taică, ai pomenit adineauri de interogatorii… ştii, Rodion Romanovici taică, interogatoriile astea îl zăpăcesc mai mult pe anchetator decât pe anchetat… Asta ai observat şi dumneata adineauri cu mult bun-simţ şi cât se poate de îndreptăţit. (Raskolnikov nu făcuse nici o observaţie în privinţa asta.) Te şi-ncurci! Zău dacă nu te-ncurci! Acelaşi şi acelaşi lucru întruna, parcă ai bate toba! Când o veni reforma, măcar să ne numească şi pe noi altfel, he-he-he! Cât despre procedeele noastre judiciare, cum te-ai exprimat atât de spiritual, sunt întru totul de acord cu dumneata. Păi, spune-mi şi mie, care inculpat, fie şi mujicul cel mai înapoiat, nu ştie, de pildă, că încep mai întâi să-l adoarmă cu întrebări fără legătură cu cazul (cum fericit te-ai exprimat dumneata), ca pe urmă să-i dea una chiar în moalele capului, cu muchia, he-he-he!, chiar în moalele capului, ca să reiau fericita dumitale comparaţie! He-he-he! Vasăzică chiar te-ai gândit că eu, cu locuinţa, voiam să te… he-he! Tare ironic mai eşti! Ei, gata, am tăcut! A, da, apropo, un cuvânt cheamă alt cuvânt, un gând trezeşte alt gând, mai adineauri ai binevoit să pomeneşti ceva despre procedură, ştii, în legătură cu interogatoriul… Dar ce să spun! Procedura, ştii, e în multe cazuri un fleac. Uneori nu faci decât să stai de vorbă prieteneşte şi ieşi mai în câştig. Procedura n-o să se piardă niciodată, dă-mi voie să te liniştesc în privinţa asta. Dar te întreb: ce este de fapt procedura? Ea nu trebuie să-l constrângă pe anchetator la fiecare pas. Munca lui e în felul ei, ca să zic aşa, o artă liberă, sau ceva de soiul ăsta… he-he-he!

Porfiri Petrovici trase o clipă aer în piept. Vorbea întruna, când înşirând fraze goale până la absurd, când strecurând fără veste câteva cuvinte enigmatice, pentru ca imediat să se întoarcă la absurdităţile dinainte. Acum aproape alerga prin încăpere, mişcându-şi din ce în ce mai iute picioruşele groase şi uitându-se tot timpul în pământ, cu mâna dreaptă la spate, iar cu stânga făcând tot felul de gesturi, care nu aveau nici cea mai mică legătură cu ce spunea. Lui Raskolnikov îi sări deodată în ochi faptul că, alergând prin cameră, păru să se oprească de vreo două ori, doar pentru o clipă, lângă uşă, parcă trăgând cu urechea… „Oare aşteaptă ceva?”

— Ai într-adevăr perfectă dreptate, îi dădu vesel înainte Porfiri, uitându-se la Raskolnikov cu o naivitate nemaipomenită (care îl făcu pe acesta să tresară şi să se pună îndată în gardă). Ai într-adevăr perfectă dreptate să iei în râs atât de spiritual procedura judiciară, he-he! Metodele astea profund psihologice ale noastre sunt grozav de ridicole şi uneori chiar nefolositoare, dacă sunt prea încorsetate de procedură. Na… iar vorbesc despre procedură; ei bine, dacă ar fi să recunosc sau, mai bine zis, să bănuiesc pe cineva, mă rog, un anumit om, că a comis o crimă într-un caz pe care sunt însărcinat să-l anchetez… Dar parcă dumneata te pregăteşti să te faci jurist, Rodion Romanovici, nu-i aşa?

— Da, mă pregăteam…

— Ei, atunci, să îţi dau, ca să zic aşa, un mic exemplu pentru viitor, dar să nu te gândeşti că îndrăznesc să-ţi dau lecţii, când dumneata publici asemenea articole despre crime! Nu, numai aşa, ca fapt divers, îmi iau libertatea să-ţi prezint un mic exemplu, deci, dacă ar fi să socotesc pe cineva, un anumit om, ca fiind criminalul, te întreb: de ce să-i dau de gândit înainte de vreme, chiar dacă am probe împotriva lui? Bunăoară, pe câte unul n-am încotro şi-l arestez mai repede, în timp ce altul, zău dacă nu, e întru totul diferit, aşa că de ce să nu-l las să se mai plimbe prin oraş? He-he! Nu, văd că n-ai înţeles nimic, să-ţi explic mai clar: dacă, de pildă, îl bag la arest prea devreme, înseamnă că îi dau, ca să zic aşa, un sprijin moral, he-he! Râzi? (Lui Raskolnikov nici nu-i trecea prin cap să râdă, stătea cu buzele strânse, fără să-l scape din ochii aprinşi pe Porfiri Petrovici.) Dar aşa e, mai ales cu unii indivizi, fiindcă oamenii sunt foarte deosebiţi şi numai practica îndelungată te poate ajuta. Ai binevoit să pomeneşti mai adineauri de probe; să zicem că ele există, însă probele astea, taică, cele mai multe sunt cu două tăişuri şi eu, anchetatorul, nu sunt decât un om supus greşelii, recunosc. Iar mie îmi place ca ancheta să fie, cum s-ar zice, ca o demonstraţie matematică, să am probe la fel de clare ca doi ori doi fac patru! Ca o demonstraţie exactă şi indiscutabilă! Păi, dacă îl reţin înainte de vreme, deşi sunt încredinţat că el este, se poate să mă lipsesc singur de mijloacele care să-i dovedească mai târziu vinovăţia, şi ştii de ce? Fiindcă îl pun, ca să zic aşa, într-o situaţie definită, îi dau şansa să-şi recapete echilibrul psihologic şi să se liniştească, iar atunci se vâră în cochilia lui şi îmi scapă printre degete, fiindcă înţelege definitiv că e arestat. Se spune că la Sevastopol, îndată după Alma29, oamenii inteligenţi s-au temut că duşmanul o să treacă direct la atac şi o să cucerească oraşul dintr-o lovitură; dar când au văzut că duşmanul preferă un asediu ca la carte şi că deschide prima linie, se spune că oamenii inteligenţi s-au bucurat grozav şi s-au liniştit: asta însemna că aveau să treacă cel puţin două luni până să ia oraşul printr-un asediu în toată regula! Iar râzi, nu mă crezi, nu? Da, sigur, ai dreptate şi dumneata. Ai dreptate, ai dreptate! Astea sunt toate cazuri particulare, sunt de acord cu dumneata; iar cazul despre care ţi-am vorbit e şi el particular! Totuşi, bunul meu Rodion Romanovici, trebuie să observăm următorul lucru: cazul acesta general, după care s-au întocmit toate procedurile şi regulile judiciare şi pe baza căruia au fost formulate şi trecute în cărţi, cazul acesta nu există, tocmai pentru că fiecare caz, fiecare crimă, să zicem, din clipa când are loc de-adevăratelea, devine un caz cu totul particular, ba uneori chiar un caz care nu seamănă nici pe departe cu cele de dinainte. Câteodată au loc nişte cazuri grozav de caraghioase. De pildă, dacă-l las pe domnul cutărică în pace, nu îl ridic şi nu-l tulbur, ci fac numai în aşa fel încât să ştie, ori cel puţin să bănuiască, ceas de ceas şi clipă de clipă, că eu cunosc tot adevărul şi că zi şi noapte sunt pe urmele lui, stând cu ochii în patru la pândă, dacă simte că e tot timpul în vizorul meu şi trăieşte necontenit cu frica-n sân, atunci îşi pierde sigur capul şi vine el singur la mine, ba poate mai şi săvârşeşte ceva care face ancheta clară ca doi ori doi fac patru, ca o demonstraţie matematică, cum s-ar zice, încât e chiar o plăcere. Asta merge şi cu o brută de mujic, iar cu unul de-al nostru, un om modern, inteligent şi cultivat în anumite privinţe, merge chiar şi mai bine. Căci, drăguţule, e un lucru extrem de important să-ţi dai seama în ce sens e dezvoltat un om. Iar nervii, nervii, pe ăştia i-ai uitat! Acum toţi sunt bolnavi, şubrezi, surescitaţi! Şi fierea, ce fiere au în ei! Dar tocmai ea, ţi-o spun eu, poate să fie în felul ei o mină de aur! Cu ce mă deranjează pe mine că el umblă liber prin târg? Lasă-l să se plimbe deocamdată, n-are decât, eu ştiu oricum că e în mâna mea şi n-are unde să fugă de mine! Păi unde să fugă, he-he! Să fugă în străinătate? În străinătate fuge poleacul, nu el, mai ales că eu îl urmăresc şi mi-am luat deja unele măsuri. Să fugă în fundul ţării? Păi acolo trăiesc mujicii, ruşi din cei mai neaoşi, iar un om cultivat şi modern preferă mai degrabă puşcăria decât să-şi ducă viaţa laolaltă cu nişte străini precum mujicii noştri, he-he! Dar toate astea-s fleacuri ce ţin de latura exterioară a chestiunii. Ce înseamnă „să fugă”? E doar un cuvânt de formă, nu ăsta-i esenţialul; n-o să fugă, nu numai pentru că nu are unde, ci pentru că nu poate să fugă de mine psihologic vorbind, he-he! Asta zic şi eu exprimare! Legea firii îl împiedică să fugă, chiar dacă ar avea unde. Ai văzut cum se învârte un fluture în jurul lumânării? Ei, aşa o să facă şi el, o să se-nvârtă în jurul meu ca în jurul unei lumânări; libertatea n-o să-i tihnească, o să-i umble tot felul de gânduri prin cap, o să se zăpăcească, tot învârtindu-se în jurul meu o să se încurce ca-ntr-o plasă, o să se hăituiască singur! Mai mult, o să-mi servească singur nişte probe matematice, clare ca doi ori doi fac patru, numai să-i las un răgaz mai lung… Şi o să se-nvârtă întruna, o să se-nvârtă întruna în jurul meu, în cercuri tot mai strâmte, până când – hap! Direct în gură o să-mi zboare, iar eu o să-l şi înghit, asta o să fie chiar foarte plăcut, he-he-he! Nu crezi?

Raskolnikov nu răspunse; şedea palid şi nemişcat, uitându-se în ochii lui cu aceeaşi încordare.

„Bună lecţie! se gândi, luându-l cu frig. Nu mai e nici măcar un joc de-a şoarecele şi pisica, aşa cum a fost ieri. Şi nu degeaba îmi arată cât de puternic e… şi-mi dă de înţeles unele lucruri atât de clar… e prea deştept pentru asta. Trebuie să aibă un alt scop, dar care anume? Ei, frate, astea-s fleacuri, ca să mă sperii şi să mă duci cu preşul! N-ai nici un fel de dovezi, omul de ieri nu există! Vrei pur şi simplu să mă zăpăceşti, să mă scoţi din fire înainte de vreme şi, odată ce m-ai adus în starea asta, să-mi dai la cap, numai că te înşeli, nu ţine, nu ţine! Dar de ce, de ce să-mi dea de înţeles unele lucruri atât de clar? … O conta pe nervii mei bolnavi… Nu, frate, te-nşeli, nu ţine, cu toate că ai pus tu ceva la cale… Ei, ia să vedem noi ce anume ai pus la cale.”

Se strădui să se ţină cât se poate de tare, pregătindu-se pentru o catastrofă cumplită, de care nu avea ştiinţă. Erau momente când îi venea să se repeadă şi acolo, pe loc, să-l strângă de gât pe Porfiri. Simţea că i se uscaseră buzele, inima îi bătea cu putere, făcuse spumă la gură. Se hotărî totuşi să tacă şi să nu rostească o vorbă înainte de vreme. Îşi dădea seama că era cea mai bună tactică în situaţia lui, pentru că astfel nu numai că nu avea să-l ia gura pe dinainte, dar chiar va reuşi să-şi scoată din sărite duşmanul cu tăcerea sa şi atunci poate avea să-l ia pe el gura pe dinainte. Cel puţin aşa nădăjduia.

— Nu, văd eu, nu mă crezi, îţi închipui că îţi servesc nişte glumiţe naive, urmă Porfiri şi, devenind tot mai vesel şi chicotind întruna de mulţumire, începu să se învârtă iarăşi prin încăpere. Da, sigur, ai dreptate: până şi înfăţişarea pe care mi-a dat-o Cel de Sus le inspiră celorlalţi doar gânduri hazlii. Sunt un bufon! Dar uite ce am să-ţi spun şi îţi repet încă o dată, Rodion Romanovici taică, acum să mă ierţi, că sunt bătrân, iar dumneata eşti un om tânăr, ca să zic aşa, în prima tinereţe, de asta pui mai presus de toate mintea omenească, aşa cum face tot tineretul. Eşti ispitit de agerimea minţii şi de concluziile abstracte ale raţiunii. Asta-i aidoma, ca să dau un exemplu, cu hofkriegsrat-ul30 austriac ul austriac de altădată, atât cât pot eu să judec faptele de război: pe hârtie l-au făcut praf şi l-au luat prizonier până şi pe Napoleon şi, de bine ce-au socotit ei acolo, în cabinetul lor, şi le-au adus din condei cu mare ştiinţă, generalul Mack31 s-a predat cu întreaga lui armată, he-he-he! Văd eu, Rodion Romanovici taică, văd eu bine că râzi de mine, pentru că eu, un civil, îmi aleg tot timpul pildele din istoria militară. Ce să fac, am o slăbiciune pentru faptele de arme şi aşa de mult îmi place să citesc toate rapoartele astea militare… cu siguranţă mi-am greşit cariera. Trebuia să intru în armată, pe cuvântul meu. Poate nu ajungeam chiar un Napoleon, dar maior tot eram, he-he-he! Ei, iar acum, dragul meu, am să-ţi spun de-a fir a păr tot adevărul despre cum e cu cazul ăsta particular: realitatea şi firea, domnul meu, au o mare importanţă şi uneori dau peste cap cel mai perspicace calcul! Ascultă un om bătrân, vorbesc serios, Rodion Romanovici (şi într-adevăr, spunând asta, Porfiri Petrovici, care abia împlinise treizeci şi cinci de ani, parcă îmbătrâni brusc; până şi vocea i se schimbă şi parcă se gârbovi tot), şi pe deasupra sunt şi sincer… Sunt sau nu sunt un om sincer? Ce crezi? Eu socotesc că sunt, doar îţi spun atâtea lucruri pe gratis şi nici măcar nu îţi cer vreo răsplată, he-he! Bun, aşa carevasăzică, să continuăm: ascuţimea spiritului este după mine un lucru minunat, este fala naturii şi bucuria vieţii, ca să zic aşa, şi nu mai spun de ce trucuri e în stare, aşa că de unde şi până unde s-o nimerească la o adică un biet anchetator, care pe deasupra se mai şi lasă furat de fantezie, cum se-ntâmplă întotdeauna, că-i şi el tot om. Dar natura îi vine în ajutor bietului anchetator, asta-i nenorocirea! Numai că, încântaţi de ascuţimea lor de spirit, tinerii care „trec peste toate opreliştile” (cum ai binevoit să te exprimi, în chipul cel mai spiritual şi mai inteligent) nu se gândesc la asta. Să presupunem că omul nostru, cazul particular, individul incognito, minte şi minte chiar la perfecţie, cu cea mai mare iscusinţă; ai zice că a izbândit şi că îşi poate savura roadele ingeniozităţii, însă când colo – pleosc! – leşină în locul cel mai interesant şi mai scandalos cu putinţă. Hai să zicem că de vină e boala, câteodată şi lipsa de aer din încăperi, dar totuşi! Asta a dat oarecum de gândit! A minţit impecabil, dar nu s-a priceput să ţină socoteală şi de firea lui. Uite aici e capcana! Altă dată, ispitit de isteţimea lui jucăuşă, se apucă să prostească pe cineva care îl bănuieşte şi păleşte parcă înadins, ca şi cum ar juca, dar prea natural, prea adevărat, şi aşa dă iar de gândit! Îl duce el de nas prima oară, dar peste noapte acela tot se dumireşte, dacă-i cât de cât dezgheţat la minte. Ei, tot aşa la fiecare pas! Şi atunci să te ţii: începe s-o ia el înainte, să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala, să-şi dea drumul la gură despre lucruri pe care, dimpotrivă, ar trebui să le treacă sub tăcere, să facă tot felul de alegorii, he-he! Vine singur şi se apucă să întrebe: De ce durează atâta ca să mă aresteze? Iar asta i se poate întâmpla şi celui mai isteţ individ, şi unui psiholog, şi unui literat! Firea e o oglindă, cea mai transparentă oglindă! Uită-te şi admiră-te, atât şi nimic mai mult! Dar de ce-ai pălit aşa, Rodion Romanovici, poate n-ai aer, să deschid fereastra?

— O, nu vă deranjaţi, vă rog! exclamă Raskolnikov şi izbucni deodată în râs. Vă rog, nu vă deranjaţi!

Porfiri se opri în faţa lui, aşteptă o clipă şi începu să râdă şi el. Raskolnikov se ridică de pe divan, punând brusc capăt accesului de râs.

— Porfiri Petrovici, rosti tare şi răspicat, deşi abia se ţinea pe picioarele care îi tremurau, acum mi-e în sfârşit clar că mă bănuiţi în mod serios de uciderea acestei bătrâne şi a surorii ei Lizaveta. În ceea ce mă priveşte, vă anunţ că m-am săturat până peste cap de toate astea. Dacă găsiţi că aveţi dreptul să mă urmăriţi legal şi să mă arestaţi, urmăriţi-mă şi arestaţi-mă. Dar să-mi râdeţi în faţă şi să mă chinuiţi n-am să permit.

Buzele începură deodată să-i tremure, ochii i se aprinseră de furie şi glasul, reţinut până atunci, îşi dădu drumul.

— Nu permit! strigă deodată, izbind din toate puterile cu pumnul în masă. Auziţi, Porfiri Petrovici? Nu permit!

— O, Doamne, ce te-a apucat iarăşi? strigă şi Porfiri Petrovici, părând speriat de-a binelea. Rodion Romanovici! Taică! Ce-i cu dumneata?

— Nu permit! zbieră încă o dată Raskolnikov.

— Tăicuţă, mai încet! Că ne aud şi vin aici! Atunci ce le spunem? Gândeşte-te numai! şopti îngrozit Porfiri Petrovici, apropiindu-şi chipul de al lui Raskolnikov.

— Nu permit, nu permit! repeta maşinal Raskolnikov, însă vorbind deodată tot în şoaptă.

Porfiri se întoarse iute şi se repezi să deschidă fereastra.

— Să intre aer curat! Bea puţină apă, dragul meu, ai făcut o criză!

Dădu să se repeadă spre uşă ca să ceară să i se aducă apă, când văzu într-un colţ o carafă plină.

— Bea, tăicuţă, spuse în şoaptă, dând fuga la el cu cana, îţi face bine…

Spaima şi grija lui erau atât de neprefăcute, încât Raskolnikov tăcu şi începu să-l cerceteze cu o curiozitate sălbatică. Dar nu vru să bea.

— Rodion Romanovici! Drăguţule! Aşa o să-ţi ieşi din minţi, îţi spun eu! Hai, ia şi bea! Ia barem o picătură!

Până la urmă îl făcu să ia în mână paharul cu apă. Raskolnikov îl duse maşinal la gură, dar dezmeticindu-se, îl puse dezgustat la loc pe masă.

— Da, ai făcut o mică criză de nervi! Păi, dacă o ţii tot aşa, drăguţule, o să ţi se-ntoarcă boala, cotcodăci cu compătimire prietenească Porfiri Petrovici, părând încă destul de nedumerit. Doamne, dar cum să te laşi aşa? Uite, şi Dmitri Prokofici a venit deunăzi la mine… de acord, de acord, sunt o fire caustică, dar poftim ce-au scos ei de-aici! … Doamne! A venit ieri, în urma dumitale, când mâncam de prânz, şi a vorbit, a vorbit întruna, iar eu nu puteam decât să desfac braţele de uimire. Ei, mă gândesc că… ei, Doamne! Dumneata l-ai trimis? Dar stai jos, taică, stai jos, pentru numele lui Hristos!

— Nu, nu l-am trimis eu! Dar ştiam că a pornit spre dumneavoastră şi pentru ce a pornit, răspunse tăios Raskolnikov.

— Ştiai?

— Ştiam. Şi ce-i cu asta?

— Păi e, Rodion Romanovici taică, fiindcă, vezi, eu mai ştiu nişte isprăvi de-ale dumitale. Am cunoştinţă despre toate! Ştiu cum te-ai dus să închiriezi apartamentul pe înnoptate, când se întunecase, şi cum ai început să tragi de clopoţel, cum ai întrebat de sânge şi cum i-ai zăpăcit pe muncitori şi pe portari. Eu înţeleg în ce stare sufletească erai… totuşi o să ajungi să înnebuneşti, zău aşa! Nu mai poţi! Prea fierbe indignarea în dumneata, chiar dacă e nobilă, de pe urma jignirilor pe care le-ai suferit, mai întâi de la soartă şi pe urmă de la poliţiştii de cartier, şi uite, alergi încolo şi-ncoace ca să-i faci pe toţi să-şi dea drumul mai repede la gură, ca să zic aşa, şi să isprăveşti odată, fiindcă te-ai săturat de toate neroziile şi bănuielile astea. Aşa-i? Ţi-am ghicit starea sufletească? Însă în felul ăsta nu te zăpăceşti numai pe dumneata, mi-l zăpăceşti şi pe Razumihin, iar el e un om prea bun, ştii lucrul ăsta. La dumneata e din pricina bolii, iar la el – pentru că e un om integru, dar se vede treaba că se lipeşte boala şi de el… Când te-oi linişti, uite, o să-ţi spun, taică… dar şezi, taică, pentru numele lui Hristos! Te rog, odihneşte-te, nici nu ştii cum arăţi, şezi odată!

Raskolnikov se aşeză; nu mai tremura şi simţea o fierbinţeală în tot trupul. Uluit şi încordat, îl asculta pe Porfiri Petrovici, care părea speriat şi nu ştia ce să-i mai facă, întocmai ca un prieten. Dar de crezut nu credea o iotă din ce-i spunea, cu toate că, în mod straniu, se simţea ispitit să creadă. Cuvintele rostite de Porfiri, cu totul pe neaşteptate, despre apartament îl lăsaseră înmărmurit. „Cum vine asta? Atunci ştie de apartament, îi trecu prin cap. Şi mi-o şi spune!”

— Da, am mai avut un caz aproape identic în practica noastră judiciară, un caz psihologic morbid, continuă să turuie Porfiri. Tot aşa, unul a luat pe umerii lui o crimă, şi încă cum: a scornit o întreagă fantasmagorie, a prezentat fapte, a relatat împrejurările, i-a încurcat şi i-a zăpăcit pe toţi, şi de ce? Pentru că, întâmplător şi cu totul nepremeditat, fusese într-o oarecare măsură, dar numai într-o oarecare măsură, pricina omorului şi, când a aflat că le oferise prilejul ucigaşilor să săvârşească crima, a început să lâncezească, s-o ia razna şi să aibă vedenii, apoi s-a smintit de tot şi s-a apucat să-şi bage singur în cap că el e ucigaşul! Dar instanţa a dat până la urmă de capăt cazului şi nefericitul a fost achitat şi trimis la balamuc. Dacă nu era instanţa, ar fi fost vai şi-amar de bietul nenorocit! Ce vreau să spun, taică, e că şi o febră şi nişte nervi surescitaţi te pot împinge la năzbâtii din astea, să te duci noaptea să tragi de un clopoţel şi să întrebi de sânge! Toată psihologia asta am studiat-o în practică. Uite-aşa ajunge omul să sară pe fereastră sau din clopotniţă, se simte ispitit. La fel e şi cu clopoţelul. E boala, Rodion Romanovici, boala! Ai început să-ţi cam neglijezi boala. Ar trebui să consulţi un medic cu experienţă, nu pe grasul ăla care te îngrijeşte… Delirezi! Toate astea le faci numai în delir!

Pentru o clipă, Raskolnikov simţi că începe să se învârtă totul în jurul lui.

„Nu cumva, nu cumva, îl fulgeră un gând, minte şi-acum? Nu, nu se poate!”, îl respinse îndată, presimţind la ce furie şi turbare era în stare să-l ducă şi simţind că îl putea apuca chiar nebunia.

— Atunci n-am fost în delir, aveam mintea limpede! strigă străduindu-se din răsputeri să priceapă jocul lui Porfiri. Limpede, limpede! Aţi auzit?

— Da, înţeleg şi aud! Ai spus şi ieri că n-ai fost în delir, ba chiar ai stăruit în mod deosebit asupra acestui lucru! Pricep tot ce-ai putea să-mi spui! Eeh! … Ascultă, Rodion Romanovici taică, să luăm numai împrejurarea asta: dacă erai într-adevăr criminalul ori dacă erai amestecat în vreun fel în blestemata asta de afacere, s-avem iertare, o mai ţineai una şi bună că n-ai făcut toate astea în delir, ci dimpotrivă, că erai cu mintea întreagă? Mai susţineai sus şi tare şi cu atâta îndârjire? Păi, ar fi fost cu putinţă aşa ceva, s-avem iertare, ar fi fost? După părerea mea, ar fi fost taman invers. Dacă te-ai fi simţit cât de cât vinovat, ar fi trebuit să susţii neapărat că ai fost în delir! Nu? Nu-i aşa?

Ceva sună a viclenie în întrebarea asta. Raskolnikov se trase spre speteaza divanului, ferindu-se de Porfiri care se apleca spre el, şi îl privi tăcut şi nedumerit.

— Sau, uite, treaba cu domnul Razumihin, şi anume dacă a venit ieri din proprie iniţiativă sau la îndemnul dumitale. Ar fi trebuit să spui tocmai că a făcut-o din proprie iniţiativă şi să ascunzi că a venit la îndemnul dumitale! Dar dumneata nu ascunzi lucrul ăsta! Chiar susţii că a venit la îndemnul dumitale!

Raskolnikov nu susţinuse deloc aşa ceva. Simţi un fior îngheţat pe şira spinării.

— Minţiţi tot timpul, spuse el încet şi rar, cu gura schimonosită într-un zâmbet nefiresc. Vreţi să-mi arătaţi din nou că îmi ştiţi tot jocul, că ştiţi dinainte toate răspunsurile mele, zise, simţind el însuşi că deja nu-şi mai cântărea cum trebuie cuvintele. Vreţi să mă speriaţi… sau pur şi simplu să vă bateţi joc de mine…

Zicând asta, continuă să se uite ţintă la el şi dintr-odată în ochi îi străluci din nou o ură nemărginită.

— Înşiraţi numai minciuni! strigă el. Ştiţi foarte bine că pentru un criminal cea mai bună tactică este să spună pe cât posibil adevărul… să ascundă cât mai puţin cu putinţă. Nu vă cred!

— Doamne, ce le mai suceşti! chicoti Porfiri. Păi cu dumneata, taică, n-o mai scoţi la capăt, asta-i monomanie curată. Vasăzică nu mă crezi? Ei bine, atunci am să-ţi spun că deja mă crezi, mă crezi cam de-un sfert de arşin, dar eu am să te fac să mă crezi de un arşin întreg, fiindcă ţin sincer la dumneata şi îţi doresc într-adevăr binele.

Lui Raskolnikov începură să-i tremure buzele.

— Da, îţi doresc binele şi îţi spun o dată pentru totdeauna, continuă el apucându-l uşor, prieteneşte, pe Raskolnikov de braţ, ceva mai sus de cot, o dată pentru totdeauna îţi spun, îngrijeşte-ţi sănătatea. Mai cu seamă că acum ţi-a venit şi familia, gândeşte-te la mama şi la sora dumitale. Ar trebui să te linişteşti şi să le răsfeţi, iar dumneata nu faci decât să le sperii…

— Şi ce vă priveşte pe dumneavoastră? De unde ştiţi? Ce vă interesează? Ce-nseamnă asta, mă urmăriţi şi mai vreţi să-mi şi arătaţi?

— Taică! Păi de la dumneata, chiar de la dumneata am aflat totul! Nici nu-ţi dai seama că, în tulburarea dumitale, vorbeşti vrute şi nevrute şi faţă de mine, şi faţă de alţii. Până şi de la domnul Razumihin, Dmitri Prokofici, am aflat multe lucruri interesante ieri. Nu, uite că m-ai întrerupt, dar trebuie să-ţi spun că din pricina suspiciunii, cu toată inteligenţa dumitale, nu mai eşti în stare să judeci sănătos. Poftim, să ne întoarcem de pildă la întâmplarea cu clopoţelul. Un fapt ca ăsta e un lucru preţios (un fapt concret, bagă de seamă!) pentru un anchetator şi eu ţi-l servesc pur şi simplu pe tavă! Chiar nu vezi nimic în asta? Păi, dacă te bănuiam câtuşi de puţin, aşa ar fi trebuit să procedez? Din contră, ar fi trebuit să-ţi adorm de la început bănuielile şi să-ţi dau impresia că nu ştiu nimic despre acest fapt, iar în felul ăsta să-ţi distrag atenţia şi să te lovesc deodată cu muchia în moalele capului (după exprimarea dumitale), întrebând: „Ce-ai binevoit, mă rog, să cauţi în locuinţa victimei la ora zece seara, dacă nu chiar unsprezece? Şi pentru ce ai tras de clopoţel? Şi de ce-ai întrebat de sânge? Şi de ce i-ai înnebunit pe portari şi i-ai îndemnat să meargă cu tine la secţie, la comisar?”. Uite cum ar fi trebuit să procedez dacă aş fi avut fie şi o umbră de bănuială în ceea ce te priveşte. Ar fi trebuit să te interoghez după tot tipicul, să-ţi fac o percheziţie, poate să te şi arestez… Dacă n-am procedat aşa, înseamnă că nu te bănuiesc! Dar dumneata, îţi repet, ţi-ai pierdut judecata sănătoasă şi nu vezi nimic!

Raskolnikov tresări atât de tare din tot trupul, încât ar fi fost cu neputinţă ca Porfiri Petrovici să nu observe.

— Minţiţi întruna! strigă el. Nu ştiu ce gânduri aveţi, dar minţiţi… Ce-aţi spus adineauri suna cu totul altfel, n-am cum să mă înşel… Minţiţi!

— Mint? îl întrerupse Porfiri, parcă luând foc dintr-odată, însă păstrând un aer cât se poate de vesel şi de ironic şi părând prea puţin îngrijorat de ce credea Raskolnikov despre el. Mint vasăzică? Păi, cum am procedat eu, anchetatorul, cu dumneata adineauri, când ţi-am sugerat, ba chiar ţi-am servit pe tavă, toate mijloacele de apărare şi ţi-am explicat întreaga psihologie: „Boala, delirul, jignirile suferite, melancolia şi oamenii de la secţie” şi tot restul? Ai? He-he-he! Deşi, în treacăt fie spus, toate mijloacele astea psihologice de apărare, pretextele şi subterfugiile nu prea stau în picioare şi sunt cam cu două tăişuri: „Boală, delir, vise, mi s-a năzărit, nu-mi amintesc”, toate bune, dar de ce, taică, ţi se năzar când eşti bolnav şi delirezi taman vise din astea şi nu din altele? Doar puteau să ţi se năzară şi din altele, nu? Nu-i aşa? He-he-he!

Raskolnikov se uită la el cu o privire mândră şi dispreţuitoare.

— Ca să încheiem, zise el tare şi răspicat, ridicându-se şi făcându-l astfel pe Porfiri să se tragă puţin înapoi, ca să încheiem, vreau să ştiu: mă recunoaşteţi o dată pentru totdeauna scutit de bănuieli sau nu? Spuneţi-mi, Porfiri Petrovici, spuneţi-mi o dată pentru totdeauna şi cât mai repede, chiar acum!

— Ei, pretenţios mai eşti, zău aşa! exclamă Porfiri cu un aer cât se poate de vesel, şiret şi deloc tulburat. Şi la ce-ţi trebuie să ştii, ce rost are să ştii atâtea, de vreme ce noi nici n-am început să te tulburăm vreun pic! Eşti ca un copil mic: dă-mi focul, dă-mi-l şi dă-mi-l, că vreau să-l ţin în mână! Pentru ce te agiţi atâta? De ce ne tot provoci singur, ce motive ai? Hm? He-he-he!

— Vă repet, strigă furios Raskolnikov, că nu mai suport…

— Ce anume? Nesiguranţa? îl întrerupse Porfiri.

— Lăsaţi înţepăturile! Nu mai vreau! … Vă spun că nu mai vreau! … Nu mai pot şi nu mai vreau! … Aţi auzit? Aţi auzit? strigă el bătând iar cu pumnul în masă.

— Mai încet, mai încet! Se-aude! Te previn serios: păzeşte-te! Nu glumesc! zise în şoaptă Porfiri, dar de astă dată fără expresia de muiere bună la suflet şi speriată de mai înainte. Dimpotrivă, acum ordona de-a dreptul, cu asprime, încruntând din sprâncene şi parcă renunţând deodată la toate misterele şi aluziile.

Dar toate astea nu ţinură decât o clipă. Nedumerit la început, Raskolnikov se simţi dintr-odată cuprins de o furie turbată, însă, lucru ciudat, dădu din nou ascultare ordinului de a vorbi mai încet, deşi furia lui ajunsese la culme.

— N-am să mă las chinuit, şopti pe acelaşi ton ca şi înainte, dându-şi într-o clipă seama, cu durere şi ură, că nu are cum să nu se supună ordinului, ceea ce îl înfurie şi mai rău. Arestaţi-mă, percheziţionaţi-mă, dar binevoiţi s-o faceţi după cum cere procedura şi să nu vă jucaţi cu mine! Să nu îndrăzniţi…

— Nu-ţi face griji în privinţa procedurii, i-o tăie Porfiri zâmbind din nou perfid şi privindu-l chiar pe Raskolnikov cu un fel de satisfacţie. Eu te-am poftit acum, tăicuţă, ca la mine acasă, cât se poate de prieteneşte!

— N-am nevoie de prietenia dumneavoastră – scuip pe ea! Auziţi? Poftim, îmi iau şapca şi plec. Ei, ce-o să spuneţi acum, dacă aveţi de gând să mă arestaţi?

Îşi înhăţă şapca şi se îndreptă spre uşă.

— Şi nu vrei să vezi mica mea surpriză? chicoti Porfiri, apucându-l din nou de braţ mai sus de cot şi oprindu-l la uşă.

Devenea în mod vădit tot mai vesel şi mai şăgalnic, ceea ce îl scoase cu totul din fire pe Raskolnikov.

— Ce mică surpriză? Ce-i asta? întrebă el oprindu-se deodată şi uitându-se speriat la Porfiri.

— O mică surpriză, uite-acolo, stă după uşă la mine, he-he-he! (Arătă cu degetul spre uşa închisă din peretele despărţitor, care dădea spre locuinţa lui de serviciu.) Am pus-o şi sub cheie, să nu fugă.

— Ce-i asta? Unde? Ce e?

Raskolnikov se duse la uşă şi vru să o deschidă, dar era încuiată.

— E încuiată, uite-aici cheia!

Scoase într-adevăr cheia din buzunar şi i-o arătă.

— Minţi întruna! strigă Raskolnikov, deja nemaiputându-se stăpâni. Minţi, maimuţoi afurisit ce eşti!

Se năpusti la Porfiri, care se retrase către uşă, fără să se sperie însă deloc.

— Înţeleg tot, tot! răcni sărind la el. Minţi şi mă aţâţi ca să mă trădez…

— Păi, nici nu mai e nevoie să te trădezi, Rodion Romanovici taică. Uite cum te-ai înfuriat. Nu striga, altfel chem oamenii!

— Minţi, n-o să se-ntâmple nimic! Cheamă oamenii! Ştiai că sunt bolnav şi ai vrut să mă scoţi din fire, să mă aduci la turbare ca să mă trădez, asta urmăreai! Nu, vino cu fapte. Am priceput tot! N-ai fapte, ai doar nişte nenorocite de presupuneri, bănuielile de doi bani ale lui Zametov! Ştiai ce fire am şi ai vrut să mă înfurii ca pe urmă să-mi vii cu popii şi cu deputaţii, să-mi dai la cap… Îi aştepţi, aşa-i? Ce mai stai? Unde-s? Adu-i încoace!

— Ce deputaţi, taică! Ia te uită ce i s-a năzărit! Păi, asta ar însemna să nu respectăm procedura, cum spui dumneata, aşa ceva nu se poate, drăguţule, nu ştii cum stau lucrurile… Dar de procedură n-ai cum să scapi, o să vezi şi singur! mormăi Porfiri ciulind urechile la uşă.

Într-adevăr, parcă se auzea ceva din camera cealaltă, chiar lângă uşă.

— A, vin, strigă Raskolnikov, ai trimis după ei! … Îi aşteptai! Ai socotit… Hai, adu-i încoace pe toţi: deputaţi, martori, ce vrei… Hai, sunt gata! Gata sunt! …

Dar în acel moment se petrecu ceva atât de ciudat şi de neaşteptat faţă de mersul obişnuit al lucrurilor, încât cu siguranţă nici Raskolnikov, nici Porfiri Petrovici nu aveau cum să se aştepte la un asemenea deznodământ.