~ I ~

Pentru Raskolnikov începu o perioadă stranie: parcă îl învăluise o ceaţă, închizându-l într-o însingurare grea şi fără ieşire. Amintindu-şi mai târziu această perioadă, a bănuit că uneori mintea i se întuneca şi că asta a durat, cu unele pauze, până la catastrofa finală. Era absolut convins că se înşelase în multe privinţe, de pildă, asupra datei anumitor evenimente. Cel puţin, amintindu-şi după aceea şi silindu-se să-şi lămurească ce se petrecuse, află multe lucruri despre sine din informaţiile primite de la alţii. Bunăoară, încurca un eveniment cu altul sau socotea că e urmarea unei întâmplări care nu exista decât în mintea lui. Uneori era stăpânit de o nelinişte chinuitoare, bolnăvicioasă, care creştea treptat, preschimbându-se într-o frică îngrozitoare. Dar îşi aminti că erau şi minute, ore, poate chiar zile, când cădea într-o apatie care îl cuprindea ca o reacţie la frica dinainte, o apatie asemănătoare cu indiferenţa totală a anumitor muribunzi. În general însă, în aceste ultime zile, părea să evite cu bună ştiinţă să-şi înţeleagă pe deplin situaţia; îl apăsau mai ales unele fapte esenţiale, care se cereau clarificate chiar atunci; dar cât de bucuros ar fi fost să se elibereze şi să fugă de unele lucruri, a căror uitare ar fi ameninţat, în situaţia lui, să-l ducă definitiv la pierzanie.

Îl neliniştea mai ales Svidrigailov: s-ar fi putut chiar spune că toate gândurile i se opriseră asupra sa. Din clipa în care auzise cuvintele, extrem de ameninţătoare şi de clar exprimate ale acestuia acasă la Sonia, în ziua când murise Katerina Ivanovna, gândurile lui o luaseră parcă pe alt făgaş. Dar, deşi acest nou fapt îl tulbura nespus, Raskolnikov nu se grăbea să lămurească lucrurile. Uneori, trezindu-se, în vreun cartier îndepărtat şi pustiu al oraşului, în vreo cârciumă nenorocită, stând singur şi îngândurat la o masă şi abia amintindu-şi cum nimerise acolo, se gândea deodată la Svidrigailov. Îşi dădea seama brusc, cuprins de groază, că trebuia să se înţeleagă cât mai repede cu omul acela şi să ia imediat o hotărâre în măsura în care era posibil. O dată se duse chiar dincolo de bariera oraşului, închipuindu-şi că acolo îl aştepta Svidrigailov, cu care îşi dăduse o întâlnire în locul acela. Altă dată se trezi, înainte să se lumineze de ziuă, zăcând pe jos, prin nişte tufişuri, aproape fără să-şi amintească în ce fel ajunsese acolo. De altfel, în cele două-trei zile de după moartea Katerinei Ivanovna se întâlnise deja de vreo două ori cu Svidrigailov, aproape numai acasă la Sonia, pe la care trecea adesea, fără nici un scop, doar pentru o clipă. Schimbau numai câteva cuvinte, fără să aducă niciodată vorba despre punctul principal, ca şi cum s-ar fi înţeles să îl treacă deocamdată sub tăcere. Trupul Katerinei Ivanovna zăcea încă în sicriu. Svidrigailov era ocupat cu înmormântarea. Sonia era şi ea ocupată până peste cap. Ultima oară când Raskolnikov dăduse ochii cu el, Svidrigailov îi spusese că rezolvase situaţia copiilor Katerinei Ivanovna, chiar foarte mulţumitor; că, datorită relaţiilor sale, găsise nişte persoane cu ajutorul cărora reuşise să-i aranjeze pe cei trei orfani în nişte aşezăminte foarte bune pentru ei; că banii depuşi pe numele lor fuseseră şi ei de mare ajutor, fiindcă era mult mai uşor să plasezi nişte orfani care aveau un capital decât nişte orfani săraci. Zisese ceva şi referitor la Sonia, promisese să treacă zilele acelea pe la Raskolnikov şi menţionase că „ar vrea să se sfătuiască cu el; că ar trebui să vorbească neapărat despre anumite lucruri…” Această discuţie avusese loc pe palier, lângă scară. Svidrigailov se uitase ţintă în ochii lui Raskolnikov şi, după o scurtă tăcere, întrebase brusc, coborând glasul:

— Dar ce-i cu dumneata, Rodion Romanâci, parcă nu eşti în apele dumitale, zău! Asculţi şi te uiţi, dar pari să nu înţelegi. Vino-ţi în fire! Uite, trebuie să stăm de vorbă, numai că din păcate am atâtea treburi de-ale altora şi de-ale mele pe cap… Ei, Rodion Romanâci, adăugă el dintr-odată, toţi oamenii au nevoie de aer, de aer, de aer… înainte de toate!

Brusc, se dădu la o parte, făcând loc preotului şi diaconului, care urcau scara. Veneau să facă slujba morţilor, căci Svidrigailov dăduse dispoziţie să se slujească de două ori pe zi, cu punctualitate. Svidrigailov îşi văzu de drum. Raskolnikov rămase puţin pe gânduri, apoi intră pe urmele preotului în odaia Soniei.

Rămase în uşă. Slujba începu domoală, solemnă şi tristă. Gândul la moarte şi senzaţia pe care ţi-o dă prezenţa unui mort avuseseră întotdeauna pentru el, încă din copilărie, ceva apăsător, îi stârneau un fel de groază mistică; dar nu mai ascultase de mult o slujbă pentru morţi. Cea de-acum avea ceva diferit, teribil de înspăimântător şi de neliniştitor. Se uită la copii: erau toţi îngenuncheaţi lângă sicriu. Polecika plângea. În spatele lor stătea Sonia, care se ruga plângând încet şi cumva sfios. „Zilele astea nu s-a uitat nici măcar o dată la mine şi nu mi-a spus o vorbă”, se gândi deodată Raskolnikov. Soarele arunca o lumină puternică; fumul de tămâie se ridica în rotocoale; preotul citea: „Odihneşte, Doamne…”. Raskolnikov rămase până la sfârşit. După ce dădu binecuvântarea şi îşi luă rămas-bun, preotul privi în jur cam ciudat. Odată slujba încheiată, Raskolnikov se apropie de Sonia. Ea îi şi apucă amândouă mâinile şi îşi odihni capul pe umărul lui. Gestul ei îl uimi nespus pe Raskolnikov; i se păru chiar straniu. Cum? Nici urmă de repulsie, nici urmă de groază faţă de el? Mâna nici nu i-a tresărit! Era în el o nesfârşită uitare de sine. Cel puţin, aşa a înţeles el. Sonia nu spuse nimic. Raskolnikov îi strânse mâna şi ieşi. Îi era cumplit de greu. Dacă ar fi putut să plece undeva în clipa aceea şi să rămână absolut singur, fie şi pentru toată viaţa, s-ar fi socotit fericit. Însă în ultima vreme, cu toate că era mai tot timpul singur, nu avusese nici o clipă senzaţia de singurătate. Fie că s-a dus în afara oraşului, că a ieşit la drumul mare, că a ajuns odată chiar într-o pădurice, cu cât era locul mai izolat, cu atât parcă simţea mai puternic şi mai aproape o prezenţă neliniştitoare. Nu se poate spune că îl speria, ci mai degrabă că îl irita, făcându-l să ia cât putea de repede drumul înapoi în oraş, să se piardă în mulţime, să intre prin cârciumi şi bodegi, să umble prin Talkucii, în piaţa Sennaia. Aici îi era parcă mai uşor şi chiar se simţea mai singur. Într-o seară a auzit cântându-se într-un birt: un ceas întreg a stat şi a ascultat şi, după cum avea să-şi amintească, a făcut-o chiar cu mare plăcere. Dar spre sfârşit a devenit iar neliniştit, parcă începuseră deodată să-l chinuie mustrările de conştiinţă. „Uite, stau şi ascult cântece, asta trebuie oare să fac eu?”, îi trecu prin minte. De fapt, ghici îndată că nu numai asta îl neliniştea; era ceva care cerea o rezolvare imediată, dar ce anume nu se lăsa nici gândit, nici exprimat în cuvinte. Totul se strângea ca într-un ghem. „Nu, mai bine mă lupt! Mai bine iar Porfiri… ori Svidrigailov… De m-ar chema mai repede, de m-ar ataca cineva… Da, da!”, îşi spunea în gând. Ieşi din birt şi se îndepărtă aproape în fugă. Îi veniră deodată în minte mama şi sora lui şi gândul ăsta îl umplu de frică, de groază chiar. Aceea a şi fost noaptea când s-a trezit înainte de ziuă în tufişuri, pe Krestovski Ostrov, dârdâind tot, cuprins de friguri; a plecat spre casă şi a ajuns în zori. După câteva ore de somn frigurile l-au lăsat, dar când s-a deşteptat era deja târziu: era ora două după-amiază.

Îşi aduse aminte că în ziua aceea trebuia să fie înmormântarea Katerinei Ivanovna şi se bucură că nu luase parte la ea. Nastasia îi aduse de mâncare; mâncă şi bău cu poftă, aproape cu lăcomie. Mintea îi era mai trează şi se simţea mai liniştit decât în ultimele trei zile. Chiar se miră pentru o clipă de accesul de frică şi de panică dinainte. Uşa se deschise şi intră Razumihin.

— A, mănâncă, înseamnă că nu-i bolnav! zise Razumihin luând un scaun şi aşezându-se la masă în faţa lui Raskolnikov.

Era tulburat şi nu căuta să ascundă acest lucru. Vorbise cu vădită ciudă, dar fără grabă şi fără să ridice prea mult glasul. Părea să fi venit dintr-un motiv anume, chiar unul extrem de serios.

— Ascultă, începu el hotărât, lua-v-ar dracu’ pe toţi, acum mi-e clar că nu-s în stare să pricep nimic; nu te gândi, te rog, că am venit să te iau la întrebări. Puţin îmi pasă! Nici nu vreau. Dacă mi-ai spune acum tu singur tot, toate secretele voastre, poate că nici n-aş sta să te-ascult, aş scuipa şi aş pleca. Am venit doar ca să aflu personal şi o dată pentru totdeauna: e adevărat că eşti nebun? Fiindcă, vezi tu, se răspândeşte părerea (nu contează a cui e) că eşti nebun sau aproape să înnebuneşti. Recunosc c-am fost şi eu foarte înclinat spre această părere, în primul rând, judecând după faptele tale idioate şi în parte abjecte (care nu se pot explica nicicum), şi în al doilea rând, după felul cum te-ai purtat nu demult cu maică-ta şi cu soră-ta. Numai un monstru, un nemernic sau un nebun putea să se poarte cu ele cum te-ai purtat tu; prin urmare, trebuie să fii nebun…

— Când le-ai văzut?

— Adineauri. Tu nu le-ai văzut de-atunci? Pe unde umbli, spune-mi şi mie, te rog, am trecut deja de trei ori pe la tine. Mama ta e grav bolnavă de ieri. S-a îmbrăcat să vină la tine; Avdotia Romanovna a încercat s-o reţină, dar n-a vrut să audă de nimic: „Dacă, zice, e bolnav, dacă i se întunecă minţile, cine să-l ajute dacă nu mama lui?”. Am venit cu toţii încoace, că nu puteam să-o lăsăm să plece singură. Până aici, la uşa ta, am rugat-o să se liniştească. Am intrat, dar tu nu erai; uite-aici a şezut. A stat zece minute, iar noi am aşteptat în picioare lângă ea, în tăcere. Apoi s-a ridicat şi a zis: „Dacă iese, înseamnă că e sănătos şi că şi-a uitat mama, iar atunci nu se cuvine şi e ruşinos pentru mine ca mamă să stau la uşa lui să-i cer un strop de dragoste ca şi cum aş cere de pomană”. S-a întors acasă şi a căzut la pat; acum zace cu febră. „Văd, zice, că pentru drăguţa lui are timp.” Crede că drăguţa ta e Sofia Semionovna, logodnică sau iubită, asta nu mai ştiu. M-am dus îndată la Sofia Semionovna, fiindcă am vrut, frate, să aflu tot adevărul, dar când am ajuns acolo şi m-am uitat în jur, ce mi-au văzut ochii: coşciugul şi copiii plângând. Sofia Semionovna le proba hăinuţele de doliu. De tine nici urmă. M-am uitat şi eu, m-am scuzat şi am plecat să-i dau raportul Avdotiei Romanovna. Prin urmare, toate astea-s prostii, n-ai nici o drăguţă, deci cea mai de crezut e nebunia. Dar poftim, tu stai şi înfuleci carne fiartă de vită, de parcă n-ai mai fi mâncat de trei zile. Bun, să spunem că şi nebunii mănâncă, dar cu toate că nu mi-ai spus o vorbă, tu… nu eşti nebun! Asta pot s-o jur. Sunt convins că nu eşti nebun. Aşa că, dracu’ să vă ia pe toţi, aici e un mister, e un secret, iar eu n-am de gând să-mi omor creierii cu secretele voastre. Am trecut doar ca să-ţi trag o înjurătură, încheie el ridicându-se, şi să-mi vărs năduful, acum ştiu ce am de făcut!

— Şi ce vrei să faci?

— Ce-ţi pasă ţie ce vreau eu să fac?

— Bagă de seamă, te pui pe băut!

— De unde… de unde ştii?

— Păi, e şi greu de ghicit!

Razumihin tăcu o clipă.

— Tu ai fost întotdeauna un om cu cap şi n-ai fost nebun în viaţa ta, spuse el deodată cu înflăcărare. Aşa-i, mă pun pe băut! Rămâi cu bine!

Şi se urni din loc să plece.

— Alaltăieri parcă, am vorbit cu soră-mea despre tine, Razumihin.

— Despre mine! Dar… unde puteai tu s-o vezi alaltăieri? se opri Razumihin şi chiar păli uşor; se putea ghici că inima îi bătea mai tare.

— A venit ea încoace, singură, a stat aici şi a vorbit cu mine.

— Ea!

— Da, ea.

— Şi ce i-ai spus… vreau să zic, despre mine?

— I-am spus că eşti un om foarte bun, cinstit şi muncitor. Că o iubeşti nu i-am spus, fiindcă asta ştie.

— Ştie?

— Asta-i bună! Oriunde ar fi să plec, orice s-ar întâmpla cu mine, tu să rămâi pentru ele ca o providenţă. Le las în mâinile tale, ca să zic aşa, Razumihin. Îţi spun asta pentru că ştiu foarte bine cât o iubeşti şi sunt sigur de sufletul tău curat. Şi mai ştiu şi că ea te poate iubi, dacă nu te iubeşte deja. Acum hotărăşte singur cum crezi că e mai bine – trebuie ori nu trebuie să te îmbeţi.

— Rodka… Să vezi… Ei… Drace! Dar tu unde vrei să pleci? Ei vezi, dacă şi ăsta e un secret, las’ să fie! Dar până la urmă… o să-l aflu… Şi sunt sigur că trebuie să fie nişte fleacuri îngrozitoare şi că nu sunt decât rodul închipuirii tale. De fapt, tu eşti un om extraordinar! Un om extraordinar!

— Tocmai voiam să-ţi spun, dar m-ai întrerupt, că ai judecat foarte bine adineauri, când ai zis că nu vrei să mai cauţi să afli tainele şi secretele astea. Lasă-le deoparte, nu-ţi face griji. O să afli totul la timpul său, atunci când i-o veni vremea. Ieri mi-a spus cineva că omul are nevoie de aer, aer! Vreau să mă duc acum la el ca să aflu ce înţelege prin asta.

Razumihin căzu pe gânduri, chibzuind tulburat.

„Ăsta-i conspirator politic! Precis! Şi are de făcut vreun pas hotărâtor, asta e sigur! Nu poate fi altceva şi… şi Dunia ştie…”, îşi spuse deodată.

— Adică, Avdotia Romanovna vine la tine, spuse el rostind apăsat fiecare cuvânt, iar tu vrei să-l vezi pe unul care spune că omul are nevoie de mai mult aer şi… înseamnă că şi scrisoarea aia… e tot aşa ceva, încheie el parcă pentru sine.

— Ce scrisoare?

— A primit astăzi o scrisoare, a fost foarte tulburată. Foarte. Chiar din cale-afară. Mă apucasem să-i vorbesc despre tine – m-a rugat să tac. Pe urmă… pe urmă a spus că poate o să ne despărţim foarte curând şi a început să-mi mulţumească cu ardoare pentru ceva; după aceea s-a dus la ea în cameră şi s-a încuiat înăuntru.

— A primit o scrisoare? îşi repetă gânditor întrebarea Raskolnikov.

— Da, o scrisoare, n-ai ştiut? Hm.

Tăcură amândoi.

— Rămâi cu bine, Rodion. Frate… a fost o vreme… lasă, rămâi cu bine. Vezi, a fost o vreme… Ei, rămâi cu bine! Trebuie s-o iau şi eu din loc. N-o să beau. Acum nu mai e nevoie… te înşeli!

Se grăbi să iasă din cameră; dar abia ieşise şi aproape închisese uşa după el, că deodată o deschise iar şi spuse, uitându-se într-o parte:

— Apropo! Ţii minte omorul ăla, cu Porfiri, cu bătrâna? Bun, să ştii că s-a găsit ucigaşul, a mărturisit singur şi a adus toate dovezile. E unul dintre lucrătorii ăia, zugravii, dacă poţi să-ţi închipui. Îţi aminteşti că eu le-am tot ţinut partea atunci. Poţi să crezi că toată scena aia cu bătaia şi râsul pe scară, cu tovarăşul lui, când au urcat portarul şi cei doi martori, a fost pusă la cale de el înadins, ca să îndepărteze bănuielile. Ce şiretenie, ce prezenţă de spirit la un mucos ca ăsta! Nici nu-ţi vine să crezi; dar a explicat singur tot şi a mărturisit tot! Ca să vezi cum am putut să mă înşel! Ce să mai zic, după părerea mea, e un geniu al prefăcătoriei şi al şireteniei, un geniu în derutarea justiţiei, aşa că ce să ne mai mirăm atâta! Oare nu pot exista şi genii de felul ăsta? Păi, tocmai faptul că nu a dat dovadă de tărie de caracter şi a mărturisit mă face să-l cred cu atât mai mult. E mai verosimil… Dar ce mă mai ambalasem, ce mă ambalasem atunci… Aş fi băgat mâna-n foc pentru ei!

— Spune-mi, te rog, de unde ai aflat toate astea şi de ce te interesează atât de mult? întrebă vădit tulburat Raskolnikov.

— Ei, asta-i! De ce mă interesează! Ce întrebare! … Am aflat de la Porfiri, printre alţii. De fapt, de la el am aflat aproape tot.

— De la Porfiri?

— De la Porfiri.

— Şi ce… ce ţi-a spus? întrebă speriat Raskolnikov.

— Mi-a explicat totul clar. Mi-a explicat psihologic, cum face el.

— Ţi-a explicat? Chiar el ţi-a explicat?

— El, chiar el, rămâi cu bine! O să-ţi povestesc pe îndelete mai târziu, acum am treabă. La un moment dat chiar m-am gândit… Bun, lasă, mai târziu! … N-am de ce să mă mai îmbăt. M-ai îmbătat tu şi fără vin. Sunt beat, Rodka! Acum sunt beat fără vin, ei, dar rămâi cu bine, mai trec eu, curând de tot.

Ieşi.

„E conspirator politic, sunt sigur, absolut sigur! hotărî în gând Razumihin coborând încet scara. Şi a atras-o şi pe soră-sa în asta; e foarte, foarte posibil, cu firea Avdotiei Romanovna. Au avut nişte întrevederi… Mi-a dat şi ea de-nţeles. Unele cuvinte… unele vorbe mărunte de-ale ei… şi unele aluzii duc exact aici! Nici n-ar fi altă explicaţie pentru toată harababura asta! Hm! Şi eu care credeam… O, Doamne, ce-a putut să-mi treacă prin cap. Da, mi s-au întunecat minţile, sunt vinovat în faţa lui! Atunci, pe coridor, în dreptul lămpii, atunci mi s-au întunecat minţile. Pfui! Ce gând ticălos, urât şi mârşav din partea mea! Bravo ţie, Mikolka, bravo ţie că ai recunoscut… Cât de bine se lămureşte acum tot ce-a fost înainte! Boala lui de atunci, purtările lui aşa de ciudate, chiar şi mai înainte, mult mai înainte, la universitate, ce posomorât şi ursuz era întotdeauna… Dar ce-o fi acum cu scrisoarea asta? Bănuiesc… Hm. Nu, aflu eu tot.”

Îşi aminti ce îi spusese Raskolnikov despre Dunecika şi, înţelegând tot, îi îngheţă inima. Se smulse din loc şi o luă la fugă.

Cum ieşi Razumihin, Raskolnikov se ridică, se întoarse spre fereastră, se repezi într-un colţ, apoi într-altul, uitând parcă de micimea cămăruţei lui, şi… se aşeză din nou pe divan. Parcă renăscuse dintr-odată – vasăzică, se ivise o ieşire!

„Da, prin urmare se ivise o ieşire!” Prea se închisese şi se înfundase totul, prea devenise chinuitoare apăsarea, parcă alunecase într-un soi de delir. Încă de la scena cu Mikolka, din cabinetul lui Porfiri, începuse să simtă că intra definitiv într-o fundătură, că nu mai avea ieşire. După Mikolka, în aceeaşi zi, urmase scena de la Sonia; se petrecuse şi se încheiase cu totul altfel decât se gândise înainte… se arătase dintr-odată slab, cu desăvârşire slab! Şi atunci îi dăduse dreptate Soniei, sincer îi dăduse dreptate, că nu putea trăi ducând singur o asemenea povară! Dar Svidrigailov? Svidrigailov era o enigmă… Svidrigailov îl neliniştea, e adevărat, dar parcă nu în aceeaşi măsură. Şi cu Svidrigailov va avea poate de luptat. Dar cu Svidrigailov ar putea găsi o soluţie; cu Porfiri însă era altă treabă.

Vasăzică, Porfiri i-a explicat chiar el lui Razumihin, i-a explicat psihologic! A început iar cu blestemata lui de psihologie! Porfiri? Păi, cum să creadă Porfiri, fie şi o singură clipă, că Mikolka e vinovatul, după cele petrecute atunci între ei, după scena aceea între patru ochi, înainte de Mikolka, căreia nu-i puteai găsi nici o explicaţie logică, în afară de una singură? (Raskolnikov îşi amintise de multe ori, în treacăt şi pe bucăţele, toată scena aceea cu Porfiri; n-ar fi suportat să şi-o amintească în întregime.) Se spuseseră atunci asemenea cuvinte, se făcuseră asemenea mişcări şi gesturi, se schimbaseră între ei asemenea priviri, se rostiseră unele lucruri cu un asemenea ton, încât după asta nu Mikolka (pe care Porfiri îl ghicise de la primul cuvânt şi de la primul gest) avea să-i clatine convingerile din temelii.

Când te gândeşti că până şi Razumihin începuse să-l bănuiască! Scena de pe coridor, lângă lampă, nu trecuse fără să lase urme. „Uite că s-a şi dus repede la Porfiri… Dar de ce s-a apucat el să-l îmbrobodească aşa? Ce-a urmărit când i-a abătut atenţia către Mikolka? Fiindcă la ceva s-a gândit el negreşit; are el nişte gânduri ascunse, dar care? E drept că a trecut ceva timp din dimineaţa aceea, chiar mult prea mult, însă Porfiri n-a dat nici un semn. Asta cu siguranţă nu-i a bine…” Raskolnikov îşi luă şapca şi, după ce stătu puţin pe gânduri, ieşi din odaie. Era prima zi după atâta vreme când se simţea cel puţin sănătos la minte. „Trebuie să isprăvesc treaba cu Svidrigailov, se gândi, cu orice preţ şi cât mai repede; se pare că şi ăsta aşteaptă să vin singur la el.” Şi în clipa aceea, o asemenea ură îi cuprinse inima obosită, încât ar fi fost poate în stare să şi omoare pe unul dintre cei doi: Svidrigailov ori Porfiri. Cel puţin, simţea că, dacă n-o făcea acum, era în stare s-o facă şi mai târziu. „O să vedem, o să vedem”, îşi repeta.

Dar cum deschise uşa spre palier, dădu nas în nas cu Porfiri. Venea la el. Pentru o clipă, Raskolnikov rămase încremenit. Lucru ciudat, nu se arătă foarte surprins şi aproape că nici nu se sperie. Doar tresări uşor, iar în clipa următoare era deja gata de atac. „Poate ăsta-i deznodământul! Dar cum o fi venit aşa, tiptil, pisiceşte, de n-am auzit nimic? N-o fi tras cu urechea?”

— Nu te aşteptai la musafiri, Rodion Romanâci! strigă râzând Porfiri Petrovici. De mult mă pregătesc să vin şi acum, că am trecut pe-aici, m-am gândit: de ce să nu intru eu vreo cinci minute să-l văd? Unde te găteai să pleci? Nu te reţin mult. Doar cât fumez o ţigară, dacă o îmi dai voie.

— Luaţi loc, Porfiri Petrovici, luaţi loc, îşi pofti Raskolnikov musafirul, cu un aer care părea atât de mulţumit şi de amical, încât zău dacă nu s-ar fi mirat şi el de s-ar fi putut vedea.

Nu mai simţea nici o frică. La fel se întâmplă uneori să stea omul cu un tâlhar în coaste o jumătate de ceas, înspăimântat de moarte, dar când acela îi pune cuţitul la gât, îi piere orice frică. Se aşeză chiar în faţa lui Porfiri şi îl privi fără să clipească. Porfiri miji ochii şi începu să tragă din ţigară.

„Hai, spune odată, spune! părea gata să răbufnească Raskolnikov. Hai odată, de ce, de ce nu vorbeşti?”