~ II ~
— Ce ţi-e şi cu ţigările astea! spuse în sfârşit Porfiri Petrovici, terminând de fumat şi trăgându-şi sufletul. O pacoste sunt, o adevărată pacoste, dar nu-s în stare să mă las! Tuşesc, a început să mă râcâie pe gât, mă şi sufoc. Ştii, sunt cam fricos, şi m-am dus acum câteva zile la doctorul B., că el consultă fiecare bolnav pe puţin o jumătate de ceas. A râs când s-a uitat la mine; m-a ciocănit, m-a ascultat. „Dumneavoastră, zice, vă dăunează tutunul; aveţi plămânii dilataţi.” Bun, dar cum să mă las? Ce să pun în loc? Nu beau, asta şi e nenorocirea, he-he-he, că nu beau! Totul e relativ, Rodion Romanâci, totul este relativ!
„Ce face, o ia iar cu tertipurile lui!”, se gândi scârbit Raskolnikov. Îşi aminti dintr-odată, în întregime, scena petrecută nu demult, la ultima lor întâlnire, şi senzaţia de-atunci îl izbi ca un talaz.
— Am mai trecut pe la dumneata alaltăieri-seară, ştiai? continuă Porfiri Petrovici uitându-se de jur împrejur prin odaie. Chiar aici în cameră am fost. Întocmai ca azi, treceam prin apropiere şi ce mi-am zis: hai să-i întorc vizita. Am intrat, fiindcă uşa era larg deschisă; m-am uitat, am aşteptat ce-am aşteptat şi, fără s-o mai anunţ pe slujnica dumitale, am plecat. Nu încui uşa?
Raskolnikov devenea tot mai negru la faţă. Porfiri părea că-i ghiceşte gândurile.
— Am venit să mă explic, Rodion Romanâci taică, să mă explic! Îţi datorez o explicaţie, urmă zâmbind uşor şi chiar îl bătu uşurel cu palma peste genunchi pe Raskolnikov, dar aproape în acelaşi timp, faţa lui deveni serioasă şi îngrijorată, chiar tristă parcă, spre mirarea lui Raskolnikov. Nu mai văzuse încă la el şi nici nu bănuise că putea să-şi ia o astfel de expresie. Ciudată a mai fost scena care a avut loc între noi ultima dată, Rodion Romanâci. Drept e că şi la prima noastră întâlnire s-a petrecut o scenă la fel de ciudată, însă atunci… Ei, dar acum să le luăm pe rând! Uite ce e: poate că am greşit faţă de dumneata; simt asta. Ţii minte cum ne-am despărţit: la amândoi stăteau să ne plesnească nervii şi ne tremurau genunchii. Ştii, lucrurile au ieşit cam anapoda, nu ne-am purtat ca nişte gentlemeni. Or, noi suntem totuşi nişte gentlemeni; adică, oricum, întâi şi-ntâi gentlemeni; lucrul ăsta trebuie înţeles. Ţii minte la ce-am ajuns… aşa ceva chiar nu se face.
„Ce-i cu asta, drept cine mă ia?”, se întrebă uluit Raskolnikov ridicându-şi faţa şi făcând ochii mari la Porfiri.
— M-am gândit că e mai bine pentru noi să punem cărţile pe masă, urmă Porfiri Petrovici lăsând puţin capul pe spate şi plecând ochii, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi mai tulbure cu privirea fosta victimă şi ar fi renunţat la vechile metode şi şiretlicuri. Nu poţi să mergi la infinit cu bănuieli şi scene de soiul ăsta. Ne-a scos atunci din încurcătură Mikolka, fiindcă altfel nu ştiu unde-ar fi ajuns lucrurile între noi. Afurisitul ăla de târgoveţ stătea atunci ascuns în cameră la mine, chiar în spatele peretelui, poţi să-ţi închipui? Desigur, ştii lucrul ăsta; de altfel, am aflat că a trecut după aceea pe la dumneata, dar n-a fost ce-ai presupus dumneata atunci: eu n-am trimis după nimeni şi nici n-am dat vreo dispoziţie. Mă întrebi de ce n-am dat? Cum să-ţi spun, atunci am cam fost şi eu luat prin surprindere. Abia de-am trimis după portarii ăia. (I-ai zărit, pesemne, în trecere.) M-a străfulgerat un gând: atunci, vezi dumneata, eram ferm convins, Rodion Romanâci. Bun, m-am gândit, scap eu acum din mână ceva, dar prind de coadă altceva – cel puţin, ce mă interesează pe mine, pe mine personal, nu scap. Dar ai o fire tare irascibilă, Rodion Romanâci; chiar peste măsură, pe lângă toate celelalte particularităţi ale firii şi ale sufletului dumitale, pe care trăgeam nădejde că le-am dibuit. Bineînţeles, ştiam şi atunci că nu se-ntâmplă întotdeauna să se ridice omul în picioare şi să-ţi trântească în faţă tot adevărul. Deşi se întâmplă şi aşa, mai ales când faci omul să-şi iasă din fire, dar, în orice caz, foarte rar. Atâta lucru puteam să-mi închipui şi eu. Dar eu mă gândeam: barem să-i smulg o dovadă mică, cea mai măruntă, una singură, numai să ştiu că am pus mâna pe ceva, ca să am ceva concret şi palpabil, nu doar psihologie. Fiindcă, mă gândeam eu, dacă omul e vinovat, atunci sigur poţi obţine de la el ceva concret, te poţi bizui chiar pe cel mai neaşteptat rezultat. Eu pe firea dumitale m-am bizuit atunci, Rodion Romanâci, pe fire mai mult decât pe orice! Mi-am pus chiar mare nădejde în dumneata.
— Ce… ce tot spuneţi? bâigui într-un sfârşit Raskolnikov, fără să-şi dea prea bine seama de întrebarea lui. „Ce tot spune, se gândi derutat, oare chiar să creadă că sunt nevinovat?”
— Ce spun? Am venit să mă explic, o socotesc ca pe-o datorie sfântă, ca să zic aşa. Vreau să-ţi explic totul de-a fir a păr, toată istoria cu întunecarea mea, ca să zic aşa, de-atunci. Te-am făcut să suferi mult, Rodion Romanâci. Nu sunt un monstru. Înţeleg şi eu ce înseamnă să pui aşa ceva în spinarea unui om deprimat, dar mândru, autoritar şi impulsiv, mai cu seamă impulsiv! Eu, oricum, te socotesc un om nobil şi, până la un anumit punct, chiar generos, deşi nu sunt de acord cu toate convingerile dumitale, asta consider de datoria mea să-ţi spun dinainte, direct şi cu deplină sinceritate, fiindcă, mai presus de orice, nu vreau să te înşel. De cum te-am cunoscut, m-am simţit ataşat de dumneata. Cuvintele mele or să te facă poate să râzi. Ai tot dreptul. Ştiu că nu m-ai putut suferi de la prima privire şi, de fapt, nici n-aveai pentru ce să mă îndrăgeşti. Ia-o cum vrei, dar acum doresc să şterg prin toate mijloacele impresia pe care ţi-am făcut-o şi să-ţi dovedesc că am inimă şi conştiinţă. Îţi vorbesc sincer.
Porfiri Petrovici se opri un moment, cu un aer plin de demnitate. Raskolnikov simţi că îl năpădeşte din nou spaima, una nouă. Gândul că Porfiri îl consideră nevinovat începu deodată să-l sperie.
— S-o iau în ordine şi să-ţi povestesc cum a început totul, nu cred că e nevoie, urmă Porfiri Petrovici, poate chiar ar fi de prisos. Ce-i drept, nici nu cred că aş fi în stare. Cum să explici asta în amănunt? Mai întâi au fost nişte zvonuri. Ce fel de zvonuri, de la cine au pornit, când… şi cum s-a ajuns taman la dumneata, cred că şi asta e de prisos să spun. Dar pentru mine totul a început de la o întâmplare, de la ceva absolut întâmplător, care putea la fel de bine să aibă sau să nu aibă loc. Care anume? Hm, cred că nici despre asta n-are rost să vorbim. Toate zvonurile şi întâmplările astea, pe mine m-au dus atunci la o idee. Mărturisesc sincer – fiindcă, dacă vrei să fii sincer, trebuie să fii până la capăt – că eu am fost primul care m-am oprit atunci la dumneata. Toate chestiile alea, însemnările făcute de bătrână pe obiecte şi celelalte, toate alea erau nimicuri. Din astea se găsesc cu sutele. Pe urmă, am avut ocazia să aflu în amănunt scena din biroul de la secţie, tot întâmplător, şi nu aşa, oricum, ci de la cineva a cărui relatare era temeinică şi care, fără să-şi dea seama, i-a dibuit foarte bine înţelesul. Şi toate, Rodion Romanâci, duceau doar la un lucru, unul singur! Atunci, cum să n-o iei în partea aceea? Din o sută de iepuri n-o să faci niciodată un cal şi din o sută de bănuieli n-o să faci niciodată o dovadă, cum spune un proverb englezesc, dar una e prudenţa şi alta patima, şi încearcă numai să te pui cu patima, fiindcă anchetatorul e şi el tot om. Mi-am mai amintit şi articolul dumitale din revista aceea, ţii minte că am vorbit despre el în amănunt la prima dumitale vizită. Atunci te-am luat peste picior, dar numai ca să te fac să spui mai mult. Repet, eşti foarte impulsiv şi foarte bolnav, Rodion Romanâci. Că eşti curajos, arogant, serios şi… că ai suferit mult, chiar foarte mult, asta ştiam deja… Toate lucrurile astea îmi erau cunoscute, iar articolul dumitale l-am citit ca pe ceva familiar. A fost conceput în nopţi de insomnie şi de exaltare, când inima îţi freamătă şi îţi bate cu putere, cuprinsă de entuziasm. Iar entuziasmul ăsta mândru, copleşitor, e periculos la tinereţe! Atunci te-am luat peste picior, dar acum îţi spun că mi-a plăcut grozav, ca amator, desigur, această primă încercare tinerească, înflăcărată, a condeiului. Fum, ceaţă şi o strună care vibrează în negură. Articolul dumitale e absurd şi fantastic, dar răzbate din el o mare sinceritate, se simte în el un orgoliu tineresc şi integru, are curajul disperării. E sumbru, dar nu-i rău. L-am citit şi l-am pus deoparte şi… cum l-am pus deoparte, m-am gândit: „Ei, cu omul ăsta lucrurile nu se vor opri aici!”. Păi, spune-mi şi mie, după asemenea introducere, cum să nu te intereseze ce-o să urmeze! Ah, Doamne! Oare spun ceva? Oare afirm acum ceva? Atunci n-am făcut decât să observ. E ceva aici? mă gândeam. Nu-i nimic aici, chiar nimic, absolut nimic. Şi apoi, ca anchetator, nu-mi şade bine să fiu atât de prins: doar îl am în mâinile mele pe Mikolka, cu dovezi cu tot, în timp ce-n partea cealaltă am tot ce vreau, dar nu dovezi! Şi iar vin cu psihologia mea: de el trebuie să mă ocup, fiindcă aici e o chestiune de viaţă şi de moarte. De ce-ţi spun acum toate astea? Ca să ştii şi să nu mă învinuieşti în mintea şi-n inima dumitale că m-am purtat cu răutate atunci cu dumneata. N-a fost răutate, ţi-o spun sincer, he-he! Te-oi fi gândit: n-am fost atunci la dumneata cu vreo percheziţie? Ba am fost, am fost, he-he! Am fost când erai bolnav şi zăceai la pat. N-am fost oficial şi în persoană, dar am fost. Şi ultimul fir de păr din locuinţa dumitale a fost cercetat, chiar de la bănuieli, dar – umsonst50! Mă gândeam: omul ăsta o să vină la mine, o să vină singur, chiar foarte curând; dacă e vinovat o să vină negreşit. Altul n-ar veni, dar ăsta o să vină. Şi ţii minte cum a început să-l ia gura pe dinainte pe domnul Razumihin în faţa dumitale? Noi am pus la cale totul ca să te dăm peste cap, de asta am şi lansat zvonul, ca să-l ia pe el gura pe dinainte în faţa dumitale, că nu-i domnul Razumihin omul care să nu-şi arate indignarea. Domnului Zametov i-au sărit mai întâi în ochi furia şi îndrăzneala dumitale: păi, cum să trânteşti, hodoronc-tronc, la cârciumă: „Eu am ucis!”. E prea îndrăzneţ, prea riscant şi, dacă e vinovat, mă gândeam eu, apoi e un luptător de temut! Aşa mă gândeam. Să aştept! Să te aştept cât pot, că pe Zametov l-ai făcut zob atunci, ce mai, şi… tocmai aici e chestia, că toată afurisita asta de psihologie are două tăişuri! Ei, aştept eu şi uite că te trimite Dumnezeu – vii! Cum îmi mai bătea inima… Eh! Ce te-a făcut să vii atunci? Iar râsul, râsul acela al dumitale, când ai intrat, ţii minte? Atunci am văzut prin dumneata ca prin sticlă şi, dacă nu te-aş fi aşteptat cum te-am aşteptat, n-aş fi observat nimic în râsul acela. Ca să vezi ce înseamnă să fii montat! Şi domnul Razumihin atunci… ah, piatra aia, piatra, ţii minte, piatra sub care mai şi erau ascunse lucrurile! Parcă o şi vedeam pe undeva pe-acolo, prin grădina de zarzavat, că de o grădină de zarzavat i-ai vorbit atunci lui Zametov şi pe urmă mie, a doua oară, nu? Iar când am început atunci să-ţi luăm la puricat articolul, cum te-ai apucat dumneata să prezinţi problema! Fiecare cuvânt al dumitale mi se părea cu două înţelesuri, ca şi cum aş fi citit printre rânduri! Ei, Rodion Romanâci, uite în felul ăsta am ajuns să pun ultimii stâlpi la construcţia mea, dar când m-am izbit cu fruntea de ea m-am trezit la realitate. Nu, mi-am zis, am luat-o razna! Dacă vrei, poţi să explici toate astea, până la ultimul punct, exact pe dos, şi chiar iese ceva mai firesc. Un chin! „Nu, mi-am zis, mai bine să smulg o dovadă, cât de mică! …” Dar când am auzit de clopoţelul ăla de la uşă, ce mai, am înţepenit, m-a apucat şi tremuratul. „Ei, m-am gândit, uite dovada! O ai!” Nici n-am mai stat să chibzuiesc, pur şi simplu n-am vrut. În clipa aceea aş fi dat o mie de ruble de la mine numai să te văd cu ochii mei: cum ai mers dumneata atunci o sută de paşi în rând cu târgoveţul acela, după ce ţi-a trântit în faţă „criminalule” şi n-ai îndrăznit să-l întrebi nimic tot drumul! Dar fiorul îngheţat din măduva oaselor? Dar clopoţelul ăla în semidelirul din timpul bolii? Aşa că, Rodion Romanovici, ce să te mai miri după asta că am făcut atunci glumele alea cu dumneata? Şi de ce-ai venit tocmai în clipa aceea? Că parcă te împingea ceva şi pe dumneata, pe cuvântul meu, şi dacă nu ne oprea Mikolka atunci… dar pe Mikolka ţi-l aminteşti cum a intrat? Ţi-l aminteşti bine? A fost ca un trăsnet. Un trăsnet care a bubuit printre nori! Ei, şi cum l-am primit eu? N-am crezut nici atâtica, ai putut să vezi şi dumneata! Asta, atunci! Dar şi pe urmă, după ce-ai plecat dumneata, când a început să răspundă cât se poate de coerent la unele puncte, de m-am mirat şi eu, nici atunci n-am crezut o iotă! Ca să vezi ce înseamnă să ţi se înşurubeze o idee în cap. Nu, mi-am zis, Morgen früh51! Ce Mikolka!
— Mie mi-a spus Razumihin adineauri că îl învinuiţi şi acum pe Nikolai şi că l-aţi asigurat chiar dumneavoastră…
I se tăie răsuflarea şi nu mai termină. Asculta cu o emoţie de nedescris, căci omul care citise prin el se dezicea. Se temea să creadă şi nu credea. Căuta avid să prindă ceva mai precis şi mai categoric din nişte cuvinte care erau încă nelămurite.
— Domnul Razumihin! strigă Porfiri Petrovici bucurându-se parcă de întrebarea lui Raskolnikov, care până atunci tăcuse. He-he-he! Păi, domnul Razumihin n-are ce căuta aici: când doi se împacă, al treilea n-are de ce să se bage. Domnul Razumihin oricum e pe dinafară, a dat fuga la mine galben ca un mort… Să-l lăsăm în plata Domnului, n-avem de ce să-l amestecăm! Cât despre Mikolka, vrei să ştii ce-i cu el, adică aşa cum văd eu lucrurile? În primul şi-n primul rând e încă un copil necopt la minte şi nu că ar fi fricos, dar are ceva de artist în el. Zău, să nu râzi că îl percep aşa. E naiv şi foarte impresionabil. E sensibil şi are imaginaţie. Cântă, dansează şi am auzit că are un fel de-a spune basme de vine lumea şi de prin alte locuri să-l asculte. Merge şi la şcoală, dar e de-ajuns să-i arăţi un deget ca să se prăpădească de râs; poate să bea până nu mai ştie de el, dar nu că ar avea patima asta, ci numai aşa, cum te îmbeţi când te iei cu alţii, copilăreşte. La fel a şi furat, dar nu înţelege nici el ce-a făcut, zice: „Ăsta-i furt, că am luat ceva de pe jos?”. Şi să mai ştii că e rascolnic52 sau poate nu chiar rascolnic, sectant pur şi simplu; a avut printre neamuri nişte beguni53 şi a stat chiar el nu demult într-un sat, sub conducerea spirituală a unui stareţ, doi ani a stat. Toate astea le-am aflat de la Mikolka şi de la nişte oameni de-ai lui de prin Zaraiski. Dar asta nu-i tot! A vrut chiar să fugă în pustie! Era cuprins de un avânt religios, noaptea se ruga la Dumnezeu, citea cărţi vechi, „adevărate”, nu mai ştia de altceva. Petersburgul a avut o mare influenţă asupra lui, mai ales sexul frumos şi vinul. Impresionabil cum era, a uitat şi de stareţ şi de tot. Din câte ştiu, îl îndrăgise un pictor de pe-aici, începuse să se ducă pe la el şi uite atunci s-a întâmplat! S-a zăpăcit şi – hait – să se spânzure! Să fugă! Ce să-i faci, asta-i imaginea pe care şi-a făcut-o poporul despre justiţia noastră! Pe unii îi îngrozeşte cuvântul „condamnare”. A cui e vina? Uite, poate noile tribunale să mai schimbe ceva. Ah, să dea Domnul! Ei, şi pesemne că la puşcărie şi-a adus aminte de preacinstitul stareţ; a apărut din nou şi Biblia. Ştii, dumneata, Rodion Romanâci, ce înseamnă pentru unii dintre ei „să pătimească”? Nu înseamnă să sufere pentru cineva, ci pur şi simplu că „trebuie să sufere”; adică suferinţa trebuie primită, iar dacă vine de la autorităţi, cu atât mai mult. Am avut şi eu de-a face la vremea mea cu un deţinut, un om blând şi smerit; un an de zile a stat la puşcărie, noaptea citea Biblia pe cuptor şi a tot citit până a luat-o razna, pe urmă, nitam-nisam, a înşfăcat o cărămidă şi a aruncat-o în capul unui gardian, fără ca acela să-i fi făcut ceva. Şi cum a aruncat-o: şi-a luat înadins un arşin distanţă, ca nu cumva să-l vatăme! Ei, şi se ştie ce se întâmplă cu un deţinut care se năpusteşte cu o armă asupra comenduirii: „a primit, carevasăzică, suferinţa”. Aşadar eu bănuiesc acum că Mikolka vrea să „pătimească” sau ceva de felul ăsta. Iar faptele confirmă ce ştiu eu. Numai că el nu ştie că ştiu. Ce, nu eşti de acord că dintr-un popor ca ăsta ies oameni fanatici? Şi încă cum! Şi-a amintit de stareţ, mai cu seamă de când a încercat să se spânzure. De altminteri, o să-mi povestească tot, o să vină el singur la mine. Crezi că o să mai susţină toate astea? Ai răbdare, încă se mai codeşte! Aştept din clipă-n clipă să vină să-şi retragă depoziţia! Mikolka ăsta mi-a devenit drag şi-l cercetez în amănunt. Şi ce crezi! He-he! La unele puncte mi-a răspuns foarte coerent, e clar că s-a interesat, s-a pregătit cu dibăcie, în schimb la alte puncte parcă e căzut din lună, habar n-are de nimic, e total pe dinafară, fără să bănuiască deloc că e pe dinafară! Nu, Rodion Romanâci taică, aici nu e vorba de Mikolka! Aici e un caz fantastic, sinistru, un caz modern, al vremurilor noastre, când sufletul omenesc e întunecat de fraze ca: „sângele împrospătează” şi când tot ce se propovăduieşte în viaţă e confortul. Aici e vorba de himere desprinse din cărţi, de o inimă otrăvită de teorii; vezi hotărâre de la primul pas, dar de un fel aparte, vinovatul s-a hotărât să săvârşească omorul, însă aşa cum s-ar fi prăbuşit din vârful unui munte sau s-ar fi aruncat din turla bisericii, adică s-a dus să ucidă, dar parcă nu pe picioarele lui. Uşa a uitat s-o închidă după el, dar de ucis a ucis, două femei a ucis, pentru o teorie. A ucis, dar banii n-a mai reuşit să-i ia, iar ce a izbutit să înhaţe a ascuns sub o piatră. Nu i-a ajuns chinul pe care l-a îndurat stând după uşă în timp ce oamenii o forţau şi trăgeau de clopoţel – nu, a mai venit şi după aceea în locuinţa goală, mai mult delirând, să-şi aducă aminte sunetul clopoţelului şi să simtă iar fiorul îngheţat din măduva oaselor… Bun, punem asta pe seama bolii, dar uite ce mai e: a ucis, dar se socoteşte un om cinstit, dispreţuieşte pe toată lumea, umblă ca un înger palid, nu. Nu e Mikolka, Rodion Romanâci taică, aici nu-i Mikolka!
Cuvintele astea din urmă, după toate cele care fuseseră spuse înainte şi care aduceau atât de mult a renunţare, erau mult prea neaşteptate. Raskolnikov începu să tremure tot, parcă l-ar fi străpuns o săgeată.
— Atunci… cine a… ucis? întrebă neputând să mai reziste, cu răsuflarea tăiată.
Porfiri Petrovici s-a lăsat pe speteaza scaunului, atât de surprins a fost şi el de neaşteptata întrebare.
— Cum cine a ucis? repetă Porfiri parcă necrezându-şi urechilor. Dumneata ai ucis, Rodion Romanâci! Dumneata ai ucis…, adăugă aproape în şoaptă, cu un glas ferm, sigur pe el.
Raskolnikov sări cât colo de pe divan, rămase în picioare câteva clipe şi se aşeză din nou, fără să rostească un cuvânt. Spasme uşoare făceau să-i tresară toţi muşchii feţei.
— Îţi tremură buzele ca şi atunci, murmură aproape compătimitor Porfiri Petrovici. Rodion Romanovici, dumneata nu m-ai înţeles bine, se pare, adăugă el după o scurtă tăcere, de asta şi eşti aşa de mirat. Eu tocmai de asta am venit, ca să-ţi spun tot şi să dăm lucrurile pe faţă.
— N-am ucis eu, şopti Raskolnikov, întocmai ca un copil mic când e prins asupra faptei.
— Ba da, dumneata, Rodion Romanâci, dumneata şi numai dumneata, spuse într-o şoaptă severă şi fermă Porfiri.
Tăcură amândoi şi tăcerea aceea ţinu ciudat de mult, vreo zece minute. Raskolnikov, cu coatele pe masă, îşi trecea degetele prin păr, fără o vorbă. Porfiri Petrovici şedea şi aştepta cuminte. Deodată, Raskolnikov se uită dispreţuitor la Porfiri.
— Iar începeţi cu vechile metode, Porfiri Petrovici! Iar cu aceleaşi procedee: chiar nu v-aţi săturat de ele?
— Ei, ce metode mai sunt şi astea! Altfel stătea treaba dacă aveam martori, dar noi stăm doar la o bârfă. Vezi şi dumneata, n-am venit să te hăituiesc şi să te prind ca pe un iepure. Recunoşti ori nu, în clipa asta mi-e perfect egal. În sinea mea sunt sigur oricum.
— Atunci de ce-aţi mai venit? întrebă iritat Raskolnikov. Vă repet întrebarea de mai înainte: dacă credeţi că sunt vinovat, de ce nu mă băgaţi la zdup?
— Ei, asta da întrebare! O să-ţi răspund pe puncte: în primul rând, nu-mi convine să te pun aşa, de-a dreptul, sub arest.
— Cum adică, nu vă convine? De vreme ce sunteţi convins, trebuie…
— Ei, şi ce dacă sunt convins? Toate astea sunt deocamdată numai visuri de-ale mele. De ce te-aş trimite acum la odihnă acolo? Căci odihnă o socoteşti şi dumneata, dacă o ceri singur. Să zicem că-l aduc pe târgoveţ să te demaşte şi dumneata îi spui: „Eşti beat? Cine m-a văzut cu tine? M-am gândit eu că eşti beat, şi aşa a şi fost”. Ei, ce pot eu să mai spun, mai ales că vorbele dumitale sunt mai verosimile decât ale lui, fiindcă depoziţia lui se bazează numai pe psihologie, care nici nu se potriveşte cu mutra lui, iar dumneata nimereşti în plin, fiindcă ticălosul bea de stinge, e ştiut de beţiv. Doar am recunoscut deschis că psihologia asta e cu două tăişuri şi că al doilea tăiş poate să fie mai puternic şi mult mai verosimil şi că deocamdată n-am nimic împotriva dumitale. Dacă o să te arestez totuşi şi dacă, uite, am venit chiar eu (ceea ce nu se face deloc) să-ţi fac cunoscut totul dinainte, îţi spun deschis (nici asta nu se face) că nici asta nu-mi convine. Ei, şi în al doilea rând, am venit la dumneata…
— Da, şi-n al doilea rând? (Raskolnikov era cu sufletul la gură.)
— Pentru că, aşa cum am mai spus adineauri, mă socotesc dator cu o explicaţie faţă de dumneata. Nu vreau să mă iei drept un monstru, cu atât mai mult cu cât, crezi ori nu, te simpatizez sincer. În al treilea rând, am venit la dumneata cu o propunere deschisă şi directă: mărturiseşte-ţi vina. O să fie infinit mai convenabil şi pentru dumneata, şi pentru mine, fiindcă scap de povară. Ei, e sau nu franc din partea mea?
Raskolnikov rămase o clipă pe gânduri.
— Vedeţi, Porfiri Petrovici, spuneţi că nu aveţi împotriva mea decât psihologie, însă vreţi o dovadă clară ca o demonstraţie matematică. Dar dacă acum greşiţi chiar dumneavoastră?
— Nu, Rodion Romanâci, nu greşesc. Am o dovadă. Dovada asta am găsit-o încă de-atunci, Dumnezeu mi-a trimis-o.
— Ce dovadă?
— Asta nu-ţi spun, Rodion Romanâci. În orice caz, acum nici nu mai am dreptul să amân, o să te arestez. Aşa că, gândeşte-te: mie acum mi-e perfect egal, adică o fac numai şi numai pentru dumneata. Dumnezeu mi-e martor, o să fie mai bine pentru dumneata, Rodion Romanâci!
Raskolnikov zâmbi răutăcios.
— Nu e numai de râs, dar e chiar neobrăzare. Bun, să zicem că sunt vinovat – lucru pe care nu-l recunosc -, dar pentru ce să mai vin eu să mărturisesc, când singur spuneţi că o să stau acolo, la dumneavoastră, la odihnă?
— Eh, Rodion Romanâci, nu te încrede cu totul în cuvinte, poate că n-o să fie deloc la odihnă! Asta e doar o teorie, şi mai e şi a mea pe deasupra, însă ce autoritate am eu în faţa dumitale? Poate ascund şi acum câte ceva de dumneata. Doar n-o să mă apuc să-mi deşert sacul, he-he! Mă întrebi care e folosul? Păi ştii ce reducere a pedepsei ai pentru asta? Fiindcă vii când? În ce moment? Gândeşte-te la asta! Când cineva a luat crima asupra sa şi a încurcat toată treaba. Iar eu îţi jur, uite, în faţa lui Dumnezeu, că o să potrivesc lucrurile în aşa fel „acolo” şi o să aranjez ca mărturisirea dumitale să pară cu totul neaşteptată. O să facem praf toată psihologia; o să desfiinţez toate bănuielile împotriva dumitale, în aşa fel încât crima dumitale să pară un fel de întunecare a minţii, fiindcă, la drept vorbind, asta şi este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanâci, şi am să-mi ţin cuvântul.
Raskolnikov rămase tăcut şi trist, cu capul plecat; se gândi îndelung şi, într-un sfârşit, zâmbi din nou, dar de data asta zâmbetul îi era blând şi amar.
— Eh, nu trebuie! spuse părând să nu se mai ascundă defel de Porfiri. Nu merită! N-am nevoie de nici o reducere de-a voastră!
— Ei, uite de asta m-am şi temut! exclamă Porfiri cu căldură şi parcă fără să vrea. De asta m-am şi temut, că n-ai nevoie de reducerea noastră.
Raskolnikov se uită la el cu o privire tristă şi gravă.
— Ei, nu dispreţui viaţa! zise Porfiri. Mai ai mult în faţă. Cum să nu-ţi trebuiască reducere, cum să nu-ţi trebuiască! Pripit mai eşti!
— Ce mai am mult?
— Viaţă! Ce, eşti proroc, poţi să ştii? Caută şi vei găsi. Poate că aici te-a şi aşteptat Dumnezeu. Iar lanţul ăla n-o să dăinuie în vecii vecilor…
— O să am reducere…, râse Raskolnikov.
— Te împiedică vreo ruşine burgheză? Poate te-ai speriat fără să ştii, fiindcă eşti tânăr! Totuşi, n-ai nici de ce să te sperii şi nici de ce să te ruşinezi că mărturiseşti.
— Eeh, puţin îmi pasă! şopti dispreţuitor şi dezgustat Raskolnikov, părând că nu mai vrea să vorbească.
Dădu iar să se ridice, ca şi cum ar fi vrut să plece, dar se aşeză din nou, vizibil disperat.
— Auzi, puţin îi pasă! Ţi-ai pierdut credinţa şi îţi închipui că te duc în chip grosolan cu zăhărelul; dar câţi ani ai în urma dumitale? Cât de mult ai înţeles? A scornit o teorie, iar acum îi e ruşine că a dat greş şi că ce a ieşit nu-i tocmai original! A ieşit o ticăloşie, ăsta-i adevărul, dar dumneata nu eşti totuşi un ticălos de la care nu mai ai ce spera. Nu eşti deloc un ticălos din ăsta! Cel puţin, nu te-ai păcălit mult timp singur, ai ajuns repede la ultimele consecinţe. Ce cred eu despre dumneata? Cred că eşti unul din aceia care, dacă i se varsă maţele pe-afară, stă şi se uită zâmbind la călău, numai să găsească o credinţă ori un dumnezeu. Ei, ai să găseşti şi ai să trăieşti. Ai nevoie, în primul rând, să schimbi aerul. Iar suferinţa e şi ea un lucru bun. Suferă. Poate chiar are dreptate Mikolka vrând suferinţă. Ştiu că n-ai credinţă, dar nu mai face pe şmecherul şi pe deşteptul, lasă-te în voia vieţii fără să mai stai pe gânduri; n-ai grijă – o să te scoată la liman şi o să te pună pe picioare. La ce liman? De unde să ştiu eu? Eu doar cred că mai ai mult de trăit. Ştiu că-mi iei cuvintele ca pe o predică învăţată dinainte, dar poate mai târziu o să-ţi aminteşti de ele şi or să-ţi fie de folos cândva, de asta şi vorbesc. Tot e bine că n-ai făcut altceva decât s-o omori pe bătrână. Ia să fi scornit altă teorie şi să fi făcut ceva de un milion de ori mai scârbavnic! Poate chiar trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, n-ai de unde să ştii, poate că te păstrează pentru ceva anume. Dar cu cât o să ai mai mult curaj, cu atât o să te temi mai puţin. Ţi-e frică de pedeapsa mare care te aşteaptă? Nu, în privinţa asta e chiar ruşinos să-ţi fie frică. Dacă ai făcut un asemenea pas, asta trebuie să te întărească. Aici e deja vorba de dreptate. Aşadar, fă cum cere dreptatea. Ştiu că nu mă crezi, dar până la urmă viaţa o să-şi spună cuvântul. Poate chiar ai să prinzi drag de ea. Acum îţi trebuie doar aer, aer, aer!
— Dar cine sunteţi dumneavoastră, strigă Raskolnikov, sunteţi vreun proroc? Aţi atins vreun calm olimpian de-mi faceţi profeţiile astea mai mult decât înţelepte?
— Cine sunt eu? Sunt un om sfârşit, nimic mai mult. Mă rog, un om care simte şi înţelege, care poate mai ştie unele lucruri, dar unul sfârşit. Cu dumneata e însă altceva: Dumnezeu ţi-a pregătit o viaţă (şi cine ştie, poate când o să treacă fumul, n-o să mai fie nimic). Ei, şi ce dacă intri într-o altă tagmă de oameni? De confort o să-ţi pară rău, când ai un suflet ca al dumitale? Sau poate de faptul că n-o să te mai vadă nimeni prea mult timp? Nu aici e problema, ci la dumneata însuţi. Fă-te soare şi o să te vadă toată lumea. Dar soarele trebuie să fie mai întâi soare. Iar zâmbeşti, nu ştiu de ce, fiindcă vorbesc ca Schiller? Pun rămăşag că-ţi închipui că te iau cu zăhărelul, he-he-he! Eu te rog, Rodion Romanâci, să nu mă crezi pe cuvânt, te rog chiar să nu mă crezi niciodată pe de-a-ntregul – am năravul ăsta, sunt de acord. Însă uite ce vreau să mai adaug: câtă josnicie şi câtă cinste sunt în mine vei putea judeca, cred, singur!
— Când aveţi de gând să mă arestaţi?
— Păi, o zi jumate sau două pot să-ţi mai las, să te plimbi. Gândeşte-te, drăguţule, roagă-te la Dumnezeu. O să fie mai în folosul dumitale, zău că da.
— Bun, şi dacă fug? întrebă cu un zâmbet ciudat Raskolnikov.
— Nu, n-o să fugi. Un mujic, un sectant la modă – lachei ai ideilor altora -, ăştia da, fug, fiindcă lor şi vârful unui deget dacă li-l arăţi, precum micimanului Dârka, or să creadă toată viaţa în orice pofteşti. Dar dumneata, dacă nu mai crezi în teoria dumitale, de ce să fugi? Şi ce-ai face ca fugar? E rău să trăieşti ca fugar şi e greu, iar dumitale îţi trebuie în primul rând o situaţie clară, îţi trebuie aer curat; păi de aerul ăla ai dumneata nevoie? Dacă fugi, o să te întorci singur înapoi. Fără noi nu te poţi descurca. Dar dacă te pun sub lacăt la închisoare, să stai o lună, două, hai, trei – ţine minte ce-ţi spun -, odată te pomeneşti că mărturiseşti singur şi poate fără să te aştepţi nici dumneata. N-o să ştii nici în ceasul dinainte că o să te duci să mărturiseşti. Uite, sunt chiar convins că ai să te hotărăşti să „primeşti suferinţa”; acum nu mă crezi, dar ai să ajungi singur la vorbele mele. Fiindcă, Rodion Romanâci, suferinţa e un lucru mare; nu te uita că am pus osânză pe mine, nu contează, ştiu eu ce ştiu. Să nu râzi, în suferinţă e o idee. Mikolka are dreptate. Nu, n-o să fugi, Rodion Romanâci.
Raskolnikov se ridică şi îşi luă şapca. Porfiri Petrovici se ridică şi el.
— Te pregăteşti să faci o plimbare? O să fie o seară frumoasă, numai să nu înceapă vreo furtună. Deşi ar fi chiar mai bine, se mai împrospătează aerul…
Îşi luă şi el şapca.
— Vă rog, Porfiri Petrovici, să nu vă băgaţi în cap, spuse apăsat şi sever Raskolnikov, că am recunoscut ceva astăzi, în faţa dumneavoastră. Sunteţi un om ciudat şi v-am ascultat numai din curiozitate. Dar nu am recunoscut nimic… Nu uitaţi asta.
— Ei, ştiu deja lucrul ăsta, n-o să uit, dar uite-l cum tremură. Nu te nelinişti, drăguţule; o să fie precum ţi-e voia. Plimbă-te puţin, însă nu prea departe. Pentru orice eventualitate, mai am la dumneata o mică rugăminte, adăugă coborând glasul, mai delicată, dar importantă: în cazul în care (deşi mă îndoiesc şi nu te cred deloc în stare), în astea patruzeci-cincizeci de ceasuri, îţi vine ideea să sfârşeşti treaba altfel, în vreun fel mai ieşit din comun, să-ţi faci seama (e o presupunere absurdă, să mi-o ierţi), lasă un bileţel scurt, dar clar. Două rânduri, doar două, şi să pomeneşti şi despre piatră; o să fie mai nobil. Ei, la revedere… Gânduri bune şi un început fericit!
Porfiri ieşi, aplecându-se şi ferindu-se parcă să se uite la Raskolnikov. Acesta se apropie de fereastră şi, cu o nerăbdare iritată, aşteptă până când, după socoteala lui, avea să ajungă în stradă şi să se îndepărteze. Pe urmă părăsi şi el în grabă odaia.
